Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Economia şi comerţul
Agricultura şi creşterea vitelor sunt principalele activităţi
economice din regatele aheene. Tăbliţele cu texte descoperite în mai
multe palate miceniene furnizează mărturii bogate despre plantele
cultivate şi raporturile de muncă. Se cultivau cereale: grâu, orz, alac,
măslinul şi viţa de vie. Sunt menţionate turme de vite şi de porci şi
cantităţile pe care ţăranii trebuiau să le predea palatului.
Meşteşugurile au atins în civilizaţia miceniană un înalt grad
de specializare. Confecţionarea vaselor ceramice, prelucrarea
textilelor, o gamă diversificată de produse din bronz (unelte, arme şi
echipament militar, care de luptă, vase, podoabe), prelucrarea
artistică a fildeşului, prelucrarea cornului, gliptica, confecţionarea
bijuteriilor din aur şi pietre preţioase sunt doar câteva dintre aceste
meşteşuguri.
Pentru unele dintre aceste meşteşuguri materiile prime
trebuiau aduse de la mari distanţe fapt ce a stimulat dezvoltarea unor
schimburi din ce în ce mai extinse. În schimbul acestor produse aheei
ofereau vasele lor superior lucrate, dar şi fildeşuri, arme din bronz,
obiecte din marmură.
Expansiunea comercială a aheilor poate fi urmărită prin
difuzarea produselor lor specifice în Mediterana Orientală în primul
rând, dar şi în sudul Italiei şi în Sicilia. În insulele Mării Egee,
înclusiv în unele din marile insule din vecinătatea litoralului
microasiatic precum Rodos, în Creta şi Cipru, pe litoralul
microasiatic la Milet şi Colofon, micenienii s-au aşezat durabil
întemeind colonii şi factorii comerciale. Produsele lor ajung însă în
locuri mult mai îndepărtate: la Troia, Al Mina, Ugarit, Biblos, la
Ierihon, în Egipt şi Cirenaica. Produse miceniene s-a găsit de
asemenea la Tarent şi Siracuza, la Ischia şi în Etruria, fără să avem
certitudinea că în toate aceste puncte ei s-au aşezat permanent.
Această extraordinară expansiune comercială a fost posibilă
prin dezvoltarea unei puternice flote comerciale, susţinută de una de
război. Comerţul şi pirateria erau întreprinderi la fel de nobile şi de
apreciate de micenieni.
Arta şi religia
Realizările acestei civilizaţii în domeniul artelor, iar după
unele opinii şi în domeniul literaturii sunt remarcabile şi anunţă, în
multe privinţe extraordinara capacitate creatoare a poporului grec din
epocile arhaică şi clasică.
În domeniul arhitecturii, palatele, dar şi mormintele, regilor
micenieni sunt opere de mare complexitate şi rafinament. Moda
acestor palate, cu funcţie de reşedinţă fastuoasă a monarhului este
neîndoielnic împrumutată din Creta de la suveranii minoicii, după
cum tot din Creta au fost însuşite şi soluţiile şi tehnicile de
construcţie, precum cărămida nearsă, coloana şi porticurile, pictura
murală. Dar palatele miceniene sunt esenţial diferite de cele cretane.
În primul rând ele sunt amplasate pe vârful unor promontorii
stâncoase şi greu accesibile şi sunt fortificate, înconjurate de ziduri
monumentale din blocuri de mari dimensiuni –zidurile ciclopice.
Apoi planimetria generală a celor două serii de palate este diferită.
La palatele minoice poziţia centrală, cu funcţie ordonatoare în cadru
ansamblului, o are o curte centrală, în jurul căreia se articulează
diferitele componente arhitecturale şi funcţionale ale palatului în
vreme ce la cele miceniene acest rol este îndeplinit de megaron la
care elementul central este o mare sală de formă uşor alungită,
precedată de un vestibul cu coloane şi de o poartă monumentală ce
prefigurează deja propileele arhitecturii clasice. Aceste trei elemente
dispuse axial orientează şi structurează palatele miceniene, iar
celelalte subansambluri se aliniază pe cele două părţi ale lor. În
ansamblul lor palatele miceniene urmează această schemă
constructivă, vădind o concepţie unitară şi funcţii similare. Această
constatare s-a degajat după ce arheologii au adus la lumina zilei
resturile, mai mult sau mai puţin conservate a unei întregi serii de
palate, din Peloponez ca şi din alte părţi ale Greciei centrale. Cel mai
bine păstrat şi se pare şi cel mai complex ca arhitectură este cel de la
Pylos, urmat de cel de la Tirint şi apoi de Micene, unde palatul a avut
mult de suferit. Părţi din astfel de palate au fost descoperite şi pe
acropola Atenei, la Teba, în insula Gla din mijlocul lacului Copais
(Beoţia).
Prin dotări şi organizarea spaţiului interior sălile megaron, cu
o vatra centrală şi cu tronul amplasat pe unul din pereţii lungi, sunt
spaţii consacrate activităţilor politice şi religioase ambele competente
exclusive ale monarhului. Alte spaţii din vecinătatea acestuia,
precum bazine pentru abluţiuni, săli pentru ceremonii religioase sunt
legate tot de natura şi competenţele sacre ale monarhului.
Apartamente luxoase, cu băi şi pereţii decoraţi cu fresce, sunt
rezervate, regelui, separat pentru regină şi oaspeţi. Spaţii vaste din
ansamblul palatelor sunt ocupate de birourile administratorilor, cu
arhivele de documente în liniarul B şi mai ales de magazii şi
hambare.
Palatele miceniene răspund deci şi reflectă ansamblul de
competenţe, funcţii şi activităţi legate de instituţia monarhică, de la
cele politice şi sacerdotale, la cele economic administrative şi la viaţa
privată a membrilor casei regale.
Zidurile de incintă ale fortăreţelor de la Micene şi Tirint, căci
palatul de la Pylos pare să nu fi fost fortificat în ultima sa fază, sunt
alte realizări ale arhitecturii miceniene care au stârnit admiraţia încă
din antichitate. Zidite din blocuri de piatră de dimensiuni uriaşe ele
se remarcă prin soliditatea lor, cel de la Tirint are 6 m lăţime şi
ascunde în interiorul său un coridor boltit ce ducea la o sursă de apă,
ca şi prin regularitatea blocurilor şi măiestria îmbinării lor. Poarta
Leilor din zidul de incintă al cetăţii de la micene este o adăvărată
capodoperă de arhitectură şi inginerie. Un triunghi de descărcare
preia greutatea asizelor superioare şi o distribuie spre cele două
blocuri verticale ce delimitează cadru, creind totodată spaţiul pentru
amplasarea unui tablou sculptat în tehnica basoreliefului cu rost
heraldic. Două leoaice afrontate ridicate cu labele din faţă pe un
piedestal şi între ele o coloană de model minoic, adică cu baza mică
în jos.
Arhitectura funerară, îndeosebi în ultima sa fază a produs de
asemenea monumente de incontestabilă valoare. Este vorba de
mormintele circulare numite tholos. O sală circulară, săpată în piatră
şi zidită din blocuri de dimensiuni mijlocii se închidea printr-o boltă
realizată prin retragerea succesivă a blocurilor fiecărei asize. Sala se
deschidea spre exterior printr-un coridor numit dromos. Numai la
Micene au fost descoperite 9 astfel de morminte, care au fost
denumite după numele unor personaje celebre din nefericita familie
regală a Atrzilor: mormântul Clitemnestrei, al lui Egist şi cel mai
celebru dintre toate „Tezaurul lui Atreu”. Acesta datează de la
mijlocul secolului al XIV, iar sala principală are un diametru de 14,5
m şi o înălţime de 13 m, iar coridorul de acces, zidit pe laturi
măsoară 34 m lungime.
Pictura de pe pereţii interiori ai palatelor este un alt domeniu
al înfloriri artistice din acestă civilizaţie. Dacă tehnica picturii murale
este şi ea de împrumut din lumea minoică, temele picturilor din
palatele miceniene sunt profund aheene şi exprimă cu multă fidelitate
modul de viaţă şi specificul acestui popor. Sunt aproape exclusiv
scene de luptă, pe uscat sau pe mare şi scene de vânătoare. Ele ne
dezvăluie, într-o perfectă concordanţă cu tradiţia orală păstrată
despre acest popor şi cu descoperirile de arme, modul de viaţă şi
sistemul de valori al aheenilor.
Alte mărturii ale înfloriri artistice din epoca miceniană ne sunt
oferite de pictura pe vase, de orfevrărie care a produs vase şi
podoabe pentru uzul celor vii ca şi piesele unor inventare funerare
impresionante: măşti funerare, podoabe, vase din aur şi pietre
preţioase. Adăugând la acestea fildeşurile decorate şi pietrele gravate
pentru sigilii şi inele avem imaginea unei arte complexe.
Diversificată ca genuri de creaţie şi rafinată ca valoare estetică, arta
miceniană evidenţiază deja două din trăsăturile fundamentale ale
artei greceşti de mai târziu: capacitatea şi pasiunea de a surprinde
detaliul dar şi puterea de abstractizare. Aparent opuse aceste două
caracteristici reprezintă de fapt două manifestări complementare ale
celei mai elaborate şi mai profund umane arte din toată Antichitatea-
arta greacă.
B. Protogeometricul 1050-900
Migraţia ioniană
Invazia doriană a declanşat ample mutaţii demografice în
ansamblu lumii greceşti. Vechile populaţii greceşti, sosite pe pământ
grecesc în Heladicul mijlociu şi la începutul celui recent, ionienii,
eolienii, ahei au fost într-o mare măsură dizlocaţi de pe pământurile
pe care le ocupau şi s-au văzut siliţi să-şi caute noi patrii.
Peloponezul, cu excepţia muntoasei Arcadii şi a unor regiuni din
Ahaia, a fost în totalitate ocupat de valurile doriene, la fel şi cea mai
mare parte a greciei centrale, Tesalia şi Epirul. Ionienii au reuşit să
păstreze, Attica şi insula Eubea, dar mare parte dintre ei au migrat
spre răsărit colonizând Cicladele şi mai ales jumătatea sudică a
litoralului anatolian care de acum se va numi Ionia. Eolienii au
rezistat în Beoţia şi Tesalia, unde şi-au impus limba lor, dar mare
parte dintre ei au emigrat colonizând aceeaşi coastă anatoliană la
nord de ionieni şi până în Troada, împreună cu marile insule din
vecinătate, Lesbos şi Thasos; ţinutul acesta se va denumi de acum
Eolia. În fine aheii au păstrat Arcadia, mai puţin râvnită de
invadatorii dorieni datorită reliefului muntos şi lipsei de comunicare,
iar p parte a lor au migrat în Cipru.
Nici dorienii nu au rămas cu toţii în Grecia balcanică, ci
urmând aceleaşi direcţii cu cei care fugeau din calea lor au ocupar
Creta, Insula Rodos şi partea sudică a litoralui anatolian începând de
la Halicarnasos, zona luînd numele de Dorida.
La capătul acestui proces numit de istorici şi migraţia ioniană
şi care a durat în linii mari pînă spre secolul X (anii 1000-900), s-a
desăvărşit tabloul etnic şi dialectal al lumii greceşti.
În Epir, în jumătatea vestică a Greciei centrale: Locrida,
Focida, Etolia, Acarnania şi jumătatea vestică a Peloponezului, se
vorbeau dialecte foarte apropiate numite greceşti de nord-vest. În
Argolida, Laconia, Mesenia, în insulele Creta, Milo şi Tera, în
Sporadele de Sud, la fel în Rodos şi Dorida anatoliană, se vorbeau
dialecte dorice. În Attica, Eubeea, în Ciclade (cu excepţia insulelor
Milo şi Thera, unde de vorbea un dialect doric), în Ionia şi în marile
insule, Chios şi Samos se vorbeau dialecte ionice. În Beoţia şi
Tesalia se vorbeau dialecte eolice puternic influenţate însă de cele
doriene şi tot dialecte eolice se vorbeau în Eolia adică ţinutul de
coastă anatolian situat între râul Hermos la sud şi oraşul Smirna la
nord, la fel şi în insula Lesbos.
În fine, în Arcadia şi în Cipru s-a păstrat vechiu dialect aheean
numit de istorici arcado-cipriot; în mod excepţional în Cipru a
supravieţuit până la începutul epocii arhaice o variantă a scrierii
liniarului B.
B. Geometricul sau Grecia Homerică (900-710)
-Renaşterea grecească
-Adoptarea alfabetului
-Geneza polis-ului
-Primii poeţi: Homer şi Hesiod
-Sincretismul religios