Cuprins

I. Cadrul geografic... 1
ÎI. Cronologia istoriei hellenice... 1
1. Creta minoică... 2
2. Epoca miceniană... 4
2.1. Invazia indoeuropenilor în Grecia... 4
2.2. Civilizaţia miceniană...
2.3. Migraţia doriană... 5
3. Epoca homerică
4. Epoca arhaica (800-500 î.Hr.)
4.1. Polisul grec
4.2. Frământările epocii arhaice
4.3. Marea colonizare greacã
4.3.1. Premise, cauze
4.3.2. Etapele şi direcţia colonizării
4.3.4. Consecinţele marii colonizării
4.4. Evoluţia politică şi socială a hellenilor în epoca arhaică
4.4.1. Monarhia
4.4.2. Aristocraţia
4.4.3. Vechea tiranie
4.4.4. Evoluţia Spartei în epoca arhaică
A. Organizarea socială în Sparta secolelor X-VI î.Hr.
B. Organizarea politica al Spartei
4.4.5. Evoluţia Atenei în epoca arhaică
5. Epoca polisului hellen (500-336 î.Hr.)
5.1. Războaiele medice
5.1.1. Răscoala ionienilor (500-499-494 î.Hr.)
A. Expediţia lui Darius împotriva hellenilor
A.1. Bătălia de la Marathon
B. Expediţia lui Xerxes împotriva hellenilor
B.1. Bătălia de la Thermopile
B.2. Bătălia de la Salamina – septembrie 480 î.Hr.
C. Semnificaţiile războaielor medice
5.2. Pentekontaetia (478-431 î.Hr.)
5.2.1. Întemeierea Ligii de la Delos (478-463 î.Hr.)
5.3. Atena în vremea lui Pericles
5.4. Liga de la Delos şi Liga Peloponesiacă până la primul război peloponesiac
5.5. Războiul peloponesiac
5.5.1. Cauzele războiului peloponesiac
5.5.2. Războiul archidamic
5.5.3. Marea expediţie siciliană
5.5.4. Războiul dekeleic şi ionic
5.5.5. Concluzii
6. Declinul polisului grec (404-360/336). Hellada între presiunea persană şi ascensiunea Macedoniei
6.1. Raporturile hellenilor cu perşii şi cartaginezii
6.2. Hegemonia spartană
6.3. Hegemonia tebană şi a doua ligă maritimă ateniană
6.4. Ligile Achaica şi Etoliana
7. Atena şi Spartă în epoca helenistică
7.1. Conceptul de hellenism
7.2. Atena
7.3. Sparta
7.4. Războiul aliaţilor (220-217 î.Hr.)

1
 HELLADA
I. Cadrul geografic
Atena, oraş din centrul Câmpiei Cephisiene a apărut în antichitate, la 8 km de mare. Această câmpie deschisă în partea sudică spre golful
Saronic este înconjurată de dealuri printre care Aigaleos spre est și Pranes spre nord-est, Hymettos la est, iar golul dintre nord-est dintre Pranes și
Hymettos este completat de structura de clădire cu frontoane a muntelui Pentelic. Râul Cephisos curge spre vest, nu departe de ora ș și este alimentat de
două râuri mai mici, Eridandos și Iissos, la nod și la sud de Acropolă, ce avea să fie Acropola unui mare oraș, era inițial orașul însuși. Atena părea să aibe
avantaje puternice, acropola se ridica deasupra câmpiei și stâncile abrupte nu erau prea confortabile atacatori.
Regiunile locuite de greci se caracterizează prin trei elemente esenţiale: climă caldă şi secetoasă, relief relativ muntos şi puţin fertil şi
mărginirea de mări. Coasta estică a Peninsulei Balcanice locuită de greci este extrem de favorabilă pentru navigaţie; marea se întrepătrunde acolo cu
uscatul într-o admirabilă dantelă de golfuri. În partea vestică, doar Golful Corintului oferă adăpost pentru vase împotriva furtunilor Mării Adriatice.
Aceste elemente au avut consecinţe foarte importante asupra vieţii locuitorilor. Viaţa e relativ uşoară datorită climei, ea neridicând probleme
deosebite privind hrana şi adăpostul.
Aceste condiţii nu sunt, totuşi, de natură să-l ducă pe locuitor la inactivitate, Grecul nu este un agricultor din instinct, dar nu are nici loc pentru
aceasta. Este un excelent grădinar, ingenios în culturi, este păstor şi un îndrăzneţ marinar.
Puţinătatea resurselor naturale este evidentă, ceea ce face că, în general, locuitorul Helladei să trăiască modest, cu grijă zilei de mâine. Această
stare de lucruri l-a adus pe Platon (Banchetul 203b), să spună că hellenii adorau ca divinitate naţională lipsa (Penia), care, unindu-se cu ingeniozitatea
(Poros) a născut dragostea (Eros).
Pentru a cunoaşte mai bine reprezentările vechilor helleni despre geografia patriei lor şi totodată peisajul anticei Hellade, ne sunt deosebit de
utile lecturile operelor lui Hesiod, Strabon şi Pausanias.
Istoria societăţii greceşti s-a desfăşurat într-unul din cele mai frumoase şi atrăgătoare ţinuturi din bazinul Mării Mediterane, în locul unde
Europa, Africa şi Asia se apropie cel mai mult una de alta. Acest ţinut cuprindea: Grecia continentală şi Grecia insulară.
         *  Grecia continentală este în general muntoasă. Mărginită de ţărmuri stâncoase, cu nenumărate golfuri, brăzdată de munţi falnici, de văi înguste şi
închise, ea se împarte în Grecia de nord, Grecia de mijloc şi Grecia de sud, fiecare dintre aceste părţi având trăsăturile ei de relief şi de climă.
       Grecia de nord este despărţită de Macedonia prin masivul muntos al Olimpului (2985 m). Munţii Pindului trec pe la mijloc şi împart Grecia de nord
în două regiuni: la vest Epirul, regiune muntoasă şi aspră, acoperită de păşuni, iar la est Tesalia, câmpie mănoasă singura mai întinsă din întreaga Grecie
continentală, prielnică agriculturii.
       Grecia de mijloc se leagă de Grecia de nord prin singurul loc mai lesne de trecut, defileul Termopile, la sudul Tesaliei. Spinarea prelungită a Munţilor
Pindului se lăţeşte mai mult în părţile de apus ale Greciei de mijloc; odinioară aceste ţinuturi erau cunoscute sub numele de Acarnania, Etolia şi Locrida,
regiuni sărace, aride şi izolate de regiunile de răsărit, Focida (unde se găsea templul de la Delfi) şi Beoţia. Îndeosebi Beoţia formează o regiune destul de
atrăgătoare, prin păşunile ei renumite; aici s-a ridicat unul dintre cele mai vestite oraşe ale grecilor, Teba. Vecină cu Beoţia, spre sud-est se întindea Atică,
cu capitala ei Atena, o regiune cu relieful variat şi cu câmpii mănoase. Coasta de sud a Aticii este crestată de golfuri prielnice navigaţiei; aici s-au ridicat
apoi porturi însemnate, ca, de pildă, Pireul.
       Grecia de sud sau Peloponesul se leagă de Grecia de mijloc prin limbă îngustă de pământ a istmului Corint. Spre apus de acest istm, se întinde, în
forma unui gât de sticlă, golful Corint. În mijlocul Peloponesului se găseşte Arcadia, regiune muntoasă, cu văi acoperite de păşuni bogate, cu lacuri
limpezi, cu munţi cu vârfurile înzăpezite şi cu locuitori aspri şi dârzi. În jurul Arcadiei se găsesc: spre vest, Elida, cu localitatea Olimpia, renumită prin
jocurile panelenice, spre nord, Ahaia, spre est, Argolida, regiune aridă cu străvechile ei oraşe Argos şi Micene, iar spre sud, regiunea fertilă Messenia,
despărţită de Laconia prin munţii prăpăstioşi şi sălbatici ai Taigetului (2407 m), cu câmpiile ei brăzdate de ramificaţii muntoase şi cu renumitul oraş
Sparta.
     În general, pământul Greciei continentale este puţin fertil, cu excepţia Tesaliei, Aticii, Messeniei şi Laconiei. Climă, deşi blândă, datorită influenţei
mărilor înconjurătoare, cu o vară lungă, caldă şi secetoasă, cu puţine ploi, care cad doar iarna, nu favorizează practicarea agriculturii, ci este mai prielnică
pomiculturii şi viticulturii.
       Subsolul Greciei continentale cuprinde câteva zăcăminte de preţ: marmură (Pentelic), fier (Beoţia şi Laconia) şi argint (Laurion).
      * Grecia insulară (numeroasele insule care înconjură Grecia continentală) formează o adevărată punte de trecere spre Italia, Egipt şi Asia Mică.
Astfel, în Marea Ionică, mai importante sunt: Corciră şi Itaca, în Marea Mediterană insula Cretă, leagănul unei străvechi civilizaţii. Pornind de la insula
Eubeea, care se găseşte despărţită de coastele Aticii şi Beoţiei printr-o strâmtoare foarte îngustă, dăm de arhipelagul Cicladelor, dintre care cele mai
importante insule sunt: Păros (renumită pentru marmură), Delos, Tasos (pentru aur) şi apoi de arhipelagul Sporadelor. Urmând de aproape coasta apuseană
a Asiei Mici, se înşiră insulele Chios, Lesbos şi Lemnos.

II. Cronologia istoriei hellenice

Datele privitoare la istoria hellenică sunt, în cea mai mare parte, aproximative. Ele au fost stabilite cu
ajutorul cronologiei relative şi prin utilizarea şi compararea istoriei Vechiului Orient, Cretei şi Asiei Mici, adică
a unor regiuni cu care primii greci au avut legături de o natură sau alta.
Cele mai timpurii informaţii privind cronologia greacă provin de la greci înşişi sunt listele de
învingători de la Olympia şi ale eforilor spartani. Încă o dată trebuie subliniat caracterul relativ al acestei
cronologii şi, spre exemplu, reamintim că migraţia doriană, precum şi colonizarea coastei occidentale a Asiei
Mici nu pot fi stabilite decât în intervalul unui secol.
Arheologia contribuie la ameliorarea acestei cronologii, dar descoperirile ei nu au relevanţă decât
aşezate tot în relaţie cu cronologia Vechiului Orient.
Astfel, pentru Creta, Evans a propus denumirea de minoic pentru a desemna civilizaţia descoperită de el
în Creta. Arheologul englez a împărţit acest minoic în trei epoci, fiecare la rându-i, cu trei faze: minoicul
timpuriu, minoicul mijlociu şi minoicul târziu.
Propunerea lui Evans a fost transferată pentru Grecia de către arheologi şi americanii A.B.Wace şi
C.W.Blegen, ei numind civilizaţia descoperită aici cu termenul de helladic: timpuriu, mijlociu şi târziu.
Astfel, raportat la cronologia Vechiului Orient, minoicul timpuriu ar fi contemporan cu dinastiile VI-X egiptene, iar minoicul mijlociu ar
acoperi intervalul secolelor XVII-XVI – elementul de datare fiind piesa de alabastru din perioada hixoasă – în vreme ce minoicul târziu cuprinde perioada
secolelor XVI până pe la 1400-1350, când palatele cretane sunt distruse.
În ceea ce priveşte situaţia Helladei, arheologii plasează helladicul timpuriu cam înţe 2500-2000/1900, iar helladicul mijlociu cam între 1900-
1550. Trebuie remarcat aici că, la mijlocul helladicului mijlociu, are loc intrarea indo-europenilor în Hellada. În sfârşit, helladicul târziu a durat cam între
1550-1150, perioadă sinonimă, de altfel, cu epoca miceniană a istoriei greceşti.
Istoricul şi arheologul german Fr. Matz, crede că helladicul târziu s-a terminat pe la 1100, pe baza rezultatelor cercetărilor din cartierul atenian
Kerameikos. Urmează o perioadă sub-miceniană până la 1025. Potrivit arheologilor-specialisti în ceramică, e. g., V. Desborough, sub-micenianului îi
urmează o perioadă protogeometrică (1025-900/850) şi o perioadă geometrică (900-700).

2
 1. Creta minoică

Civilizaţia minoică/cretană, o civilizaţie din epoca bronzului, a apărut pe insula Creta şi a înflorit în
perioada cuprinsă între sec. XXVII-XIII i.Hr. Termenul minoic (de la numele regelui legendar Minos) a fost
folosit pentru prima dată de arheologul englez Arthur John Evans. Creta şi Micene sunt simbolurile unei epoci a
preistoriei şi apoi a istoriei timpurii greceşti.
Cea mai timpurie civilizaţie europeană de nivel înalt, civilizaţia cretană, a luat naştere în bazinul
oriental al Mării Mediterane, pe insula Creta. După declinul civilizaţiei cretane, locul în acest spaţiu i-a fost luat
de cultură miceniană, reprezentată de ahei, care au fost primii indo-europeani ce au ocupat Creta.
În tradiţia literară, Creta era denumită şi ‘insula fericiţilor’. Evident că şi excelenta ei poziţie geo-
climatică a atras din cea mai adâncă vechime locuitori, şi în acelaşi timp în Creta s-au exercitat şi diverse
influenţe culturale.
Insula Creta este situată în extremitatea sudică Mării Egee împânzite de insule, între Grecia şi Asia
Mică. Este posibil că civilizaţia cretană să fi fost rezultatul unei dezvoltări interne, dar este mult mai probabil să
fi fost stimulată de legăturile comerciale şi culturale cu Asia Mică şi, în măsură mai mică, cu Egiptul.
Potrivit lui Homer, în Creta existau 90 oraşe. Cele mai importante oraşe erau: Knossos, care controla
partea de nord a insulei, Phaistos, care controla partea de sud a insulei, Malia, care controla partea central-estică,
Kato Zacros, care controla extremitatea de est, şi Chania, care controla partea de vest a insulei.
Minonienii erau un popor de origine ne-indo-europeană, fiind înrudiţi probabil cu populaţiile din
Anatolia. Cea mai veche dovada a prezenţei umane pe insula Creta datează din anul 7000 i.Hr, reprezentând
rămăşiţele unei comunităţi agricole neolitice preceramice.
Grecii au păstrat în secole ulterioare memoria grandorii cretane, dar istoria acestei civilizaţii este învăluită în legendă. Conform celei mai
cunoscute dintre ele, oraşul elen Atena trimitea regelui cretan Minos în fiecare an, drept tribut, tineri şi fecioare, aceştia fiind sacrificaţi Minotaurului,
monstrul jumătate om, jumătate taur, din adâncul labirintului. În cele din urmă, eroul atenian Tezeu omoară bestia şi reuşeşte să scape din labirint. Datorită
legendei, adjectivul „minoic”, derivat din numele Minos, este folosit în expresia „civilizaţia minoică”, sinonim pentru „civilizaţia cretană”.
În realitate, vor fi fost sacrificaţi tauri. Iar singuri expuşi pericolului erau acrobaţii, antrenaţi să execute salturi peste tauri, prinzându-se de
coamele acestora. Frescele viu colorate, pictate pe pereţii palatului de la Knossos, ne sugerează că membrii societăţii minoice erau optimişti, relaxaţi şi
iubitori ai plăcerilor vieţii. Se pare că populaţia era paşnică şi se simţea în siguranţă, deoarece palatele şi oraşele nu erau fortificate şi secole de-a rândul
soldaţii nu au purtat armuri.
Pe la 2200 î.Hr., începe în Creta, odată cu minoicul timpuriu III, prima perioadă de înflorire a artei
cretane. Apar primele palate de la Knossos şi Phaistos, în care posteritatea a sesizat simbolurile culturii minoice.
Pe la 2000 î.Hr., ceea ce ar corespunde minoicului mijlociu I, se constată un fenomen interesant: viaţa
insulei se va concentra în aşezările urbane, iar faptul acesta marchează sfârşitul culturii rustice şi începutul unei
epoci de cultură aristocratică.
Creta avea în jurul anului 1950 î.Hr. palate splendide, oraşe mari şi prospere, acestea fiind probabil
rezultatul atât al producţiei pe scară mare a uleiului de măsline şi a vinurilor, cât şi urmare a comerţului practicat
intens în zona de răsărit a Mării Mediterane. Palatele erau formate dintr-un şir de încăperi complicat distribuite.
Se presupune că cel mai mare palat, cel din Knossos, era reşedinţa regală, dar la fel de impresionante erau şi
palatele din Phaistos, Malia şi Hagia Triada. Palatele şi oraşele aveau apeducte şi sisteme de canalizare. Palatul
(lipsit de fortificaţii) devine centrul activităţii economice, fiindu-i anexate presele de ulei şi ateliere de toate
felurile.
În jurul anului 1750 î.Hr., prima cultură cretană dispare concomitent cu prima mare invazie indo-
europeană, care a schimbat faţa lumii de atunci; în urma unei catastrofe naturale, probabil un cutremur (fenomen
frecvent în această regiune), palatele au fost avariate. Dar cultura minoică avea încă resursele necesare pentru a
reconstrui totul şi mai grandios. Primele palate sunt distruse, dar această distrugere a avut o semnificaţie
efemeră, pentru că palatele construite la Knossos, Phaistos, Mallia, sunt mai mari decât cele precedente.
Noua fază a culturii cretane reprezintă o expresie şi mai strălucită a celei anterioare. Această evoluţie a
fost favorizată de pacea internă şi cea externă. Knossos şi-a impus hegemonia asupra întregii insule, oraşul
devenind centrul Cretei.
După 1650 i.Hr. Civilizaţia minoică, fiind trecută de apogeul dezvoltării ei, nu a mai putut face faţă unei
noi catastrofe care s-a produs în jurul anului 1380 î.Hr. (când se produce invazia greacă în Creta şi, totodată,
începutul civilizaţiei miceniene), probabil legată de erupţia unui vulcan care a distrus mare parte a insulei Thera
(astăzi Santorini) aflată la circa 110 km. Cretă însăşi a fost devastată de gigantica undă postseismică.
Efectele cutremurului au fost resimţite probabil în tot estul bazinului Mării Mediterane şi se presupune că distrugerea insulei Thera a dat
naştere legendei continentului scufundat în ocean, Atlantida. În urma acestei catastrofe, palatele nu au mai fost reconstruite timp de câteva generaţii, iar
civilizaţia minoică a dispărut.
În jurul anului 1600 î.Hr, oraşele miceniene erau înfloritoare şi îşi dezvoltau propria cultură, puternic
influenţată iniţial de cultură minoică din Creta.
Micenienii erau răspândiţi în aproape tot arhipelagul din Marea Egee şi, odată cu declinul Cretei, şi-au
construit o reţea comercială profitabilă cuprinzând toată zona estică a Mediteranei. Pentru un timp, Micene pare

3
să fi avut statutul unei mari puteri, capabilă să negocieze pe picior de egalitate cu imperiul hittit şi cu cel
egiptean. Primele semne ale dezordinii şi declinului au apărut în secolul al XIII-lea î.Hr.
O cauză s-ar putea să fi fost suprasolicitarea forţelor proprii în războiul împotriva Troiei. Principalele
centre miceniene au decăzut definitiv în secolul al XII-lea î.Hr. Printre alte cauze probabile se numără şi sosirea
unui alt trib elenofon, dorienii. Deşi aheii şi dorienii au convieţuit şi în final au devenit un singur popor,
tulburările perioadei de început au determinat migrări semnificative ale aheilor spre coasta de vest a Asiei Mici.
Aproximativ în secolul al XI-lea î.Hr. Scrisul s-a pierdut, iar operele de artă au dispărut. Grecia, devastată de catastrofe, a intrat în perioada
neagră a istoriei sale antice. S-au păstrat numeroase tăbliţe de lut datând din această perioadă. Inscripţiile acestora în linearul B sunt similare primelor
scrieri în limba greacă, ceea ce a susţinut prezumţia că la vremea aceea Creta căzuse sub ocupaţia războinicilor veniţi din peninsula Pelopones (Grecia),
aheii sau micenienii.
Aheenii popor de păstori şi nomazi care au introdus în Grecia calul s-au stabilit în Peloponez venind dinspre nord în mileniul al XI î.Hr. Spre
deosebire de minoici, care erau scunzi şi nu purtau barbă, aheii erau înalţi, bărboşi şi războinici iscusiţi. Ei utilizau carele de luptă, necunoscute cretanilor.
Aheii şi-au întemeiat oraşe fortificate, fiecare oraş având câte o citadelă sau o fortăreaţă foarte bine apărată. Majoritatea acestor oraşe se aflau în
Pelopones, principala peninsulă care formează sudul Greciei. Cel mai impozant era Micene, amintit în poeme şi legende ca fiind capitala marilor regi ahei
şi a bogăţiei lor în aur. Termenul „micenian” este utilizat de obicei când se face referire la ahei şi la civilizaţia lor din mileniul al II-la î.Hr.
Arta cretană a epocii este realizată într-un stil artistic naturalist (care va evolua însă spre stilizare şi schematizare), care vădeşte bucuria vieţii
trăită intens de locuitorii Cretei. Frescele descoperite în Creta înfăţişează întreceri sportive, scene de vânătoare, toate ilustrând un simţ artistic deosebit de
viu. Trebuie notat că arta cretană nu a cunoscut sculptura.
Apogeul culturii cretane se produce pe la mijlocul secolului XVI î.Hr. Cultura cretana este neîndoielnic o creaţie a vieţii urbane, iar palatul este
expresia vieţii cretane însăşi. De reţinut că în centrul vieţii publice se află femeia.
Cretanii utilizau scrierea, nenumăratele tăbliţe descoperite fiind notate într-un sistem de scriere pe care Evans l-a denumit convenţional
linearul A, spre a-l deosebi de un alt sistem de scriere, linearul B, în care erau notate alte tăbliţe descoperite de el la Knossos. Ambele liniare, A şi B, aveau
48 de semne la care caligrafia aulică a adăugat încă 16 semne. Ambele liniare pot fi considerate scrieri de tip silabic.
Religia cretană, care a influenţat-o pe cea greacă, era o religie naturalistă şi feministă. Zeitatea supremă era ‘marea zeiţă’ ca şi la alte culturi
din Vechiul Orient, având ca simboluri religioase coarnele şi securea dublă.
Cretanii antici venerau aproape exclusiv zeiţe. Deşi există unele dovezi ai adorării unor zei de sex masculin, reprezentările minoice ale zeiţelor
decât ai zeilor. Deşi unele dintre aceste reprezentări ale femeilor sunt speculate a fi imagini de adoratoare şi preotese care oficiază ceremonii religioase, şi
nu divinitatea însăşi, se pare că existau mai multe zeiţe, inclusiv o Zeiţă-Mamă a fertilităţii, o protectoarea a oraşelor, a gospodăriilor, a recoltei, a
infernului, etc. Unii au susţinut că toate acestea sunt aspecte ale unei singure Mari Zeiţe. Ele sunt adesea reprezentate de şerpi, păsări, maci, şi un animal
ciudat.
O sărbătoare importantă minoica reprezintă dansul cu taurul, adesea reprezentată în frescele de la Knossos şi în sigiliile miniaturale. În acest
ritual care pare destul de periculos, la care participau atât bărbaţii, cât şi femeile, dansatorii se confruntau cu un taur şi, apucându-l de coarnele sale, erau
aruncaţi pe spatele acestuia. Fiecare dintre aceste mişcări apare în reprezentările minoice, dar semnificaţia reală a dansului cu taurul în cultul minoic şi
viaţa culturală este destul de ambiguă. Ceea ce este clar, totuşi, este că nu era vorba de o confruntare antagonista şi triumful omului prin moartea rituală a
taurului, semnificaţia luptei cu tauri în cultura spaniolă, ci este vorba de un sentiment al cooperării armonioase.
Dacă vorbim de influenţa Cretei asupra grecilor, trebuie spus că aceasta nu a fost decât exterioară,
grecilor fiindu-le străine valorile sociale ale societăţii cretane, ca şi cele estetice, respectiv ‘morbiditatea artei
cretane’.

2. Epoca miceniană

2.1. Invazia indoeuropenilor în Grecia

Din cercetarea tradiţiei literare antice, se constată că hellenii nu au păstrat nicio amintire a patriei lor originare. Este interesant însă că ei se
consideră autohtoni, deşi în tradiţia greacă sunt menţionaţi pelasgii, carienii, ca populaţii mai vechi decât grecii.
Se ştie că indo-europenizarea Helladei s-a produs în contextul deplasării valurilor de populaţii din
spaţiul de la nord de Dunăre, un fenomen specific trecerii de la sedentarism la mişcare. Neîndoielnic, această
mişcare a influenţat decisiv şi organizarea politico-militară a acestor populaţii nevoite să-şi dobândească, prin
cucerire, un nou cămin.
Religia acestor indo-europeni este o religie între fetişism, animism şi naturism. Zeul Cerului reprezintă o încarnare a atotputernicului naturii. El
este Zeus-Pater de mai târziu şi, de asemenea, protectorul ordinii umane, al familiei, al tribului şi al frăţiilor de arme. Aceşti strămoşi indo-europeni ai
grecilor au creat în teritoriile de la nord de Dunăre o cultură rurală. Utilizau un fel de plug, creşteau vite mari şi mici: boi, vaci, oi, capre.
La întrebarea când au luat indo-europenii Hellada în stăpânire, răspunsul este greu de dat cu precizie, întrucât evenimentul s-a produs într-o
perioadă nebuloasă şi nici sincronismele cu evenimentele din afara acestui spaţiu nu pot fi de prea mare ajutor.
Oricum, arheologii şi istoricii convin că pe la 1900 î.Hr.. Raporturile noilor veniţi cu carienii şi pelasgii
se pare că au fost paşnice multă vreme, ceea ce a permis ca helleni să poată împrumuta multe elemente de
cultură şi civilizaţie de la autohtoni. Din acest amestec spiritual şi antropologic a rezultat în mileniul al II –lea
î.Hr. poporul helen.
Ionienii s-au aşezat, iniţial, în Attika şi Eubeea, care sunt pur ionice, apoi în Argolida, părţi din Pelopones şi Boeţia, iar aheii în Thessalia şi în
întregul Pelopones.
Aşezaşi în Hellada, aceşti indo-europeni intră în relaţii cu marile civilizaţii din jurul lor. Ei se simt atraşi
nu numai de Creta minoică, dar şi de Imperiul hittit, marea putere din Microasia. Deşi hitiţii sunt cei care le
limitează expansiunea pe litoralul asiatic al Egeii, marele lor stat este un veritabil model pentru noii veniţi.
Aheii sunt atestaţi în Grecia încă de prin anul 1600 î.Hr. În curând ei ocupă Grecia centrală, nordul
Peloponezului cu insulele din zona centrală şi sudică a Mării Egee. Înainte de 1400 î.Hr. Cuceresc Creta şi o
jefuiesc de comori pe care le transportă la Micene.
Ultima mare întreprindere războinică a aheilor a fost războiul contra Troiei - război a cărui importanţă a fost mult exagerată de poemele
homerice. Pe locul unei aşezări datând din neolitic au fost construite succesiv începând din mileniul al III-lea î.Hr. - De către o populaţie amestecată în
această zonă - 9 oraşe pe acelaşi loc cu acest nume. Troia era situată într-un punct care controla strâmtoarea Hellespontului şi în plus poseda şi un teritoriu
foarte bogat, renumit şi pentru creşterea berbecilor şi cailor. O coaliţie de 28 de state aheene, totalizând un număr de aproximativ 100.000 de luptători,
îmbarcaţi pe 1200 de corăbii, cele mai mari ducând câte 120 de oameni sub comanda regelui Micenei, Agamemnon, au asediat timp de zece ani Troia.
Evenimentul este plasat de Eratostene în anul 1183 î.Hr. După ce au cucerit oraşul şi l-au jefuit, aheii s-au retras.

4
 Civilizaţia miceniană n-a durat nici şase secole. Rând pe rând palatele şi cetăţile miceniene au fost
jefuite şi distruse. Singura cetate care şi-a continuat existenţa încă multe veacuri a fost Atena. Oraşul Micene a
supravieţuit până către 1100 î.Hr.
Cauza prăbuşirii civilizaţiei miceniene a fost în principal determinată de invazia ultimului val de triburi
greceşti ale dorienilor, invazie în urma căreia vă dispărea - pentru o perioadă de cinci secole - şi scrierea în
Grecia.

2.2. Civilizaţia miceniană

Civilizaţia miceniană reprezintă prima epocă importantă a civilizaţiei greceşti, fiind opera aheilor.
Termenul „civilizaţie miceniană” este pur convenţional, în sensul că nu presupune existenţa unei unităţi nici
teritoriale, nici politice. Dintre numeroasele mici state ahee, cel a cărui capitală a fost oraşul Micene era desigur
cel mai puternic (urmat de alte oraşe ca Argos, Tirint, Pilos, Atena, Teba).
Această epocă eroică şi-a primit numele de la cetatea lui Micene, descoperită de Schliemann.
Trebuie notat că prima perioadă a culturii miceniene este, în esenţă, limitată la partea răsăriteană a Helladei, respectiv Hellada centrală şi
Peloponesul.
Idealul micenian este un ideal războinic. Construcţiile impunătoare ridicate pentru eternitate sunt influenţate de acest nou spirit eroic, războinic.
Elementul definitoriu este palatul cu megaron şi vatră, căminul unde se face focul. În mijlocul sălii, în megaron, sala mare, ‘castelanul’ ia masa în comun
cu ‘vasalii’ săi. Neîndoielnic, arhitectura miceniană reprezintă o organizare diferită a spaţiului, complet diferită de cea labirintică a cretanilor. De altfel,
mitul lui Teseu şi al Ariadnei subliniază tocmai contrarietatea grecilor faţă de arta cretană, pe care ei o simţeau stranie.
Diferenţa dintre cele două lumi transpare şi prin valorile sociale deosebite: femeia nu are niciun rol în societate, fapt elocvent ilustrat de Iliada,
în măsura în care epopeea homerică poate fi un izvor pentru această epocă.
Punctul culminant al evoluţiei acestor helleni timpurii este atins la sfârşitul secolului al XVI-lea şi apoi
la începutul secolului al XIV-lea întrucât în secolul al XV-lea se înregistrează o perioadă de oarecare recul sub
influenţa minoică. Din importantele tezaure descoperite de către Schliemann, se poate deduce existenţa unui
embrion de organizare statală.
Dacă putem vorbi de organizare statală, aceste coagulări politice au mai mult determinări militare, sub
imperiul necesităţii. Relieful Helladei favorizând fărâmiţarea politică, este la fel de clar că aceste coagulări
politice nu erau durabile. Ele se realizau numai în vederea unor expediţii de oarecare anvergură, astfel că nu se
poate vorbi de o regalitate propriu-zisă, aceasta fiind exercitată de un şef de război, un hegemon.
Problema marilor construcţii numite ciclopice, ridică problema mâinii de lucru utilizate la ridicarea lor.
Se crede că au fost utilizaţi sclavi, dar şi autohtoni aduşi în stare de dependenţă.
Hellenii micenieni nu s-au limitat numai la continent, ci, judecând după descoperirile ceramice dar şi ale
altor mărfuri, se constată o expansiune miceniană în secolele XIV-XIII î.Hr., pană într-acolo încât se poate vorbi
de o talasocraţie miceniană pe la 1400 î.Hr.: au colonizat o parte a Ciprului (surplusul de populaţie se aşeza deci
în insulele Egeii), se întâlnesc resturi de ceramică miceniană în insulele Ciclade şi în aşezările miceniene din
Rhodos, se practica comerţul cu Syria, Fenicia, Egiptul şi regiunile din Italia sudică şi Sicilia.
Tactica de luptă a războinicilor micenieni se întemeia pe utilizarea carului de luptă şi unitatea tactică
compusă dintr-un şef, însoţit de trupă să
Religia miceniană este o religie indo-europeană, dar care a primit şi un serios aport minoic.

2.3. Migraţia doriană

Pe la 1200 î.Hr., începe marea migraţie a popoarelor care atinge toată partea răsăriteană a bazinului
Mării Mediterane de la Apenini până la fluviul Tigru şi de la trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului, care
se produce în spaţiul egeean în acea vreme.
În ceea ce priveşte migraţia dorienilor se pare că ea a fost determinată, în parte, şi de deplasarea spre
sud a ilirilor in a doua jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. Împinşi de către iliri, tracii vor determina, la rândul
lor, deplasarea din ţinutul Pindului a dorienilor, un grup de triburi hellenice rămase aici.
Incontestabil, aşa-numita ‘migraţie doriană’ a determinat o nouă epocă în istoria greacă, reprezentând
finalul indo-europenizării Helladei. Nu se poate preciza cât a durat această migraţie care a modificat etnic
regiunile atinse. În momentul în care au apărut dorienii, cultura miceniană depăşise de mult apogeul ei, dar
tocmai în această perioadă ea se extinsese în întreaga Helladă.
Direcţia migraţiei dorienilor e incertă: de la nord, nord-vest spre sud sau, iniţial către insulele egeice şi
după aceea fiind ocupate regiunile de pe continent? Dorienii nu au cucerit şi Attika, pe care se pare că au ocolit-
o, şi s-au îndreptat spre Pelopones, ocupând estul şi nordul acestei regiuni, respectiv Argolida şi Lakonia.
Raporturile cu populaţia anterior aşezată au fost diferite: thessalii îi alungă pe eolieni sau îi aduc într-o
stare de dependenţă, transformându-i într-un fel de “ţărani-şerbi”. În Boeţia s-a produs o convieţuire normală.
În regiunea de bază în care s-au aşezat, respectiv Peloponesul, dorienii au transformat populaţia de aici fie în
hiloţi, fie în cetăţeni de rangul doi, aşa-numiţii perioikoi.
Este greu de spus dacă decăderea culturii miceniene se datorează dorienilor. Ceea ce este însă limpede
este faptul că această decădere se produce concomitent cu invazia doriană, faptul reprezentând o veritabilă
cenzură în istoria hellenică. Este interesant că dorienii trec mai târziu în Cretă, în insulele Egeei şi în Anatolia,
5
urmărindu-i pe ahei. Comparată cu invazia tracilor în Asia Mică, migraţia doriană a avut o semnificaţie istorică
universală mult mai restrânsă, ea fiind limitată numai la istoria hellenică.

3. Epoca homerică

Termenul de ‘epoca homerică’ nu este decât un termen convenţional referitor la perioada

traversată de neamurile hellenice de la dispariţia culturii miceniene şi până la începuturile a ceea ce se
numeşte “epoca arhaică”/ “dark age”/” evul mediu grecesc”. Fixarea reperelor lor cronologice este dificilă
din motive arătate anterior: se consideră în general astăzi că “epoca homerică”/” dark ege”/” evul mediu
grecesc” ar putea fi încadrate cam între 1100-800 î.Hr. Acestei epoci homerice îi succede epoca arhaică (cca.
800-500 î.Hr.), căreia îi urmează ‘perioada clasică’ (cca. 500-336 î.Hr.).
Reconstituirea perioadei homerice este deosebit de dificilă, datorită absenţei aproape complete a
informaţiilor care să poată să facă ‘să vorbească’ mai mult descoperirile arheologice.
Arheologia a constatat, oricum, o ruptură profundă cu perioada miceniană, cenzura făcându-se simţită deja în ceea ce se numeşte submicenian
(cca. 1150-1000 î.Hr.). Tot arheologic s-a stabilit că, pe la 1100 î.Hr., începe şi în Hellada epoca fierului, neîndoielnic tot ca o consecinţă a dispariţiei
imperiului hittit, care a atras după sine, prin dezvăluirea secretelor de fabricaţie, generalizarea utilizării fierului în Anatoli şi apoi în întreg bazinul egeean.
În această epocă întunecată s-au produs o seamă de evenimente deosebit de importante pentru evoluţia
poporului şi a spiritului grec în general. Cel mai important dintre ele a fost, fără îndoială, colonizarea coastei
vestice a Asiei Mici (colonizare, iniţial ionică determinată de migraţia dorienilor).
La colonizarea Asiei Mici au participat toate triburile greceşti, aducându-şi aici toate zeităţile,
toponimele şi cutumele din patria mamă. De la nord la sud pe coasta estică a Asiei Mici s-au aşezat eolienii,
ionienii şi apoi dorienii într-o succesiune şi o formă ce corespund aşezării lor pe litoralul răsăritean al Helladei
continentale.
Cultural, epoca homerică este marcată de o dualitate foarte bine pusă în relief. Este clar că migraţia
doriană a contribuit la decăderea civilizaţiei după strălucita perioadă miceniană. Acesteia îi urmează perioada
geometrică, cu abstractizarea figuraţiei, având ca temă principală războiul.
Totodată, tocmai în această perioadă de decădere a civilizaţiei se produce prima mare realizare a
spaţiului grec, alfabetul, ca rezultat al prelucrării scrierii consonantice feniciene din secolul IX î.Hr., ‘eveniment’
produs cel mai devreme, în secolul X î.Hr. În Asia Mică sau probabil în Creta. În secolul VIII î.Hr., scrierea
alfabetică era deja răspândită în Grecia, “democratizarea” ei fiind dovedită de descoperirile arheologice de la
Atena şi Corint.
O altă mare realizare a spiritului grec o constituie epopeele eroice, o realizare cu atât mai remarcabilă cu
cât ele reprezintă şi începutul literaturii hellenice. Dintre aceste epopei eroice, Iliada şi Odiseea sunt cele mai
importante şi reprezintă rezultatul unui efort secular, al cărui început se află înaintea migraţiei doriene. Cele
două epopei înfăţişează două lumi: cea miceniană şi cea ‘homerică’ a secolelor IX-VIII î.Hr.
Prin deşteptarea amintirilor tuturor celebrilor eroi helleni, care au luptat la Troia, epopeile homerice au
creat nu numai o limbă literară, ci au devenit şi un admirabil catalizator al conştiinţei comunităţii etnice şi
religioase pan-hellenice.

4. Epoca arhaica (800-500 î.Hr.)

4.1. Izvoare
Opera lui Hesiod, Munci şi zile, scrisă pe la 700 î.Hr. Oferă un calendar ţărănesc, zugrăvind viaţa rurală cu nevoile şi grijile ei. Câteva
informaţii găsim la Archilochos, poet de la mijlocul secolului al VII –lea î.Hr. Şi care este un reprezentant al epocii frământate a marii colonizări. Aproape
contemporan cu el este Alkaios din Lesbos, care a trăit pe la 600 î.Hr. Şi în operă căruia găsim informaţii despre confruntările dintre aristocraţi şi tirani.
Tot tradiţiei literare îi aparţin şi Elegiile lui Solon. Deosebit de utilă este şi lucrarea clasică a lui G. Glotz, Cetatea greacă.
Epoca arhaică este perioada poate cea mai importantă din istoria hellenică, pentru că ea a adus în toate
domeniile inovaţii capitale fără de care nu ar putea fi concepută Hellada clasică.
Dezvoltarea internă a Greciei şi a societăţii greceşti în această perioadă s-a realizat în liniile sale
esenţiale fără influenţe externe hotărâtoare. Unul dintre evenimentele importante îl constituie trecerea de al
statul nobiliar la ‘polisul hoplitic timocratic’ şi de aici la democraţie. Fără îndoială că această evoluţie
reprezintă o consecinţă a conflictelor sociale interne, dar şi a unor necesităţi militare care au impus atragerea
unor cercuri tot mai largi a populaţiei, în primul rând ţărăneşti, în exercitarea obligaţiilor militare.

4.1. Polisul grec

Spunem că polisul s-a născut pe pământul Asiei Mici în urma primei colonizări hellenice desfăşurate
acolo după anul 1000 î.Hr., a evoluat şi a fost preluat şi de grecii continentali. Prin urmare, polisul devine, în
plan instituţional, elementul înnoitor major adus de epoca arhaică.
Polisul nu s-a dezvoltat în toată Hellada şi nici în acelaşi ritm, urbanizarea nesemnificand în mod
automat şi dezvoltarea polisului, ea fiind lentă în Asia Mică şi apoi în colonii.
Originea polisului datează din secolul al VII –lea î.Hr., dar trebuie subliniat că evoluţia sa începuse încă
6
de mult. Colonizarea greacă, începută pe la jumătatea secolului al VIII –lea î.Hr., este proba cea mai sigură a
începuturilor polisurilor. Apariţia polisului poate fi deci datată în secolul al VIII-lea î.Hr. Evoluţia sa a variat
după regiuni şi după împrejurările economice şi sociale în care ea se înscria.
Cauzele evoluţiei spre polis sunt puţin cunoscute. Fără îndoială, factorul geografic intră în discuţie, dar
el nu trebuie, în general, supraestimat. Repartiţia polisului nu se acordă mereu cu fragmentarea reliefului.
Hellada vestică are puţine polisuri, când ar fi trebuit să aibă mai multe, iar în Attika, fragmentată şi ea, nu se va
forma decât o cetate: Atena. Boeţia, mai unificată geografic, va avea mai multe cetăţi. Micile insule Keos şi
Amorgos au mai multe polisuri, în vreme ce Samoa şi chios, insule mari au câte un singur polis. Aceasta arată că
geografia nu trebuie să fie neglijată în explicaţia istorică, dar, în acelaşi timp, valoarea ei probatorie nu poate fi
absolutizată.
Aşezarea urbană se instalează la poalele unei acropole ce adăposteşte pe locuitori refugiaţi în caz de
primejdie. În apropiere, se află pământul civic, aşezat în regiunea de câmpie fertilă. Încep apoi colinele cu
pământul necultivat şi care este proprietate comună, destinată păşunatului. Tot în proprietatea comună este şi
pădurea. Aşezat de regulă în apropierea mării, polisul nu se află chiar pe litoral. Portul, civil sau militar, este
adesea diferit de aşezarea urbană.
Polisul s-a constituit mai întâi în Asia Mică, apoi pe litoralul estic al Helladei, extinzându-se în
interiorul acesteia, “cucerind” apoi insulele egeice şi Creta.
Polisul arhaic începe să-şi cristalizeze, deja, câteva trăsături:
A. codificarea legilor, realizată prin acţiunea unui legiuitor, o persoană profană şi publică respectată
pentru autoritatea morală, legiuitor care defineşte normele ce conduc societatea de la pre-drept la drept. Aceste
norme trebuie să elimine arbitrariul celor puternici, justiţia devenind o problemă publică. În secolul al VII-lea
asistăm la un efort de codificare, întemeiat pe noţiunea de justiţie (dike), care a devenit o chestiune publică şi pe
noţiunea de nomos, în sensul unei legi comune pentru toţi.
B. Reforma hoplitică, care presupune creşterea sentimentului comunitar şi un anumit standard de
dezvoltare economică, hoplitul trebuind să se echipeze singur, falanga hoplitică devenind, astfel, reflexul militar
al cetăţii;
C. Structurarea socială în cetăţean, noncetăţean şi sclav. Sclavia se extinde prin răspândirea muncii
servile şi prin apariţia sclavului-marfă. Ea a fost precedată însă şi de alte forme de asuprire, cu care, de altfel, va
coexista (ex. Hiloţii din Spartă şi peneştii din Thessalia). Sclavia este trăsătură specifică epocii arhaice (Herodot,
referindu-se la o epocă anterioară, notează: “în acestă vreme atenienii, ca şi ceilalţi heleni, nu aveau sclavi”).
Primele menţiuni despre cumpărarea de sclavi străini există pentru Chios.
D. independenţa internă şi externă (autonomie şi eleuterie);
E. Autosuficienţă economică (autarhie);
F. autosuficienţă economică (autarhie);
G. Relaţiile politice dintre oraşele-stat sunt reglementate prin tratate de pace şi alianţe.
În Grecia antică, o cetate (polis) se defineşte nu atât prin ansamblul arhitectural care alcătuia oraşul, cât
prin oamenii care o alcătuiesc. Graniţele între state, când nu sunt fixate de cursul unui râu, rămân vagi şi
nesigure în ţinuturile de munte.
Polisul se dezvoltă din aşezările urbane şi terenurile comunale înconjurătoare. Teritoriul Atenei a
încorporat aproape întreaga Attica, dar oraşul Atena reprezenta centrul politic. Clădirile particulare şi
monumentele publice nu erau decât manifestările necesare ale acestei construcţii spirituale, care era structura
profundă şi permanentă a cetăţii.
  Polisul este un grup de localităţi aşezate pe un teritoriu caracterizat, în primul rând, prin îngustime
(Attika are 2650 km pătraţi, fiind o excepţie şi are un singur polis: Atena; Corintul 880 km pătraţi, Argosul 1400
km pătraţi, Sparta - cu Lakonia şi Messenia - are 1400 km pătraţi, insula Keos avea o suprafaţă de 1073 km
pătraţi şi 4 polisuri, iar 22 de oraşe din Focida totalizează 1.650 km pătraţi).
        Populaţia este mărimi diferite, hellenul având spaima suprapopulaţiei. Polisul este statul care are autonomie
şi independenţă în cel mai strict sens al cuvântului.
Oamenii sunt ceea ce constituie un polis. Este o comunitate de cetăţeni pe de-a-ntregul independentă,
suverană peste cetăţenii care o compun, cimentată de cultele religioase şi condusă de legi. Nu spunea niciodată
„Atena”, ci întotdeauna „atenienii” sau „poporul” sau „cetatea atenienilor”. O cetate greacă clasică era un lucru
moral şi religios, politic şi juridic.
       Polisul este suveran peste cetăţenii care o compun. Cetatea antică este un scop în sine, un absolut care nu
lasă nici unuia dintre membrii ei prea multă libertate şi care acaparează activitatea tuturor. În acest sens, ea este
esenţialmente totalitară. Acest lucru este evident în cazul Spartei. În cazul Atenei, aspectele liberale ale firii
ateniene pot masca această realitate profundă, existenţa ei nu e însă mai puţin adevărată. Polisul cenzurează
libertatea de gândire şi de expresie, mai ales în privinţa zeilor. Un cetăţean putea fi ostracizat chiar fără să i se
reproşeze nici un delict.
Cetatea este condusă de legi (nomoi) care determină întreaga viaţă a cetăţeanului, de la naştere până la
7
moarte, chiar şi la Atena, unde totuşi rigoarea acestei aserviri este mai puţin constantă decât la Sparta. Aceste
legi au fost stabilite chiar de cetăţeni sau de părinţii lor (obiceiurile strămoşeşti, legile nescrise au tot atâta
putere de constrângere ca şi legislaţia instituită prin decrete) şi în acest fapt stă demnitatea de oameni liberi a
grecilor, prin opoziţie cu barbarii, supuşi ai unui stăpân care poate fi nedrept sau capricios, dar această libertate
grecească are de fapt limite foarte strâmte.
Polisul este pe de-a întregul independent. Cetatea, câtă vreme membrii ei au conştiinţa că aparţin unei
comunităţi etnice şi culturale mai vaste, nu admite nici o legătură politică de subordonare faţă de un alt stat.
Păzirea de către helleni cu maximă gelozie a acestor valori a făcut aproape imposibile alianţele politice şi
militare. Pentru a-şi salva preţioasa lor autonomie mai multe cetăţi, în frunte cu Atena şi cu Sparta, au respins pe
barbarii conduşi întâi de Darius, apoi de Xerxes. Această caracteristică fundamentală a Greciei antice a fost cea
care a împiedicat statele greceşti să se unească în mod durabil într-o federaţie care ar fi dus la unitatea politică a
întregii ţări.
       Fiecare cetate se teme mai mult decât de orice să nu ajungă supusa alteia, dar se străduieşte să-şi domine
vecinii: Atena, Sparta, Teba îşi vor crea astfel sisteme de alianţe (symmachiai), în cadrul cărora cetăţile, numite
„aliate” pentru a li se menaja susceptibilitatea, vor fi practic supuse, dar dorinţa fundamentală de autonomie va
face ca aceste alianţe să fie întotdeauna precare şi de scurtă durată.
       Fiecare polis se află sub protecţia unei zeităţi şi este guvernat după legile dictate de acestea. Anticii nu
făceau deosebirea dintre religios şi laic. Atena era cetatea zeiţei Atena, iar preoţii acestei zeiţe, ca şi preoţii
tuturor celorlalţi zei, sunt magistraţi ai cetăţii. Religia, cel puţin cea oficială, face corp comun cu statul; chiar şi
unele culte celebrate prin mistere, misterele de la Eleusis de pildă, sunt patronate şi controlate de cetate. Aşa se
explică de ce statul este în mod necesar intolerant, căci legăturile care îi unesc pe toţi cetăţenii săi nu sunt numai
politice şi sociale, ci şi religioase.
       
4.2. Frământările epocii arhaice
Divizata, aristocraţia slăbeşte. Tulburările interne şi crizele sociale antrenează dispariţia Constituţiilor
care se bazau pe aristocraţie. Micului cultivator, dominat de proprietarii bogaţi, îi este din ce în ce mai greu să
supravieţuiască. Aristocraţii se luptă între ei.
Apare tirania. Acest cuvânt nu avea conotaţia actuală; el se referea la puterea exercitată de un singur
om. Tiranii, chiar cei proveniţi din familiile aristocratice, apără drepturile poporului. Această mişcare se
regăseşte la Corint, Siciona, Megara şi, pentru scurt timp, la Atena, unde reformele lui Solon sunt primii paşi
spre democraţie.
În fata crizei sociale prin care trecea Atena, Solon a dat mai multe legi pentru a ameliora statutul micii ţărănimi, interzicând sclavia pentru
datorii, care era practicata pe scară largă înainte de venirea sa la putere. A stabilit clasele cenzitare, a hotărât numeroase reforme judiciare, a creat Heliaia,
tribunalul poporului. „Am întocmit legi egale pentru cel bun şi pentru cel rău, alcătuind pentru fiecare o justiţie dreapta". După Solon însă, tirania se
instalează şi la Atena.
La început, aceste tiranii cunosc perioade de prosperitate şi de splendoare. Tiranul Atenei, Pisistrate, guvernează în spiritul reformelor lui Solon
şi se dedica amenajării oraşului, construind mai ales fântâni. L-au urmat fiii săi, unul, cel mai moderat, a fost ucis de tiranoctoni, celălalt a devenit un
despot. Încet, încet, tiraniile s-au prăbuşit, fiind înlocuite de aristocraţie.
Epoca arhaică este şi o epocă plină de crize, fiind deosebit de dificil de stabilit toate cauzele acestora.
Tensiunile sociale din epoca arhaică pot fi puse în relaţie cu dezvoltarea economică din această vreme.
În secolul al VIII –lea î.Hr. Are loc o revoluţie economică (dezvoltarea producţiei artizanale, manufacturiere, a comerţului) proces care a fost
consecinţa marii colonizări, prin ea căutându-se noi debuşee, marea colonizare stimulând doar aceste procese economice. În consecinţă, potrivit acestor
teorii ar fi apărut o nouă clasă de “industriaşi” şi comercianţi noi, care reclamă egalitatea cu aristocraţia funciară. Un semn al acestei revoluţii ar fi fost şi
apariţia monedei, care i-ar fi propulsat pe cei bogaţi şi sărăcit pe micii proprietari funciari.
Moneda datează din a doua jumătate a secolului VII î.Hr. De obicei, sunt accentuate cauzele economice, care au dus la apariţia monedei, pe
temeiul că aceasta a avut, de la început, funcţia economică de etalon, de valoare universală pentru a facilita schimburile.
S-a mai observat, de asemenea, că, la început, nu existau denumiri pentru moneda măruntă, ceea ce înseamnă că ea nu a fost inventată pentru
nevoile comerţului. Moneda mare circula rar în afara ariei de emisie. Există o excepţie: monedele emise de Atena, ca şi cele emise de Thassos şi alte oraşe
de pe coasta tracică, care se regăsesc în Imperiul Achemenid, ceea ce înseamnă că ele circulau, în primul rând, datorită valorii intrinseci a argintului. Că
ele nu erau exportate în primul rând de emitenţi, ci de alţii este ilustrat de faptul că nu există un curent comercial între locul de emitere şi cel de
descoperire.
În aceste condiţii cui ar corespunde invenţia monedei? S-au avansat câteva explicaţii, demne de a fi luate în seamă: dezvoltarea rolului fiscal al
statului; finanţarea mercenarilor; emblemă civicã de normare a unei realităţi. Nu trebuie, de asemenea, uitat că în cadrul Ligii de la Delos, Atena a încercat
- fără succes - să impună şi 'aliaţilor' propria ei monedă. Prin urmare, deşi regele Lydiei a emis primele monede, faptul este esenţial hellen şi trebuie pus în
legãtură cu fenomenul social al dezvoltării cetăţilor şi al sentimentului civic
Exponenţii acestei noi clase ar fi fost tiranii din secolele VII-VI î.Hr., care doreau ca prin tiranie să
obţină egalitatea politică cu vechea aristocraţie.
Semnele dezvoltării nu pot fi negate nicicum:
- Pe la 700 î.Hr., Hesiod cunoaşte comerţul sezonier al ţăranului care-şi vinde excedentele;
- În secolul VII-lea î.Hr., comerţul maritim devine o realitate evidentă. Este atestată diferenţierea navei
comerciale de cea de război. Există şi colonizare cu scop strict comercial;
- “apare” un demos urban; dezvoltarea arhitecturii (temple, monumente civice), schimburile cu Orientul
subliniază, în acelaşi timp, creşterea gustului pentru lux la clasele avute. În epoca arhaică s-au născut puţine
averi, dar se putea trăi şi fără lucrarea pământului;
- Dezvoltarea comerţului a atras după sine şi apariţia taxelor vamale, dând posibilitatea unor polisuri,
8
excelent situate din punct de vedere geografic, precum Corintul, să-şi sporească veniturile. Taxele nu menţionează însă
ascensiunea unui grup social întemeiat pe comerţ şi industrie. Teognis deplânge situaţia cetăţii conduse de ‘cei răi’, aceştia fiind noii îmbogăţiţi care au
luat locul ‘celor buni’, dar, de aici, nu putem extrage vreo indicaţie precisă a fundamentului economic al acestei răsturnări sociale. Nu trebuie ignorat că,
în 594 î.Hr., când Solon stabileşte clasele cenzitare, criteriul utilizat a fost doar avuţia agricolă. Sursele antice, când menţionează conflictele epocii, nu
sunt explicate cu privire la planul socio-economic. Încă o dată, revenind la exemplul atenian, luptele politice sunt legate mai mult sau mai puţin de
problema repartiţiei pământului.
- Continua colonizarea şi sunt create colonii în afara Greciei. Pe plan economic, cultivarea pomilor fructiferi
înlocuieşte culturile cerealiere, de unde o supraproducţie de vin şi ulei şi o lipsă de cereale.
Atena avansează către democraţie; Clistene, după Solon, asigura preeminenta statului asupra familiei, slăbind astfel instituţiile aristocratice. El
a reformat instituţiile şi administraţia cetăţii. În Atena se dezvolta meşteşugurile şi comerţul; ea începe să se împodobească cu temple. Religia permite
câtorva zei asiatici să pătrundă în panteon (Cybele şi Hecate). Îşi face apariţia poezia lirica. Cultul lui Dionysos cunoaşte un mare succes; sunt create
Marile jocuri dionisiace, ca şi Panatheneele, instituite de Pisistrate. Anumite culte cu mistere sunt integrate de stat.

4.3. Marea colonizare greacã

4.3.1. Premise, cauze
În decursul primei jumătăţi a mileniului I i.Hr., Grecia arhaică inaugurează istoria propriu-zisă a
Europei, iar prin rolul ei de “civilizaţie-model” pune bazele civilizaţiei actuale.
Unitatea de bază a lumii greceşti din epoca arhaică era oraşul - cetate (polis) ce desemna nu numai
cetatea ca atare, ci şi terenul agricol înconjurător mărginit şi protejat natural. Acest teritoriu trebuia să satisfacă
în primul rând necesităţile de hrană ale locuitorilor. O altă cerinţa era exploatarea pădurilor (lemn pentru
corăbii) şi a bogăţiilor miniere (cupru, fier, argint, cositor). Trebuie spus că marea majoritate a cerinţele de mai
sus erau doar în parte sau deloc satisfăcute, Grecia fiind în cea mai mare parte aridă, cu soluri sărace şi puţin
productive, cu păduri puţine (ce au dispărut repede) şi cu resurse minerale limitate.
Fenomenul colonizării a avut un caracter de masă şi s-a desfăşurat pe durată mai multor secole,
devenind un mod de viaţă specific grecesc. Împărţind zonele de influenţa cu fenicienii, grecii au pătruns în toată
Mediterană şi în Marea Neagră.
Dacă este vorba să ne referim la cauzele acestui proces, marea colonizare greacă, desfăşurată între
secolele IX-VI î.Hr., a fost determinată de cauze economice şi politice. Dintre principalele cauzele colonizării se
amintesc:
A. suprapopularea (creşterea demografică) - în genere cetăţile aveau un spaţiu locuibil
restrâns şi limitat de nevoile agriculturii, nepermiţându-se extinderea în ogoare sau în plantaţiile de
smochini ori măslini.
B. Foametea datorată perioadelor de secetă prelungită sau a altor dezastre naturale; crizele
politice sunt în strânsă relaţie cu problema repartiţiei pământului. Acestei inegale repartiţii a pământului
i se mai adaugă şi o seamă de condiţii economice obiective: randamentul agricol era destul de slab şi
suprafeţele cultivabile restrânse ale Helladei
C. Crize politice sau răsturnări sociale; este vorba despre confruntările dintre diversele
grupări politice din cuprinsul unui polis, grupări care îşi definesc mai acut interesele şi vor intra în
conflict în timpul crizelor ce frământau Hellada în perioada arhaică.
D. ocupaţia străină a orasului - mama; Ex. Massalia (Franţa - Marsilia de astăzi) întemeiată de locuitori ai cetăţii
Foceea (Anatolia -Ionia) ce au fugit din calea perşilor;
E. Nevoi comerciale
F. Factori de ordin subiectiv:
- Inşi dornici de aventură;
- Colonizare forţată, atunci când un grup de oameni îşi părăseşte patria pentru a-şi găsi o
alta peste mări şi ţări: autoexilul;
- Evoluţia tehnicii navale a servit şi ea acestui proces, corăbiile mai bune, sporirea
cunoştinţelor din călătoriile anterioare au făcut ca marea să devină destul de familiară şi să nu-i mai
inspire teamă şi neîncredere.
Marea colonizare greacã a determinat, fãră îndoială, o cotitură pentru istoria Helladei. Ea a adus mai
mult în contact pe greci cu vechiul Orient, apoi a lărgit aria cunoştinţelor prin explorarea ţărmului nordic şi
occidental al Mării Mediterane.

4.3.2. Etapele şi direcţia colonizării

- I-a perioadă (775-675 i.Hr.) corespunde unei colonizări spontane de tip agrar. Implantarea se face cu
forţa într-un mediu indigen evident ostil, iar relaţiile cu metropolă sunt reduse (ex. Colonizarea Italiei şi a
Siciliei făcută în special de către cetăţile Greciei continentale);
- a II-a doua perioadă (675-550 i.Hr) se caracterizează prin accentuare preocupărilor exclusiv
comerciale. Apar şi colonii care nu mai au în posesie pământuri agricole, relaţiile cu autohtonii fiind în general
bune, iar cele cu metropolă strânse. Oraşele Ioniei se aflau într-un semnificativ avânt economic şi din punct de
vedere comercial problema debuşeelor a devenit stringentă. Aria expansiunii coloniale se extinde din Marea
9
Neagră (Miletul în principal) până în Iberia şi Galia. În vestul Mării Mediterane, din acest motiv, apar primele
conflicte cu fenicienii.
Aşa cum se ştie, în perioada de după migraţia dorică, o primă deplasare hellenică, a aheilor din nord s-a produs în Asia Mică septentrională.
Aheii din Pelopones pleacă ultimii şi se aşează în sudul Asiei Mici. Aheii din Thesalia au ocupat insulele Lesbos, Tenedos, iar pe coasta micro asiatică au
fondat Cime, Smirna, Mirina. Acestea vor urma la rândul lor Antandros, Assos şi Neandria. Eolienii din Phokida şi ionienii din Attika vor coloniza
malurile golfurilor Smirna, Epheso, Milet, insulele Samos, Chios, regiunile râurilor Hermas, Kaystros, Meandros. Dorienii, în afara aşezărilor lor din Asia
Mică, vor coloniza Creta şi Cicladele.
Expansiunea grecească spre răsărit şi spre miazănoapte se explică, ca şi aceea spre Hellespont şi Pontul
Euxin, prin aceleaşi cauze economico-sociale şi politice, dar şi prin situaţia externă de atunci.
Aşa cum odinioară hitiţii împiedicaseră pe helleni să se aşeze pe litoralul microasiatic, acum ei erau blocaţi în intenţia lor de a coloniza litoralul
oriental al Mediteranei de către puternicul şi agresivul Imperiu Assyrian. Această expansiune hellenică ar fi fost mult uşurată de vecinătatea Asiei Mici pe
litoralul oriental şi de experienţa pe care aceştia o aveau în materie de colonizare. Prin urmare colonizarea greacă a avut succes total
acolo unde nu existau state organizate: Assyria, Egiptul, Cartagina, ci triburi barbare care nu puteau primejdui în
mod vital existenţa şi dezvoltarea coloniilor.
Eubeenii din cetăţile Chalkis şi Eretreiea, dorienii din Megara şi Corint, dar mai cu seamă ionienii din Asia Mică – Miletul în primul rând – s-
au îndreptat spre nord şi nord-est.
La sfârşitul secolului al VIII –lea î.Hr., Chalkis colonizează atât de intens peninsula tracică vestică încât ea se va numi Chalkidike. Tot în
această regiune a Traciei, Corintul va întemeia în secolul al VII –lea î.Hr. Poteidaia. Între 670-650 î.Hr., se întemeiază mai multe colonii în Hellespont:
Kyzikos, Sestos, Abydos, Selymbria, Byzantion. Eubeenii întemeiază apoi în Macedonia, Pydna şi Methones. În secolul al VII lea î.Hr., Megara şi Miletul
sunt atât de implicate în colonizarea Pontului Euxin, încât au ajuns la încheierea unei înţelegeri între ele. Miletul a întemeiat Sinope, Trapezunt, Odessos,
Istros, Tomi, Theodosia, Pantikapaion, Dioscurias, etc., iar Megara a întemeiat Khakedon, Bzzantion care la rându-i a întemeiat Herakleea Pontică iar
aceasta a întemeiat Callatis.
Neîndoielnic, rosturile economice ale acestor întemeieri de colonii erau limpezi. Coloniile vor fi
furnizoare de grâu, de peşte pe care îl exportau. În timp, aceste colonii îşi vor extinde teritoriile agrare pe care le
vor exploata singure sau aducându-i pe autohtoni într-o anumită stare de dependenţă, producţia cerealieră de aici
crescând.
Succesul expansiunii şi colonizării hellenice în această regiune se explică prin aceeaşi absenţă a unor
state puternice şi organizate. Singura putere din Italia, care putea să-i contracareze pe greci erau etruscii, dar
aceştia s-au aşezat în Italia nordică şi centrală. Când cartaginezii vor întemeia colonii în Sicilia, abia atunci
helleni vor avea în faţă un adversar redutabil cu care vor trebui să accepte o împărţire a insulei.
Pe la jumătatea secolului al VIII –lea î.Hr., Chalkis din Eubeea fondează în Campania colonia Cime. Prin această colonie, se va răspândi în
Italia alfabetul grecesc în varianta Chalkidică, în care X nu se citea ch ci x propriu-zis. Tot astfel, s-au răspândit în Italia şi divinităţile hellenice. Kyme va
fonda pe la 600 î.Hr. Neapolis.
Prima colonie în Sicilia a fost se pare Naxos, lângă Etna, pe la 735 î.Hr. Megara va întemeia colonia Megara Hyblaia. Korinthul va întemeia
Syrakusa, care va deveni cel mai important polis din Sicilia. Ea va stăpâni mai târziu şi insula Korkyra.
Ţinutul Dobrogei a fost sediul unor formaţiuni politice getice cu centrul în partea de răsărit a Lacului Babadag încă din prima jumătate a sec.
VII i.Hr. Primii colonişti miletani au ţinut seama de puterea acestora, implantarea făcându-se cu acceptul conducătorilor locali. Histria a fost întemeiată la
625 i.Hr. pe câmpia litorala la vest de valea râului Nuntaşi. Cetatea s-a instalat pe o stâncă aflată la marginea câmpiei şi pe care coloniştii au utilizat-o că
acropola. Aici se afla zona sacră cu templele lui Zeus şi al Afroditei. În apropiere se afla piaţa (agora) înconjurată de clădirile oficiale. Micul golf din sud
(azi înghiţit de nisip) adăpostea unul din cele două porturi ale cetăţii. La câteva sute de metri spre vest, era aşezarea civilă formată din reţele stradale
rectangulare. Un zid de apărare înconjura cartierul. Histria avea un teritoriu rural întins, apă potabilă fiind captată de la 22 km.. Începând cu sec VI i Hr.,
Histria cunoaşte o excepţională înflorire, când activitate de construcţii în zona templelor ia avânt. Din sec. V i.Hr. Începe emiterea monedei de argint
proprii (Pe avers chipurile lui Castor şi Polux, iar pe revers vulturul de mare şi delfinul). Mărfurile histriene pătrund adânc în lumea geţilor şi încep să fie
imitate de meşterii locali. Marea invazie a sciţilor către anul 500 i.Hr. Făcea că oraşul să decadă. Următoarea perioadă de înflorire va veni în epoca
romană.
Colonizarea greacă în Italia de Sud este de o cu totul altă natură decât colonizarea altor regiuni şi, prin
urmare, lumea colonială de aici oferă o altă imagine. Întemeierea coloniilor în Italia de Sud n-a avut raţiuni
comerciale, ci a fost determinată de lipsa de pământ din patri-mamă. Mii de emigranţi din nordul Peloponesului,
din Lokrida vinsă se aşeze în ţinuturile roditoare ale Italiei de Sud. Acheii din Pelopones vor întemeia Krotona,
Metapont, Sybaris. Chiar Sparta va întemeia aici singură ei colonie Tarentul.
Colonizarea de aici, datorită intensităţii şi numărului mare de helleni veniţi, a exercitat o influeţă
profundă şi îndelungată în Italia sudică, deja în secolul VI î.Hr. Fiind în uz, în Hellada, denumirea de Megales
Hellas, pentru Italia sudică.
Nu trebuie uitat că pe litoralul sudic al Galliei, a fost întemeiată de către foceeni, pe la 600 î.Hr., colonia
Massalia.
Vechii greci au întemeiat în Egipt şi Libia doar două colonii: Naukratis şi Kyrene. Naukratis (cca. 615-
610 î.Hr.), colonie cu regim special, reprezintă unul dintre momentele importante ale relaţiilor vechi dintre
egipteni, micenieni şi ahei. Naukratis era locuită de ionieni, eolieni, dorieni. Ea era foarte strict supravegheată
de autoritatea egipteană, iar locuitorii nu se puteau mişca în voie în Egipt decât cu ‘voie de la stăpânire’.
În istoria colonizărilor greceşti relaţiile cu Egiptul faraonic reprezintă un caz aparte. În acest regat cu o populaţie densă şi ostilă străinilor, nu le-
a fost cu putinţă grecilor să pună bazele unor colonii propriu-zise. Totuşi în secolul VII I.Hr., un mare număr de mercenari greci sunt recrutaţi şi participa
la eliberarea ţării de sub jugul asirian. Documentele îi prezintă drept nişte războinici redutabili care au lăsat multe urme ale trecerii lor până în sud în
Nubia (Sudanul de astăzi).
La începutul sec. VI i.Hr. Grecii din Ionia şi din insula Egina primesc dreptul de folosinţă a unui port şi a teritoriului apropiat punându-se
bazele oraşului NAUCRATIS. Faraonii le acorda un statut privilegiat, cu obligaţia de a nu-şi îmbarcă şi a nu-şi debarca mărfurile decât în locul respectiv.
Egiptenii schimba grâu, sare, papirus, în şi cânepa pe ţesături, ceramică şi argint. Concesionarea durează până la cucerirea persană în 525 i.Hr., dată după
care oraşul decade. Naucratis a fost locul în care grecii au venit în contact cu o civilizaţie cel puţin la fel de evoluată cu a lor. De aici s-a inspirat Tales din
Milet în demonstraţiile sale geometrice; Pitagora a locuit şi el un timp aici. Marile curente ale gândirii greceşti îşi au sorgintea din preluarea multor
elemente egiptene.
Pe la 630 î.Hr., dorienii din insula Thera (Santorin - astăzi) au întemeiat pe litoralul african colonia
10
Kyrene, a cărei economii economii era întemeiată pe agricultură şi creşterea animalelor. Este singura colonie în
care s-a păstrat în cursul timpului instituţia regalităţii. Ea va intra mai târziu în legătură cu Sparta, care va deveni
a doua întemeietoare a acesteia, întrucât era şi ea o cetate doriană.
Se desprind câteva caracteristici principale:
- Coloniile sunt state greceşti cu desăvârşire autonome; după sec. VI i.Hr. Autonomia se
manifestă prin emiterea monedei proprii marcată cu însemnele individualizate ale coloniei;
- Colonia copiază instituţiile şi păstrează tradiţiile metropolei;
- Pe parcursul evoluţiei, în numeroase cazuri (Siracuza) se instaurează regimuri tiranice;
- Legăturile între colonie şi metropolă, în prima perioadă, sunt sporadice, dar din motive
economice (comerciale), legăturile devin permanente în a doua perioadă;
- Pe parcursul colonizării s-au ivit rivalităţi fie între metropole, fie între colonii. Stăpânirea pozitiilor-
cheie, atât din punct de vedere teritorial cât şi comercial a dus în final în sec VI i.Hr. la lungi dueluri pentru hegemonie. Numărul mare al
metropolelor a suscitat la început, între ele, o emulaţie favorabilă expansiunii coloniale. Se ajunge chiar la fondarea unor noi colonii de către
alte colonii fără a se mai cere nici un fel de accept al cetăţii mamă. Astfel, metropole sau vechi colonii doreau să-şi sporească prestigiul creând
noi cetăţi satelit a căror înmulţire păreau să le mărească puterea. În deficit demografic, unele recurgeau la mercenari şi la străini, în fruntea
cărora se aflau doar câţiva dintre cetăţenii proprii. Aşa se explică vastul orizont colonial al micii Megara.

Principalele colonii
COLONIA METROPOLĂ An Întemeiere
ITALIA
CROTONA AHAIA 720
SIBARIS AHAIA 720
TARENT SPARTA 708
SIRIS COLOFON 675
insulele LIPARE insula RODOS 580
DICAIARHEIA insula SAMOS 531
ELEEA FOCEEA 575
RHEGION EUBEEA 743
CUMAE EUBEEA 760
SICILIA
NAXOS EUBEEA 575
CĂTANA EUBEEA 750
SIRACUZA CORINT 733
HIBLAIA MEGARA 750
GELA insula RODOS 688
GALIA
MASSALIA FOCEEA cca 600
AFRICA
CIRENE THERA 631
TRACIA şi M. Marmara
insula TASOS PĂROS 682
CARDIA MILET sec. VI
CALCEDONIA MEGARA 687
BIZANŢ MEGARA 660
CYZIC MILET 676
ABYDOS MILET 670
LAMPSAC FOCEEA 654
PONTUL EUXIN
HISTRIA MILET 625
TOMIS MILET 625
TYRAS MILET Sec. VI
OLBIA MILET Sec. VII
THEODOSIA MILET Sec. VI
HERACLEEA PONTICA MEGARA 560

4.3.4. Consecinţele marii colonizării

Consecinţele marii colonizări greceşti nu sunt greu de întrevăzut. Hellenii au intrat astfel în legătură cu
populaţii noi datorită lărgirii considerabile a cunoştinţelor geografice şi din aceste interrelaţii nu se poate spune
că triburile thracice, illyre, scitice ori italice n-au beneficiat într-o măsură sau alta de pe urma acestor contacte.
Lumea colonială a reuşit să pună în valoare moneda şi să contribuie, esenţial, şi ea la consolidarea
economiei monetare a lumii hellenice.
Lumea colonială hellenică se întemeia şi ea pe fundamente ale unităţii spirituale ca şi lumea
metropolelor. Unul dinte fundamentele acestei unităţi era religia greacă, iar una dintre expresiile ei era
recunoaşterea unei instituţii a spiritului grec: ‘cei 7 înţelepţi’.
Referindu-ne strict la urmările marii colonizări pentru Hellada propriu-zisă, este adevărat că plecarea
unui mare număr de oameni a creat metropolelor posibilitatea unei relative dezvoltări. Pe de altă parte,
dezvoltarea Greciei continentale a fost stimulată indirect şi de exemplul dezvoltării formidabile a coloniilor
ajunse la o dezvoltare economică, arhitectonică şi spirituală remarcabilă.
Principalele şcoli poetice, primele şcoli filosofice apar în Grecia continentală. Filosofia naturii apare în
11
Ionia. Regimurile politice demagogice, democratice, tiranice, sunt toate reprezentate în colonii.
Într-un cuvânt, contrastul dintre viaţa mizeră din metropolă şi cea din colonii a impulsionat activitatea
din Hellada propriu-zisă. Lumea colonială a pus şi mai mult în evidenţă polisul ca formă de stat caracteristică
lumii hellenice în faţa statului teritorial. Coloniile au contribuit în mod substanţial la dezvoltarea şi sublinierea
specificului spiritului hellenic.
Colonizarea greacă a creat, în afara unităţii economice a zonei mediteraniene, bazele sociale şi modelul
cultural al dezvoltării întregii regiuni. Influenţa grecească asupra lumii etruscilor sau a dezvoltării Romei clasice
este covârşitoare. Modelul grec impune saltul la nivelul de stat a numeroase formaţiuni tribale barbare: celţi,
traci, geţi, sciţi. Ideea de monedă la aceste popoare se datorează tot colonilor greci şi comerţului cu aceştia.
Această lume în care nu toate coloniile au evoluat în acelaşi ritm, păstrează cel puţin o profundă unitate,
cea a civilizaţiei spirituale, în mod constant reînnoita prin neîntreruptele călătorii de la o colonie la altă al
poeţilor, gânditorilor şi artiştilor. În acest sens se aminteşte că cetăţile Occidentului devin al doilea pol al
gândirii greceşti. Apar primele şcoli filosofice originale (Xenofan şi Zenon la Eleea; Pitagora din Samos şi-a
părăsit patria către 530 i.Hr. Stabilindu-se la Crotona).
Limba greacă devine limbă de comunicare internaţională. Faraonii egipteni şi regii perşi crează primele
corpuri de traducători şi de scribi.
Urbanizarea şi arhitectura de tip grecesc devin un model pentru celelalte civilizaţii mediteraniene.
Ca fenomen, colonizarea greacă reprezintă un factor determinant al dezvoltării istorice a Europei şi a
Orientului Apropiat prefigurând lumea elenistica şi pe cea a Romei clasice.

4.4. Evoluţia politică şi socială a hellenilor în epoca arhaică

4.4.1. Monarhia
Prima formă de guvernământ a oraşelor greceşti pare să fi fost monarhia. Regele (basileus – cuvânt de origine neelenică) conduce oraşul,
comandă armata, judecă toate cazurile civile (justiţia penală este lăsată la discreţia vendetei clanurilor), prezintă sacrificiile publice. Autoritatea regelui se
bazează, deopotrivă, pe nobleţea originii sale, considerată întotdeauna de esenţă divină – puterile sale îi sunt transmise de către Zeus, şi pe bogăţiile pe
care i le procură exploatarea propriilor sale domenii şi a acelui temenos primit ca dotaţie de la comunitate.
        Regalitatea  grecească nu este de tip oriental ce are puterea absolută; regele este asistat de un consiliu, compus din capii familiilor nobile, şi de Sfatul
bătrânilor cu care trebuie să cadă la învoială.
         În Grecia arhaică, titlul de basileus era purtat de suveranii statelor monarhice, iar la Atena acesta era numele regelui, dar şi al căpeteniilor a ceea
ce se numea gene, atunci când s-a stabilit guvernarea aristocratică.
          Sparta condusă de doi regi, ce purtau titlul de basileus, a rămas o excepţie în epoca elenică (la Atena acest titlu n-a mai fost purtat decât de
arhontele-rege, cu funcţii religioase, iar la Efes, basileus era o demnitate sacerdotală conferită urmaşilor foştilor regi).
           Forma monarhică de guvernare este treptat înlocuită de cea a aristocraţiei formată din marii proprietari de pământ.
O evoluţie progresivă, duce ca în secolului al VII-lea î.Hr., în majoritatea oraşelor greceşti, monarhia să cedeze puterea în favoarea aristocraţiei.
Forma monarhică de guvernare este treptat înlocuită de cea a aristocraţiei formată din marii proprietari de pământ. Aristocraţia (casta războinicilor),
bazându-se pe proprietăţile de pământ şi pe suitele numeroase, formate din servitori şi sclavi pune mâna pe putere.
        În general, nu au avut loc violenţe: regii au fost nevoiţi să cedeze în faţa presiunii aristocraţilor, uneori după o perioadă de tranziţie pe parcursul
căreia monarhia devine electivă sau i se limitează durata. De altfel, titlul de rege subzistă adesea pentru a desemna pe deţinătorul unei magistraturi (Argos,
Atena, Corint) sau a unui sacerdoţiu (Efes, Milet). De-acum înainte regalitatea supravieţuieşte doar la periferia elenismului, în regiunile unde sistemul
oraşelor nu se dezvoltase încă (Macedonia, Epir unde monarhia avea un caracter militar fiind aflată sub controlul nobililor şi armatei) sau în oraşele
tradiţionaliste (Spartă şi Tera, împreună cu coloniile lor, Tarent şi Cirene). La sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., după moartea lui Alexandru cel Mare,
moştenitorii săi şi-au luat titlul de rege şi au dat monarhiei caracterul absolut oriental. Cucerirea romană a absorbit toate aceste monarhii greco-orientale.

4.4.2. Aristocraţia
În secolului al VII-lea î.Hr., în majoritatea oraşelor greceşti, monarhia cedează puterea în favoarea aristocraţiei, forma monarhică de guvernare
este treptat înlocuită de cea a aristocraţiei formată din marii proprietari de pământ, care bazându-se pe proprietăţile de pământ şi pe suitele numeroase,
formate din servitori şi sclavi pune mâna pe putere.
        Organul esenţial al regimului aristocratic este Consiliul (Bule/Gerusia), care succede consiliului regal din epoca precedentă. Este alcătuit din
membri desemnaţi, în general pe viaţă, conform unor sisteme ce variază de la oraş la oraş: consilieri aleşi la Sparta, capi de mari familii în Corint, foşti
magistraţi retraşi din funcţie la Atena. Consiliul e cel care conduce în mod efectiv oraşul, supraveghind şi deseori numindu-i pe magistraţi, împărţind
dreptatea. Magistraţii, emanaţie directă a consiliului, poartă titluri diferite: arhonţi (Atena, Beoţia), efori (Sparta), pritani (Milet), dar, aproape pretutindeni,
ei alcătuiesc un colegiu şi se schimbă în fiecare an, ceea ce îndepărtează riscul puterii personale a unui personaj de primă importanţă.
         Adunarea poporului joacă un rol foarte şters şi de cele mai multe ori e foarte redusă, cetăţenii activi neconstituind niciodată totalitatea
populaţiei. Adunarea are, în unele oraşe, dreptul de a-i alege pe magistraţi; participă, pretutindeni, la adoptarea unor hotărâri importante, dar în realitate nu
face decât să ratifice ceea ce i-a fost propus, interesele ei nefiind deosebite de cele ale consiliului, mai cu seamă în oraşele doriene, unde adunarea
poporului şi consiliul trebuie să se unească pentru a putea exploata populaţiile anterioare, reduse la sclavie.
        Se poate, aşadar, vorbi de oligarhie (conducerea de către un număr mic de oameni) într-un dublu sens: mai întâi pentru că demos-ul nu conţine
decât un număr restrâns de privilegiaţi, iar în al doilea rând pentru că întreaga putere reală se află concentrată în mâinile unei elite şi mai restrânse încă.
Puterea acestei aristocraţii se bazează înainte de toate pe prestigiul unei origini socotite de esenţă divină, dar şi pe o bogăţie considerabilă, în mod esenţial
funciară: nobilii sunt mari proprietari şi mari crescători de animale, în special de cai.
Denumirile care li se dau în multe oraşe sunt foarte caracteristice pentru asemenea stare de fapt (în Siracuza gamores - cei care îşi împart
pământul, în Eubeea hipobotes -crescători de cai). Numele proprii pe care le poartă derivă foarte adesea de la hipos (cal). Şi sunt de fapt singurii posesori
ai unor proprietăţi destul de mari şi ai unor suficiente resurse materiale pentru creşterea cailor (care le permite să servească în armată în calitate de călăreţi
sau să-i pună să alerge la Olimpia), despre care Aristotel va spune că e intim legată de regimul aristocratic.
     Nobilii sunt, cu precădere, mari proprietari care au acaparat pământurile cele mai fertile. Condiţia lor socială şi morală este atât de apropiată de
cea a regelui, încât Hesiod poate să-i numească regi. El înfierează orgoliul insolent şi rapacitatea acestor „regi mâncători de plocoane” (Munci, 264), care
se proclamă ei înşişi drept cei mai buni (aristoi). Viaţa acestor nobili se desfăşoară în îndestulare. Sunt singurii care pot mânca în fiecare zi pe săturate, şi
Hesiod îi numea deja „graşii”. Le plac festivităţile, în cursul cărora aezii cântă întotdeauna epopeile aristocratice ale lui Homer, şi unde vinul curge din
abundenţă.
  Pe măsură ce se deschidea orizontul lumii greceşti, aristocraţii au ştiut să se adapteze noilor condiţii. Mulţi dintre ei au jucat un rol de frunte în
procesul de colonizare, alţii s-au dedicat comerţului şi au adunat imense bogăţii mobiliare. Astfel Caraxos, fratele poetei Safo, face comerţ în Egipt,

12
strânge o sumă suficient de mare de bani pentru a o elibera pe frumoasa curtezană Rodopis, meritând, la întoarcere, necruţătoarele ironii ale surorii sale.
              Aproape toate cetăţile greceşti au cunoscut guvernarea oligarhică, în epoca arhaică, înainte de a avea o democraţie – cu un timp intermediar de
tiranie. Perioadă a cunoscut lupte de clasă violente, de o parte fiind săracii şi micii proprietari, de cealaltă parte fiind marii proprietari de pământuri. În
general, mai ales la ionieni, cei din clasa de jos s-au impus şi au marcat victoria lor prin instalarea democraţiei. Cetăţile doriene au păstrat o vreme mai
îndelungată regimul lor aristocratic. Sparta a rămas o excepţie, deoarece a ştiut să menajeze în acelaşi timp regalitatea, prin instituirea a doi regi, oligarhia,
prin sistemul gerusiei, democraţia, prin instituirea eforilor, prin apela şi prin faptul că tuturor cetăţenilor le era permisă accederea la toate posturile.

4.4.3. Vechea tiranie

În momentul începerii colonizării, regalitatea făcuse loc deja regimurilor aristocratice. ‘Translaţia’ s-a produs nu printr-o mişcare violentă, ci ca
rezultat al evoluţiei generale, tocmai pentru că regalitatea a avut un rost militar în esenţă, ea neavând timpul să evolueze spre forme bine structurate şi care
să aibă o mai mare autoritate în societate. Regalitatea greacă nu a fost, ca la Roma, o creaţie a unei dominaţii străine. Sunt excepţii: regalitatea a continuat
să existe în Sparta, Macedonia, Kyrene, dar acolo ea va păstra tot timpul o autoritate limitată mai cu seamă la comanda războiului.
Vechile familii regale ca şi instituţia regalităţii au supravieţuit în parte în noul sistem constituţional. Ultimul rege al Atenei a fost, după tradiţie
Kodros, el sacrificându-se voluntar pentru a apăra Atena de invazia dorienilor.
Palatul regal devine ‘prytaneu’, sediu al autorităţilor şi al cultului familial. Atribuţiile regelui se vor diviza între componenţii colegiului de
magistraţi – arhontes. La Atena existau 9 arhonţi: arhontele-eponim. - Polemarh. - Basileus + basilissa, arhonţi aleşi iniţial pe viaţă, apoi pe zece ani şi
apoi pe un an. În cadrul acestui colegiu, arhontele basileus se regăseşte aici prin supravieţuirea unor atribute regale. Regalitatea homerică, întemeiată pe
camaderia de arme, lasă loc unei aristocraţii funciare: eupatrides, însemnând cei născuţi din părinţi buni.
Dacă în epoca homerică, bogăţia consta în numărul de animale, în epoca arhaică ea se bazează pe proprietatea funciară, ereditară şi indivizibilă.
Aristocraţii aveau ca semn distinctiv lancea, spada şi cuirasa. Lupta propriu-zisă o purtau însă ca infanterişti.
Originea şi caracterul aristocraţiei sunt controversate. Conform tradiţiei transmisă de Herodot, şi reluată de Plutarh, Solon 23, la Atena ar există
4 triburi cărora le corespund funcţii particulare: hopletes = războinicii; argadeis = meşteşugarii; geleontes = agricultorii; aigikoreis = păstorii (adoratorii
unei divinităţi formând deci casta sacerdotală).
Regimul aristocratic va intra în decadenţă în cursul secolului al VII-lea î.Hr. Între cauzele fenomenului pot fi admise neadaptarea aristocraţiei la
noile evoluţii economice, unii istorici adăugând şi egoismul acestei clase sociale. O cauză foarte importantă o constituie, fără îndoială, modificarea
armamentului, respectiv utilizarea scutului lung, inovaţie care va duce la modificări tactice esenţiale şi la decăderea cavaleriei în favoarea sporirii rolului
infanteriei şi, implicit, a creşterii importanţei politice şi sociale a ţăranilor-infanterişti.
În acest context, vor izbucni aprige crize sociale. Una din soluţiile încercate pentru rezolvarea problemei a fost cea a legiuitorilor, personaje
acceptate de către toţi cetăţenii datorită virtuţii şi echităţii lor : cel mai vechi a fost Zaleukos din Lokroi (683 î.Hr.), apoi Charondas din Syrakusa, Pitolaos
din Korinth, Dracon şi Solon din Atena.
Acţiunea acestor legiuitori a avut o mare importanţă pentru că a substituit în procesul justiţiei rolul ginţii şi al familiei cu rolul cetăţii, al
statului. Mai mult decât atât, ei vor codifica legislaţia, o vor afişa pentru a o face cunoscută tuturor cetăţenilor, ceea ce a dus la limitarea abuzurilor. Aşa a
făcut Dracon pe la 624 î.Hr., la Atena. Trebuie precizat însă că legiuitorii, cu toată contribuţia lor, nu vor rezolva crizele sociale pentru că nu au abordat
tocmai fondul problemei: repartiţia fondului funciar.
O altă încercare de a rezolva această problemă a fost tirania, care a apărut în polisurile cele mai dezvoltate. Mai întâi în Ionia, în Lesbos,
Korinth, Megara, Atena, Sicilia. Originea cuvântului tyrannos este asiatică, notat prima dată da Archilochos.
În secolele VII-VI î.Hr. Uzurpatori, ajutaţi de cetăţeni nemulţumiţi, pun mâna pe putere şi o păstrează cu forţa. Proveniţi din rândurile
aristocraţiei ei devin conducători autocraţi şi instaurează un nou regim politic, în care conducătorul este desemnat cu un nou nume - „tiran”.
Regimul tiraniei este un fenomen specific oraşelor foarte evoluate din punct de vedere politic, economic şi social.
        Tirania a înlocuit aristocraţia, ce stăpânea până atunci în mod absolut. Era nevoie ca omul ambiţios – mult mai adesea un aristocrat decât un
aventurier – care aspiră la guvernare personală să se poată sprijini pe o burghezie bogată şi nemulţumită. Dar, mai mult decât atât, era nevoie să poată
conta pe sprijinul unui demos iritat la culme de noua insolenţă a aristocraţilor, îmbogăţiţi pe seama mizeriei celor săraci. Într-un cuvânt, cauza esenţială a
apariţiei tiraniei este existenţa unei grave crize sociale, tirania fiind cauza revendicărilor noii burghezii, a mizeriei poporului, a temerităţii unor indivizi
însetaţi de putere şi hotărâţi să facă totul pentru a pune mâna pe ea.
Tiranul nu schimbă constituţia instituită. Vechii magistraţi îşi păstrează locul, mai ales cei care-i sunt devotaţi. Consiliul şi adunarea, acolo
unde aceasta există, ratifică noua politică. Totul însă nu-i decât o faţadă: întreaga putere e în mâinile tiranului, a cărei reşedinţă se află în general în
citadelă şi este însoţit tot timpul de o gardă personală în care gânditorilor din secolul al IV-lea le plăcea să vadă cel mai marcant semn al tiraniei.
Tirania a uşurat adesea starea nenorocită a celor umili, asigurând îndeosebi micilor proprietari o existenţă mai puţin precară şi mai puţin
dependentă de aristocraţie. Într-o oarecare măsură, poporul îşi vede soarta oarecum uşurată:
- marile construcţii ce se ridică în oraşe procură locuri de muncă;
- adesea, mai ales în Corint, sub guvernarea Cipselizilor, reluarea expansiunii coloniale îngăduie celor mai desnădăjduiţi dintre proletari să-şi
caute norocul aiurea;
- ţăranii, chiar într-o şi mai mare măsură, sunt obiectul solicitudinii noilor cârmuitori: în Corint le-au fost distribuite loturi din pământurile
confiscate;
- la Atena, Pisistrate acordă împrumuturi micilor proprietari pentru a-şi putea transforma ogoarele în vii şi plantaţii de măslini;
- oamenii de la ţară nu trebuie totuşi să aibă prea multe pretenţii; tiranilor nu le place să-i vadă în oraş (Periandru le interzice chiar şi accesul,
Pisistrate orânduieşte câţiva judecători itineranţi, pentru ca împricinaţii să nu fie nevoiţi să vină la Atena).
Tiranii, pradă ostilităţii latente a aristocraţiei decăzute, au încercat, fără excepţie, să-şi asigure autoritatea printr-o politică de prestigiu. Aceasta
se remarcă în primul rând în oraşe, datorită numeroaselor şi impresionantelor construcţii, care aveau, în plus, avantajul că ofereau de lucru claselor
muncitoare.
        Au fost demarate o serie de lucrări de utilitate publică: Periandru pune să se construiască o şosea (diolcos) de-a curmezişul istmului Corint,
pentru a uşura transportul mărfurilor de pe corăbii de la un ţărm la altul; Teagenes şi Pisistrate iniţiază executarea unor apeducte, imitaţi de Policrate, ai
cărui ingineri străpung o canalizare în tunel, adevărată minune a tehnicii; Pisistrate amenajează şi o fântână monumentală, cu nouă guri, Eneacrunos,
pentru a rivaliza cu fântânile din Corint.
Tiranii acordă însă cea mai mare atenţie edificiilor religioase. Religia ocupă într-adevăr primul loc în preocupările acestor tirani, sau mai exact
în propagandă pe care şi-o fac.
Policrate ridică Heraionul, iar Pisistratizii încep construirea Olimpionului. Şi umplu cu nenumăratele lor ex-voto sanctuarele panelenice, unde
le place să se ducă (îndeosebi Clistene): Cipselos oferă templului din Olimpia un sipet din lemn de cedru sculptat, încrustat cu fildeş şi aur, încă obiect de
admiraţie pentru pelerinii din timpul lui Pausanias; la Delfi sau la Olimpia, tezaurele din Siciona, din Corint, de la Megara sunt oferite, desigur, tot de
tirani.
        Periandru şi Pisistrate, zeloşi susţinători ai cultului popular al lui Dionisos, i-au conferit acestuia o nouă strălucire în Corint şi la Atena. Au
instituit serbări pline de fast, dublă ocazie de a-i face pe străini să admire luxul oraşului şi de a domoli suspiciunile oamenilor de rând în distracţii pline de
pioşenie; Periandru reorganizează, cu multă pompă, concursurile istmice; Clistene instituie la Siciona jocuri în onoarea lui Apolo Pythianul; Pisistrate dă
un nou impuls Panateneelor şi creează Marile Dionisii.
        Mai presus de orice, tiranii râvnesc la consideraţia pe care le-o dă sprijinul oracolului de la Delfi: uzurpatorul Cispelos face astfel încât să fie
recunoscut drept rege (basileus) de către Pitia; Clistene ia parte în mod efectiv la apărarea Amficţioniilor în primul război sacru.
Tiranilor le mai place să se înconjoare de artişti şi de poeţi. Legătura dintre ultima fază de evoluţie a lirismului şi tiranie nu e întâmplătoare.
Curţile lor devin adevărate cenacluri, unde poeţii sunt bineveniţi, cu condiţia de-a le ridică osanale: Arion se bucură de protecţia lui Periandru; Pisistratizii
i-l smulg pe Anacreon lui Policrate, îl atrag pe Simonide şi pun să se întocmească prima ediţie a poemelor homerice. Oricât de interesat ar fi fost, nu se va
putea uita avântul pe care tiranii au ştiut să-l dea vieţii spirituale.
Tiranii sunt, în acelaşi timp, şi cele mai vechi individualităţi politice ale lumii hellenice. În Ionia şi în Sicilia, apariţia tiraniei a fost determinată,

13
în afara luptelor politice interne, şi de împrejurări externe: agresiunea Lydiei în Asia, expansiunea cartagineză în Sicilia. De aceea, aceşti primi tirani
consideraţi ‘tirani buni’, care au adus importante servicii cetăţilor lor, în comparaţie cu ‘tiranii răi’ care şi-au oprimat concetăţenii.
Tirani tipici sunt consideraţi Thrasybulos, de la sfârşitul secolului al VII –lea î.Hr., care a apărat Miletul împotriva Lydiei; Poykrates din
Samos, aliatul perşilor, el ajutându-l pe Kambyses să cucerească Egiptul; Kypselos din Korinth, care-şi ia în 667 î.Hr. Titlul de rege; Paisistrates din Atena
din secolul al VI –lea î.Hr. Etc. Tiranii aceştia au fost stăpânitori înţelepţi şi mari conducători politici. În timpul lor, s-au dezvoltat cultura şi artă, iar pentru
multe polisuri perioada tiraniei reprezintă chiar apogeul dezvltării lor.
În secolul al VI-lea tiraniile se ivesc pretutindeni în cetăţile stat greceşti, în împrejurări destul de asemănătoare cu cele din Atică. În Ionia, după
modelul politic instituit de Thrasybulos din Milet (610), apar pe rând şi alte regimuri totalitare, dintre care tipic este cel instituit de Pittacos la Lesbos în
primele decade ale secolului al VI-lea. În Lesbos, până la instituirea puterii lui Pittacos, care şi-a luat titlul de aisymnetes, primul magistrat al ţării, tiranii
minore s-au succedat într-un ritm rapid, alungate de facţiunea aristocratică din insulă. Mărturii aflate în poemele politice ale lui Alceu au contribuit ca
numele acestor mărunţi tirani să rămână în istoria Lesbosului.
Tirania lui Pittacos a căpătat însă o altă coloratură. În primul rând, prin însăşi voinţa aisymnetului, a durat un timp limitat: 10 ani. La
încheierea acestei perioade tiranul a îngăduit ca cei exilaţi din insulă-printre aceştia se numără şi Sappho-să se întoarcă acasă. Tirania lui Pittacos a coincis
însă cu o certă înflorire, influenţele Orientului Apropiat îndeosebi lydian, găsind o largă audienţă în rândul locuitorilor din Lesbos. Spre deosebire de
Peisistrazi, Pittacos s-a bucurat de încrederea celor care l-au sprijinit, şi, la sfârşitul magistraturii sale, timp în care şi-a creat un bun renume în calitate de
legislator, a fost considerat demn să fie înscris în lista celor şapte înţelepţi ai Greciei.
Pe continentul european, şi anume în Pelopones, o atenţie deosebită merită tirania instituită la Sicyon. În cartea a V-a a Istoriei sale, Herodot
acordă şi el atenţie acestei tiranii, care a avut de înfruntat probleme asemănătoare cu cele din Atică unde s-a recurs la arbitrajul lui Solon. Populaţia agrară
înrobită în urma unei evoluţii identice cu cea din Atică, la Sicyon, se numea korynephoroi, purtători de bâte’’, sau după alte surse katanakophoroi,
purtători de cojoace’’.
Tiranul din Sicyon, Cleisthenes, a încercat să instituie o reformă asemănătoare seisachtheiei soloniene (cca 590) şi să-i integreze pe cei
eliberaţi în triburi care purtau denumiri după turmele de animale crescute de populaţia respectivă. Numai propriul său trib a păstrat denumirea de
Archelaioi, cei care guvernează’’, pentru a marca astfel autoritatea ce-o deţinea.
Reforma lui Cleisthenes a durat mai bine de 60 de ani, nefiind abolită după moartea tiranului, iar Xenofon menţionează că, mai târziu, în timpul
tiraniei lui Euphron (309-306î. H) aceşti agricultori şi crescători de vite au fost introduşi în rândul cetăţenilor cu drepturi depline.
Prin urmare, şi în Atică, tirania veche din Sicyon a însemnat un factor pozitiv în lupta populaţiei rustice pentru eliberarea de, povara’’ datoriilor
şi câştigarea drepturilor cetăţeneşti. Tot de numele lui Cleisthenes se leagă şi, războiul’’ împotriva Crisei din Focida, cetate care voia cu orice preţ să
păstreze controlul asupra templului apollinic de la Delfi. În această acţiune Cleisthenes era sprijinit de o mică ligă, denumită a Amficţionilor (, cei care
locuiesc în jur’’) de la Anthela, sortită în viitor să capete o mare influenţă politică în Grecia. La Anthela, aproape de Termopile, se afla un sanctuar al zeiţei
Demeter. Venind în ajutorul lui Cleisthenes, Amficţionii, după victoria acestuia, şi-au mutat sfera de influenţă la Delfi, unde se găsea şi oracolul folosit de
greci în scopuri politice încă din cursul secolului al VI-lea.
Aşa au devenit ei Amficţionii de la Delfi. Cu acest prilej, după modelul Jocurilor Olympice care se ţineau din patru în patru ani au fost instituite
Jocurile Pythice (582), ceea ce presupunea, în primul rând, amenajarea unui mare stadion la Delfi, pentru alergări. Spre recunoaşterea meritelor sale faţă
de Delfi, tiranul din Sicyon a fost premiat la o cursă de care.
        Tiranii care au dus o politică diplomatică au fost în general puţin agresivi, căci nu puteau cere prea mult cetăţenilor, de la care pretindeau deja
contribuţii destul de consistente (Cipselos îşi obligă supuşii să-i plătească a zecea parte din venituri, iar Pisistrate a cincea), şi ar fi fost periculos să-i
înarmeze. Sub  diferite forme, ei au favorizat expansiunea colonială.
         Prin alianţe matrimoniale, între cele mai ilustre familii greceşti sau străine, s-a încercat crearea unei tiranii ereditare, reuşită în mai multe oraşe. Dar
energia şi îndrăzneala, calităţi absolut necesare unui adevărat tiran, nu mai erau suficiente. Astfel că tirania a fost un fenomen destul de limitat în timp
(Ortagorizii, care au rămas la putere un secol, sunt o excepţie).
       În oraşele de pe Istm tirania dispăruse încă din anul 550 î.Hr.. La Atena şi în Asia, ea durează ceva mai mult, dar numai în Occident – datorită unor
condiţii speciale pe care le reprezenta prezenţa inamicului cartaginez – tirania subzistă până în jurul anilor 465 î.Hr., în plină epocă clasică.
Diferitele facţiuni, care învrăjbeau oraşele înainte de venirea la putere a tiranilor, au o atitudine foarte deosebită faţă de noul regim.
Aristocraţia, în totalitatea ei, este persecutată, majoritatea oligarhilor sunt ruinaţi şi mulţi dintre ei trebuie să se exileze.
Tiranii erau nobili trecuţi de partea poporului împotriva regimului aristocratic, fiind consideraţi uzurpatori ai puterii politice în raport cu
regalitatea. De aceea, uciderea tiranilor era socotită ca cea mai eroică faptă civică.
 Răsturnarea tiranului se înfăptuieşte cel mai adesea fără violenţă: rar se întâmplă să fie asasinat; în cele mai multe cazuri este silit să se exileze,
sub presiunea unei insurecţii care nu e niciodată opera demos-ului. Tucidide a subliniat rolul Spartei în această evicţiune a tiraniei.
       Pe un plan mai general, tirania purta în ea germenele propriei sale distruger i, în măsura în care hotărârile luate contribuiau la rezolvarea crizei sociale
care îi dăduse naştere: toţi cetăţenii doreau atunci să se revină la o formă normală de guvernământ în cadrul căreia puterea să nu fie exercitată de o singură
persoană.
        În Corint, dimpotrivă, aristocraţia pare să fi tras unele învăţăminte în timpul crizei: Bahiazii nu revin la putere şi vedem instaurându-se o oligarhie
moderată, bogăţia contând în aceeaşi măsură ca şi originea, o timocraţie, ar trebui să spunem. La Megara, tiraniei îi succede aristocraţia, iar aristocraţiei
democraţia, care hotărăşte, cel puţin în parte, amânarea datoriilor.
La Milet, după răsturnarea primilor tirani, urmează o perioadă de lupte civile între cele două grupări adverse, cea a bogaţilor şi cea a săracilor:
adică Plutius şi Chiromacha (cei care n-au drept arme decât mâinile).
        În sfârşit, la Atena – dar acesta e un caz limită, datorită evoluţiei ei anterioare – oligarhia restabilită cu ajutorul Spartei nu se poate menţine şi Clistene
împinge statul să facă paşii hotărâtori către democraţie.
        A emite o judecată asupra tiraniei rămâne în continuare o acţiune delicată şi plină de riscuri. Autorii din vechime, orbiţi adesea de experienţele
decepţionante ale tiraniilor ulterioare, s-au oprit îndeosebi asupra exceselor tiranilor şi ale greşelilor care lezau morala.
Din punct de vedere politic, e sigur că unicul lor principiu călăuzitor a fost egoismul şi voinţa de putere; dar, obligaţi să lupte împotriva
privilegiilor ancestrale ale aristocraţiei, au contribuit la slăbirea înrâuririi sufocante pe care o exercită aceasta asupra statului, ca şi asupra claselor
inferioare.
Nu trebuie să uităm nici impulsul foarte viu pe care tiranii l-au dat artelor şi literelor. Dacă interesul personal era, ca şi în ceea ce îi privea pe
nobili, unicul motor al activităţii pe care au depus-o, tiranii au jucat un rol binefăcător şi fundamental în dezvoltarea oraşelor.
După părerea lui Aristotel, evoluţia normală a  oraşului  comportă trecerea de la monarhie la aristocraţie, apoi la tiranie şi, în sfârşit, la
democraţie. Schema aceasta, în mare valabilă, nu poate estima diversitatea de cazuri particulare, a căror multitudine caracterizează arhaismul grec.
Adevărul e că mai multe oraşe, şi nu dintre cele mai puţin însemnate (Spartă şi Egina de pildă, ca să ne limităm la Grecia propriu-zisă) nu au cunoscut
tirania.

4.4.4. Evoluţia Spartei în epoca arhaică

Dintre dorienii care s-au îndreptat spre sudul Helladei, cei care s-au aşezat în Lakonia, pe valea
Eurotasului, au jucat cel mai important rol istoric. Sparta, cetatea întemeiată de aceşti dorieni, reprezintă alături
de Atena cea mai importantă creaţie politică hellenă.
Cele mai multe informaţii privitoare la Sparta provin de la autori atenieni, care, evident, nu erau obiectivi. Astfel, Platon ori Xenophon erau
admiratori ai Spartei, în vreme ce Herodot şi Tukydides, dimpotrivă. Nici izvoarele primare oferite de arheologie şi epigrafie nu sunt mai relevante. Date
interesante pot fi aflate de la Plutarch, Lykurgos.
Trebuie arătat că, până la 550 î.Hr., Sparta evolua pe celeaşi coordonate ca şi alte state hellenice:

14
încercări de lărgire a frontierelor, confruntarea între aristocraţie şi demos, renaşterea artistică şi culturlă în
contact cu popoarele învinse. Dar, după 550 î.Hr., Sparta a devenit o excepţie în istoria universală.

A. Organizarea socială în Sparta secolelor X-VI î.Hr.

Dorienii vor ocupa complet Lakonia în secolul al X-lea î.Hr. Fiecare şef de familie va primi câte un lot
de pământ. Pe la 550 î.Hr., Sparta îşi limitează în mod voluntar expansiunea, nu mai anexează teritorii, ci doar
aduce popoarele învinse în alianţă cu ea.
Sparta se va închide în ea, militarizându-se şi alungându-i pe artişti în momentul când geniul grec începuse a se
manifesta şi aici. 
Constituţia spartană, oligarhică, fals democratică, cu cele trei organe de conducere care îşi limitau
reciproc puterile a fost elogiată de Platon, elemente ale acestei constituţii au fost incluse de el în formula statului
său ideal. Constituţia spartană asigură o riguroasă disciplină civilă, menită a menţine disciplina militară, dar
această constituţie îl pune în dificultate pe Platon, care nu o poate defini exact: monarhie, democraţie, regim
aristocratic sau tiranie?
Constituţia atribuită lui Licurg
Licurg este un legislator legendar din Sparta. Semnificaţia numelui său este „cel care alungă lupii”. Se presupune că Licurg ar fi trăit în secolele
IX-lea - VIII-lea î.Hr. Principala sursă istorică despre Licurg este Plutarh, 'Vieţile paralele ale oamenilor iluştri', scrisă sub formă de biografii paralele. În
această sursă, biografia lui Licurg este comparată cu cea a romanului Numa PompiliusÎn loc să moleşească picioarele copiilor prin folosirea încălţămintei,
Licurg a poruncit ca toţi copiii să meargă desculţi, pentru a li se întări picioarele. El socotea că, dacă ei vor face lucrul acesta, vor fi în stare să urce mult
mai uşor înălţimile şi vor coborî povârnişurile cu mai multă siguranţă, că-şi vor luă avânt, vor sări şi vor alerga mai repede desculţi decât încălţaţi, dacă îşi
vor fi deprins astfel picioarele. În loc de a-i lăsa să ajungă nişte oameni molatici din pricina veşmintelor, el a hotărât să-i obişnuiască a folosi o singură
haină în tot cursul anului, fiind încredinţat că, în felul acesta, spartanii se pregătesc mai bine să înfrunte atât frigul, cât şi căldura...
În celelalte cetăţi, oameni de aceeaşi vârstă stau de obicei laolaltă... La Sparta, Licurg i-a amestecat pe cetăţeni, pentru ca tinerii să fie educaţi,
fiind folosită în cele mai multe împrejurări experienţa bătrânilor. Într-adevăr, acolo este obiceiul să se povestească – în vreme ce oamenii mănâncă –
isprăvile cele frumoase care au fost săvârşite în cetate... Iată şi alte urmări bune ale faptului că mesele nu se luau acasă. Pentru a se întoarce la locuinţele
lor, spartanii sunt siliţi să străbată un drum lung şi să fie cu băgare de seamă că să nu greşească drumul, ameţiţi de vin, deoarece ei ştiu că nu vor rămâne
acolo unde au mâncat. Li se mai cere să meargă pe întuneric aşa cum merg şi ziua. Cât timp cineva n-a isprăvit cu milităria nu i se îngăduie să-şi lumineze
calea...
Licurg, fiindcă dorea să orânduiască lucrurile astfel încât cetăţenii să nu-şi aducă unii altora nici o vătămare, ci să aibă parte numai de foloase
unii de la alţii, a hotărât ca fiecare cetăţean să aibă putere, deopotrivă, nu numai asupra propriilor săi copii, ci şi asupra copiilor altora...
Când vreun copil, lovit de un alt tată, se plânge tatălui său, este ruşinos lucru să nu-i mai dea şi el câteva lovituri. Atât de convinşi sunt spartanii
că nici unul dintre ei nu-i poate obliga pe copii a săvârşi vreo faptă ne la locul ei. A mai hotărât Licurg ca spartanii să se poată folosi – dacă au trebuinţă –
de sclavi străini...
Licurg a interzis oamenilor liberi de a avea îndeletniciri aducătoare de câştiguri şi a orânduit să fie socotite îndeletniciri ale lor numai acelea
prin care se făureşte libertatea cetăţii. A făurit o astfel de monedă, încât nici măcar zece mine n-ar putea să intre într-o casă – fără că stăpânii sau sclavii s-o
ştie. Banii despre care vorbesc ar avea nevoie de un loc mare şi ar trebui căraţi într-un car. Se fac percheziţii la cei unde s-ar bănui că se află aur sau argint.
Iar dacă s-a găsit, posesorul suferă o condamnare. Şi atunci cine să se mai străduie a câştiga bani într-o cetate în care posedarea lor atrage necazuri mai
mari decât bucuria folosirii lor?
Pentru război, Licurg s-a gândit să facă următoarele lucruri; lacedemonienii trebuie să îmbrace o haină de culoarea purpurii şi să poarte un scut
de aramă, socotind că astfel îmbrăcămintea bărbaţilor se va deosebi cu totul de aceea a femeilor, iar scutul de aramă se potriveşte cel mai bine pentru
război: foarte uşor poate fi făcut să strălucească şi rugineşte foarte greu. El i-a pus pe spartanii care au depăşit vârsta efebiei să-şi lase plete, crezând că
prin aceasta ei vor arăta ca având o statură mai înaltă şi că pletele îi fac să pară mai liberi şi mai înfricoşători.
Este bine să cunoaştem şi faptul că spartanii poartă cu ei totdeauna o suliţă, pentru acelaşi motiv care face că sclavii să fie ţinuţi departe de
arme. Şi nu e de mirare că, pentru nevoile lor fireşti, spartanii nu se îndepărtează de ceilalţi ostaşi sau de arme mai mult decât atât cât trebuie ca să nu
stânjenească pe cei de faţă. Ei fac acestea spre a fi mereu în siguranţă!
În ajunul războiului peloponesiac, Sparta se afla la începutul declinului ei, ea ajunsese mai devreme la
apogeu decât Atena. Simbolul Spartei era puterea militară. Totul era aici subordonat organizării şi întreţinerii
unei armate gata oricând să intre în campanie (“nu te năşteai spartan, ci deveneai”).
Regimul proprietăţii era bazat pe principiul lotului care putea hrăni doar un războinic. Solul era divizat
în două părţi: pământul civic (care se afla la marginea Spartei şi era împărţit în atâtea loturi câţi cetăţeni existau;
loturile erau inalienabile şi indivizibile, lucrate de către hiloţi, cetăţeanul spartan beneficiind de uzufruct) şi
perioikis (înconjoară pământul civic, proprietatea fiind, aici, liberă şi supunându-se legilor obişnuite; perioikis
era rezervat periecilor şi uneori cetăţenilor).
Cetăţenii Spartei se împart în două categorii: cetăţeni egali (homoioi) şi cetăţenii inferiori
(hypomeiones). Egalitatea a fiinţat doar la început, întrucât după o generaţie-două s-a ajuns la bogaţi şi săraci.
Egalii au toate drepturile politice şi civice şi beneficiază de toate privilegiile statutului lor. Fiul cel mare e moştenitorul,
iar ceilalţi, neavând posibilităţi pentru a-şi plăti masa comună, syssitia, fiditia, trec în clasa inferioarilor, fără a mai face parte dintre cetăţenii egali. Egalii
sunt obligaţi să nu muncească, ci doar să se antreneze fizic, fiindu-le interzis comerţul său lucrarea pământului.
Perioikoi, oameni liberi, trăiesc în aşezările lor comune; nu au drepturi politice, ci doar un număr mic de
drepturi civile şi au onoarea de a servi în armată. Sunt meşteşugari, agricultori, singură sarcină impusă fiind
serviciul militar.
Originea hiloţilor este necunoscută. Iniţial nu se observă vreo diferenţă între ei şi perieci, dar în secolul
VI î.Hr., hiloţii devin şerbi ai statului şi nu ai particularilor, care nu-i pot vinde şi nici elibera. Ei sunt ataşaţi
veşnic lotului pe câte-l cultivă. Sunt datori cu un impozit fix către uzufructar, restul rămânându-le lor. Participă
la război ca infanterişti uşori, având partea lor de pradă, dar legea îi ignoră: nu-i menţionează şi nu-i pedepseşte
pe cel care ucide un hilot, fie că e egal, fie că e periec.
  Sparta nu se deosebea mult de celelalte state din antichitate, deosebirea constând organizarea sa pe baze
15
militare, cu reguli ascetice şi de disciplină care au marcat evoluţia vieţii cetăţenilor ei încă de copii.
       Oamenii din Sparta au fost împărţiţi în trei categorii sociale:
         ●  cetăţeni cu drepturi depline, cunoscuţi sub numele de spartiates sau hómoioi („cei egali”), care au
primit un teren (kláros = „lot”) în schimbul serviciului militar;
         ●  clasa a doua a fost formată din locuitorii de origine doriană ai Lacedemoniei şi Messeniei (trăind în cea
100 de oraşe) numiţi perieci („locuitorii din apropiere”). În general, sunt negustori, meşteşugari şi marinari.  Ei
nu erau cetăţeni şi aveau drepturi limitate. Fiind siliţi să presteze serviciu militar, ei prestau roluri auxiliare în
campaniile militare, fiind folosiţi ca infanterie uşoară. Ei nu participă la Adunare şi nu beneficiază de educaţia
statului;
  ●  a treia şi cea mai numeroasă clasă socială au fost formată din hiloţi, aflaţi în proprietatea statului,
folosiţi pentru munca la ferma (kláros) cetăţeanului spartan, hiloţii fiind excluşi din corpul social şi politic.
        Cetăţenii spartani trebuiau să fie soldaţi şi nimic altceva, fiindu-le interzis de a învăţa şi de a exercita orice
activitate comercială. Într-o mare măsură, starea permanentă de război în care se afla societatea spartană a fost
dictată de necesitatea de a păstra cât mai mulţi iloţi supuşi (6.000 de spartani ţineau în stăpânire o populaţie de
350.000 de oameni).
        Mai târziu, una dintre problemele majore ale societăţii spartane a fost reducerea constantă a cetăţenilor cu
drept de vot, ceea ce a însemnat, de asemenea, un declin al forţei militare disponibile: numărul de spartiates a
scăzut de la 6.000, în 640 î.Hr. Până la 1.000 în 330 î.Hr. Sparta nu se deosebea mult de celelalte state din
antichitate, deosebirea constând organizarea sa pe baze militare, cu reguli ascetice şi de disciplină care au
marcat evoluţia vieţii cetăţenilor ei încă de copii.

B. Organizarea politica al Spartei

Sparta a fost întemeiată în secolul IX i.Hr. Organizarea sa politica era bazată pe dominaţia absolută a
minorităţii războinice a spartanilor, care constituia 5% din populaţie. Aceştia se ocupau doar cu războiul şi cu
antrenamente zilnice şi trăiau într-o disciplina strictă, încă de la naştere. Numai ei aveau dreptul de a participa la
viaţa politică şi ei erau singurii care aveau cetăţenie spartana. Restul, adică mai mult de 90% din locuitorii
Spartei nu aveau nici un drept şi erau supuşii spartanilor. Hiloţii, 70% din populaţie, erau sclavi, munceau
pământul împărţit în loturi şi îi întreţineau pe spartani. Ei nu aveau nici un drept politic sau cetăţenesc. Periecii
erau străini stabiliţi în Sparta. Nici ei nu aveau drepturi politice, însă erau oameni liberi. Ei se ocupau cu negoţul
şi meşteşugurile.
Legile după care era organizată cetatea au fost elaborate în secolul VII i.Hr. Aceste legi conţineau
elemente monarhice, aristocratice şi democratice. Sparta care oferă exemplul tipic al unui stat conservator:
- Sistem inuman de viaţă personală sacrificată militarismului;
- Impunerea izolării cetăţenilor;
- Supravegherea străinilor;
- Sistem social rigid cu 3 clase net ierarhizate:
· egalii (9000) cu drepturi politice, educaţi de copii de către stat, viaţa dedicată
serviciului militar, trăiau din veniturile obţinute de pe lotul lor de pământ lucrat de
hiloţi şi perieci, nu aveau voie să aibă activităţi meşteşugăreşti, comerciale;
· periecii, oameni liberi fără drepturi cetăţeneşti, ţărani proprietari de pământ, crescători
de vite, negustori meşteşugari;
· hiloţii (90000) băştinaşi subjugaţi de spartani, ţărani legaţi de pământ obligaţi să
servească în armată, neprotejaţi de lege, trăiau în mizerie, vânaţi de “egali”.
Constituţia Spartană era o formă politică mixtă reunind patru organe de guvernământ:
1. Monarhii (doi regi - archogetai - aparţinând familiilor Agizilor şi Eurypontizilor s-au
menţinut în Sparta până în secolul IV î.Hr., dar cu puteri limitate (erau lideri religioşi, judecători suprem -
prezidau curtea supremă, şefi militari cu puteri absolute; în toate celelalte activităţi erau subordonaţi Consiliul
bătrânilor); în campaniile militare, unde comanda armatei era supravegheată de un consiliu de război, pleca un
singur rege
2. Adunarea Poporului (Appela) formată din toţi cetăţenii bărbaţi ai Spartei (egalii) trecuţi
de 30 de ani şi care:
· alegea eforii,
· Consiliul Bătrânilor (gerusia),
· decidea asupra problemelor statului
· nu avea caracter democratic, neparticipând la dezbateri tot poporul (numai eforii şi
Consiliul Bătrânilor);
· avea un rol consultativ, de aprobare a hotărârilor luate de organele de conducere ale
cetăţii;
16
 · aproba masurile propuse de regi şi de Consiliul Bătrânilor;
Adunarea poporului era singura concesie făcută democraţiei în Sparta. Această adunare era departe de a
fi reprezentativă pentru populaţia Spartei, pentru că avea doar 8000 de membri dintr-o populaţie de peste
350000. Apella se întrunea în fiecare zi cu lună plină. Îi erau supuse toate problemele importante ale cetăţii.
Teoretic, nici o lege nu putea fi promulgata fără aprobarea sa. Însă adunarea nu putea decât să aprobe sau să
respingă legile, fără să le discute.
Puterea adunării a fost diminuata şi după moartea lui Licurg, când a fost adăugat un amendament Constituţiei,
conform căruia, dacă senatul hotăra ca adunarea nu a judecat cum trebuie, îi putea anula hotărârea.
3. Colegiul celor 5 efori aveau iniţial doar atribuţii religioase, fiind socotiţi
reprezentanţi ai zeilor. Este interesant că ei nu sunt menţionaţi în Constituţia lui Licurg. Listele eforilor încep în
secolul al VIII –lea î.Hr. Nu se ştie când a devenit eforatul o instituţie atotputernică care domina şi regalitatea:
· deţineau putere executivă, fiind numiţi pentru un an;
· vegheau la respectarea legilor;
· se ocupau de educaţia copiilor;
· controlau regii;
· convocau Appela;
· supravegheau administrarea bunurilor statului, ordinea publică, viaţa publică.
4. Consiliul bătrânilor (gerusia) era compus din cei doi regi (unul din ei era preşedinte) şi 28 de
cetăţeni de peste 60 de ani (aleşi pe viaţă) şi avea funcţii legislative, juridice şi politice fiind era elementul
aristocratic care domină în conducerea Spartei:
· decidea în materie de politică externă;
· judeca procesele importante (mai ales acelea în care sunt implicaţi regii);
· aproba hotărârile Adunării Poporului;
· convoca eforii;
· hotărârile luate sunt supuse pentru ratificarea apellei.
Sparta se baza foarte mult pe armata sa care, datorită educaţiei şi pregătirii militare pe care o primeau
toţi cetăţenii era cea mai puternică din Grecia. Astfel, după mai multe războaie, Sparta a impus polisurilor din
Pelopones o alianţă numita Liga Peloponeziaca prin care cauta să obţină hegemonia în Grecia, hegemonie pe
care o obţine în urma războaielor cu Liga de la Delos condusă de Atena.
Evoluează, evident, spre un regim autoritar, cât mai bine precizat şi mai restrâns, ceea ce este o
caracteristică a statutului militarizat. La început, regele şi poporul îşi împărţeau puterea, ceea ce nu mai era
cazul în secolul VI î.Hr. Teoretic, puterea supremă în stat aparţinea adunării cetăţenilor, apella, care se întrunea
lunar. În realitate însă, ea avea un rol decorativ aproape, limitându-se doar la a ratifica prin aclamaţii hotărârile
luate de şefii aleşi.

4.4.5. Evoluţia Atenei în epoca arhaică

Attika este teritoriul unde s-a produs unirea aşezărilor rurale care a dat naştere polisului numit Athenai.
Este o regiune săracă în raport cu Lakonia. Deşi în afara curentului marilor migraţii, Attika a primit pelasgi,
ahei, ionieni, eolieni, kretani, mykenieni. Cu toată această diversitate de populaţie, Attika a cunoscut de timpur iu
un proces de synoicism (unire a aşezărilor).
Primele evenimente din istoria Atenei sunt cele legate de încercarea învingătorului olipic Kylon de a
institui tirania. O încercare de a calma spiritele s-a făcut prin opera unuia dintre arhonţii tesmoteţi, Dracon, care
pe la 624 î.Hr. Codifică legislaţia. Pentru a pune capăt tuturor încercărilor de tulburare a ordinii, Dracon a apelat
excesiv la pedeapsă cu moartea. Acţiunea lui Dracon nu a urmărit modificarea fundamentală a regimului
proprietăţii şi a regimului politic.
Una dintre cele mai importante personalităţi ale Atenei a fost Solon, socotit că făcând parte din cei 7
înţelepţi ai Helladei, se pare că în 610 î.Hr. A fost arhonte-polemarh, luptând împotriva Megarei. Este numit
arhonte-eponim în anul 594 î.Hr. Despre acţiunile lui Solon de reformare a constituţiei, de până în 592 î.Hr.,
suntem informaţi direct prin chiar Elegiile lui şi prin tradiţia literară ulterioară. În anii 590-580 î.Hr., după
înfăptuirea acestor reforme, Solon a părăsit Atena pentru 10 ani. Se pare că a murit în 559 î.Hr.
Ca arhonte, Solon a avut funcţia supremă legislativă. Solon a dat Atenei prima sa constituţie adevărată.
El a înlocuit, Legile draconice “cu un cod de legi mai puţin aspre, care a rămas baza legilor clasice de mai
târziu.
Marea schimbare făcută de Solon a fost împărţirea populaţiei pe bază cenzitară (pe baza averii)
fiecare având responsabilităţi şi prerogative politice propri:
- A introdus în locul principiului gentilic un altul, cel timocratic, pentru restructurarea societăţii
în categorii fiscale şi militare, în funcţie de averea funciară, fiecare având responsabilităţi şi prerogative
politice propri care variau după impozitele pe care le plătea fiecare;
17
 - Toţi cetăţenii (liberi şi supuşi aceleiaşi legi) erau împărţiţi în patru categorii de contribuabili: -
pentakosimedimnoi (cei care posedau un venit anual de 500 de măsuri ce cereale), doar ei având dreptul
de a fi aleşi ca arhonţi;
- Cavalerii (300);
- Zeugites (200);
- Theţii (zilierii sub 200).
Solon a înlocuit astfel originea cu bogăţia ca posibile criterii pentru obţinerea unei funcţii. Solon le-a dat
şansa tuturor cetăţenilor de a obţine o funcţie pe baza avuţiei lor.
În urma acestei legi Atena devine o democraţie care a servit model tuturor celorlalte cetăţi. Este prima
dată când, în lumea greacă, se ia o măsură atât de îndrăzneaţă, făcând ca, în mod complet deliberat, interesele
statului să treacă înaintea celor particulare, ale marilor proprietari în cazul de faţă, deposedaţi de samavolnicele
lor achiziţii din ultimele decenii. Ceea ce face Solon este o adevărată revoluţie care îi duce la pierderi
substanţiale de bani pe creditori.
Solon transformă în acelaşi timp şi instituţiile politice, dând prima configuraţie precisă viitorului
sistem politic democratic atenian, centrată pe trei instituţii:
1. Ecclesia – Adunarea poporului;
2. Consiliul celor 400 de Boulé – alcătuit din 400 de membrii însărcinat să pregătească şedinţele
ecclesiei, şi care încetul cu încetul va submina prerogativele Areopagului;
3. Heliaia – tribunalul cu adevărat popular - deoarece membrii săi sunt aleşi din toate cele patru clase şi
care va deveni treptat-treptat singura instanţă alături de vechile tribunale de sânge. Heliaia reprezenta Adunarea
poporului ca organism judiciar în acelaşi fel în care, comiţia centuriata “de la Roma judeca diferite cazuri.
Istoricii au văzut în Heliaia precedentul pentru tribunalele poporului din perioada democraţiei ateniene complet
dezvoltate, când toate deciziile judiciare ajungeau de la magistraţi la juraţi.
Magistraţii sunt aleşi din primele trei categorii sociale, arhonţii şi vistiernicii din cea dintâi; dar toţi
cetăţenii inclusiv theţii, fac parte din Adunarea poporului. Primele două clase îşi fac serviciul militar la
cavalerie, a treia la infanteria grea a hopliţilor, a patra în mod excepţional la infanteria uşoară sau marină. Cei
mai de seamă dintre magistraţi rămân în continuare arhonţii, care alcătuiesc de-acum înainte un colegiu de 9
membri, incluzând, pe lângă arhonte, rege şi polemarh, şi pe cei 6 tesmoteţi.
Nu este nici o îndoială că Solon a încercat să stabilească un echilibru între nobili şi demos. El însuşi, în
Elegiile sale, insistă asupra rolului de arbitru imparţial şi dezinteresat. Solon nu are nimic dintr-un democrat luat
în înţelesul ulterior al cuvântului, dar întâmplarea face că în reformele de care şi-a legat numele se află în
germene trăsăturile caracteristice ale viitoarei democraţii.
Tradiţia literară nu este foarte lămuritoare asupra raporturilor existente între eupatrizi, aristocraţi-
deţinători ai proprietăţii funciare şi restul populaţiei. Ca urmare a acestor raporturi, mulţi atenieni au fost vânduţi
ca sclavi. Solon a dat legea ştergere a tuturor datoriilor (seisahteia - reducerea poverii), refăcând baza
socială distrusă prin transformarea în sclavi pentru datorii, desfiinţând astfel sclavia. Solon afirmă că a
răscumpărat atenienii vânduţi în afara patriei lor. După Solon, atenienii nu au mai fost vânduţi pentru datorii.
El suprimă arestarea pentru datorii, pedeapsă căreia îi căzuseră victime atâţia oameni nevoiaşi, reduşi la
sclavie de către marii proprietari; eliberează şerbii şi „mănosul pământ al patriei” din care smulge bornele
ipotecare care marcau schimbările survenite după ipotecarea şi pierderea lotului. Înainte de Solon, pământurile
cultivatorilor mici erau ipotecate eupatrizilor. Astfel în conştiinţa şi mintea atenienilor a rămas intangibilitatea
pământului şi a persoanei.
Solon îi favorizează de altfel pe ţărani luând şi măsuri de mai mică importanţă (instituie prime pentru capturarea lupilor, încurajează săparea
puţurilor, îi ajută pe cei ce vor să extindă plantaţiile de arbuşti, singurele capabile de un randament satisfăcător, având în vedere solul sărac al Aticii, şi
interzice în mod special tăierea măslinilor). Impetuoasă lui solicitudine faţă de ţărani duce la un nou echilibru social, bazat pe solidaritatea unei clase de
mijloc construită din proprietari mici şi mijlocii, care va dăinui până spre mijlocul secolului al V-lea.
Tot lui i se atribuie şi o reformă a măsurilor şi greutăţilor, fixând definitiv măsurile de capacitate
(medimnul pentru cereale, metretul pentru lichide). Atena, care nu bătuse până atunci monedă, face mari
progrese în acest domeniu. De-acum înainte, renunţând la etalonul care o punea sub directa dependenţă a Eginei
sau Megarei, Atena bate piese de argint de un excelent titlu, mulţumită bogatului minereu din filoanele muntelui
Laurion, după etalonul Eubeei, mai uşor, realizând în acelaşi timp o devalorizare de aproximativ 27%.
Solon a reformat şi codul moral, făcând din trândăvie o crimă, iar pe cei care în caz de revoluţie
rămâneau neutri îi condamna la pierderea cetăţeniei.
Puterea de convingere şi talentul său de diplomat erau enorme, ca să-i permită să imprime codul moral
şi acelora cărora le leza interesele şi să-şi păstreze postul 20 de ani, ba chiar, s-a propus să rămână pe viaţă şi cu
depline puteri, dar a refuzat, s-a retras din funcţie la 65 de ani. A obţinut angajamentul cetăţenilor de a nu
schimba legile timp de 10 ani. Plutarh spune că acesta a hotărât ca legile sale să aibă putere doar 100 de ani.
Este interesant de notat că, deşi Solon nu a întemeiat un regim politic demoratic, el este considerat de către
tradiţie fondatorul democraţiei.,
Iar legilor, Solon le-a dat putere pentru o sută de ani şi legile au fost scrise pe table de lemn fixate în cadre dreptunghiulare care se puteau

18
învârti pe un pivot de lemn... Apoi a pornit pe mare, cerând de la atenieni îngăduinţă să lipsească zece ani “(Plutarh, Vieţi paralele)
Solon (640-560 î.Hr.), fiul lui Execestides (din familia regală a Kodrizilor), s-a născut în jurul anului 640 î.Hr. În insula Salamina, fiind un
descendent al unei familii regale sărăcite în urma falimentului în afaceri.
Încă de copil scria poezii în loc să muncească şi îşi petrecea timpul cu tinerii neavând apucături prea serioase. Dar în momentul în care familia
sa şi-a pierdut banii în afaceri, Solon s-a gândit la această problemă şi a scos întreprinderea tatălui său din faliment prin comerţ pe mare, realizând în scurt
timp o avere şi o reputaţie solidă, de om priceput şi cinstit. Deşi familia lui avusese interdicţie de a intra în Atena, Solon înfruntă interdicţia, se duce în
piaţa publică unde se ţineau discursurile şi îşi strigă poemul compus de el care era o îndrăzneaţă chemare la luptă pentru Salamina. În urma victoriei în
lupta pentru Salamina, Solon devine popular, încât a fost ales arhonte eponim cu atribuţiuni largi, confirmate şi de Oracolul din Delphi, ale căror preziceri
erau crezute în toată Grecia.
Personalitatea lui Solon este de dimensiuni incomparabile: este unul din cei mai mari oameni de stat pe care i-a avut Grecia, a fost un renumit
legislator şi unul dintre primii poeţi greci. A fost o personalitate de excepţie, care şi-a dominat contemporanii prin inteligenţă politică deosebită, prin
sinceritate, dreptate şi milă faţă de poporul său.
Prin poezia sa, care este un ecou fidel al vieţii lui şi imagine a caracterului său, deplânge mizeria în care trăiau atenienii, face elogiul justiţiei
care trebuie pusă la baza societăţii, şi îşi cheamă la luptă concetăţenii pentru demnitatea şi gloria Atenei. Dacă am vrea să-l caracterizăm scurt, am spune
ceea ce el însuşi a scris într-un vers: „Îmbătrânesc... dar îmbătrânesc învăţând în fiecare zi câte ceva.”
Solon este totodată un patriot fervent neînduplecat în ce priveşte moralitatea politică. Într-o perioadă de tensiuni crescânde, el era un moderat
convins. Îi critică pe cei bogaţi pentru egoismul şi indiferenţa lor faţă de adevăratele interese ale statului, dar îi atacă şi pe cei săraci pentru extravaganţa
cererilor lor. El s-a implicat în viaţa publică ateniană, reducând puterea eupatrizilor şi aşa cum ne spune Plutarh „Solon era respectat de cei bogaţi pentru
bogăţia lui, iar cetăţenii săraci ai Atenei îl respectau şi-l iubeau pentru cinstea lui desăvârşită, pentru bogăţia minţii lui, a talentului şi a înţelepciunii dar
şi pentru generozitatea, echilibrul şi mândria lui”.
Faptul că Solon nu a rezolvat toate problemele a atras după sine un fenomen curent în lumea hellenică a
timpului: tirania, care a fost instaurată la Atena de către Peisistrates.
Înaintea lui se constată o confruntare între cele trei regiuni din Attika, cărora le corespund trei fracţiuni politice:
- Pedion (oamenii câmpului), vechii eupatrizi, era cea mai bogată regiune, avându-l ca lider pe Lykurgos;
- Paralia (oamenii coastei), conduşi de Megakles, constituiau grupul de orientare moderată;
- Diacrienii (oamenii muntelui), care erau cei mai săraci şi mai radicali în exigenţele lor. Liderul lor era Peisistrates, fiul lui
Hippokrates.
Peisistrates fusese în 566 î.Hr., în timpul războiului sacru cu Megara, arhonte-polemarh. El dă o lovitură
de stat, conducând Atena în trei perioade: 564-563 î.Hr., fiind apoi alungat. Revine în 561 î.Hr., când este
alungat a doua oară, pentru că a treia oară să deţină puterea peste trei decenii, între 559 -528/527 î.Hr.
Tradiţia literară, inclusiv Aristotel, îi păstrează o bună şi frumoasă amintire, fiind considerat un tiran
bun. Esenţa activităţii lui Peisistrates constă în continuarea activităţii lui Solon, el căutând să continue reformele
acestuia şi să sprijine populaţia asuprită împotriva aristocraţiei.
Pisistrate, prieten al poporului 
Deşi, prin legislaţia sa, Solon salvase Atena de revoluţie şi pusese baze ferme dezvoltării politice, încercând să mulţumească atât aristocraţia cât
şi pe oamenii simpli, în realitate el nu a reuşit să mulţumească pe nimeni, şi generaţia care a urmat legislaţiei sale a fost una tot mai revoltată în domeniul
politic.
Când Atena a început să se extindă cucerind Salamina şi Nisaia, atenienii au fost conduşi de Pisistrate. Acesta era fiul lui Hippocrates şi
provenea din Brauron, dincolo de Hymettos. Succesul său militar l-a încurajat să-şi manifeste ambiţiile politice. Susţinând doctrine democratice şi
practicând artele populare, el se apropiase de acei democraţi extremi care, opunându-se cu totul aristocraţiei şi fiind nemulţumiţi de compromisul lui
Solon, se opuneau atât celor din câmpie cât şi celor de pe coastă.
Pisistrate a organizat astfel o grupare, a celor din zona de deal, constând în general din oameni săraci din zonele înalte ale Aticii. Tot aici erau
însă incluse şi clasele sărace din oraş şi mulţi nemulţumiţi, care preferau măsurile radicale decât superficialitatea grupărilor oligarhice. Susţinut astfel de o
grupare revoluţionară, Pisistrate nu dorea în fond decât să obţină puterea supremă pentru el însuşi.
Într-o zi, el a apărut în Agora, rănit, după cum spunea, în urma unui atac abominabil din partea inamicilor săi politici, deoarece era un prieten al
poporului, şi şi-a arătat rănile. În adunare, plină de adepţii săi, s-a votat la propunerea lui Aristion, să i se ofere un grup de gărzi de corp, vreo 50 de
oameni înarmaţi cu bâte. Ajutat de acest grup de şoc Pisistrate cucereşte acropola şi se proclamă stăpân în cetate.
După ce a fost alungat el a revenit în fruntea unei armate de mercenari şi instaurează o tiranie constituţională. El nu a frânat democraţia, dar a
condus instituţiile statului după bunul plac. A reuşit în scurt timp să influenţeze numirea arhonţilor pentru a-şi asigura susţinători personali şi cei ce
aparţineau familiei sale dobândesc câte o funcţie politică. El întreţinea permanent o armată plătită din care făceau parte şi arcaşi sciţi. Ştim acest lucru din
figurile de pe vasele atice ale vremii care-i reprezentau pe sciţi. Îi ţinea ca ostatici pe copiii unor familii nobile în legătură cu care avea unele suspiciuni.
În domeniul reformelor, Pisistrate a împărţit terenurile lăsate libere în loturi şi le-a dat celor care aveau mai mult nevoie de ele. Aceştia au
devenit proprietari rurali şi nu aveau de plătit decât taxa pe pământ, care se ridica la o zecime din produse. Sub Pisistrate încetează luptele dintre facţiuni şi
Atena cunoaşte o perioadă de linişte relativă. Tot în acest timp dezvoltarea comerţului şi a economiei oferă oamenilor un mod de trai mai bun.
Pe plan extern, Pisistrate duce o politică paşnică şi are o serie de aliaţi precum Pelopones, Sparta, Argos, Teba, Thessalia. Un sprijin ferm l-a
primit de nenumărate ori de la cavalerii din Eritreea. Pisistrate a fost cel care a făcut primii paşi ce au dus Atena la imperiu. Mulţi credeau că Pisistrate
împreună cu fiul său iluminat, Hipparchos, au contribuit în mare măsură la păstrarea marilor epopei Iliada şi Odiseea.
Un grup de literaţi ar fi înregistrat şi revizuit cele două poeme ale lui Homer. Tot Pisistrate a popularizat şi cultul lui Dionysos, fapt ce se
observă în atelierele olarilor din acea perioadă.
Regimul de tiranie instituit de Pisistrate dăinuie până când fiul său Hippias este izgonit din cetate în 510 î.Hr. Democraţia ateniană revine când
Clistene o pune pe baze solide care iniţiază un amplu program reformator clădit pe moştenirea lui Solon.
Fiii săi, Hippias, Hippparchos şi Thessalos au fost sub nivelul tatălui lor, provocând mari nemulţumiri, care au atins apogeul într-un complot în
514 î.Hr., când, cu ocazia sărbătorilor Panathenee, Harmodios şi Aristogeiton l-au asasinat pe Hipparchos. Cei doi au fost onoraţi că tiranicizi, ridicându-
li-se statui în Agora. În 511 î.Hr., Hippias a fost silit să părăsească Atena de către puternică familie a Alkmeonizilor, sprijiniţi de Sparta.
La 100 de ani după reformele lui Solon şi după alungarea lui Hippias, Clistene ajunge arhonte-eponim,
pe la 509 î.Hr.
Regimul aristocratic restabilit de către spartani nu poate ţine piept presiunii democraţiilor, care-şi găsesc
un conducător de mare clasă în persoana lui Clistene, nepotul tiranului omonim al Sicionei.
O cotitură decisivă în organizarea cetăţii este realizată la Atena prin reforma iniţială în 507 i.Hr. de
Clistene care porneşte de la o nouă împărţire a teritoriului Aticii. El a păstrat vechiul principiu a lui Solon,
adăugându-i unul nou: cel teritorial. El împarte Attika în în 100 de deme grupate în 30 de tritii, reunite şi acestea
în 10 triburi teritoriale (numite phylai).
Cele patru vechi triburi gentilice rămânând doar cu o semnificaţie culturală, continuând să-şi joace rolul în viaţa de familie şi în cea religioasă,
dar în viaţa politică nu mai contează de-acum înainte decât cele 10 triburi - pentru care Clistene invocă de altfel în mod obişnuit patronajul lui Apolo din
Delfi.

19
 Elementul fundamental al acestei reforme este dema (comuna), formată din una sau mai multe localităţi
şi având în frunte un demarhos. Demele sunt grupate în 30 de tritii. La rândul lui, fiecare trib este alcătuit din 3
trytii, câte una dintre cele 3 regiuni, pentru a elimina orice fel de discordie, respectiv:
1. Asty, oraşul;
2. Paralia, coasta;
3. Mesogaia, zona centrală de câmpie a Aticii.
Clistene realizează astfel o contopire a corpului civic, sustrăgându-l în felul acesta influenţei locale a
eupatrizilor. Fiecare atenian este indicat acum prin numele său urmat nu de numele tatălui (patronim), ci de al
demei sale (demotic), ceea ce contribuie la diminuarea importanţei rangului nobiliar.
În acest fel aristocraţii nu mai pot controla alegerile care se organizează în fiecare din cele 10 triburi. De
asemenea, fiecare trib alege anual dintre toţi cetăţenii care poartă armele fără altă deosebire de rang, avere, câte
50 de reprezentanţi în Consiliul celor 500 bule (compus din cetăţeni peste 30 de ani, traşi la sorţi, câte 50 din
fiecare trib) care:
- Asigura rezolvarea problemelor urgente în a zecea parte a unui an (pritanie - se instituie un
calendar politic complet laicizat, pe baza acestei împărţiri a anului în 10 pritanii);
- Pregătea lucrările Ecclesiei, ordinea de zi;
- Îndeplinea funcţii administrative, iar membrii primeau indemnizaţie;
- Pentru a fi aleşii cât mai mulţi cetăţeni în acest Consiliu, nimeni nu poate fi membru al
consiliului decât de cel mult două ori în întreaga viaţă.
- Avea un comitet executiv (pritania), care păstra sigiliul statului, cheile templelor şi puteau
prezida Adunarea Populară.
- Pritanii şi funcţionarii administrative ai statului erau controlaţi de către Adunarea Poporului.
Colegiului celor 9 arhonţi li se adaugă un secretar, fiind alcătuit astfel din 10 membri, câ te unul de
fiecare trib (Colegiul celor 10 arhonţi).
Adunarea poporului (ecclesia):
- Dezbate şi adoptă sau respinge prin vot toate deciziile cu privire la sacrificiile sau cultele
religioase, la construcţiile publice, adopta orice lege, dezbate şi hotărăşte în privinţa relaţiilor dintre Atena şi alte
state;
- Toţi cetăţenii puteau participa la conducerea statului, nu erau cetăţeni: femeile, străinii
(meteci) şi sclavii;
- Aceste întruniri aveau loc de patru ori pe lună;
- Hotărârile importante erau luate de 6000 de votanţi (din circa 40000);
- Orice cetăţean lua cuvântul;
- Votul se făcea prin ridicare de mână şi mai târziu prin vot secret.
Helilaia - tribunalul de juraţi era format din 6000 de membri, care erau repartizaţi la diverse tribunale
unde nu trebuiau să cunoască nici acuzatul, nici acuzatorul, dând sentinţa prin vot secret. Nu erau judecători sau
avocaţi. Acuzarea era făcută din iniţiativa cetăţeanului dacă era lezat el sau interesele statului. Deoarece
reclamaţia era încurajată (recompense) au apărut delatorii de profesie (sicofanţii)- pete negre ale democraţiei
ateniene. La sfârşitul secolului al V-lea î.Hr. au apărut arbitrii publici.
Cu toate carenţele ei (lipsa codului de legi şi a corpului juridic specializat, sentinţe arbitrare), justiţia
ateniană a avut şi efecte pozitive: suprima legea talionului sau pedeapsa colectivă şi creştea responsabilitatea
personală.
Cu toate că treburile politice erau încredinţate unor nespecialişti, faptul că cei implicaţi discutau,
administrau şi îşi îndeplineau funcţiile, în statul atenian s-au înregistrat rezultate pozitive.
În felul în care era structurat sistemul politic atenian orice cetăţean avea posibilitatea pentru un timp
limitat să participe la treburile statului. Sistemul era eficient pentru că statul era mic, cetăţenii cunoşteau
problemele şi avea timp disponibil (muncile erau făcute de sclavi).
Cu toate că democraţia ateniană asigura participarea la guvernare a unei minorităţi (40000 cetăţeni faţă
de 500000 locuitori) realizează, totuşi pentru prima dată idealul libertăţii civice a omului. Pericle spunea:” Noi
suntem generoşi nu din oportunism ci din convingere; oraşul nostru stat este un model de educaţie pentru
întreaga lume”
Prin reformele sale, Clistene instituie la Atena isonomia (participare egală la viaţa cetăţii).
Este greu de spus dacă Clistene este şi el întemeietorul democraţiei, dar este sigur însă faptul că, prin
reformele sale, evoluţia Atenei spre un regim democratic a marcat o etapă extrem de importantă. Sigur, Clistene
nu este un revoluţionar: el menţine cadrele vechi moştenite din trecutele timpului ale statului aristocratic şi
religios şi care se bucurau de un imens prestigiu. Dar, datorită inovaţiilor şi completărilor sale, el pune bazele
unui stat cu adevărat nou, laic şi scutit de insuportabilele privilegii dobândite prin naştere. Căci acest eupatrid
este într-adevăr creatorul democraţiei ateniene.
După înlăturarea lui Clistene, ca primă victimă a ostracismului, şi a lui Cimon a urmat perioada de
20
maximă afirmare a democraţiei ateniene începând cu 443 î.Hr. Când conducerea a fost luată de către Pericle. În
acest timp, Ecclesia a devenit autoritatea suverană a statului, iar organizarea întregii vieţi (politică, socială,
administrativă, juridică, militară) era guvernată de Constituţia ateniană.

5. Epoca polisului hellen (500-336 î.Hr.)

5.1. Războaiele medice

5.1.1. Răscoala ionienilor (500-499-494 î.Hr.)

La sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr. Imperiul persan, în plină ascensiune, pusese piciorul şi pe continentul european, cucerind o parte din
Tracia, în timpul celebrei expediţii a lui Darius I (Regele regilor, 521-486 î.Hr.) din anul 514 î.Hr. Împotriva sciţilor de la nord de Dunăre.
Predecesorul lui Darius, Cyrus cel Mare (558-528 î.Hr.), cucerise în 546 î.Hr., printre alte provincii din Asia Mică, şi regatul Lydiei, de care
depindeau, cel puţin nominal, toate coloniile greceşti din Ionia, unde se înfiripase o confederaţie de douăsprezece polisuri deosebit de înfloritoare din
punct de vedere economic şi cultural. Darius a înăsprit însă modul de stăpânire a acestor oraşe greceşti, impunând condiţii mai dure. Astfel, Ionia a fost
integrată cu Lydia într-o singură provincie (satrapie) cu sediul la Sardes, iar în locul unor contribuţii neregulate se instituie tributuri anuale fixe, ceea ce a
stârnit mari nemulţumiri.
Răscoala ionienilor este începutul unei noi epoci atât în istoria Imperiului Achemenid, cât şi în istoria
hellenilor. Imperiul persan este confruntat pentru prima oară cu o răscoală naţională. Hellenii, deşi la început cu
ezitări, se vor vedea şi ei nevoiţi să se adune şi să treacă, fie şi temporar, peste particularismul local pentru a
face faţă celei mai teribile forţe militare a timpului. Discuţiile din interiorul taberei hellenilor au pus în lumină
acest particularism, dar totodată au arătat şi forţa pe care acest extraordinar ethnos a putut-o desfăşura într-un
asemenea moment de amre cumpănă.
Se admite în general că, în acest context, au acţionat două categorii de factori: cei economici şi politici.
Se ştie că expansiunea persană prin cucerirea Egiptului, apoi prin constituirea satrapiei Thracia în Europa a fost
o mare lovitură pentru economia polisurilor din Asia Mică. Pe de o parte, legăturile lor cu Naukratis au căzut, iar
de cealaltă parte, controlul persan asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele a tăiat şi legăturile comerciale active
cu mulţimea de colonii din Pontul Euxin şi Hellespont. Miletul, în particular, a suferit o lovitură puternică şi prin
dispariţia unui alt mare centru comercial din Grecia Mare: Sybaris, astfel încât nu e de mirare că Miletul va fi
liderul revoltei antipersane.
Sunt aduse în discuţie şi cauze de ordin politic, în sensul că dominaţia persană a limitat drastic
autonomia polisurilor prin impunerea în fruntea lor a unor guvernatori sprijinitori ai ocupaţiei persane. Deşi
aceşti guvernatori erau helleni, deşi există o anume bază socială a acestei dominaţii persane, în ochii locuitorilor
polisurilor, aceşti guvernatori nu erau altceva decât nişte tirani, adică nişte uzurpatori ai dreptului cetăţeanului
de a se exprima liber în ecclesia. După Herodot, cauzele răscoalei ioniene ar fi: confruntările sociale din Milet,
mai exact lupta dintre filopersani şi antipersani, dorinţa de putere a lui Aristagoras aflat în competiţie cu alţi
aristocraţi din Milet şi în final eşecul expediţiei din Naxos.
Nu numai constrângerile economice, ci, mai ales, profundul ataşament pentru ideea de libertate, este
adevărata cauză a revoltei care cuprinde întreaga Ionie, începând cu anul 499 î.Hr.. Darius îşi trimise atunci
imensele armate să înăbuşe rapid această revoltă. Zadarnic s-au adresat ionienii celorlalte polisuri greceşti
pentru ajutor armat; singurele cetăţi care au răspuns pozitiv au fost doar Atena şi Eretria.
Răscoala nu a avut un plan bine stabilit, că au fost foarte multe ezitări şi că, în lupta navală de la Lade, mulţi dintre participanţii la răscoală au
părăsit bătălia, milesienii rămânând, până la urmă, singuri: oraşul lor a fost cucerit şi distrus iar locuitorii deportaţi, oraşul revenindu-şi abia în epoca
hellenistică.
Aristagoras intenţiona să îşi constituie un domeniu al său în regiunea Miletului şi a Egeei şi prin cucerirea insulei Naxos, unde avusese loc o
răsturnare de regim, cei înfrânţi solicitându-i ajutor. Desigur că în încercarea sa, Aristagoras nu putea acţiona de unul singur, şi a atras pe satrapul de la
Sardes, Artaphernes, în expediţia împotriva insulei Naxos. Expediţia a eşuat însă, ceea ce a atras mânia regelui şi a lui Artaphernes împotriva lui
Aristagoras.
În acestă situaţie, Aristagoras nu vede altă situaţie de salvare decât să declanşeze o răscoală de eliberare antipersană pentru a-şi salva poziţia
socială. După izbucnirea răscoalei, Aristagoras pleacă în Hellada pentru a căuta ajutorul. Este refuzat de spartani aflaţi în conflict cu Argosul şi neconvinşi
de explicaţiile milesianului. Singurii care îi ajută pe ionieni sunt atenienii, care oferă 20 de corăbii, şi Eretreea din Eubeea.
Răscoala a avut, iniţial, unele succese, perşii fiind luaţi prin surprindere, astfel încât ionienii au cucerit şi asediat Sardesul, dar fără a ocupa
citadela apărată de garnizoane persane.
Darius pregăteşte un plan amplu de operaţiuni militare, urmărind să taie liniile de comunicaţie a răsculaţilor şi să-i izoleze de posibile ajutoare.
Expediţia navală organizată în 498 î.Hr. A debarcat trupe în Asia Mică, dar după ce au înaintat până la Sardes (unde au incendiat palatul
satrapului persan şi templul zeiţei Cybele), atenienii şi eretrienii au fost nevoiţi să se retragă şi să se reîmbarce în mare grabă.
În anul următor, perşii recuceresc Ciprul, apoi strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi toate cetăţile de aici, îndreptându-se astfel către centrul
răscoalei. În faţa catastrofei, Aristagoras părăseşte Miletul şi fuge în Thracia. Încercând să-şi făurească aici o stăpânire proprie îşi găseşte moartea în luptă
cu edonii.
Răscoala ar fi putut să-şi găsească un lider în celebrul Histias, fostul tiran al Miletului, care era ţinut de Darius la Susa, cumva ca ostatic.
Regele îl trimite să liniştească răscoala, dar Histias trece de partea răsculaţilor, numai că milesenii nu-l primesc în cetate. Fugar, nefericitul este prins de
perşi şi crucificat.
Lăsaţi singuri, şi incapabili de altfel să se înţeleagă între ei, ionienii au fost învinşi decisiv în bătălia de la Lade (494 î.Hr.). Miletul, cel mai
dezvoltat şi bogat oraş al confederaţiei ioniene a fost luat cu asalt şi distrus din temelii. Astfel, perşii pun din nou stăpânire pe Ionia, asupra căreia instituie
un regim de teroare. Aceeaşi soartă o au şi insulele Chios şi Lesbos.
După înfrângerea răscoalei, Darius a reorganizat Ionia, cadastrând teritoriul, impunând reluarea plăţii
tributurilor. Introduce regimuri democratice în polisuri şi înfiinţează tribunale, măsuri menite să înlăture cauzele
unei răscoale. Este interesant că organizarea persană a Ioniei a fost preluată de Alexandru.
21
 Deşi Herodot nu-i simpatizează pe ionieni, el acordă răscoalei lor o deosebită importanţă. După părerea lui, răscoala ionienilor a avut cel puţin
două semnificaţii majore:
A. întârzierea expansiunii spre vest a Imperiului Achemenid, care se pregătea să cucerească Hellada;
B. Cele 20 de corăbii trimise de către atenieni în ajutorul ionienilor au fost în mod direct ‘începutul negocierilor’ pentru helleni, ca şi pentru
barbari, constituind, astfel explicaţia imediată a expediţiilor lui Darius. Semnificativ în acest sens este jurământul regelui de a-i pedepsi pe atenieni pentru
participarea lor la asediul Sardesului.
Polisurile (oraşele-stat) Atena şi Eretria, care sprijiniseră revolta ioniană eşuată împotriva Imperiului
Persan între 499 şi 493 î.Hr., deveniseră acum ţinta prioritară a lui Darius I. Darius era mânat atât de dorinţa de
răzbunare, cât şi de planul strategic, mai ambiţios, de a supune întrega Grecie, pentru a împiedica pe viitor
sprijinul cetăţilor din Grecia continentală pentru eventualele revolte ale grecilor din Asia Mică. Pretextul formal
al expediţiei persane era răzbunarea incendierii templului din Sardes de către contigentul atenian care
participase la expediţia făcută în Asia Mică, pentru a-i ajuta pe conaţionalii ionieni, în anul 498 î.Hr.
Oraşele-stat Atena şi Eretria sprijiniseră revolta ioniană eşuată împotriva Imperiului Persan al lui Darius
I între 499 şi 494 î.Hr. Imperiul Persan era încă relativ tânăr şi expus revoltelor din partea popoarelor cucerite.
Mai mult, Darius însuşi era un uzurpator şi şi-a dedicat un timp îndelungat potolirii revoltelor iscate împotriva
domniei sale. Revolta ioniană ameninţase integritatea imperiului său şi Darius a jurat să-i pedepsească pe cei
implicaţi (mai ales pe cei care nu-i erau deja supuşi). În acelaşi timp, această revoltă i-a oferit pretextul să
încerce extinderea imperiului asupra Greciei antice împărţită în oraşe-stat.
O expediţie preliminară condusă de Mardonius, ginerele lui Darius, în 492 î.Hr., menită să pregătească invazia terestră asupra Greciei,
recucerise Tracia şi forţase Macedonia să devină regat vasal Persiei. Mardonius fiind însă rănit, a fost obligat să-şi întrerupă marşul spre Atena şi să se
retragă în Asia Mică. De la Herodot aflăm că, în 492 î.Hr., Darius l-a trimis pe Mardonios în Europa pentru a reorganiza şi consolida stăpânirea persană
aici. Mardonios readuce la ascultare satrapia Thracia, iar Macedonia redevine un regat vasal. S-a discutat mult dacă Mardonios voia să cucerească de fapt
Grecia. Herodot înclină să creadă acest lucru.
Întregul an 491 î.Hr. A fost dedicat pregătirilor militare şi diplomatice pentru ofensiva Imperiului
persan. Darius a trimis soli în toate cetăţile-stat greceşti cerând un dar de “ pământ şi apă” în semn de supunere
către el. Majoritatea oraşelor Greciei s-au grăbit să-i facă pe plac având încă în minte demonstraţia de forţă
oferită de persani cu un an înainte. În Atena în schimb, trimişii lui Darius au fost duşi în faţa judecătorilor şi
apoi executaţi prin aruncare într-o groapă; în Sparta au fost pur şi simplu aruncaţi într-un puţ. Astfel şi Sparta
intra efectiv în război cu Persia. Totuşi, nici Spartă şi nici Atena nu au luat măsuri reale pentru a preîntâmpina
iminentul atac persan.

A. Expediţia lui Darius împotriva hellenilor

The iniţial positions of the troops before the clash. The Greeks (blue) and the Persian fleet (red)

Cu excepţia corăbiilor ateniene trimise la început, Hellada nu a participat practic la revoltă ioniană. Sparta era ocupată cu problemele ei în
Pelopones şi refuza purtarea unor expediţii importante, care presupuneau şi traversarea mării, iar în Atena situaţia socială şi echilibrul politic se resimţeau
de pe vremea alungării Peisistratizilor. Peisistratizii aveau mai departe susţinători în Atena, dar lupta dintre aceste două fracţiuni nu a ajuns la violenţă,
astfel încât în 496 î.Hr. Un susţinător al Peisistradizilor, un oarecare Hiparchos, a putut fi ales arhonte eponim.
Themistocles ("gloria legii” - cca. 524-459 î.Hr.), a fost un politician şi general atenian. Era un reprezentant al noii generaţii de politicieni care
s-au afirmat în anii de început ai democraţiei ateniene, laolaltă cu marele său rival, Aristide. Ca orientare politică, Temistocle era un populist, având
suportul atenienilor din clasele inferioare şi opunându-se de obicei nobilimii ateniene. Ales arhonte în 493 î.Hr., a sporit puterea navală a Atenei, activitate
care a fost mereu în atenţia sa de-a lungul carierei sale politice. În timpul primei invazii persane în Grecia, a luptat în Bătălia de la Marathon, şi e posibil
să fi fost unul dintre cei 10 generali atenieni care au condus acea bătălie.
Temistocle, anticipând reluarea luptei, îi convinge pe cetăţenii Atenei să-şi întărească flota. Herodot îl descrie pe Temistocle „ca un bărbat care
manifestă semnele indubitabile ale geniului, stârnind prin aceasta o admiraţie profundă şi fără egal. Prin capacităţile sale native, neformate şi needucate
prin studiu, el a devenit cel mai bun arbitru al acestor crize neaşteptate, care nu lasă timp pentru deliberări şi cel mai bun profet al viitorului, chiar şi al
evenimentelor cele mai îndepărtate.” Cu viziunea sa strategică, Temistocle a înţeles că succesul sau eşecul oricărei invazii persane depinde de capacitatea
lui Xerxes de a asigura aprovizionarea armatei sale pe mare. Dacă grecii învingeau flota persană, imensa armată a Asiei devenea vulnerabilă.
Temistocle (arhonte eponim din 493 î.Hr.) a înţeles că perşii sunt hotărâţi să înainteze şi că Atena nu are
nicio şansă în faţa lor într-o bătălie terestră, ci doar construind o flotă ar putea rezista unui atac persan. În
perioada arhontatului său a început construirea portului Pireu, cu toate accesoriile unui port militar, şi chiar o
flotă militară.
22
 Programul său nu a fost dus până la capăt pentru că a apărut atunci la Atena un alt remarcabil om politic
şi general: Miltiades. Miltiades avea un fel de principat în Chersones-ul thracic, avusese de-a face cu perşii şi le
cunoştea bine tactica de luptă.
Miltiades (540 - 489 î.Hr.) a fost un strateg atenian, celebru mai ales prin faptul că a fost artizanul victoriei grecilor în bătălia de la Marathon.
Este cunoscut şi sub numele Miltiades cel Tânăr, fiind nepotul lui Miltiades cel Bătrân; tatăl celui din urmă, Cypselos, fiind cel care întemeiase
colonia ateniană Chersonesul tracic pe timpul lui Pisistrate.
După ce în anul 524 î.Hr. A ajuns la demnitatea de Arhonte al Atenei, mai târziu (în 518 î.Hr.) a fost însărcinat cu administrarea coloniei
Chersones, de către tiranul Atenei Hippias, fiul lui Pisistrate. În această calitate, a trebuit să se supună dominaţiei Imperiului Persan şi să-l însoţească pe
Darius I în timpul celebrei sale expediţii din anul 514 î.Hr. Împotriva sciţilor de la nord de Dunăre. Miltiades a fost lăsat la comanda trupelor care păzeau
podul de vase construit peste Dunăre (trupe alcătuite mai ales din grecii trimişi de oraşele-state din Ionia, supuse perşilor). Văzând că Darius, cu grosul
armatei persane, nu s-a înapoiat la data stabilită anterior, Miltiades a vrut să distrugă podul şi să-l lase pe Darius pe seama sciţilor, dar ionienii au refuzat
să-l asculte.
În 499 î.Hr., profitând de revolta coloniilor greceşti din Ionia împotriva Imperiului Persan, Miltiades a cucerit insulele Lemnos şi Imbros. Nu a
reuşit însă să menţină aceste poziţii în faţa imenselor armate trimise de Darius I pentru a înăbuşi rapid această revoltă. A trebuit să fugă la Atena, scăpând
în ultimul moment de blocadă flotei persane (492 î.Hr.). Atenienii l-au acuzat de tiranie, dar în final a fost achitat.
Devenind un lider al partidului oligarhic din Atena, având şi sprijinul lui Aristide cel Drept, el a fost ales printre cei zece strategi ai Atenei,
având o influenţă determinantă asupra celorlalţi nouă colegi.
În anul 490 î.Hr. imensa armată şi flotă persană s-a pus în mişcare. În fruntea ei se aflau doi comandanţi:
generalul Artaphernes, nepot al lui Darius, care comanda armata terestră, şi amiralul Datis, care comanda flota.
Ţelul acestei expediţii era pedepsirea cetăţilor care i-au ajutat pe ioieni, adică Eretreia şi Atena. Armata, după ce
s-a îmbarcat pe corăbii în porturile de pe coasta ioniană, a traversat direct Marea Egee în direcţia insulei Eubeea;
în trecere a cucerit insulele Naxos şi Delos, distrugând aşezările, apoi au distrus cetatea Carystos, care refuzase
să-şi deschidă porţile în faţa lor. Eretreia a fost cucerită (abandonată de aliaţii săi atenieni), iar locuitorii
deportaţi undeva lângă Babilon, în interiorul Persiei (la Arderika, în apropiere de capitala Susa); pe urmaşii lor îi
va găsi Herodot cam cu 50 de ani mai târziu.
A fost prima etapă a răzbunării lui Darius pentru intervenţia Atenei şi Eretriei în revoltă ioniană.
Flota persană a navigat apoi spre sud, spre coasta peninsulei Attica, pentru a finaliza obiectivul final al
campaniei - pedepsirea Atenei. Fostul tiran al Atenei, Hippias, acum exilat, îi însoţea pe perşi, în calitate de
consilier militar. Hippias era fiul lui Pisistrate şi spera să-şi restabilească autoritatea în Atena, contând nu numai
pe ajutorul persan, ci şi pe complicitatea unora dintre atenieni, care îşi aminteau de regimul pisistrazilor ca
despre o „vârsta de aur” a Atenei. Hippias i-a sfătuit pe generalii perşi să debarce pe câmpia de la Marathon,
având în vedere că cei de acolo erau peisistratizi.
La sfârşitul lunii august a anului 490 î.Hr., întreaga flotă (în jur de 600 de corăbii) a ancorat în golful de
la Marathon - perşii se aflau acum la doar 42 km de Atena.
În acest timp, la Atena exista o controversă privind cea mai bună soluţie pentru a face faţă invaziei,
situaţie complicată şi de existenţa în cetate a unei grupări peisistratide. Aşa cum se ştie, bătălia s-a dat la
Marathon, după planurile şi sub conducerea lui Miltiades, infanteria hoplitică ateniană, susţinută de 1000 de
plateeni, obţinând în septembrie 490 î.Hr., o străluită victorie asupra armatei persane.

A.1. Bătălia de la Marathon

Bătălia de la Marathon a avut loc în anul 490 î.Hr., între armată persană care invadase Grecia
continentală şi o alianţă a oraşelor-stat (polisuri) greceşti.
Data exactă a bătăliei
Herodot datează evenimentele despre care a scris în "Istoriile" sale conform unui calendar luni-solar; dar fiecare oraş-stat (polis) din vremea sa
utiliză o altă variantă. Prin calcule astronomice se poate obţine o dată corelată cu calendarul iulian - astfel, Philipp August Böckh (în 1855) a concluzionat
că bătălia de la Marathon a avut loc pe 12 septembrie 490 î.Hr., conform calendarului iulian. Această dată este în general acceptată de către istorici. Există
însă şi opinii diferite: dacă se ia în considerare faptul că spartanii nu au participat la luptă datorită motivelor religioase (ei nu s-au pus în mişcare înainte de
a fi lună nouă, adică la şase zile după terminarea bătăliei), iar calendarul lor era decalat cu o lună faţă de cel atenian, ar rezulta că bătălia a avut loc pe 12
august 490 î.Hr..
A fost un episod hotărâtor din cadrul Războaielor medice, fiind prima dată când perşii au fost înfrânţi
decisiv într-o bătălie deschisă. Bătălia de la Marathon a marcat sfârşitul primei invazii a perşilor în Grecia,
aceştia fiind siliţi să se retragă în Asia. Deşi războaiele dintre greci şi perşi au continuat, cu unele întreruperi,
încă mulţi ani, bătălia de la Marathon a demontat mitul invincibilităţii persane, pregătind terenul pentru
următoarele bătălii victorioase ale grecilor, de la Salamina şi Plateea.
Armată persană
Principala sursă pentru Războaiele Greco-Persane, istoricul grec Herodot, spune că flota persană era compusă din 600 de trireme. El nu dă
indicaţii exacte referitoare la mărimea armatei persane, spunând doar că " [perşii] erau în număr foarte mare". Alţi autori antici, ca poetul Simonides şi
autorul roman Cornelius Nepos (care a scris într-o epocă mai târzie) estimează că perşii aveau 200.000 soldaţi pedeştri şi 10.000 de călăreţi. Plutarch şi
Pausanias dau amândoi, independent, cifra de 300.000 pentru efectivele persane. Istoricii moderni consideră aceste cifre ca fiind exagerate. O abordare
credibilă pentru estimarea efectivelor porneşte de la faptul că Herodot spune că la a doua invazie a Greciei (cea încheiată cu bătăliile de la Termopile şi
Salamina) fiecare triremă avea la bord 30 de ostaşi complet echipaţi (pe lângă cei 14 sau 15 marinari), deci cele 600 de trireme care acostaseră în golful
Marathon puteau transporta uşor cel puţin 18.000 de soldaţi. Consensul istoricilor situează numărul perşilor la circa 25.000, plus circa 1.000 călăreţi.
Oricum, efectivele armatei persane erau net superioare, ca număr, celor ateniene.
Armata greacă
În faţa pericolului care o ammeninţa, Atena a ceruse ajutor Spartei. Spartanii însă, reţinuţi de scrupule de natură religioasă, nu s-au pus în
mişcare înainte de a fi lună nouă, adică şase zile mai târziu: când ei au ajuns la locul bătăliei, aceasta se terminase deja. Dintre celelalte polisuri greceşti,
numai curajoasa aliată a Atenei, Plateea, a avut curajul să trimită un efectiv de circa 1000 de oameni. Herodot nu dă informaţii concrete referitoare la
efectivul armatei ateniene, dar istoricii de mai târziu consideră că Atena trimisese la Marathon între nouă şi zece mii de hopliţi. La aceştia se mai adăuga
probabil un anumit număr de soldaţi uşor înarmaţi şi de sclavi (Pausanias susţinea că la Marathon au luptat pentru prima oară şi sclavii alături de oamenii
23
liberi).

Bătălia de la Marathon - manevra grecilor de învăluire

Desfăşurarea luptei
Unul dintre cei zece strategi ai Atenei (funcţie electivă anuală) era Miltiades cel Tânăr. El era cel care reuşise să influenţeze forul suprem de
conducere atenian (adunarea poporului) să hotărască acceptarea luptei în câmp deschis, în locul apărării în spatele zidurilor cetăţii. Miltiades cunoştea
foarte bine tacticile de luptă persane: în calitate de conducător al coloniei ateniene Chersones, el îl însoţise pe Darius I în timpul celebrei sale expediţii din
anul 514 î.Hr. Împotriva sciţilor de la nord de Dunăre. Cu autoritatea pe care i-o conferea experienţa sa militară şi cunoştinţele sale despre componenţa
armatei persane, Miltiades l-a convins pe polemarhul Callimachus (comandantul suprem al armatei ateniene), să declanşeze neîntârziat atacul.
Armată persană, aflată cu spatele la mare, era aprovizionată de flota care staţiona în golful Marathon. Miltiades i-a aranjat pe cei 9000 de
atenieni şi pe cei 1000 de plateeni în linie de bătaie între înălţimile de la Agriliki şi Krotoni, la o bătaie de săgeată de forţele persane. Profitând şi de faptul
că o parte dintre perşi erau ocupaţi cu descărcarea proviziilor de pe corăbii şi cu acţiuni de recunoaştere în zonă, Miltiades a declanşat atacul într-un mod
oarecum atipic pentru acele vremuri: în loc să înainteze lent, pentru a ţine strânsă formaţia de luptă (falanga), hopliţii au atacat în pas alergător infanteria
persană, care era cel puţin de două ori mai numeroasă.
În prima fază a bătăliei, perşii înaintaseră în partea centrală a frontului, dar la cele două aripi grecii au reuşit să-i copleşească, întorcându-se
apoi împotriva duşmanului învingător la centru şi zdrobindu-l (o manevră clasică de dublă învăluire). Presiunea deosebit de puternică exercitată de
rândurile compacte ale hopliţilor greu înarmaţi a zdrobit şi risipit masa lipsită de coeziune a arcaşilor şi călărimii persane.
Flota persană i-a cules pe învinşi şi a ridicat ancora. Pierderile lor erau importante: 6400 de morţi, precum şi 7 corăbii arse de greci spre finalul
bătăliei.
Pierderile atenienilor au fost surprinzător de mici: Herodot vorbeşte despre 192 de morţi din rândurile atenienilor şi 11 dintre aliaţii veniţi din
Plateea Plateeni. Printre cei căzuţi în luptă s-a numărat şi polemarhul Callimachus. Ei au fost îngropaţi într-un tumul comun care mai domină şi astăzi
câmpia litorală de la Marathon.
Consecinţe
Trebuie spus că această victorie de la Marathon, care nu a însemnat câştigarea războiului, a avut un
efect moral formidabil asupra întregii Hellade. În acelaşi timp, Atena, până atunci doar o putere secundară, a
ieşit în prim-planul întregii hellenităţi, alături de Sparta.
În perioada următoare, atenienii au încercat să exploateze succesul, dar în 489 î.Hr. Miltiades a eşuat în
insula Păros, fiind condamnat de ecclesia. Este o perioadă de intense pregătiri la Atena pentru a face faţă
aşteptatei reacţii persane. În acelaşi timp se înregistrează şi importante confruntări politice, partida aristocratică
fiind slăbită prin ostracizarea câtorva reprezentanţi. Instituţia ostracismului a funcţionat activ în această
perioadă: 484 î.Hr. - Xantipos, tatăl lui Perikles, iar în 482 î.Hr. - Aristeides.
Armată persană fusese înfrântă, dar flota lor rămăsese aproape intactă. Persistă încă pericolul unei debarcări chiar la Atena. Pentru a
preîntâmpina acest pericol, Miltiades şi ceilalţi nouă strategi ai Atenei (comandantul suprem, polemarhul Callimachus, căzuse în luptă) au hotărât
readucerea armatei la Atena. A fost un marş forţat destul de dificil, având în vedere terenul accidentat şi oboseala hopliţilor după luptă; totuşi trupele au
ajuns în timp util pentru a preîntâmpina o încercare de debarcare a perşilor la Faleron (lângă Atena). Această regrupare în mare viteză a atenienilor înspre
cetatea lor a făcut ca perşii să renunţe la ideea unei noi debarcări; văzând coasta Atticei aşa de bine apărată, Datis şi Artafernes n-au mai insistat şi s-au
reîntors în Asia Mică, ducând cu ei prada şi prizonierii făcuţi în insulele Ciclade şi Eubeea.
În ochii lui Darius această expediţie poate a apărut ca fiind pe jumătate reuşită. Desigur, Atena scăpase
de răzbunarea Marelui Rege, dar Eretria, celălalt oraş vinovat de a-i fi ajutat pe ionienii răsculaţi şi de
incendierea oraşului Sardes, a fost aspru pedepsit.
Eretrienii înrobiţi au fost duşi în inima Persiei, la Arderika, la nord de capitala Susa; cincizeci de ani mai târziu, atunci când a trecut Herodot
prin această zonă, urmaşii acestora încă îşi mai păstrau limba şi obiceiurile. Toate acestea însă nu puteau face uitat eşecul debarcării în Attica. Darius
aflase acum că pentru a cuceri întreaga Grecie, o debarcare susţinută de flotă era insuficientă - era necesară o invazie pe calea terestră. El dorea să reia la o
scară mai mare proiectul de invazie, dar problemele interne ale Imperiului Persan l-au împiedicat (înfrângerea de la Marathon a determinat revolta
Babilonului şi a Egiptului, revolte care s-au prelungit până după moartea lui Darius). De abia după ce urmaşul său la tron, Xerxes, a restabilit ordinea în
Egipt şi în întregul imperiu a fost plănuită o nouă expediţie în Europa.
Pentru greci însă, bătălia de la Marathon a rămas în amintire ca o victorie cu urmări capitale. Temuta
armată persană (care păruse până atunci de neînvins) a fost, pentru prima oară, zdrobită în câmp deschis de către
hopliţi. La Marathon, a fost salvată nu numai independenţa unui popor, ci o întreagă civilizaţie. Atenienii s-au
salvat pe ei înşişi şi au salvat, în acelaşi timp, Grecia. Plini de o legitimă mândrie, atenienii şi-au onorat eroii
căzuţi în luptă, ridicând un tumul înalt pe câmpia de la Marathon şi au oferit un tezaur templului din Delfi,
dedicându-l aceloraşi eroi.
În anul următor (489 î.Hr.), Miltiades, învingătorul de la Marathon, după ce a obţinut bani sub formă de împrumuturi de la cetăţenii atenieni, a
întreprins pe cont propriu o expediţie împotriva insulei Păros, în scopul de a-i pedepsi pe locuitorii acesteia pentru ajutorul acordat perşilor. Expediţia s-a

24
soldat însă cu un eşec; adversarii politici ai lui Miltiades au profitat de acest fapt şi au cerut condamnarea la moarte a acestuia. În cele din urmă, cel care
salvase Atena la Marathon a fost condamnat la închisoare, loc în care a şi murit în acelaşi an. Dar consecinţele bătăliei de la Marathon pot fi urmărite chiar
şi până în zilele noastre.
Marele arheolog şi istoric francez François Chamoux spunea:
“A fost oprită încercarea de a impune Greciei nu numai dominaţia străină, ci şi o filozofie politică, cea a marilor state orientale, unde, sub
autoritatea suveranului de drept divin, trăiesc nu cetăţeni, ci supuşi, gloată fără nume, în care individul se sufocă. Acesta este destinul pe care luptătorii
de la Maraton, maratonomahii, au refuzat să îl accepte pentru ei înşişi, pentru fraţii şi urmaşii lor. În faţa unei Asii a cărei putere şi bogăţie ştiau foarte
bine că se întemeiază pe supunerea maselor de oameni capriciilor unui monarh absolut ei au apărat cu armele idealul juridic al cetăţii formate din
oameni liberi.
Când în lumina proaspătă a unei dimineţi de început de toamnă soldaţii lui Miltiade, purtând pe braţ scutul rotund şi balansându-şi suliţa
lungă, au pornit la atac în pas alergător în direcţia perşilor, a căror masă întunecată se detaşa contra luminii pe fundalul valurilor strălucitoare ale
mării, ei nu luptau doar pentru ei, ci şi pentru o concepţie despre lume ce avea să devină mai târziu bunul comun al Europei”.

B. Expediţia lui Xerxes împotriva hellenilor

După campania ratată din anul 490 î.Hr., Darius a început să strângă o nouă armată uriaşă cu care să
cucerească întreaga Grecie. În 486 î.Hr. Însă, supuşii săi din Egipt s-au răsculat, ceea ce l-a făcut să amâne
expediţia către Grecia. Darius a murit în timp ce se pregătea pentru marşul către Egipt, şi tronul i-a revenit fiului
său, Xerxes I. Darius nu a mai apucat să-i pedepsească pe atenieni, deoarece pregătirile nu s-au încheiat până în
486 î.Hr., când marele regele a murit, iar apoi a intervenit răscoala Egiptului, care l-a împiedicat pe Xerxes să
pornească campania înainte de 480 î.Hr.
Xerxes a strivit revolta egiptenilor şi a continuat pregătirile pentru invazia Greciei. Gândită ca o
campanie totală, era nevoie de timp pentru planificare, strângerea proviziilor şi recrutarea soldaţilor. Xerxes a
hotărât să construiască un pod peste Hellespont care să permită trecerea armatei de uscat şi să sape un canal de-a
curmezişul istmului Muntelui Athos (o flotă persană fusese distrusă în 492 î.Hr. Încercând să ocolească
promontoriul). Ambele planuri erau foarte ambiţioase, şi dacă le-ar fi înfăptuit, perşii ar fi trecut înaintea tuturor
popoarelor acelor vremi. La începutul lui 480 î.Hr. Pregătirile erau terminate, şi armata adunată de Xerxes la
Sardis a mărşăluit spre Europa, trecând Hellespontul pe două poduri de pontoane.
Pregătirile lui Xerxes s-au încheiat, în linii generale, în 481 î.Hr. Ele nu au însemnat numai recrutarea şi
instruirea de trupe de uscat, flotă de transport şi militară, pregătirea echipamentelor şi a depozitelor necesare, ci
şi pregătiri diplomatice.
În lumea greacă, cu toată victoria atenienilor de la Marathon, cele mai importante forţe şi singurele în
măsură să se opună unei expediţii persane erau Spartă şi ‘imperiul sirakusan’ al tiranului Gelon.
Având în vedere o informaţi transmisă de Ephoros, mai mulţi istorici cred că Xerxes ar
Fi încheiat un tratat cu Cartagina pentru a-i imobiliza pe siracuzani şi a-i împiedica să vină în ajutorul grecilor
continentali.
Atenienii se pregătiseră şi ei de război cu perşii - în 482 î.Hr. au hotărât, sub conducerea arhistrategului
Temistocle să construiască o flotă puternică de trireme, cu care să înfrunte duşmanul. Cum atenienii nu aveau o
armată suficient de puternică să lupte şi pe mare şi pe uscat, pentru a face faţă persanilor era nevoie de o alianţă
a oraşelor-stat greceşti.
În 481 î.Hr. Xerxes şi-a trimis solii în Grecia cerând pământ şi apă lăsând la o parte cu bună ştiinţă
Atena şi Sparta. Alianţa începu să se închege aşadar în jurul celor două oraşe-stat.
Un congres s-a întâlnit la Corint în toamnă târzie a lui 481 î.Hr. Şi alianţa oraşelor-stat greceşti luă fiinţă. Alianţa avea puterea de a trimite
emisari care să ceară ajutor şi să trimită trupe din partea statelor membre către puncte defensive stabilite prin consens. Înfăptuirea acestei alianţe era un
lucru extraordinar pentru Grecia antică dezbinată, cu atât mai mult cu cât multe dintre oraşele-stat care intrau în componenţa ei erau în război unele cu
altele.
Congresul s-a ţinut din nou în primăvara lui 480 î.Hr. O delegaţie tesaliană a propus ca forţele aliate să se adune în îngusta vale Tempe, la
graniţa Tesaliei şi astfel să ţină în loc oastea lui Xerxes. O armată de 10.000 de hopliţi a fost trimisă acolo, pe unde credeau că vor trece perşii. Ajunşi
acolo însă, au fost avertizaţi de Alexandru I, regele Macedoniei, că valea putea fi ocolită prin trecătoarea Sarantoporo. La auzul acestor veşti şi a faptului
că armata lui Xerxes era uriaşă, grecii s-au retras. La puţin timp după aceea au aflat că perşii trecuseră Hellespontul.
În contextul pregătirilor grecilor pentru apărarea împotriva perşilor trebuie notat ‘congresul’ panhellenic din toamnă lui 481 î.Hr., în care,
obişnuit pentru greci, s-a vorbit mult. Este interesant de reţinut că Gelon din Syracusa voia comandamentul suprem, lucru neacceptat de spartani, atenieni
şi korinthieni. Cu toate aceste divergenţe, s-a constituit o symmachia (alianţa), care a avut ca obiectiv unirea tuturor forţelor Helladei împotriva
Achemenidului, iar comandamentul suprem a revenit, cum era şi firesc, spartanilor.
O altă strategie fu propusă de Temistocle aliaţilor. Calea către Grecia de sud (Beoţia, Attica şi
Peloponezul) l-ar fi obligat pe Xerxes să treacă prin foarte îngusta trecătoare de la Termopile, foarte uşor de
apărat de hopliţii greci, în ciuda numărului mare de perşi. Mai mult, ca să-i împiedice pe duşmani să ocolească
trecătoarea pe mare, flotele ateniene şi aliate puteau bloca strâmtoarea Artemisium. Acest plan dublu a fost
adoptat de congres. Ca măsură de precauţie, oraşele peloponeziace şi-au făcut planuri secundare pentru apărarea
istmului Corint (dacă perşii ar fi ajuns acolo), în timp ce femeile şi copiii din Atena au fost evacuaţi în oraşul
peloponeziac Troezen.
Grecii au intenţionat să ducă la bun sfârşit planul de oprire a înaintării lui Xerxes prin blocarea
strâmtorii de la Thermopyle, care marchează accesul în Hellada centrală.
Armată persană a avansat fără grabă prin Tracia şi Macedonia, dar în luna august veştile apropierii
iminente a perşilor au ajuns în Grecia.
25
 Desfăşurarea luptei de la Thermopyle
În acea perioadă a anului, spartanii (liderii militari de facto ai alianţei) celebrau sărbătoarea Carneia. În timpul acestor festivităţi, activitatea
militară era interzisă de legea spartană - cu ani înainte, spartanii ajunseseră cu întârziere la Bătălia de la Maraton respectând-o. Era de asemenea vremea
Jocurilor Olimpice şi a armistiţiului olimpic, astfel încât armata spartană ar fi comis un dublu sacrilegiu pornind la război. De această dată, eforii au
hotărât însă că pericolul era atât de mare încât oştenii trebuiau să pornească de îndată să blocheze trecătoarea, conduşi de unul dintre cei doi regi ai
Spartei, Leonidas.
Leonidas a luat cu el 300 de bărbaţi din garda regală, Hippeis, precum şi un număr mai mare de trupe auxiliare aduse din alte părţi ale
Lacedemoniei (incluzând hiloţi). Scopul expediţiei era să strângă cât mai multe trupe aliate de-a lungul marşului şi să aştepte sosirea armatei principale
spartane.
Legenda spune că spartanii consultaseră Oracolul din Delfi mai devreme în acel an. Oracolul profeţise una din două: ori cetatea Lacedemoniei
va fi jefuită de "fiii lui Perseu", ori întregul ţinut Laconian avea să jelească pierderea unui rege, descendent al marelui Hercule. Herodot relatează că
Leonidas, ştiind de profeţie, era convins că merge la moarte, întrucât armata pe care o comanda nu îi dădea sorţi de izbândă, aşa că alesese doar spartani
care aveau deja fii în viaţă.
În drum către Termopile, armata spartană a fost întărită cu contingente din diferite oraşe astfel că număra mai mult de 5.000 de oameni atunci
când a ajuns la trecătoare. Leonidas a ales să-şi aşeze tabăra la Poarta din mijloc, cel mai îngust loc al trecătorii, unde focienii ridicaseră un zid de apărare
cu ceva timp înainte. Leonidas a fost de asemenea avertizat de locuitorii din Trachis, un oraş alăturat, că în munţi exista o potecă ce putea fi folosită pentru
a ocoli trecătoarea de la Termopile; ca urmare a trimis 1.000 de focieni pe înălţimile înconjurătoare pentru a preveni o astfel de manevră.
În cele din urmă, la jumătatea lui august, armată persană a fost zărită pe celălalt mal al golfului Malis, apropiindu-se de Termopile. Aliaţii au
ţinut un consiliu de război, la care unii peloponeziaci au sugerat retragerea la istmul Corintului şi blocarea trecerii către Peloponez. Focienii şi locrienii,
ale căror state erau în apropierea trecătorii s-au înfuriat la auzul acestei propuneri şi au susţinut în schimb apărarea la Termopile şi solicitarea de ajutor
suplimentar. Leonidas a calmat spiritele şi a acceptat să se apere în trecătoare.
Un sol persan a fost trimis de Xerxes să negocieze cu Leonidas: aliaţilor li se oferea libertatea şi titlul de prieteni ai poporului persan. Mai mult,
li se oferea relocarea pe pământuri mai bune decât cele pe care le stăpâneau atunci. Când aceste oferte au fost refuzate de Leonidas, ambasadorul i-a cerut
ferm să-şi depună armele; răspunsul celebru al regelui către persani a fost "Vino şi ia-le!". Cum solul persan s-a întors cu mâna goală, bătălia era iminentă.
Cu toate acestea, Xerxes a întârziat atacul cu patru zile, aşteptând ca aliaţii să se împrăştie înainte de a trimite trupe împotriva lor.

B.1. Bătălia de la Thermopile

Bătălia de la Thermopile (însemnând "izvoarele calde"/ „porţile fierbinţi”) a fost o luptă care s-a dat
între o alianţă a unor oraşe din Grecia Antică şi Imperiul Persan al lui Xerxes.
Armată persană, sub comanda Marelui Rege Xerxes era foarte numeroasă pentru acea epocă, având un număr de oşteni cuprins între 100.000
şi 300.000. Numerele declarate de sursele antice sunt foarte mari şi au generat nesfârşite dispute. Herodot susţine că armata perşilor număra două milioane
şi jumătate de personal militar şi încă pe atât personal auxiliar. Poetul Simonide, contemporan cu bătălia, vorbeşte de patru milioane; Ctesias dă 800.000
ca mărime a armatei lui Xerxes.
Istoricii moderni tind să considere numerele oferite de Herodot şi alte surse vechi ca fiind total nerealiste, rezultate din calcule greşite său fiind
exagerate de partea care a câştigat războiul. Estimările istoricilor militari moderni variază într-o plajă foarte largă, de la 25.000 până la 100.000-200.000
de oameni. Oricare ar fi numărul real de oşteni, nu se pune la îndoială faptul că Marele Rege era nerăbdător să aibă o campanie plină de succes, şi prin
urmare ridicase o armată care să-i asigure superioritatea numerică atât pe uscat cât şi pe mare.
Numărul de soldaţi persani care au luptat la Termopile este la fel de neclar că dimensiunea totală a armatei. Nu se ştie dacă întreaga armată
persană a mărşăluit până la Termopile sau dacă Xerxes a lăsat trupe fortificate în Macedonia şi Tesalia. Părerea unanimă actuală este că a angajat în luptă
la Termopile majoritatea armatei sale, cam 200.000 de oameni. Singura sursă antică ce menţionează un număr, Ctesias, sugerează că la Termopile au luptat
80.000 de perşi, dar mărturia sa este incompletă şi pe alocuri vădit neclară (de exemplu, susţine că bătălia de la Plateea a avut loc înaintea celei de la
Salamina).
Armata greacă era alcătuită din cca 7.000 de oşteni trimişi de către cetăţile aliate.
Din punct de vedere al strategiei, prin apărarea trecătorii de la Termopile, aliaţii greci îşi foloseau în cel mai bun mod cu putinţă forţele de care
dispuneau. Atât timp cât puteau opri înaintarea trupelor persane în Grecia, nu trebuiau să se angajeze într-o bătălie decisivă şi astfel puteau rămâne în
defensivă. Mai mult, prin apărarea a două puncte de trecere gâtuite (Termopile şi Artemisium), numărul inferior al soldaţilor greci nu mai era o problemă
foarte mare. Dimpotrivă, pentru perşi nevoia de a aproviziona o armată atât de mare însemna că ei nu puteau rămâne în acelaşi loc prea mult timp. Trebuia
aşadar că ei să se retragă sau să avanseze, iar înaintarea însemna că urmau să forţeze trecătoarea de la Termopile.
Din punct de vedere tactic, strâmtoarea de la Termopile se potrivea de minune războielor purtate de greci: falangă de hopliţi putea bloca o
trecătoare îngustă cu uşurinţă, fără grijă de a fi luată prin surprindere pe flancuri de cavaleria adversă. În mijlocul strâmtorii, falanga era foarte greu de
atacat de infanteria uşoară persană, înarmată uşor. Marele punct slab al aliaţilor era cărarea de munte care mergea pe înălţimi în paralel cu trecătoarea şi
care permitea ca poziţa grecilor să fie ocolită. Deşi probabil nu ar fi fost potrivită pentru cavalerie, această cărare putea fi folosită de către infanteria
persană (cu multe trupe specializate în lupta de munte). Leonidas fusese avertizat de existenţa acestui drum de localnicii din Trachis şi deplasase un
detaşament din trupele fociene acolo pentru a bloca acea cale de acces
Bătălia a durat trei zile în timpul celei de-a doua invazii persane în Grecia, în acelaşi timp cu bătălia de la Artemisium (la capătul nordic al
insulei Eubeea), în august sau septembrie 480 î.Hr., şi a avut loc în trecătoarea Termopile. Invazia persană fusese pornită ca răspuns întârziat la înfrângerea
suferită de perşi în prima invazie, terminată cu victoria atenienilor în bătălia de la Marathon.
Xerxes ridicase o armată uriaşă pe care o trimisese, pe uscat şi pe mare, să cucerească Grecia. Generalul atenian Temistocle a propus ca oştile
alianţei greceşti să blocheze înaintarea armatei de uscat la Termopile şi în acelaşi timp, flota persană urma să fie blocată în strâmtoarea Artemisium.
O armată a aliaţilor greci formată din aproximativ 7.000 de oameni a mărşăluit înspre nord ca să blocheze trecătoarea în vara anului 480 î.Hr.
Armată persană, evaluată de sursele antice la milioane de oameni, a ajuns la trecătoare la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie. Mult depăşiţi
numeric, grecii au ţinut piept perşilor timp de şapte zile (din care trei de luptă efectivă), până când ariergarda greacă a fost nimicită într-una din cele mai
cunoscute încleştări finale ale istoriei.
În timpul primelor două zile, mică armată condusă de regele Leonidas al Spartei a blocat singurul drum pe care armată persană putea avansa.
Prima zi
În a cincea zi după ce persanii au ajuns la Termopile (care a avea să devină prima zi a bătăliei), Xerxes s-a hotărât în sfârşit să atace trupele
aliate ale grecilor. Pentru început a trimis mezii şi cisienii în luptă, să-i ia pe greci prizonieri şi să-i aducă în faţa sa. Ostaşii lui Xerxes au pornit un asalt
frontal asupra poziţiilor greceşti. Aliaţii se luptau în faţa zidului focian, în cea mai îngustă parte a strâmtorii. Falanga greacă în care bărbaţii formau un zid
de scuturi suprapuse şi mai multe rânduri de vârfuri de suliţă, o formaţiune foarte eficientă atâta timp cât acoperea întreaga lăţime a trecătorii. Scuturile
împletite din răchită şi suliţele mai scurte ale perşilor îi împiedicau pe aceştia să lupte efectiv cu hopliţii.
Herodot spune că unităţile militare din acelaşi oraş erau ţinute împreună, şi că erau trimise pe rând în luptă şi la odihnă pentru a preveni
oboseala, de unde se poate trage concluzia că grecii aveau mai mulţi oşteni decât era necesar pentru a bloca strâmtoarea. Grecii au omorât atât de mulţi
mezi încât se spune că Xerxes a sărit de trei ori din scaunul din care urmărea lupta.
Herodot şi Diodorus spun că regele, văzând cu ce duşmani are de-a face, a trimis în luptă cele mai bune trupe ale sale, "Nemuritorii" (un corp
de elită de 10.000 de oameni), în al doilea atac al zilei. Cu toate acestea, Nemuritorii n-au izbutit o ispravă mai glorioasă decât mezii, nereuşind să facă
vreo breşă în zidul aliat. Se pare că spartanii au simulat o retragere şi apoi s-au întors brusc şi au nimicit trupele inamice care îi fugăreau.
A doua zi
În ziua a doua, Xerxes şi-a trimis din nou infanteria să atace trecătoarea, „crezând că duşmanii lor, fiind aşa puţini, erau deja răniţi şi nu-i
puteau rezista”. Cu toate acestea, persanii n-au obţinut un rezultat mai bun în această a doua zi faţă de prima. Într-un final, Xerxes a oprit asaltul şi s-a
retras în tabăra să, nemaiînţelegând nimic.
26
 Târziu în cea de-a doua zi, în timp ce regele persan cugetă la următoarea sa mişcare, a primit un cadou neaşteptat: un trădător trahinian pe
nume Ephialtes i-a spus de cărarea din munţi care ocolea trecătoarea, şi s-a oferit să călăuzească armată persană, aşteptându-se la o recompensă. Pentru
faptul său, numele lui Ephialtes a fost stigmatizat pe veci, cuvântul a primit sensul de „coşmar” şi a devenit termenul arhetipal pentru „trădător” în limba
greacă.
Herodot povesteşte cum Xerxes l-a trimis pe Hydarnes, comandantul „Nemuritorilor”, în frunte unei trupe să-i încercuiască pe aliaţi folosind
poteca nou descoperită. E posibil ca Nemuritorilor să li se fi adăugat alţi soldaţi - după Diodorus, Hydarnes comanda 20.000 de oameni în această misiune.
Cărarea ducea de la estul taberei persane de-a lungul crestei muntelui Anopaea prin spatele stâncilor care străjuiau trecătoarea. La un moment dat cărarea
se bifurca, un drum ducând spre Focida şi celălalt către golful Malis la Alpenus, primul oraş al Locriei.
A treia zi
În zorii zilei, focienii care păzeau cărarea deasupra strâmtorii au sesizat prezenţa persanilor din cauza foşnetului frunzelor de stejar. Herodot
spune că au sărit în picioare şi au fost foarte uimiţi. Hydarnes a fost, probabil, la fel de uimit să-i vadă cum se înarmează în grabă atunci când l-au văzut în
fruntea trupelor persane, temându-se chiar că a dat peste spartani, dar Ephialtes l-a lămurit că nu erau. Focienii s-au retras pe un deal din apropiere pentru
a-şi organiza apărarea, întrucât credeau că persanii au venit să-i atace. Nevroind să fie întârziaţi de o luptă neprevăzută, persanii le-au trimis un stol de
săgeţi înainte de a continua marşul lor de încercuire a principalei armate aliate.
Aflând de la un curier că focienii cedaseră cărarea din munţi, Leonidas a convocat un consiliu de război în zori. Unii dintre aliaţi au susţinut
retragerea, dar Leonidas s-a hotărât să rămână în trecătoare împreună cu spartanii. Dându-şi seama că oamenii săi erau încercuiţi şi văzând că nu poate
opri marea armată persană, Leonidas a trimis înapoi grosul armatei greceşti şi a rămas pe loc să le acopere retragerea cu un corp de elită de 300 de
spartani, 700 de thespieni (conduşi de generalul lor Demophilus), 400 de tebani şi probabil încă alte câteva sute, probabil, hiloţii care îi urmau pe spartani.
Deciziile lui Leonidas au fost subiectul multor discuţii. Se spune deseori că spartanii urmau legile Spartei refuzând retragerea, dar de fapt se
pare că tocmai refuzul de a se retrage de la Termopile a creat ideea că spartanii nu se retrăgeau niciodată din luptă. Este posibil de asemenea ca Leonidas,
amintindu-şi de profeţia Oracolului, să fi decis să-şi sacrifice viaţa pentru a salva cetatea. Cu toate acestea, întrucât profeţia era destinată lui însuşi, acest
motiv nu pare suficient pentru a trimite aproximativ 1.500 de oameni într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Cea mai veridică teorie este că Leonidas a ales să
organizeze o ariergardă a armatei sale, asigurând retragerea celorlalte trupe aliate. Dacă întreaga armată ar fi părăsit trecătoarea, terenul deschis din spatele
Termopilelor ar fi permis cavaleriei persane să-i calce în picioare pe greci. Dacă ar fi rămas toţi pe loc, ar fi fost înconjuraţi şi omorâţi, până la urmă.
Acoperind retragerea celorlalţi, şi menţinând în continuare poziţia defensivă, Leonidas ar fi salvat 3.000 de oameni care ar fi putut purta altă luptă, mai
târziu. Tebanii au dat naştere de asemenea unor discuţii.
Herodot sugerează că au fost aduşi în luptă ca ostatici, pentru a asigura „bună purtare” a Tebei. Dacă era aşa, cum dealtfel a întrebat şi Plutarh,
de ce nu au fost trimişi împreună cu ceilalţi greci? O posibilitate este că aceşti soldaţi erau „loialişti” tebani care, spre deosebire de majoritatea celorlalţi
concitadini ai lor, se împotriveau dominaţiei persane. Astfel, ei ar fi venit la Termopile de bunăvoie şi au rămas până la urmă pentru că nu s-ar mai fi întors
în Teba dacă persanii ar fi cucerit Beoţia. Thespienii, hotărâţi să nu i se supună lui Xerxes, şi-ar fi văzut oraşul distrus dacă persanii ar fi cucerit Beoţia.
Doar acest motiv nu pare suficient să explice de ce au rămas, restul de cetăţeni ai Thespiei au fost evacuaţi cu totul înainte ca persanii să ajungă acolo. Se
pare că thespienii s-au oferit voluntar să rămână pe poziţie ca un simplu act de sacrificiu de sine, cu atât mai uimitor cu cât corpul lor de armată era
alcătuit din absolut toţi hopliţii care putuseră fi adunaţi din cetate. Această trăsătură de caracter pare a fi fost specifică thespienilor - de cel puţin alte două
dăţi mai târziu în istorie, o armată thespiană a intrat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.
În zori, Xerxes a oferit libaţii zeilor. Timpul necesar acestor ceremonii a îngăduit Nemuritorilor să coboare de pe munte, iar apoi grosul armatei
persane s-a pus în mişcare. Pentru această confruntare, Aliaţii au ţâşnit în faţa zidului pentru a-şi întâmpina inamicii în partea mai largă a trecătorii, pentru
a omorî cât mai mulţi cu putinţă. Au început lupta cu suliţele până când toate suliţele lor s-au frânt, apoi au scos săbiile scurte (xiphē).
Herodot spune că doi fraţi de-ai lui Xerxes au căzut în această luptă: Abrocomes şi Hyperantes. Leonidas a murit şi el în timpul asaltului, cele
două părţi luptând pentru posesia cadavrului - iniţial, grecii l-au câştigat. Cum Nemuritorii se apropiau, Aliaţii s-au regrupat pe un deal în spatele zidului.
Tebanii „s-au îndepărtat de tovarăşii lor, şi, cu mâinile ridicate, s-au apropiat de barbari”, dar câţiva au fost ucişi înainte ca persanii să-i ia prizonieri.
Regele i-a înfierat pe tebani după luptă cu însemnul regal. Herodot spune despre restul apărătorilor: „Aici se apărară până la ultimul, cei care mai aveau
săbii folosindu-le, iar ceilalţi luptând cu mâinile goale şi cu dinţii.”
După ce a dărâmat o parte din zid, Xerxes a înconjurat dealul şi persanii i-au acoperit pe greci cu o ploaie de săgeţi, până când ultimul dintre
aceştia a murit. Trecătoarea de la Termopile era în sfârşit deschisă pentru armată persană, cu preţul a 20.000 de victime în rândul asiaticilor (după
Herodot). Ariergarda aliată a fost nimicită, cu pierderi estimate la 2.000 de oameni (incluzându-i pe cei morţi în primele două zile). Herodot spune la un
moment dat că 4.000 de aliaţi au murit, dar presupunând că focienii care păzeau cărarea din munţi n-au fost omorâţi în timpul bătăliei (aşa cum tot el
susţine), asta însemna aproape toţi grecii (după estimările lui Herodot), şi acest număr este probabil prea mare. Jertfa lor nu a fost zadarnică, cei 300 de
viteji rezistând îndeajuns ca flota să se poată retrage, neputând fi surprinsă de cea persană. Astfel, speranţele grecilor într-o nouă victorie au rămas intacte.
Flota greacă s-a regrupat în strâmtoarea Salamina, dintre Attika şi insula Egina, iar în timpul acestei regrupări, până când perşii au înaintat, atenienii şi-au
părăsit oraşul, evacuându-se cu ajutorul corăbiilor.
După ce trupul lui Leonidas a fost recuperat de persani, Xerxes, într-un acces de furie, a ordonat tăierea capului leşului şi crucificarea trupului.
Herodot remarcă faptul că acest tratament era neobişnuit pentru persani, deoarece îi tratau pe războinicii viteji cu un respect deosebit (exemplul lui
Pytheas, capturat în largul insulei Skiathos înaintea bătăliei de la Artemisium este grăitor). Pe de altă parte Xerxes era cunoscut pentru furia sa - a ordonat
ca apele mării din strâmtoarea Hellespont să fie biciuite pentru că nu îl ascultau.
După plecarea persanilor, aliaţii şi-au strâns morţii şi i-au înmormântat pe deal. După terminarea invaziei persane, un leu de piatră a fost ridicat
la Termopile în amintirea lui Leonidas. La locul bătăliei mai există un monument modern, numit „monumentul lui Leonidas” în onoarea regelui spartan.
Este compus dintr-o statuie de bronz a lui Leonidas, înscrisă doar cu replica „Vino şi ia-le!”. Metopa de sub statuie înfăţişează scene din bătălie. Cele două
statui din stânga şi dreapta monumentului reprezintă râul Eurotas şi muntele Tayget, faimoase repere ale Spartei. Abia după 40 de ani de la bătălie oasele
lui Leonidas au fost duse înapoi în Sparta unde a fost din nou înmormântat cu mari onoruri; jocuri funerare s-au ţinut apoi în fiecare an în cinstea lui.
Consecinţe
Bătălia este fără îndoială cea mai cunoscută din istoria antică europeană, la care se fac nenumărate
referinţe în cultura antică, mai recentă şi chiar în cea contemporană. Occidentalii, cel puţin, îi laudă pe greci
pentru isprăvile lor în luptă.
Cu toate acestea, în contextul mai larg al invaziei persane, bătălia a fost o înfrângere pentru aliaţi, mai
mult chiar, una cu urmări dezastruoase. Pare limpede că strategia aliaţilor era să-i blocheze pe persani în loc la
Termopile şi Artemisium; oricare ar fi fost scopul lor, e puţin probabil că aveau de gând să cedeze întreaga
Beoţie şi Attica către persani. Poziţia grecilor la Thermopile era aproape de netrecut, în ciuda faptului că erau cu
mult depăşiţi numeric. Dacă ar fi reuşit să ţină strâmtoarea puţin mai mult timp, e foarte posibil ca persanii să fie
nevoiţi să se retragă din lipsă de apă şi provizii. Din acest punct de vedere, forţarea trecătorii a fost o victorie
tactică şi strategică (în ciuda pierderilor suferite). Retragerea cu succes a trupelor greceşti nu poate fi
considerată în nici un fel o victorie, deşi a contribuit la ridicarea moralului aliaţilor şi a mai umbrit puţin din
gloria perşilor.
După victoria de la Termopile, perşii au cucerit aproape întreaga Grecie, şi, un an mai târziu, încă
duceau lupte în peninsulă.
Faima bătăliei vine aşadar nu din efectul pe care l-a avut în sfârşitul efectiv al războiului, ci din modelul
27
moral pe care l-a oferit spre inspiraţie lumii întregi. Confruntarea de la Thermopile a rămas în istorie datorită
eroismului ariergărzii, care, deşi condamnată la moarte sigură, a rămas pe poziţii. Deşi bătălia nu a fost decisivă
în contextul invaziei persane, are o importanţă şi din punct de vedere militar, luând în considerare primele două
zile ale confruntării. Reuşita apărătorilor este folosită pentru a exemplifica avantajele pe care le oferă
antrenamentul, echipamentul şi folosirea corectă a terenului împotriva unei armate superioare în număr, şi a
devenit un simbol al curajului în faţa unor sorţi neprielnici.
Bătălia de la Termophile a fost un exemplu al forţei unei armate patriotice formate din oameni liberi în
lupta de apărare a propriului teritoriu.
Legende asociate cu bătălia
Descrierea luptei, aparţinând lui Herodot, conţine o mulţime de întâmplări apocrife şi schimburi de replici între cele două părţi, pe lângă
evenimentele istorice principale. Aceste informaţii nu sunt, bineînţeles, verificabile, dar formează o parte integrală a legendei bătăliei. Multe dintre ele
sunt exemple relevante ale discursului (şi spiritului) laconic al spartanilor.
Astfel, Plutarh aminteşte în lucrarea sa Vorbe ale femeilor spartane că soţia lui Leonidas, Gorgo, l-a întrebat ce să facă dacă el nu s-ar întoarce.
Leonidas i-a răspuns "Mărită-te cu un om bun şi fă-i copii buni".
Se spune că, ajunşi la Termophile, perşii au trimis un cercetaş călare în recunoaştere. Grecii l-au lăsat să se apropie de tabăra lor, să-i observe şi
să se întoarcă. Când iscoada i-a raportat lui Xerxes mărimea oastei greceşti şi faptul că spartanii făceau gimnastică de înviorare şi-şi pieptănau pletele,
regele persan a râs la aflarea acestor informaţii. El i-a cerut sfatul lui Demaratus, un rege spartan exilat din suita sa, care l-a informat că spartanii se
pregăteau de luptă, şi că le era în obicei să-şi împodobească părul atunci când urmau să-şi rişte vieţile. Demaratus i-a numit "cei mai viteji dintre greci" şi
l-a avertizat pe Marele Rege că spartanii aveau de gând să lupte pentru a apăra trecătoarea. Spartanul i-a reaminitit lui Xerxes că încercase să-i atragă
atenţia asupra neamului său încă de la începutul campaniei împotriva grecilor, dar nu fusese luat în serios. A mai adăugat că dacă Xerxes i-ar fi învins
vreodată pe toţi spartanii, nici un alt popor din lume nu i s-ar mai fi opus.
Herodot povesteşte de asemenea primirea unei solii persane de către Leonidas. Solul i-a spus regelui spartan că Xerxes îi va oferi toată Grecia
dacă ar trece de partea sa. Leonidas i-a răspuns: "Dacă ai şti care sunt cu adevărat lucrurile nobile în viaţă, nu m-ai ispiti cu dorinţe asupra averilor
altora; ci eu mai degrabă mor pentru Grecia decât să fiu singurul domn asupra neamului meu". Persanul i-a cerut atunci să-şi depună armele, la care
Leonidas i-a dat faimosul răspuns "Vino şi ia-le!".
Astfel de replici laconice şi încrezute au contribuit fără îndoială la ridicarea moralului grecilor. Herodot scrie că atunci când Dienekes, un
soldat spartan, a aflat că perşii sunt atât de mulţi încât săgeţile lor ar acoperi lumina soarelui, a răspuns netulburat "Cu atât mai bine, ne vom bate la
umbră".
După luptă, Xerxes a vrut să afle scopul grecilor (mirat probabil pentru că avuseseră atât de puţini oameni) şi a cerut ca nişte dezertori
arcadieni să fie interogaţi în faţa sa. Aceştia i-au răspuns că toţi ceilalţi bărbaţi participau la Jocurile Olimpice. Întrebaţi fiind care era răsplata
câştigătorului, răspunsul a fost "o coroană din ramuri de măslin". Auzind această, Tigranes, un general persan a exclamat: "Pe toţi zeii, Mardonius, ce fel
de bărbaţi sunt aceştia pe care ne-ai pus să-i înfruntăm? Ei nu se luptă pentru bani, ci pentru gloria victoriei!"

B.2. Bătălia de la Salamina – septembrie 480 î.Hr.

Odată ce trecătoarea Termopile nu mai era o oprelişte pentru persani, blocada instituită de flota aliată la
Artemisium nu mai avea nici o valoare. După această confruntare, flota aliată de la Artemisium a primit vestea
înfrângerii de la Termopile şi s-a retras la Salamina, întrucât strategia iniţială se baza pe faptul că perşii ar fi fost
opriţi şi la Termopile şi la Artemisium.
Bătălia de la Artemisium, desfăşurată în acelaşi timp, ajunsese într-un impas tactic, niciuna dintre părţi nu reuşea să-şi adjudece victoria. Flota
aliaţilor a reuşit să se retragă în siguranţă în golful Saronic unde a ajutat la transbordarea restului de cetăţeni atenieni pe insula Salamina. Perşii a început
să prade şi să incendieze oraşele din Beoţia care nu li se predaseră, Plateea şi Thespia înainte de a continua marşul către cetatea Atenei, care fusese deja
evacuată.
În acest timp, aliaţii (în marea majoritate peloponeziaci) se pregăteau să se apere în istmul Corint, demolând singurul drum care trecea pe acolo
şi construind un zid de-a latul acestuia. La fel ca la Termopile, pentru succesul acestei strategii era nevoie ca flota aliată să organizeze o blocadă care să
oprească înaintarea navelor persane prin golful Saronic, astfel încât trupele inamice să nu ocolească punctul defensiv organizat de trupele de uscat şi să fie
debarcate direct în Peloponez.
Mai mult decât atât, Temistocle i-a convins pe aliaţi să încerce o victorie decisivă împotriva navelor
persane. Atrăgându-le pe acestea în strâmtoarea Salamina, flota greacă a reuşit să distrugă majoritatea celei
persane în bătălia de la Salamina de la sfârşitul anului 480 î.Hr. Care a însemnat de fapt sfârşitul ameninţării
persane asupra Peloponezului.
Temându-se că grecii ar putea ataca podurile de vase de peste Hellespont (strâmtoarea dintre Marea
Egee şi Marea Marmara) blocându-i astfel trupele în Europa, Xerxes s-a retras cu grosul armatei în Asia. A lăsat
o armată anume aleasă sub comanda lui Mardonius pentru a finaliza cucerirea în anul următor.
La insistenţele Atenei, aliaţii peloponeziaci s-au pus de acord într-un final să încerce să-l atragă pe
Mardonius în luptă, şi au pornit în marş spre Attica. Mardonius s-a retras în Beoţia pentru a-i aduce pe greci în
teren deschis, cele două părţi întâlnindu-se până la urmă lângă cetatea Plateea.
Acolo, în bătălia de la Plateea armata greacă a obţinut o victorie decisivă, distrugând mare parte din
armată persană şi încheind invazia Greciei. În acelaşi timp, în bătălia navală de la Mycale aliaţii au distrus
practic şi ce mai rămăsese din flota persană, astfel reducând pericolul unor invazii ulterioare.
În 480 î.Hr., când armata lui Xerxes începuse marşul spre Europa, grecii primiseră numeroase avertismente cu privire la sosirea acestuia.
Oracolul din Delphi îi avertizase pe atenieni: „Nenorociţilor, de ce staţi aici? Zburaţi, zburaţi la hotarele creaţiei!” Această profeţie deosebit de
deprimantă i-ar fi putut convinge pe nişte oameni mai slabi să renunţe la luptă, dar atenienii, nemulţumiţi de răspunsul primit, au întrebat din nou. A doua
oară, Oracolul le-a vorbit de siguranţă în cadrul „zidurilor de lemn” (probabil triremele care se construiau în acel moment de-a lungul întregii coaste a
Aticii.
Temistocle a luat hotărârea curajoasă de a abandona Atena şi de a-şi evacua poporul pe insula
Salamina. Unii sunt nemulţumiţi, dar majoritatea atenienilor sunt de acord să fie transportaţi pe insulă şi să se
adăpostească în colibe improvizate, făcute din paie şi ramuri. Perşii continuă să înainteze, invadează Atena şi
dau foc Acropolei. Decizia lui Temistocle de a evacua oraşul fusese deci justificată.
Apoi, atenţia se îndreaptă către mare, unde urmează să aibă loc confruntarea decisivă (pentru că doar
28
învingând forţele navale greceşti perşii puteau să fie siguri de cuceririle lor). Masiva flotă persană, pe care
Herodot o estimează la 1200 de nave (majoritatea trireme cu o lungime de 30 de metri şi cu traversă îngustă),
suferise deja pierderi în timpul unei furtuni în dreptul Capului Sepias; se pare că o treime se scufundaseră sau
eşuaseră. Dar era încă o armată puternică, care se baza pe forţa multor oameni pentru care marea era un mod de
a fi.
Între timp, atenienii le cer tuturor grecilor să-şi adune navele în Strâmtoarea Salamina, lângă portul Pireu. Aici era locul potrivit, după părerea
lui Temistocle, pentru lupta împotriva flotei persane, deşi mulţi conducători greci îl dezaprobă, făcând presiuni pentru retragerea la sud de Pelopones.
Eschil şi Herodot relatează despre aşa-zisa solie secretă a lui Temistocle către Xerxes. Spartanii şi corintienii nu erau decişi asupra locului
bătăliei – Salamina sau Golful Corint? Temistocle, care a văzut că locul unde se aflau era ideal pentru o bătălie, pentru că împiedica manevrarea lejeră a
flotei persane şi avantaja flota greacă, care dispunea de nave mici şi rapide, l-a forţat, se pare, pe comandantul spartan al flotei să angajeze bătălia,
trimiţând în secret lui Xerxes informaţii că grecii vor să fugă şi îndemnându-l să închidă strâmtoarea.
Flota grecească aliată, care avea la bord mai mulţi soldaţi decât marinari, era comandată de generalul spartan Eurybiades. Dintre cele 366 de
trireme aflate sub comanda sa, 89 erau spartane sau aliate Spartei, 97 proveneau din insulele greceşti ale Cicladelor, iar 180 erau nave ateniene noi sub
comanda lui Temistocle. Tradiţia literară transmite cifre diferite: Eschil (participant la bătălia navală) - 310 corăbii, Herodot - 378 de corăbii, iar
Tukydides - 400 de corăbii.
La consiliul de război, grecii sunt încă divizaţi şi nu se pot hotărî dacă să lupte la Salamina sau să se
retragă în sud.
Temistocle s-a adresat lui Eurybiades: „Depinde de tine, Eurybiades, să salvezi Grecia! Ascultă-mă şi dă lupta cu duşmanul aici şi nu pleca
urechea la sfatul acelora dintre noi care vor ca flota să se retragă către istm. Ascultă-mă, te implor, şi alege între cele două opţiuni. La istm vei lupta în
largul mării, ceea ce este în mare măsură în dezavantajul tău. [...] Dacă vei face aşa cum te sfătuiesc, avantajul pe care ţi-l vei asigura este următorul:
deoarece vom lupta într-o strâmtoare, cu nave puţine împotriva unui număr mare de nave, noi vom câştiga o mare victorie, pentru că lupta într-un loc
îngust ne este favorabilă nouă, iar în largul mării le este favorabilă lor.”
Temistocle şi-a impus opinia, dar nimic mai mult. Acum trebuia să-i convingă pe perşi să iasă la luptă.
Pentru aceasta, el foloseşte un vicleşug, trimiţând dezertori la Xerxes pentru a-i spune că grecii şi-au pierdut
curajul şi se pregăteau să se retragă.
Drept urmare, la 22 septembrie, flota persană în dispozitiv semicircular se apropie de insula Psytaleia, în spatele căreia, între Salamina şi
Herakleion, aştepta flota grecească. Xerxes şi impresionanta sa suită se instalează pe coasta muntelui Aegaleos pentru a urmări lupta.
Tabăra lor, cu covoare viu colorate, mobile luxoase şi mătăsuri purpurii şi aurii fluturând pe pereţii corturilor care păreau nişte palate, strălucea
şi mai intens pe fundalul colinelor verzi şi al cerului albastru-cobalt.
În faţa cortului lui Xerxes este instalat un tron auriu, în spatele căruia stau sclavi cu evantaie şi nobili care ţin sabia regală şi potirul. Pe pantele
spre ţărm sunt dispuşi cei 10000 de „Nemuritori” (garda regală a lui Xerxes) cu barbă, părul împletit şi tunici cu ornamente florale şi geometrice, iar uriaşa
armată persană este aliniată de-a lungul ţărmului, pregătită parcă să urmărească un eveniment sportiv.
Triremele greceşti sunt şi ele urmărite de grecii din Salamina. Pentru ei însă, acesta nu este un eveniment sportiv, ci opţiunea între victorie sau
sclavie perpetuă în mâinile unui cuceritor străin. Fiecare soldat grec şi fiecare vâslaş de pe galere simte la fel. Vâslaşii îşi încordează braţele nu că sclavii
de pe galerele persane, din cauza biciului, ci ca oameni liberi, hotărâţi să-şi apere libertatea cu preţul vieţii. În avangarda flotei greceşti se află cele mai
bune nave, pe care se îmbarcaseră hopliţii bine înarmaţi, purtând coifuri, platoşe şi scuturi mari şi rotunde. Aceştia vor fi luptătorii care, cu săbiile şi
lăncile lor, vor duce greul luptei împotriva infanteriştilor ambarcaţi ai perşilor, dotaţi cu armament mai uşor.
În partea stângă a flotei persane, după direcţia de înaintare, se află un detaşament de infanterişti fenicieni îmbarcaţi, oameni care colindaseră
Mediterana în lung şi-n lat şi călătoriseră şi în apele de dincolo de aceasta. În dreapta sunt navele oraşelor greceşti din Ionia, aliaţii perşilor din Milet,
Samothrace şi Efes. În centrul dispozitivului persan sunt nave din Asia Minor, cu arcaşi din Babilon şi Media. Împotriva acestora sunt dispuse galerele
greceşti, cu atenienii în partea dreaptă, spartanii în stânga şi navele din Ciclade la mijloc. În timp ce perşii apar la orizont, grecii încep să cânte imnul lor
de luptă, Paen.
Îndreptându-se una spre alta, cele două flote încetează toate manevrele şi se angajează într-o încleştare de proporţii. Sute de galere se unesc
formând o platformă imensă, pe care mii de soldaţi luptă corp la corp. Pintenii de bronz ai galerelor greceşti distrug carenele navelor persane. Temistocle,
dând lovitură după lovitură, reuşeşte să creeze o breşă între navele feniciene cu care se confruntă. Aici s-a hotărât soarta bătăliei: hopliţii atenieni
împotriva marinarilor fenicieni. Departe de ţărm, în condiţiile existenţei de spaţiu de manevră, n-ar fi existat nicio îndoială în privinţa deznodământului.
Dar Temistocle i-a silit pe adversari să se îngrămădească, iar infanteria ateniană bine înarmată a făcut restul. Perşii îşi judecaseră greşit adversarii.
Angajându-se în luptă, ei îşi cedaseră toate avantajele infanteriştilor greci foarte bine instruiţi, mult mai buni în luptă corp la corp decât perşii. Doar
conaţionalii lor din Ionia luptau cu aceeaşi abilitate, deşi, în marea lor majoritate, nu şi din toată inima. O excepţie notabilă a fost episodul în care o galeră
greacă a abordat o navă din Samothrace. Înainte ca aceasta să se scufunde, echipajul a sărit pe nava atacatoare şi a ocupat-o prin forţă.
Pe măsură ce sorţii se înclină în favoarea atenienilor, navele persane din ariergardă încearcă să se retragă, dar sunt lovite în flanc de mica
escadră de 30 de galere egeene ascunsă în Golful Ambelaki. Efectul este devastator. Panica cuprinde triremele persane îngrămădite. Fără îndurare, grecii
aruncă echipajele de perşi peste bord şi, pentru că puţini ştiau să înoate, pierderile sunt enorme. Insula Psytaleia, ocupată de perşi, este atacată de Aristide
şi hopliţii lui atenieni, întreaga garnizoană fiind masacrată. Pentru perşi, înfrângerea se transformă în dezastru. La Salamina a luptat şi Eschil, care a
înregistrat şi transmis teroarea şi triumful acelei zile în tragedia „Perşii”.
Bătălia navală de la Salamina s-a încheiat cu victoria grecilor, cu toate că marinarii fenicieni şi ionieni
din flota persană erau deosebit de capabili. Înfrângerea flotei sale l-a determinat pe Xerxes să se retragă,
lăsându-l pe Mardonios cu o armată de uscat în Grecia.
Xerxes, zguduit de teribilă luptă navală purtată chiar în faţa tronului său şi de ţipetele ostaşilor săi de pe
Psytaleia, care-i răsună în urechi, îşi pierde curajul. Regele lasă comanda satrapului Mardonius şi ordonă
întoarcerea la Hellespont.
Ca şi retragerea lui Napoleon din Rusia, întoarcerea lui Xerxes de la Salamina este însoţită de o mulţime
de dezastre. Bolile şi foametea răresc şi mai mult rândurile soldaţilor săi, iar vântul avariază atât de mult podul
de nave, încât armata trebuie să aştepte întoarcerea a ceea ce mai rămăsese din flotă pentru a traversa
Hellespontul. Armata lăsată sub comanda lui Mardonius este zdrobită în anul următor la Plataea de o armată a
grecilor uniţi.
Între timp, Sparta, Atena, Plateea, Megara, Egina, Corintul, şi coloniile sale mobilizează o armată de
aproape 30.000 de oameni împotriva lui Mardonius, care dispune de aproape 40-50.000 de soldaţi. Comanda
aparţinea regelui spartan Pausanias, tutorele fiului lui Leonidas. Atenienii erau conduţi de Xantipos în locul lui
Themistokles. Bătălia a fost câştigată de helleni, admirabil conduşi de Pausanias.
În aceeaşi zi cu victoria de la Pleteea a avut loc şi victoria navală şi terestră de la Mykale, în Asia Mică,
29
descrisă de Herodot. Grecii, comandaţi de regele spartan Leutychidas au încercuit corăbiile persane din rada
portului şi au debarcat pe uscat, înfrângând trupele persane ieşite în întâmpinare.
Din acest moment, spartanii încep să manifeste mai puţin interes faţă de continuarea războiului, un
indiciu fiind faptul că ei refuză să îşi asume hegemonia şi siguranţa ionienilor răsculaţi, propunându-le să se
mute în Grecia.
Pe de altă parte, Atena continuă campaniile spre strâmtori şi, în 478 î.Hr., Xantippos cucereşte Sestos –
un semn care arată că atenienii sunt decişi să-şi consolideze poziţia de mare putere în Hellada, ale cărei baze
fuseseră puse de victoria de la Marathon.
Consecinţe
Triumful grecilor la Salamina pune capăt dominaţiei navale a perşilor asupra bazinului Mării Egee.
Persia nu va mai putea niciodată să trimită o armată mare în Grecia, ameninţându-i astfel independenţa.
În secolul următor, Grecia (unită sub hegemonia macedoneană a lui Alexandru cel Mare) va inversa
rolurile cu Imperiul Persan, situaţie care va culmina cu victoria lui Alexandru la bătălia de la Gaugamela.
Victoria de la Salamina nu a eliberat Hellada de ocupaţia persană, Mardonius stăpânind Grecia Centrală
cu trupele sale. Pe de altă parte el întreprinde o activă acţiune diplomatică, încercând să-i determine pe atenieni
să nu accepte alianţa cu Spartă pe care o consolidase Temistocle în 480-479 î.Hr. În acest scop, la începutul lui
479 î.Hr., regele Macedoniei, Alexandru I, este trimis de perşi la Atena ca mijlocitor. Eşecul acestei încercări îl
face pe Mardonios să distrugă total Atena în 479 î.Hr.
Ascendentul Europei în detrimentul Asiei şi moştenirea civilizaţiei greceşti sunt doar două dintre
pietrele de temelie ale lumii moderne, considerate fireşti de europenii de azi. Şi totuşi, a fost o vreme când
existenţa Greciei independente (şi chiar a Europei) a trebuit apărată prin luptă împotriva puterii copleşitoare a
Imperiului Persan din secolul al V-lea î.Hr.
Victoria de la Marathon din anul 490 î.Hr., urmată la zece ani de bătălia navală decisivă de la Salamina
şi lupta terestră de la Plateea, nu numai că a asigurat independenţa Greciei, dar a permis civilizaţiei greceşti să
ajungă mai târziu, în acelaşi secol, la apogeul său plin de strălucire. Mai mult decât atât, victoria navală de la
Salamina i-a dat lui Alexandru cel Mare posibilitatea de a inversa procesul prin care regi persani succesivi
invadaseră Grecia, permiţându-i să cucerească Persia şi să răspândească astfel civilizaţia greacă în întreaga lume
cunoscută la acea vreme.
Una dintre cele mai mari batalii navale ale antichităţii, şi poate cea mai importantă, având în vedere
consecinţele sale, Salamina a marcat un moment crucial în istoria confruntărilor dintre greci şi perşi. La aceasta
titanică încleştare de corăbii, desfăşurata intre Pireu, portul Atenei, şi insula Salamina, a asistat, neputincios,
însuşi regele Persiei, Xerxes I, neînvins până atunci.
Eşecul uriaşei sale flote, de aproape două ori mai mare decât a atenienilor şi aliaţilor acestora, a dus la
încheierea catastrofala a campaniei ce viza cucerirea întregii Grecii. O campanie ce începuse excelent pentru
„Marele Rege”, a cărui armata a reuşit să cucerească şi să distrugă Plateea, Thespiae şi chiar Atena.
În tabăra grecilor, deja disensiunile se făceau simţite: spartanii voiau să se întoarcă în Pelopones şi să se
apere pe uscat contra perşilor, dar conducătorul general al aliaţilor, Temistocle, i-a convins să accepte o luptă
navală, folosindu-se de cuvintele oracolului din Delphi, ce prezisese că perşii nu vor putea fi învinşi decât de un
„zid de lemn”.
Temistocle a interpretat aceasta sintagmă ca făcând trimitere la corăbiile sale şi a înflăcărat poporul să
creadă în victorie. Istoricii sunt de acord să admită că, la fel ca în cazul altor mari forţe de invazie navala (flota
mongola trimisă să distrugă Japonia şi oprita de „vântul divin” sau Invincibila Armadă) un ajutor nesperat a fost
dat celor atacaţi de capriciile naturii. Herodot spune că perşii aveau iniţial 1200 de corăbii, dar rămăseseră doar
cu jumătate, după ce o teribilă furtuna le surprinsese flota în Marea Egee.
Pe bună dreptate, meritul obţinerii victoriei greceşti îi aparţine lui Temistocle, care a reuşit să-i atragă pe
persi într-o cursă: simulând retragerea, el şi-a plasat flota în semicerc, intre Pireu şi insula Salamina, o
strâmtoare îngustă, în care corăbiile lui Xerses, mari şi greoaie, navigau cu dificultate. Faptul că grecii erau
marinari mult mai pricepuţi decât perşii, având la prora navelor pinteni uriaşi de bronz („embolon”), destinaţi
scufundării navelor inamice, a cântărit enorm la deznodământul luptei care, după câteva ore, s-a transformat
într-un masacru.
Cu vântul potrivnic ţinându-i pe loc, lipsiţi de comandant (amiralul Ariamenes fusese ucis într-un duel cu
Temistocle), perşii au fost zdrobiţi, garda „Nemuritorilor” şi chiar fratele lui Xerses pierind la Salamina.

C. Semnificaţiile războaielor medice

Victoriile grecilor configurau noi structuri în concepţia acestora despre ai înşişi şi despre lumea
exterioară cu care au venit în contact. Este limpede că, dacă perşii ar fi supus Hellada, nu s-ar mai fi putut
dezvolta cultura, arta, teatrul şi celelalte realizări ale spiritului grec care impresionează şi astăzi şi care stau la
baza acestei specifice forma mentis a lumii moderne euroatlantice. Victorile împotriva perşilor au consolidat
conceptul de hellenitate.
30
 Confruntarea dintre greci şi perşi va fi, pentru posteritate, configurată în ceea ce va deveni un topos:
confruntarea dintre Asia şi Europa. Bengtson sublinia că Europa, ca idee şi realitate, se naşte acum.
Este clar că perşii nu au nicio individualitate în aceste războaie şi nici după aceea, care să se manifeste
spiritual la nivelul personalităţii hellene. Prin victoria în războaiele medice, cultura hellenă şi-a putut urma
propriul drum, uitând primejdia integrăării într-un imperiu care ducea la nivelare culturală.

5.2. Pentekontaetia (478-431 î.Hr.)

Pentekontaetia este un termen tehnic, care desemnează perioada de circa 50 de ani dinte
războaiele medice şi începutul războiului peloponesiac. Este o perioadă interesantă şi extrem de consistentă a
istoriei Greciei, din toate punctele de vedere. La nivel global, ea a fost marcată de opoziţia Persia-Atena.
Liga maritimă de la Delos, dincolo de implicaţiile ei pentru istoria antică, a avut o semnificaţie deosebită şi pentru ideea luptei naţionale
împotriva perşilor, încheiată glorios pentru helleni prin ‘pacea lui Kallias’ din anul 449 î.Hr.
Dezvoltarea politicii a fost dusă mai departe nu de un polis, ci de alianţe hegemoniale (peloponesiacă sau delică). Echilibrul global dintre est şi
vest în această perioadă a fost determinat de inactivitatea Imperiului Achemenid, zguduit de crize interne. Pentru Atena, Pentekontaetia a însemnat şi o
transformare importantă în ordinea politicului al realizării democraţiei a deschis şi calea demagogilor de tipul Kelon, care au ruinat Atena în timpul
războiului peloponesiac. Modelul democraţiei ateniene – cu toate scăderile lui – rămâne o parte a culturii europene moderne, model de referinţă continuă.
Creşterea şi înflorirea Atenei a avut, cultural, efecte negative pentru aliaţii acesteia, deoarece artiştii, filosofii şi savanţii din oraşele
microasiatice au emigrat la Atena. În condiţiile acestei plurale expansiuni ateniene, Sparta joacă un rol mai puţin important. Grecii din Italia de Sud şi
Sicilia intră şi ei într-o nouă epocă: căderea tiranilor în Sicilia, tulburări interne, lupte între polisurile greceşti şi amnifestarea elementelor etnice autohtone,
siculii şi italicii.

5.2.1. Întemeierea Ligii de la Delos (478-463 î.Hr.)

Liga de la Delos creată în anul 478 d.Hr. Din statele greceşti eliberate de sub dominaţia Persiei
reprezintă o consecinţă a înfrângerii lui Xerxes şi o concurentă a Ligii peloponesiace. Imediat după bătăliile de
la Plateea şi Mykale, atenienii reveniţi acasă încep refacerea oraşului şi totodată fortificarea lui, ceea ce a
provocat discuţii cu Sparta, duse la bun sfârşit de către Temistocle, potrivit lui Tucidide.
În acest răstimp, Pausanias, fiul lui Klombrotos şi învingătorul de la Plateea, continua ofensiva antipersană. În 478 î.Hr. Supune Ciprul, iar în
477 î.Hr. Cucereşte Byzantion, alungând garnizoana persană. Cu această ocazie, Pausanias a intrat în relaţii cu Xerxes, având cu acesta un schimb de
scrisori.
În 476 î.Hr., Sparta îşi retrage flota şi, în general, se retrage din războiul împotriva perşilor.
Imediat după bătălia de la Mykale, Atena, datorită lui Aristeides, pune bazele Ligii de la Delos,
constituită dintr-un număr de insule şi de polisuri ioniene şi eoliene. Ea apărea în cadrul alianţei hellenice
condusă de Sparta, cu rolul de a continua războaiele medice şi de a-i proteja pe hellenii microasiatici. Liga de la
Delos se prezintă ca formă exterioară îmbrăcată într-o alianţă ofensivă şi defensivă cu caracter permanent. Ea va
transforma Atena în deceniile următoare într-un adevărat imperiu maritim. Atena va reuşi să-şi impună
hegemonia împotriva aliaţilor săi datorită superiorităţii sale navale.
În cadrul acestei Ligi, Chios, Samos, Lesbos, erau datoare a pune la dispoziţia forţelor armate ale Ligii
nave militare, în vreme ce polisurile mai mici trebuiau să depună un phoros (o contribuţie bănească), în tezaurul
Ligii, aflat la templul lui Apollo şi al Artemidei din Delos. Aceste contribuţii, care mai târziu vor lua denumirea
şi semnificaţia de tribut erau acum socotite doar contribuţii compensatorii. Au fost ficate de către Aristeide la
suma totală de 460 talanţi. Tezaurul era administrat de aşa-numiţii hellenotamiai, care erau aleşi de ecclesia
ateniană.
Şedinţele se ţineau la Delos, fiecare membru având un vot, indiferent de mărimea sau forţa sa. În cadrul
Ligii aveau să se dezvăluie în timp un mare dezavantaj, dat fiind că membrii Ligii erau legaţi etern în această
alianţă. Atena va utiliza această clauză, reprimând cu brutalitate orice încercare de emancipare. Sigur că
spartanii nu au privit cu prea multă simpatie întreprinderea atenienilor, dar atitudinea lor de a se retrage din
războiul antipersan a favorizat constituirea Ligii. La acestea s-au adăugat şi o seamă de confruntări interne la
Spartă şi în cadrul Ligii Peloponesiace, care au blocat o reacţie adecvată spartană.
Mijloacele prin care Atena îşi controla supuşii erau:
* înfiinţarea de colonii (clerurchii) de cetăţeni, plasate în zonele strategice sau nesupuse;
* încurajarea democraţiilor locale;
* trimiterea la Atena a cazurilor judiciare mai importante;
* impunerea în întregul imperiu a sistemului de măsuri şi greutăţi al Atenei;
* numirea unor oficialităţi care să supravegheze cetăţile supuse.
În momentul în care conducerea Confederaţiei este încredinţată lui Cimon, fiul lui Miltiade, eroul de la Marathon, acesta se orientează spre
fortăreaţa perşilor de la Eion, un oraş de la gurile Strymoniului-la vest de Hellespont. Atenienii cuceresc fortăreaţa după care se îndreaptă spre Doriscos,
dar încercările lor au fost respinse.
Cimon cucereşte insula Scyros, fortăreaţă a piraţilor dolopi. Acolo el descoperă cadavrul lui Tezeu, marele erou mitic care a fost totuşi personaj
istoric: de el se leagă uciderea lui Procust, cel care punea oamenii pe un pat şi îi măsura tăindu-le picioarele celor care nu se potriveau cu mărimea patului.
Legenda spune că Tezeu l-a învins pe acest tâlhar feroce.
Legendele greceşti vorbesc despre faptele de vitejie ale lui Tezeu. Cimon i-a readus acestuia rămăşiţele pământeşti la Atena facându-şi o mare
popularitate cu acest lucru. Într-un timp relativ scurt, Cimon eliberează oraşele greceşti cât şi pe cele băştinaşe de coastă din Caria de conducerea persană
şi a forţat comunităţile lyciene să se înscrie în Confederaţia de la Delos. La râul Eurymedon zdrobeşte flota persană şi pecetluieşte o victorie care aduce
sudul Asiei Mici, de la Caria la Pamphylia sub controlul Confederaţiei de la Delos.
31
 Cimon şi-a continuat succesul cucerind teritorii din Chersonesul tracic care erau încă în puterea barbarilor. În acelaşi timp a început o luptă
împotriva statelor greceşti care nu doreau să facă parte din ligă. Carystos a fost făcută cu forţa membră a Ligii, iar cetatea Naxos care dorea să iasă din
Ligă a fost învinsă.
De asemenea, Cimene învinge şi flota celor din Thasos care s-a opus intereselor comerciale ale atenienilor ce intenţionau să controleze traficul
în acele regiuni. Confederaţia de la Delos avea trei tipuri de membri: aliaţii non-tributari care contribuiau cu corăbii, aliaţii tributari care erau independenţi
şi aliaţii tributari care erau supuşi.
Pe măsură ce procesul de transformare a alianţei în imperiu creştea, Atena s-a văzut capabilă să pună
capăt întâlnirilor adunării confederate de pe insula Delos. Şi mai mult s-a avansat spre imperialism când
trezoreria de la Delos a fost mutată la Atena în anul 454 î. Hr. Imperiul atenian includea majoritatea insulelor din
Marea Egee cu excepţia Cretei, Melosului şi a insulei Thera.
Confruntarea Temistocle-Kimon
Unul dintre evenimentele importante ale istoriei Atenei din această perioadă este constituit de confruntarea dintre Temistocle, artizanul
victoriilor ateniene şi marele general şi amiral Kimon, fiul lui Miltiade. Cei doi aveau puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte evoluţia constituţională
a patrei lor, dar erau uniţi în privinţa continuării ofensivei antipersane.
Astfel, Kimon îl forţază, în 476 î.Hr., pe spartanul Pausanias să evacueze Byzantion. În continuare, atenianul îi alungă pe perşi din Eion,
Skyros, Karystos, Achemenizii păstrând în Thracia doar Doriskos.
Acelaşi Kimon obţine o mare victorie navală şi terestră la Eurymedon a cărei dată este controversată: 469-467 î.Hr. Sau 466 î.Hr. În urma
acestei mari bătălii, terestre şi navale, Marea Egee devine o mare internum pentru helleni. Totodată, Eurymedon a impus Athena ca mare putere. În urma ei
multe polisuri greceşti din Karia şi Lykia intră acum în Liga de la Delos. Încă de pe acum, se manifestă nemulţumiri şi încercări de revoltă împotriva
Atenei, pe motivul că nu mai este nevoie de flotă, de vreme ce nu mai există pericol persan.
În 465 î.Hr., Kimon întreprinde o nouă expediţie în Thracia împotriva perşilor, aşezând la Eanneahodoi zece mii de colonişti militari atenieni.
În acelaşi an, Thassosul încearcă să elimine această aşezare ateniană, în care vede o primejdie, dar Kimon îi va învinge pe thassieni după doi ani de
blocadă, întrucât în 464 î.Hr., fiind răvăşită de un cutremur, nu le-a putut trimite ajutor. Efortul nu a meritat, întrucât în 464 î.Hr., thracii distrug aşezarea
ateniană de la Eanneahodoi.
Sfârşitul lui Pausanias şi al lui Themistokles. Desăvârşirea democraţiei ateniene
Izvoare: Tukydides; Aristotel, Statul atenian; Diodor din Sicilia; Nepos, Pausanias, Themistokles; Plutarch, Themistokles, Kimo, Perkless, etc.
În perioada imediat următoare marilor victorii de la Plateea şi Mykale se produc interesente evenimente
interne la Atena şi Sparta. În acest context, două mari personalităţi, învingătorii de la Salamina şi Plateea,
atenianul Temistocle şi spartanul Pausanias, au fost eliminate din viaţa politică (triumful statului împotriva
marilor personalităţi). În aceste împrejurări, nu este o întâmplare că la Atena democraţia radicală se instituie
după căderea lui Temistocle, iar în Sparta, eforatul devine atotputernic timp de secole.
Distanţa dintre cele două mari puteri ale lumii hellenice, Atena şi Sparta, creşte şi după ostracizarea lui
Kimon (fiul lui Miltiade), produsă în anul 461 î.Hr., întrucât nu mai există o mare personalitate care să unească
aceste două mari cetăţi în acţiunea pentru apărarea intereselor comune ale hellenilor.
Sparta a trebuit să se retragă din Orient, lăsând iniţiativa Atenei, datorită crizei Ligii Peloponesiace, declanşată de către Elida, care pe la 470
î.Hr. Voia să-şi reformeze “constituţia” prin introducerea unor referinţe democratice de tipul Clistene. În aceste împrejurări, Pausanias (în 467 î.Hr) şi
Temistocle (în 459 î.Hr.), sunt acuzaţi de ‘medizare’.
Sparta este încercată de grele evenimente naturale şi sociale. În 464 î.Hr., cetatea este demolată de un cumplit cutremur. Profitând de această
împrejurare, hiloţii se răscoală, lângă ei fiind şi câteva oraşe ale periecilor. Pentru a face faţă situaţiei este solicitat un ajutor atenian de 4000 de hopliţi,
ajutor datorat lui Kimon, ales strateg împotriva voinţei lui Ephialte, purtătorul de cuvânt al demosului, al celor legaţi de navigaţie şi comerţ.
În 462 î.Hr., atenienii pleacă înapoi, nefiind lăsaţi de spartani să-şi arate valoarea, ceea ce determină ruperea alianţei încheiată cu Sparta încă
înainte de expediţia lui Xerxes. În acelaşi an, Ephialte începe reformarea statului atenian prin înlăturarea Areopagului, în prim-plan trecând acum ekklesia,
adunarea poporului, boule, sfatul compus din 500 de membri, câte 50 din fiecare trib şi heliaia, tribunalul compus din 6000 de membri traşi la sorţi.
Ephialtes nu-şi poate duce la capăt reformele, fiind asasinat în 461 î.Hr. de către un om aflat în serviciul aristocraţiei. În acelaşi an, Kimon este ostracizat.
Reformele vor fi continuate de Pericle.
Atena încheie o alianţă cu Argosul şi Thessalia şi cucereşte cetatea Naupactos ceea ce îi conferă un control considerabil la gurile Golfului
Corint. În anul 459, Megara se pune sub protecţia Atenei părăsind Liga peloponesiacă.
În bătălia de la Cecryphalea atenienii înving flota peloponesiacă, iar o altă bătălie navală a avut loc lângă Egina. Aliaţii Eginei, dar şi cei ai
Atenei, au intrat şi ei în luptă, iar atenienii, cu 70 de corăbii au debarcat pe insulă şi au instituit blocada asupra oraşului. Bătălia de la Megarida (458 î.Hr.)
se încheie nedecis, dar atenienii au ridicat un momument după ce corintienii s-au retras.
După 12 zile soldaţii din Corint se întorc să ridice şi ei un monument, dar pe când lucrau atenienii au năvălit în Megara provocându-le acestora
o gravă înfrângere. Corint, Epidaur şi Egina erau cele trei cetăţi care luptau împotriva controlului Atenei şi erau sprijinite de Liga peloponesiacă.
În timp ce Atena se lupta cu opoziţia armată a altor cetăţi greceşti care nu doreau să intre în sfera ei de influenţă se angajează totodată într-o
campanie ce depăşea limitele lumii greceşti. O flotă de 200 de corăbii ateniene şi confederate lupta împotriva Persiei în apele cipriote când i s-a cerut să
traverseze marea spre Egipt.
Solicitarea a venit de la Inaros, un potentat libian, care crease agitaţie în zona Nilului inferior pentru a ridica populaţia împotriva stăpânilor
perşi. Uciderea lui Xerxes a fost urmată de diferite probleme la curtea persană şi a durat ceva vreme până când Artaxerxes a câştigat siguranţa tronului.
Generalii flotei din Marea Egee au acceptat solicitarea principelui libian.
Expediţia din Egipt a fost o încercare de a duce lupta cu Persia într-un nou stadiu în care Grecia era invadatorul. În anul 459 î.Hr. Grecii au
navigat în susul Nilului şi cuceresc cetatea Memphis. Expediţia grecilor în Egipt se termină însă cu un eşec. Regele Artaxerxes trimite o armată numeroasă
în Egipt sub conducerea lui Megabyzos susţinut de o flotă feniciană. După ce îi alungă pe greci din Memphis îi blochează în Prosopitis şi instituie o
blocadă de 18 luni. A asanat canalul redirecţionând apa astfel încât corăbiile grecilor rămân pe uscat. Grecii îşi dau foc la corăbii, se întorc pe jos în
Byblos şi se predau. Generalul persan îi lasă să plece. În cele din urmă grecii încheie pace cu perşii.

5.3. Atena în vremea lui Perikles

Reconstrucţia Atenei a început aproape imediat după bătăliile de la Plateea şi Mykale. După asasinarea
lui Ephialtes şi ostracizarea lui Kimon, Pericle devine personalitatea centrală a Atenei. Cetatea Atenei cunoaşte
o perioadă de maxima strălucire sub conducerea strategului Pericle.
Poziţia sa s-a întărit şi mai mult în 443 î.Hr., când adversarul său, Tucidide, fiul lui Melesias, a fost
ostracizat. De acum încolo, Pericles a fost ales strateg an de an.
Pericle s-a remarcat în anul 462 î.Hr. Când a criticat privilegiile Areopagului. În jurul anului 454 î.Hr. A
32
extins democraţia ateniană permiţând aproape oricărui cetăţean liber de sex masculin accesul la posturile
guvernamentale, a hotărât că deciziile tribunalelor şi a adunării conducătoare a oraşului să fie luate cu majoritate
de voturi şi ca funcţionarii să primească salarii de stat.
Demnitatea aceasta eră elementul formal care acoperea dominaţia sa în stat. Esenţa poziţiei lui Pericle a
fost formulată de către Tucidide care spune că “constituţia ateniană este o democraţie numai cu numele, în
realitate ea era democraţia primului bărbat”.
Pericle introduce o măsură plină de consecinţe negative pentru a-şi atrage sprijin popular: întreţinerea de
către stat a cetăţenilor, ceea ce va determina părăsirea muncii productive. El va promova klerukia, întemeiată de
colonii militare, în teritoriile a căror fidelitate voia să şi-o asigure faţă de Atena: Naxos, Lesbos, Eubeea,
Chersonesos.
Pericle a căutat să consolideze poziţia Atenei, făcând o expediţie demonstrativă de forţă pe la mijlocul
anilor ’30 (436-434 î.Hr.) în Pontul Euxin, care a avut drept efect întărirea poziţiei Atenei în regiune şi i-a
asigurat controlul acestui bazin, deosebit de important prin marele export de grâne realizat de Regatul Bosporan.
Pentru a încheia această scurtă prezentare a politicii lui Pericle, bine rezumată de Tucidide în cuprinsul
monografiei sale, trebuie spus că ea a conţinut şi două mari pericole, datorită erorilor comise în administraţia
finanţelor şi în politica cetăţeniei.
Între anii 454-434 î.Hr., a avut loc extraordinara activitate din domeniul costrucţiilor monumentale de
pe Acropole, lucru care a determinat recurgerea la tezaurul Ligii de la Delos.
În problema cetăţeniei, Pericle a impus o lege în 451/450 î.Hr. cu efecte grave în timp. Între primii loviţi
a fost şi el. Legea stabilea că era cetăţean atenian acela care avea ambii părinţi ceăţeni atenieni. Măsura a fost,
de asemenea, puţin populară, şi a constituit o revoluţie în practica cetăţenească ateniană, deoarece, în timpul
republicii aristocratice ateniene, nimeni nu se gândea la aşa ceva, mulţi aristocraţi fiind căsătoriţi cu femei
străine de Atena. Această politică era îndreptată în scopul prezentării drepturilor atenienilor şi limitării
numărului celor ce se puteau bucura de pleinitudinea drepturilor cetăţeneşti.
Suprema glorie a lui Pericle constă în faptul că a dominat Atena timp de aproape 30 de ani, reales strateg
în mod constant 15 ani la rând (443/442-429/428), deţinând o putere la fel de mare ca, odinioară, tiranul
Pisistrate, dar nepăşind niciodată limitele legalităţii.
Viaţa lui Pericle
Pericle se născuse în anul 495 i.Hr. Într-o familie de nobili atenieni, avându-l tata pe Xantipos şi mama pe Agariste. Tatăl lui a fost unul dintre
eroii de la capul Mycale, iar mama lui aparţinea nobilei familii a Alcomeonizilor, fiind nepoata vestitului Clistene, care dăruise Atenei o construcţie
democratică. Avea o familie înstărită, cu o poziţie socială superioară. Cu alte cuvinte, viitorul conducător democrat provenea din cea mai înaltă
aristocraţie. Agariste a avut un vis premonitoriu, înainte de a-l naşte pe Pericle: copilul ei era un leu; fiul ei va deveni, într-adevăr, dacă nu cel mai puternic
om din Grecia, cel puţin geniul ei tutelar.
Pericle fusese un copil frumos, cu trăsături nobile, dar cu capul un pic cam alungit, lucru care stârnea ironia poeţilor. Singurul defect fizic îl
constituia forma capului mai neobişnuită; de aceea în toate sculpturile epocii era reprezentat cu un coif pe cap. Istoricul Plutarh îl descrie, în operele sale,
ca fiind chipeş, înţelept, înzestrat cu un talent oratoric aparte, iubitor al adevărului şi dreptăţii, caliati care-l vor impune mai târziu în societatea ateniana.
Căpătase o educaţie aleasă de la cei mai mari filosofi ai timpului şi chiar ai antichităţii. Educaţia pe care Pericle a primit-o a fost extrem de
îngrijită, cum se cădea unui tânăr aristocrat. Înainte de 13-15 ani a învăţat să citească, să scrie şi să socotească la şcoala de gramatică, după care a urmat
şcoala de ed. Fizică, unde a învăţat să lanseze suliţa, să se lupte şi să călărească. Părinţii săi au ales filozofii cei mai renumiţi şi oamenii de ştiinţă cei mai
de seamă pentru dezvoltarea şi împlinirea darurilor sale înnăscute: inteligenta neobişnuită, perseverentă în studiu, seriozitate, cumpănire, stăpânire de sine.
Damon din Oa îl învaţa muzica; spirit rafinat, profesorul lui Pericle explorează fiinţă umană, dorind să-i cunoască toate aspectele. Pericle a
învăţat de la profesorul său să cerceteze natura umană pentru a o stăpâni mai bine.
Zenon din Eleea, părintele sofisticii, îl iniţiază pe Pericle în arta controversei, dar cel care exercita o influenţă hotărâtoare asupra sa este
Anaxaboras din Clazomenes (supranumit „Spiritul”).
Pericle simte că este sortit unui viitor deosebit; de aceea el se pregăteşte minuţios înainte de a se lansă în arenă politică. De altfel asemănarea sa
cu tiranul Pisistrate este uimitoare pentru bătrânii cetăţii. Aşteaptă să împlinească treizeci de ani, puţin înainte de alegerile din 461 i.Hr, pentru a milita, cu
trup şi suflet, în partidul democrat, contrar tuturor tradiţiilor familiale. Pericle este sincer convins că în felul acesta pregăteşte viitorul strălucit al Atenei.
Mare iubitor de artă şi cultura, Pericle sprijină înălţarea sau refacerea celor mai faimoase construcţii, unele dăinuind pana în zilele noastre. În
447 î.Hr., Pericle a iniţiat un important program de construcţii care a inclus Parthenonul pe Acropole, Teseionul, Odeonul, tempulu Atenei Nike (Victoria)
şi chiar statuia lui Zeus din Olimpia, opera vestitului Fidias, considerată una din cele şapte minuni ale lumii antice. Mai mult el încurajează dezvoltarea
teatrului, a poeziei, filosofiei fiind înconjurat de nume celebre: Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, Herodot, Socrate, dacă ar fi să-i amintim pe cei mai
vestiţi, ale căror oprere au străbătut veacurile.
Membru, încă din tinereţe, al partidului democrat s-a afirmat prin calităţile sale şi astfel 25 de ani a fost ales strategul cetăţii şi a regiunii pe
care aceasta o controla şi apăra.
Ancheta îi este favorabilă, iar alegerea sa că strateg este neîndoielnică. De altfel timp de cincisprezece ani, poporul va reînnoi votul de
încredere acordat celui care avea să-l conducă pe culmile gloriei.
În viaţa publică, procedează cu iscusinţă, fiind un politician subtil şi ager. Era o fire sobră care evita petrecerile şi îşi menţinea demnitatea.
Pentru a-şi păstra ascendentul asupra poporului, a cărui fire schimbătoare îi este cunoscută, urca foarte rar la tribună, lăsând prietenilor săi grijă de a-i
susţine părerile. De fapt, el este cel care conduce, nu poporul. Aceasta autoritate supremă o datorează faptului că este considerat „gura de aur”, fiind
supranumit „Olimpianul”. Omul acesta asemănat cu Zeus ştie să rămână întotdeauna moderat la vorbă şi în gesturi.
De acum în acolo, Pericle pune în concordanţă felul său de a trăi cu idealul său, precum şi cu funcţiile sale: grav, cam trufaş, este stăpân pe el în
toate ocaziile, nu izbucneşte în hohote de râs şi plânge rareori. El nu-şi iroseşte timpul cu vorbăraia fără rost sau cu hoinăreli: om de stat, muncind cu
îndârjire. Nu se lăsă corupt, nu îşi neglijează problemele personale şi este cam strâns la mână. Proprietar al unor domenii întinse în Attica, Pericle a
încredinţat unui servitor, Evanghelos, administrarea bunurilor sale.
Puternică şi nobila-i personalitate este redată în admirabilul bust al lui Cresilas, care îl înfăţişează în calitate de strateg, cu fruntea înaltă,
privirea plină de gravitate, trăsăturile fine, puţin trufaş poate. Căci democratul acesta nu iubeşte mulţimea; vorbeşte rar în Ecclesia şi numai în împrejurări
de mare importanţă, pentru a stimula sau a calma poporul; preferă tovărăşia Aspasiei, învăţata milesiană, şi a unui grup de prieteni din care fac parte
oameni de litere, artişti şi gânditori: Protagoras, Hipodamos, Fidias, Herodot, Sofocle.
Zadarnic ia în derâdere Cratinos „craniul ca o ceapă de apă” al lui Pericle, „cel mai mare dintre tirani”, sau o hărţuieşte pe Aspasia,
„concubina cu ochi de căţea”. Zadarnic încearcă duşmanii să-l atingă în mod indirect intentând procese prietenilor săi, înainte de a îndrăzni să-l aducă
chiar pe el în faţa justiţiei. De la înălţimea staturii sale, Pericle domină un secol care-i poartă pe bună dreptate numele.

33
 Cu desăvârşire stăpân pe el, Pericle nu surâde niciodată, şi nu a plâns decât de două ori în toată viaţa, dar sentimentele delicate, tandre mai bine
zis, nu-i sunt necunoscute: pentru el anul în care oraşul este văduvit de tinerii soldaţi morţi în război este „anul care şi-a pierdut primăvara”.
O iubeşte pe Aspasia cu o dragoste profundă, ce uimeşte sau scandalizează acea lume care favorizează legături de cu totul altă natură. Are o
inteligenţă lucidă: concepe un sistem politic de mare amploare pe care încearcă să-l pună în practică, în loc să se mulţumească, aşa cum au făcut mai târziu
atâţia alţi demagogi, cu improvizaţii de moment, şi merită, de asemenea, calificativul de înţelept, pe care i-l dă Aristotel. Demos-ul este sensibil la energia
de care Pericle să de dovadă atunci când se află în fruntea expediţii militare, cât şi la tribună, la incomparabilul prestigiu al inteligenţei sale, la vocea care
i-a adus porecla de Olimpianul, ca şi la elocvenţa sa.
Pericle este însă nefericit în căsnicie. Avea doi fii: Xantipos şi Paralos. El îşi ascunde firea lui duioasă sub o răceală aparentă. Se îndrăgosteşte
de o frumoasă străină, pe care o cunoaşte la o întrunire de filozofi. Fină, inteligenta, încântătoare, Aspasia din Milet a cucerit imediat inima lui Pericle,
care divorţează pentru a trăi, cu o străină, curtezană.
Prietenii lui Pericle cu care adesea se întâlnea erau: Anaxagoras şi Zenon (dascălii săi), Sofocle (vechiul tovarăş de arme), Euripide
(inflacaratul sau admirator), Herodot (un reporter interesat de toate), Fidias (ministrul artelor) şi Socrate. Marele orator şi om politic al Greciei din
antichitate, conducător al Atenei între 443-429 i Hr., şef al partidului democrat, mare protector al artelor şi ştiinţelor, în timpul căruia, Atena a atins o mare
dezvoltare, ea devenind centrul comercial, politic şi cultural al Greciei antice, s-a stins din viaţă în 429 i Hr.
Fără îndoială că personalitatea lui Pericle a atras atenţia istoricilor de multă vreme, Voltaire vorbind de un secol al lui Pericle. Dar judecata
posterităţii sale a fost fără îndoială şi una impresionistă, influenţată de o comportare impresionistă, respectiv cea creată de marile monumente rămase şi
astăzi pe Akropole, de marea concentrare de filosofi, savanţi şi artişti plastici, mari istorici şi autori dramatici veniţi aici din toată lumea helenică.
Toate acestea nu pot fi despărţite de personalitatea lui Pericle şi, oricât de critică, ar fi ptrivită activitatea lui nu i se poate nega contribuţia la
transformarea Atenei într-un ideal, de model cultural pe care îl vom găsi rodind peste secole în Florenţa familiei Medici.
În această perioadă este înfiinţata Liga de la Delos care poate fi asemuita unui imperiu maritim, unei
oaze de democraţie. Şi asta pentru că puterea legislativa aparţinea poporului care se reunea în şedinţe, fiind
reprezentată de un consiliu. Membrii consiliului erau aleşi anual, în rândul lor regăsind oameni din toate paturile
sociale inclusiv săraci. Criteriul de selecţionare nu era averea, ci dragostea pentru democraţie şi ţara. Apoi se
impunea ca cel ales să aibe tatăl atenian şi să fi împlinit 18 ani. Pentru zilele în care participau la şedinţele de
consiliu toţi membrii primeau diurnă.
Imensa flotă construită în această perioadă făcea ca Atena să devină un puternic centru comercial şi o
redutabilă forţa militară. Pericle a extins imperiul atenian prin dominaţia exercitată de Liga de la Delos, a
înăbuşit revolta din insula Samos în 440 î.Hr. Şi a condus personal o expediţie în Marea Neagră pentru a pune la
adăpost transportul grânelor de pe ţărmurile acesteia la Atena.
Aceasta înflorire a Atenei a stârnit invidia celorlalte cetăţi, în special a Spartei, astfel încât, în anul 431
i.Hr. Izbucneşte « războiul peloponeziac » odată cu atacul spartanilor asupra cetăţii Attica. După 30 de ani de
pace întreaga Grecie va fi împărţită în două tabere vrăşmaşe. Luptele vor dura 27 de ani şi vor distruge în parte
tot ce se realizase anterior.
Când a izbucnit războiul Peloponesiac cu Spartă în 431 î.Hr., el i-a convins pe atenieni să părăsească
zonele rurale şi să se retragă în spatele zidurilor cetăţii, bizuindu-se pentru protecţie pe puterea navală a Atenei.
Pericle da dovadă unui mare strateg prin planurile de apărare pe care le-a elaborat adunând locuitorii satelor
vecine Atenei în cetate. Strategia sa a generat însă izbucnirea epidemiei de ciumă din 430 î.Hr. Care provoacă
mari pierderi umane, însuşi Pericle căzându-i victima.
Pericle a fost îndepărtat de la putere şi reales în anul următor a fost răpus de ciumă la scurtă vreme.
Astfel se încheia « domnia » celui mai mare conducător al Atenei. În memoria lui contemporanii au numit
această perioadă «epoca de aur a lui Pericle»  .

Era egoistă această democraţie, care îşi baza libertatea şi bogăţia pe aservirea şi exploatarea aproapelui.
Trebuie adăugat că regimul instituit de Pericle nu este, în multe privinţe, foarte diferit de o tiranie. Denumirii lui
Cratinos „cel mai mare dintre tirani” îi răspunde că un ecou concluzia lui Tucidide „în aparenţă era o
democraţie, în realitate guvernarea unuia singur”.
Termenul democraţie înseamnă în traducere literală „conducerea de către popor” (demos = „popor” +
kratos = „putere”).
         Democraţia este un regim politic care se bazează pe voinţa poporului ce s-a dezvoltat în unele oraşe-stat
greceşti, în special la Atena. Dezvoltarea acesteia s-a produs în urma unei evoluţii mai mult sau mai puţin lente
(în jurul anului 500 î.Hr.) care a parcurs mai întâi regimul aristocratic şi apoi cel al tiraniei. Bazele democraţiei
erau:
          ●?  isonomia, egalitate în faţa legii;
          ●?  isotimia, egalitate în ce priveşte opinia şi dreptul la aceleaşi onoruri conferite prin naştere;
          ●?  isogoria, dreptul egal la cuvânt în faţa tribunalelor şi în faţa ecclesiei.
 Democraţia s-a consolidat pe măsură ce straturi sociale tot mai largi au primit drepturi de cetăţenie în
schimbul asumării unor obligaţii. Introducerea sclaviei a făcut posibilă dezvoltarea democraţiei prin timpul
necesar oferit cetăţenilor pentru a desfăşura activităţi politice.
        În Atena, cetăţenii practicau democraţia directă (în care populaţia exercită puterea în mod direct) în cadrul
Adunării poporului (Ecclesia). Puterea legislativă era exercitată de către toţi cetăţenii, în timp ce puterea
executivă era deţinută de un Consiliu (Bule) format din 500 de cetăţeni, numiţi pe o perioadă de doi ani,
proveniţi din toate clasele societăţii. Orice cetăţean avea dreptul de vot în adunări, şi era pentru el o datorie să
participe în mod activ la guvernare, având acces la magistraturi.
        Funcţiile guvernamentale şi legislative erau acordate cetăţenilor obişnuiţi prin tragere la sorţi sau prin
34
ridicare de mâini. Totuşi nu trebuie să se piardă din vedere faptul că într-o democraţie precum cea a Atenei
cetăţenii cu drepturi depline erau doar câteva zeci de mii de bărbaţi, iar metecii, liberţii şi sclavii nu luau parte la
guvernarea statului.
        Adunarea era deschisă participării tuturor cetăţeni adulţi de sex masculin (cca. 30.000 – 40.000), dar de
obicei participau doar 5.000 de persoane indiferent de avere. Acest organism se întâlnea aproximativ de 40 de
ori an pentru a lua hotărâri de politică externă, să revizuiască legile şi să aprobe sau să condamne conduita unor
funcţionarilor publici. Adunarea membrilor a ajuns la toate deciziile lor prin dezbateri publice urmate de vot.
Toţi cetăţenii au fost eligibili pentru a lua cuvântul şi vota în cadrul ecclesiei. Cu toate acestea, cetăţenia
ateniană a fost doar pentru bărbaţii născuţi dintr-un tată care a fost cetăţean şi care au făcut „serviciul militar”
între 18 şi 20 de ani. Erau excluşi femeile, sclavii, străinii (metoikoi) şi bărbaţii sub 20 ani. Din 250.000
locuitori ai Atenei, în medie, aproximativ doar 30.000 au fost cetăţeni.
      Aristotel (în Politica) consideră că democraţia este o formă de guvernământ impură sau coruptă, asimilând-o cu sărăcia şi demagogia. El apreciază că
„ceea ce distinge în mod esenţial democraţia de oligarhie este sărăcia şi bogăţia; oriunde puterea este în mâna bogaţilor este oligarhie; oriunde puterea
este în mâna săracilor, este demagogie”. Aprecierea să îşi are explicaţia în concepţia pe care el o dă noţiunii de popor şi cetăţean. Pentru el noţiunea de
cetăţean nu era echivalentă cu totalitatea locuitorilor adulţi dintr-o comunitate socială, ci ea se rezuma la proprietari, numai aceştia puteau întruni calităţile
de cetăţean, iar poporul era format din cetăţenii proprietari. Cetăţenii proprietari bogaţi dau oligarhia, iar cei săraci demosul – democraţia. De aici, şi
confuzia pe care o face Aristotel între democraţie-sinonimă cu sărăcia sau demagogia şi oligarhia cu bogăţia.
        Democraţia ateniană s-a limitat doar în cadrul unei comunităţi mici (la  Atena şi zonele limitrofe).
Manifestarea ei a fost mai mult teoretică decât practică. Democraţia nu era un fenomen, un proces permanent, ci
ea alterna cu formele totalitare, dictatoriale. Drepturile cetăţeneşti erau cuprinse într-o sferă relativ îngustă a
vieţii sociale, inclusiv noţiunea de popor nu cuprindea importante segmente ale acestuia (sclavi, femei, oameni
liberi).
        Tragerea la sorţi a magistraţilor, a celor ce urmau să exercite funcţii publice scădea forţa, capacitatea,
eficienţa aparatului guvernamental, fiindcă mulţi dintre cei aleşi nu aveau nici o înclinaţie sau competenţă în
acest sens. Acestea au făcut că democraţia să devină o formă de guvernământ ineficientă, incapabilă de a rezolva
în cele mai bune condiţii viaţa cetăţii.
        Limitată de propriile manifestări democraţia ateniană care a fost cea mai reprezentativă formă de guvernare
pentru această perioadă istorică, punând bazele principiilor care au dat contur democraţiei moderne: accesul
tuturor cetăţenilor în exercitarea puterii; alegerea reprezentanţilor puterii; posibilitatea revocării acestora ş.a..

5.4. Liga de la Delos şi Liga Peloponesiacă până la primul război peloponesiac

Din 462 î.Hr. Atena şi Liga de la Delos se vor concentra asupra războiului cu Persia, care, datorită tulburărilor interne, este total inactivă la
litoralul egeic. În timpul lui Araxerxes I (465-425 î.Hr.), imperiul este zguduit de multele răscoale din Syria şi Egipt.
Spartanii angajaţi în războiul mesenic (459 î.Hr.) mai suferă şi în 459 î.Hr. O înfrângere la Oinoi din partea Argosului, ajutat de voluntari
atenieni. A dispărut aici mitul invincibilităţii spartane în bătăliile în câmp deschis. Între timp, atenienii îşi atrag de parte alor Megara şi adeversitatea
Korinthului şi în 456 î.Hr., după trei ani, supun şi Egina.
Teritoriul de la istmul Corinth până la golful Malic era controlat de atenieni. Thessalia era nominal dependentă de Atena. Oraşele dorice Egina,
Megara, Troizen erau membre ale Ligii de la Delos. Marea Egee devenise o mare interioară ateniană.
În 455 î.Hr., amiralul atenian Tolmides face o demonstraţie de forţă, ocolind Peloponesul şi debarcând în Lakonia. Atena va reuşi să-şi
subordoneze Achaia şi pentru a supraveghea Corintul va coloniza hiloţii mesenieni la Naupaktos. Alte lovituri date Corintului: cucerirea de către Atena a
Kephaloniei şi a Zakynthosului.
Între anii 456 şi 454 î.Hr. Are loc contraofensiva persană în Egipt, care determină câteva modificări în cadru Ligii şi în relaţiile cu Sparta.
Megabyzes a restabilit stăpânirea persană în Egipt, înfrângând pe atenieni şi cucerind insula Cipru. În aceste condiţii, Samosul propune în 452 î.Hr. ca, din
raţiuni de siguranţă, tezaurul Ligii să fie mutat la Atena. În 450 î.Hr., Kimon revine din exil şi îi înfrânge pe perşi în apele Ciprului cu o flotă de 200 de
corăbii.
În anul 449 î.Hr., se încheie pacea lui Kallias între greci şi perşi. După încheierea păcii, Perikles intenţionează convocarea unui congres
panhellenic, care să trateze păstrarea păcii, siguranţa mărilor, reconstrucţia templelor distruse de perşi. Sparta nu ia parte la acest congres. De notat că, în
447 î.Hr., Boeţia reuşeşte să înlăture dominaţia ateniană. În 445 î.Hr., Spartă şi Atena vor închei ao pace de 30 de ani.
Trebuie subliniat că în 449 î.Hr., Liga îşi schimbă caracterul prin impunerea hegemoniei ateniene şi subordonarea aliaţilor, trataţi acum ca
nişte supuşi.

5.5. Războiul peloponesiac

Izvoare: Tucidide-Războiul Peloponesiac; Xenofon-Hellenicele; Xenofon-Statul atenian (primul document de proză antică); Xenofon-Statul spartan;
Plutarch-Perikles, Nikias, Alkibiades, Lysandros etc.

5.5.1. Cauzele războiului peloponesiac

Războiul peloponesiac (431-404 î.Hr.) fost o uriaşă încleştare de forţe pentru timpul când s-a
desfăşurat şi s-a deosebit de toate celelalte ciocniri militare obişnuite dintre cetăţile Helladei, atât prin
importanţa istorică, urmările şi durata lui, cât şi prin importanţa operaţilor militare şi înverşunarea părţilor
beligerante. El s-a desfăşurat între cele două mari grupări de state greceşti – Liga peloponesiacă condusă de
Sparta, pe de o parte şi Atena cu Liga ei maritimă pe de altă parte. În această luptă au fost antrenate şi oraşe din
vestul grecesc, din Italia de Sud şi Sicilia precum şi ţări care nu sunt greceşti, precum statul persan al
Achemenizilor. Aşadar, pentru lumea greacă acesta a fost un război mondial.
Este drept că, în cursul celor 50 de ani care trecuseră de la năvălirea lui Xerxes, Atena îşi sporise forţele,
ameninţând hegemonia spartană chiar şi în Pelopones. Deşi în anul 446-445 î.Hr. Încheiaseră pacea cu Sparta,
35
atenienii au continuat să sprijine grupările ostile acesteia din cetăţile greceşti şi mai cu seamă pe cele
democratice. Pe de altă parte, grupările oligarhice din oraşele greceşti continuau să se orienteze după Sparta.
Aşadar, cele două tabere în care se împărţise helleni înainte de război erau separare nu numai prin
interese economice diferite, ci şi prin năzuinţa statelor din fruntea lor de a obţine hegemonia, şi, în oarecare
măsură, şi prin tendinţe politice diferite.
Complexul acestor contradicţii şi-a găsit expresia chiar în evenimentele care au precedat războiul.
Pentru încălcarea păcii pe care Atena şi Sparta o încheiaseră pe o perioadă de 30 de ani au existat mai multe
pretexte.
La Atena se înţelegea că războiul cu Liga peloponesiacă era inevitabil.
Cauzele au fost determinate de luptă pentru hegemonie în Grecia, conflictul opunând Sparta
(conducătoare a Ligii peloponesiace) Atenei (care se afla în fruntea Ligii de la Delos). Ambele tabere au utilizat
toate rezervele materiale şi umane de care dispuneau, ceea ce va duce la secătuirea potenţialului lor militar şi
economic.
Cauze ale conflictului: rivalitatea între liga peloponesiacă- liga delio-attică
- Conflict Atena- Corint, referitor la Corcyra (437-433);
- Conflict Atena- Corint, referitor la Potideea (433-429);
- Conflict Atena- Megara (432).
Pretextul războiului l-a reprezentat asedierea coloniei Corintului, Potideea, de către Atena. Corintul
cere ajutor Spartei, iar Atena ia măsuri dure împotriva Megarei, aliată a Corintului, căreia îi interzice comerţul
cu oraşele Ligii de la Delos.
“În vremea lui – scria Tukydides – Hellada a suferit mai multe nenorociri decât suferise vreodată înainte în acelaşi interval de timp. Niciodată
nu fuseseră ocupate şi ruinate atâtea oraşe, nu existaseră atâtea ostracizări şi asasinate provocate de război şi de luptele interne”.
La mijlocul secolului V î.Hr., nu rămăseseră decât puţine state care puteau avea pretenţii la o situaţie dominantă în viaţa economică a Helladei.
Înfrânte de Darius, care înăbunise răscoala ioniană, oraşele de pe teritoriul Asiei Mici, odinioară înfloritoare, nu-şi putuseră menţine vechile lor poziţii în
viaţa economică a Greciei. O serie de alte oraşe greceşti situate în Peninsulă Balcanică şi care avea o producţie de mărfuri mai slab dezvoltată nu erau prea
interesate în lărgirea comerţului.
În asemenea condiţii, rolul principal în acest domeniu a revenit celor două state greceşti rivale – Atena şi Corintul. Aceste două polisuri
păşiseră de multă vreme pe cale dezvoltării producţiei de mărfuri şi a comeţului pe mare. Ambele erau în egală măsură interesate să-şi lărgească la
maximum sfera de influenţă economică. Pentru Corint, prezenţa Atenei în Kephalonia, la Naupaktos – puncte cheie în drumul spre vest – era sufocantă.
Pe măsură ce lupta dintre Atena şi Corint se prelungea, o mare importanţă o căpăta Megara, oraş comercial situat pe Istmul Corintian, care era
foarte prielnic negoţului. Pe aici trecea drumul de la Golful Corintic spre Golful Saronic, pelopones şi Grecia Centrală. Economiceşte, Megara era mult
mai slabă decât Atena şi Corintul. Când însă în jurul anului 460 î.Hr., Megara a rupt legăturile cu Corintul ieşind din Liga peloponesiacă şi intrând în Liga
ateniană, negustorii corintieni nu şi-au mai putut transporta mărfurile prin portul Megarei. În anul 446 î.Hr., Megara a denunţat tratatul cu Atena şi a intrat
din nou în Liga peloponesiacă, încercând să se apropie de Corint.
Pe vremea lui Perikles, Atena, care domina Marea Egee datorită Ligii, şi-a extins considerabil influenţa în vest. Dar comerţul cu oraşele din
vest şi în special cu cele din Italia de Sud şi din Sicilia, care pe vremea aceea se efectua mai ales prin Golful Corintului, constituia una dintre principalele
surse ale prosperităţii economice a Corintului. Deci, interesele vitale ale comerţului corintic erau serios ameninţate. Corintul nu putea continua însă lupta
împotriva unei adversare atât de puternice ca Atena, decât cu sprijinul confederaţiilor din Liga peloponesiacă şi în primul rând, al Spartei.
Temându-se să nu-şi piardă prestigiul politic în ochii celorlalte state din Ligă, Sparta n-a putut refuza acordarea ajutorului Corintului, unul
dintre membrii cei mai influenţi şi mai de sseamă ai Ligii. Sparta mai avea şi alte motive să-i sprijine pe korinthieni în lupta împotriva atenienilor.
Contradicţia dintre Spartă şi Atena, care luptau pentru hegemonia asupra cetăţilor greceşti, apăru atunci mai pronunţată. Tucidide arată că “prin întărirea
lor, atenienii au început să inspire temeri lacedemonienilor şi prin aceasta i-au silit să înceapă războiul”.
Tukydides, după ce arată că războaiele purtate înaintea războiului peloponesiac n-au avut amploarea acestuia spune ‘atenienii şi peloponesienii
au început războiul rupând tratatul de 30 de ani pe care-l încheiaseră după cucerirea Eubeei. Am scris la început pentru ce l-au rupt şi am arătat
divergenţele dintre ei. Eu socotesc că cea mai adevărată cauză, dar nearătată de nimeni, a constituit-o faptul că atenienii ajunseseră puternici şi
inspirând teamă lacedemonienilor i-au silit să parte război. Cauzele declarate pe faţă de fiecare şi din pricina cărora, rupând tratatul, au pornit războiul
sunt următoarele...’.
În anul 435 î.Hr., a izbucnit un conflict între Korkya şi Corint, pe tema bogatului oraş comercial Epidamnos, situat pe litoralul Mării Adriatice.
În Epidamnos, aristocraţii sunt răsturnaţi de democraţi. Aristocraţii pornesc incursiuni împotriva cetăţii de pe uscat şi de pe mare. Democraţii din cetate
trimit o suplică la Korkya, dar nu sunt luaţi în seamă. Consultând oracolul de la Delphi, democraţii epidamnieni au cerut ajutor la Corint – metropola
Korkyrei.
Corintienii, fiind de mult iritaţi împotriva Korkyrei – un puternic concurent comercial şi naval şi care afişa un spirit de independenţă nepotrivit
cu relaţiile obişnuite dintre o colonie şi o metropolă – au trimis în primăvara anului 435 î.Hr. la Epidamnos colonişti şi trupe. Conflictul se angajase până
acum între Corint şi Epidamnos pe de o parte şi Korkyra pe de altă parte. Korkyra, la care făceau apel aristocraţii epidamnieni, trimite la Epidamnos 25
corăbii din 120 câte avea în total şi dă un ultimatum democraţilor din cetate, cerându-le să primească pe refugiaţii aristocraţi şi să trimită acasă pe
corintieni. Epidamnienii, siguri de ajutorul Corintului, au respins ultimatumul drept care korkyenii încep asediul cetăţii Epidamnos. Corintienii încep să
pregătească o armată, cerând şi ajutorul aliaţilor.
Korkyra, trezită la realitate de pregătirile febrile ale Corintului, trimite o solie de împăcare la Corint care eşuează. În bătălia navală angajată la
gura golfului Ambracic împotriva a 85 corăbii korinthiene şi aliate, cele 80 de nave ale Korkyrei îi înfrâng pe corintieni. Epidamnosul capitulează, iar
Korkyra devine victorioasă şi stăpână pe apele din acea regiune.
În anii 435-433 î.Hr., corintienii se înarmează cu febrilitate şi trimit o flotă în golful Ambracic pentru a apăra pe aliaţi de atacurile
korkyrienilor. Aceste ample pregătiri de război au impresionat pe koryrieni, care în iulie 433 î.Hr. Încheie o alianţă defensivî cu Atena. Atragerea Atenei în
lupta dintre cei trei beligeranţi arată că conflictul ajunsese la nivelul cetăţilor fruntaşe.
Pe la mijlocul lunii august 433 î.Hr., Corintul trimite spre Korkyra o flotă de 150 corăbii, căreia korkyrienii le-au ieşit înainte cu 110 corăbii, la
care se adaugă cele 10 nave ateniene trimise mai mult simbolic. Bătălia s-a dat la jumătatea lunii septembrie. Până la căderea nopţii, corintienii
scufundaseră 70 corăbii inamice şi luaseră 1000 de prizonieri.
La Atena se înţelegea că războiul cu Liga peloponesiacă era inevitabil. Perikles va trece la luarea unor măsuri preventive de apărare şi, în iarna
anului 433-432 î.Hr., cere Poteidaiei, colonie a Corintului, dar membră a Ligii de la Delos, să trimită acasă magistraţii corintieni, care, potrivit tradiţiei,
guvernau cetate, şi să dărâme zidurile dinspre sud.
Ekklesia ateniană votează un decret prin care interzicea megarienilor accesul la pieţele Atenei şi ale oricărui polis din Liga de la Delos 1. Toate
1
Contemporanii au considerat această psefismă drept cauza concretă a începutului războiului. Un personaj dintr-o comedie a lui Aristophanes se plângea
că, din cauza psefismei, el nu mai poate mânca usturoi din Megara. Tukydides, 1. 67, respinge, pe bună dreptate, această interpretare unilaterală şi
tendenţioasă.
36
aceste măsuri preventive, de apărare, vizau sectoarele în care era interesată Atena: Thracia, Golful Korinthic şi Saronic, sudul Italiei, Sicilia.
Anul 432/431 î.Hr. Este ocupat cu evenimentele din Poteidaia. În primăvara anului 432 î.Hr., Atena înarmează o flotă de 30 de corăbii
împotriva acesteia, care sfătuită de Perdikkas, regele Macedoniei, se retrage din Liga de la Delos la sfârşitul lui martie. Corintienii trimit şi ei o expediţie
de 1600 pedeştri şi 400 soldaţi uşor înarmaţi. În prima jumătate a lunii iunie 432 î.Hr., atenienii încep blocada Poteidaiei.
Evenimentele se agravează considerabil. Acţiunile Atenei erau de natură să îndârjeasă şi pe cei mai
pacifişti dintre membrii Ligii peloponesiace. La finele lui august 432 î.Hr., se ţine o adunare a aliaţilor la Sparta.
La sfârşitul discuţiilor, marea majoritate a aliaţilor hotărăsc războiul. Zarurile fuseseră aruncate: cele două mari
rivale comerciale ale Atenei, Corintul şi Megara izbutiseră să determine Sparta să înceapă războiul. Cuvântul de
ordine al propagandei de război spartane: eliberarea hellenilor din robia ateniană şi restaurarea libertăţii şi a
autonomiei.
Iarna anului 432-431 î.Hr. Trece cu tratative aparente, înşelătoare. Spartanii şi aliaţii vroiau ca
răscumpărarea pentru începerea războiului, învinuită că şi-a lipsit aliaţii de autonomie, redobândirea acesteia
fiind proclamată scop al războiului. Pericle solicită un arbitraj pe baza tratatului de pace dintre Atena şi Sparta.
Liga peloponesiacă respinge propunerea, lăsând şi mai dificil de aflat răspunsul la întrebarea ‘Cine vrea
războiul?’
Operaţiunile militare se desfăşoară în special sub forma invaziilor pustiitoare ale spartanilor şi aliaţilor
acestora împotriva Atenei şi a zonelor care îi rămân fidele. Distrugerile au fost amplificate de marea epidemie de
ciumă, care afectează grav Atena (429 î.Hr.), liderul atenian Pericle numărându-se şi el printre victime.
Conflictele interne din Atena, dar şi gravele neînţelegeri ale acesteia cu aliatele sale din Liga de la Delos au
amplificat dezastrul.
Una dintre cele mai grave înfrângeri suportate de Atena în timpul războiului peloponesiac a fost bătălia
de la Asinaros, lângă Siracuza (413 î.Hr.), în urma căreia generalii atenieni sunt executaţi împreună cu 12 000
de cetăţeni soldaţi ai Atenei. După o ultimă înfrângere, la Aigos Potamos (în 405 î.Hr.), Atena este obligată să-şi
predea flota spartanilor şi să-şi dărâme fortificaţiile în anul următor. Imperiul atenian format în secolul al V-lea
î.Hr. Era definitiv distrus, toate posesiunile maritime ale atenienilor, cu excepţia insulei Salamina, fiind pierdute.

5.5.2. Războiul archidamic

Prima fază a războiului a durat 10 ani, ea fiind mai bine cunoscută sub numele de războiul archidamic,
după numele regelui spartan Archidamos, care a condus armatele Ligii peloponesiace.
Tacticile adoptate de cele două Ligi au fost diferite, în funcţie de natura resurselor avute la dispoziţie de
fiecare. Liga peloponesiacă dispunea de 40.000 soldaţi, în vreme ce Atena de 13.000 hopliţi, 1.200 călăreţi şi
1.600 arcaşi. Numai cu 16.000 de soldaţi, ea nu putea adopta o tactică defensivă. Ea avea, totuşi, posibilitatea de
a manevra pe mare, datorită unei flote de 300 corăbii, la care se adaugă ajutoarele din Lesbos şi Korkyra.
Atena avea o situaţie financiară mult mai bună decât cea militară. Pericle a conceput războiul ca o
retragere a populaţiei Atticii între Zidurile Lungi, ceea ce făcea fără rmări un asediu, câtă vreme flota Atenei
domina mările şi îi proviziona pe asediaţi.
Ostilităţile au început prin atacarea Plateei, aliata Atenei de către tebani, prin martie 431 î.Hr. În aceeaşi
vară, Sparta invadează Attika, fără a realiza nimic, întrucât atenienii s-au retras în spatele Zidurilor Lungi şi au
contraatacat cu flota. În primăvara lui 430 î.Hr., noua invazie a Spartei nu a avut rezultate. Din nenorocire
pentru Atena, a izbucnit o cumplită molimă (ciumă), care a provocat pierderi mari în oraş şi flotă. Tucidide,
descrie amănunţit acest flagel, care în 4 ani a decimat 1/3 din polulaţia Atenei.
În 430 î.Hr., Perikles este găsit vinovat şi e judecat. Războiul continuă cu mai multă forţă, atenienii
reuşind să cucerească în anul 429 î.Hr. Poteidaia. La începutul războiului, atenienii încheiaseră cu regele trac
Sithalkes o alianţă, care nu a adus însă rezultatele scontate, aşa că succesul de la Poteidaia nu a putut fi exploatat
multă vreme.
În toamna anului 429 î.Hr., flota ateniană condusă de Phornion a blocat Peloponesul. Tot acum, Pericle e
reabilitat, dar, din păcate, este om sfârşit: cei doi fii ai săi pieriseră între timp de ciumă. La puţin timp, va cădea
elînsuţi pradă aceleiaşi groaznice epidemii.
După moartea lui Pericle, atenienii vor fi conduşi doar de către lideri care vor îngropa strălucitoarea
Atenă: Kleon, un demagog şi Nikias, un nehotărât.
În 428 î.Hr., Lesbos vrea să iasă din Ligă şi abia după un an va fi silită să capituleze. Kleon a propus măsuri dure de pedepsire a răscoalei. Un
an mai târziu, 427 î.Hr., în Korkyra a fostă o revoltă oligarhică. Korkyra avea pentru Atena o deosebită importanţă, întrucât asigura legătura cu hellenitatea
occidentală.
Tot acum, atenieni pregătesc o primă expediţie siciliană, în împrejurările în care în anul 426 î.Hr., Liga peloponesiacă cucereşte un important
punct strategic la ieşirea nordică a trecătorii Termopile. Pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, între timp, partida lui Kleon câştigă teren la
Atena.
O expediţie siciliană este încredinţată unui experimentat militar, Demosthenes. În drum spre Sicilia, el sesizează că Pylos e locul ideal de unde
poate fi lovită Sparta, prin fixarea uni cap de pod şi încurajarea începerii unui nou război messenian. Demosthenes renunţă la expediţia siciliană propriu-
zisă şi cucereşte Pylos, capturând 420 de spartani, ceea ce însemna o adevărată catastrofă pentru Sparta, întrucât aceştia reprezentau 10% din armata
Lacedemonei.
Sparta este gata pentru a purta tratative, mergând până la încheierea unei alianţe cu Atena. Kleon comite una dintre primele greşeli, respingând
această nesperată ofertă spartană. În condiţile în care situaţia Atenei nu era dintre cele mai bune, rezervele financiare fiind epuizate, Kleon impune în
425/424 î.Hr. Mărirea tributului pe care îl plăteau membrii Ligii de la Delos de la 460 de talanţi la 1460.
Anul 424 î.Hr. Este un an în care cei doi adversari îşi provoacă, reciproc, grele lovituri. Nikias cucereşte insula Kythera, un alt pas important în
37
planul de blocare a Peloponesului, în timp ce Brasidas traversază Hellada până la graniţa cu Macedonia spre a ajuta aliaţii din Chalkidike. Importanta
cetate Amphipolis este cucerită de spartani, iar strategii implicaţi în această înfrngere – printre care Tukydides, fiul lui Oloros. Sund condamnaţi şi exilaţi.
Este interesant de reţinut faptul că anul 424 î.Hr. Reprezintă şi un moment important în istoria tacticii militare. Tucidide descrie bătălia de la
Delion, în care atenienii, luptând pentru întâia dată în câmp deschis au fost înfrânţi de beoţienii, care utilizau în premieră falanga oblică, tactică care va fi
mai apoi perfecţionată de către marii generali Epameinondas şi Filip al II-lea al Macedoniei. Înfrângerea de la Delion a subliniat justeţea planului de
război defensiv al lui Pericle.
Pentru ca anul 424 î.Hr. Să fie pe deplin catastrofal pentru Atena, se înregistrează şi o gravă prejudiciere
a influenţei sale în Sicilia. La Gela a avut loc un ‘congres’ sicilian în care Hermokrates din Syracusa a sintetizat
punctul de vedere sicilian în formulă: Syracusa trebuie să aparţină grecilor din Sicilia. De reţinut că în 424/423
î.Hr., Atena reînoieşte pacea lui Kallias cu Imperiul Achemenid.
Peste un an, strategul atenian Laches încheie un armistiţiu, înclinarea combatanţilor spre pace fiind vădită. Un mic incident face însă ca luptele
să reînceapă, ambii adversari obţinând doar succese schimbătoare. Prin tratatul din anul 423 î.Hr., Nikias obţine de la Perdikkas al II –lea, regele
Macedoniei, ca acesta să livreze lemn pentru corăbiile Atenei.
Kleon a obţinut succese minore în Thracia, dar e înfrânt la Amphipolis, într-o ciocnire în care 600 atenieni, printre care şi Kleon mor. Tot în
această bătălie şi-a pierdut viaţa şi marele general spartan Brasidas.
Partizanii păcii fac presiuni la Atena, dar şi la Sparta, care era ameninţată şi de apropiata expirare a
tratatului de 30 de ani cu Argosul. Astfel, se va încheia – în anul 421 î.Hr. – O pace pe 50 ani, are cărei clauze
ne-au fost transmise de Tucidide:
- Sparta cerea eliberarea celor 420 de prizonieri luaţi de Demosthenes în 425 î.Hr. la Sphakeria,
evacuarea Pylosului, a insulei Kythera şi a cetăţii Methone;
- Atena îşi refăcea Liga, Sparta ‘livrîndu-i’, astfel, pe cei care trecuseră de parte ei.
Pacea lui Nikias a fost, fără îndoială, un succes pentru Atena, deoarece scopul pentru care Perikles a
intrat în război a fost atins: s-a păstrat situaţia anterioară anului 431 î.Hr.
Numai că pentru atenieni se ridica o gravă problemă: reformularea manierei de organizare şi de
conducere a Ligii, de aceasta depinzând menţinerea rolului de mare putere a Atenei.

5.5.3. Marea expediţie siciliană

Pacea lui Nikias i-a nemulţumit profund pe aliaţii Spartei, în primul rând pe corintieni, care pun la cale, împreună cu Elida, Mantineea, Argos,
Chalkidike, închegarea unei ligi proprii. În noile condiţii, Spartă şi Atena vor încheia în anul 421 î.Hr., o epimmachia, adică o alianţă defensivă pe 50 de
ani. Ca o minoră compensaţie, spartanii vor reuşi realizarea unei symachii cu Beoţia.
La Atena, Nikias şi pacea lui sunt uitaţi, radicalii Hyperbolos şi Alcibiade câştigând iarăşi teren politic. Alcibiade, personalitate curioasă şi
controversată, dorea să izoleze complet Sparta. El va reuşi să determine în anul 420 î.Hr. Încheierea unei symmachii pe 100 de ani cu Argos, Mantineea şi
Elida.
Eşecul acestei politici se vădeşte foarte repede. În 418 î.Hr., Agis, regele Spartei, va înfrânge Argosul, cu tot sprijinul acordat acestuia de
atenieni. Consecinţa acestei victorii este una majoră: refacerea hegemoniei spartane în Pelopones. Ca urmare, Hyperbolos va fi ostracizat în 417 î.Hr.,
soartă pe care abilul Alcibiade o va evita printr-o alianţă cu Nikias.
Prin urmare, pacea lui Nikias este, în realitate, o pace întreruptă de diverse conflicte, între care reprimarea răscoalei din insula Melos, locuită de
o populaţie Dorică şi chiar o expediţie ateniană de jaf în Pylos. Spartanii nu au intervenit, probabil din cauza Argosului, care în 416 îşi reînnoise alianţa cu
Atena.
Expediţia ateniană în Sicilia reprezintă unul din evenimentele majore ale întregii istorii hellenice. În
Sicilia luptele dintre polisurile siciliene continuă.
Syracusa, doriană, supune cetatea Leontinoi, ioniană şi aliată a Atenei. Segeste, aliata Atenei, îi cere acesteia ajutor, fiind în conflict cu cetatea
Selinus. Cererea de ajutor a Segestei a provocat mari dezbateri în ekklesia ateniană. Alkibiades, care imagina cucerirea Occidentului şi prin război naţional
hellenic împotriva Carthaginei, având ca obiectiv realizarea unei dominaţii ateniene asupra Mediteranei, agita spiritele în acest sens. Atenianul de rând
vedea aici o dublare sau o triplare a veniturilor sale. În acest context, se observă ce rol putea să joace mânuirea unei mase umane de către un demagog abil.
Alcibiade profită de orbirea poporului pentru a-l incita în hotărârea de a purta această expediţie în care
el însuşi era foarte interesat: relizarea unei autorităţi persoanle imposibilă în Attica, dar uşor de realizat în
occident.
În aprilie 415 î.Hr., ecclesia hotărăşte să trimită ajutor Segestei şi să restabilească autonomia cetăţii Leontinoi. Este format un impresionant
corp expediţionar: 134 trireme + 25.000 soldaţi, comandaţi de Lemachos, Nikias şi Alkibiades, având cu toţii calitatea de comandanţi supremi, adică
dispunând de competenţa de a purta război şi încheia tratate.
În Sicilia, atenienii au avut supriza de a constata absenţa entuziasmului aliaţilor. Dar ceea ce era mai
grav, aceştia au observat la atenieni absenţa unui plan clar de conducere a războiului. În timp ce Lemachos
propune luarea Syraksei, Alcibiade credea că trebuie câştigate micile comunităţi pentru a avea o bază de
operaţiuni militare. Planul lui Alcibiade e urmat, dar fără succes.
Pentru că nenorocirea să fie completă, ecclesia a hotărât, la instigarea lui Thessalos, fiul lui Kimon,
rechemarea lui Alcibiade pentru judecată. Alcibiade săvârşeşte o faptă pentru care este considerat trădător de
patrie: în loc să răspundă chemării, fuge la Sparta.
În toamna anului 415 î.Hr., flota ateniană debarcă în portul Syraksei, Nukias obţinând un prim succes. Flota debarcă a doua oară în mai 414
î.Hr., atenienii construind fortificaţii, asediază oraşul şi-i întrerup legătura cu spaţiul rural. Sparta trimite la Syraksa pe Gylipps, un experimentat militar
care reuşeşte să refacă moralul syrakusenilor şi să realizeze străpungerea asediului. Nikias cere ajutor la Atena, pentru că flota era slăbită, iar armata de
uscat era incapabilă să fac faţă atacurilor Syrakusei. Va primi în 413 î.Hr. Încă 75 trireme, comandate de Demostene şi Erymadon.
Trebuie notat că, după o lungă perioadă de timp, în primăvara anului 413 î.Hr., armata spartană, ocupă Dekeleia (20 km de Atena) şi pustieşte
nordul Atticii.
La sfârşitul verii anului 413 î.Hr., a avut loc catastrofa expediţiei siciliene. În iulie 413 î.Hr., în urma
unui atac nocturn e înfrânt Demostene. Conflictul Demostene-Nikias se agravează, ceea ce va duce la crearea
unor dificultăţi. Nikias recunoaşte inutilitatea asediului. Producerea unei eclipse de lună la 27 august 413 l-a
speriat pe Nikias, care va ţine flota la ancoră încă o lună, ceea ce permite Syrakusei să închidă portul, blocând
flota ateniană care renunţă la străpungerea blocadei.
38
 Părăsind flotă, atenienii se retrag în interiorul Siciliei, pentru ca, în decembrie 413 î.Hr., să se producă
dezastrul şi capitularea de la Asinaros. Se poate spune, pe drept cuvânt, că cea mai mare catastrofă a armatelor
greceşti, încheiată cu distrugerea unei armate de cca. 40.000 de soldaţi. Nikias şi Demostene sunt capturaţi,
judecaţi şi executaţi.

5.5.4. Războiul dekeleic şi ionic

Eşecul expediţiei siciliene a avut consecinţe dramatice asupra Atenei, influenţând decisiv şi evoluţia
ulterioară a Helladei. Ea a fost o “răscruce” şi pentru istoria generală a Anitichităţii, pentru că slăbirea Atenei a
permis revenirea Imperiului Achemenid ca forţă politică şi militară în Marea Egee.
După catastrofa din Sicilia, Darius al II –lea îşi poate permite să considere pacea lui Kallias ca fiind anulată şi-i ordonă lui Tisapherne, satrapul
Lydiei şi lui Pharnabazo, satrapul Phrygiei, să încaseze tributul restant de la polisurile greceşti din Asia Mică. Achemenidul va trece de partea Spartei,
acordându-i subsidii, spartanii cerându-i perşilor pe grecii microasiatici.
Ca urmare, Chios, Ytilene, Methymna se desprind de Liga de la Delos, urmate apoi de Milet, ceea ce a provocat mari dificulăţi Atenei.
Dificultăţile acestea au determinat că în 413 î.Hr. Să se recurgă la mărirea contribuţiei aliaţilor, în următorul an fiind atacată ultima rezervă de 1000 de
talanţi. Este semnificativ, că în interior, democraţia este considerată responsabilă pentru eşecul expediţiei din Sicilia.
Facţiunile aristocratice sunt în activitate. Se impun 4 lideri: Antiphon, unul dintre cei mai străluciţi avocaţi ai timpului, Peisandros, fost
apropiat al lui Kleon, Phyrinichos şi Theramene. În 413 î.Hr. au loc alegeri pentru cei 10 probuloi, membrii unei ‘comisii’ de consilieri ai Sfatului, care-şi
asumă o parte importantă a prerogativelor acestuia. Este limpede că se produce reorganizarea în sens aristocratic a Atenei, în speranţa de a obţine o alianţă
cu Persia.
Alcibiade părăseşte Spartă şi intră în legătură cu noii lideri ai Atenei, oferindu-şi serviciile pentru a încheia un tratat cu perşii, în situaţia
îndepărtării regimului democrtic. El a găsit audienţă la ofiţerii flotei din Samos, care aveau simpatii aristocratice. Dar perşii refuză o asemenea ofertă,
reînnoindu-şi alianţa cu Sparta.
În mai 411 î.Hr. Are loc ‘revoluţia aristocratică’: în fruntea Atenei este impusă o ‘comisie’ de 30 de membri. În şedinţa ecclesiei din 8 iunie 411
î.Hr., sistemul democratic e desfiinţat. Se propune ca nimeni să nu mai primească salarii şi alte ajutoare din banul public, iar numărul cetăţenilor cu
drepturi politice depline să fie limitat la 5000 de membri, care puteau decide în chestiuni politice majore, mai cu seamă în încheierea tratatelor dacă sfatul
celor 400 găsea întemeiate aceste decizii.
Prin urmare, sensul revoluţiei aristocratice de la Atena era că instituţia celor 400 şi nu a celor 5000 să preia întreaga putere în stat. Evenimentul
este diferit interpretat de tradiţia literară: în vreme ce Tucidide vorbeşte de o teroare oligarhică, Aristotel (în Statul atenian) că totul a fost rezultatul unei
evoluţii paşnice.
Între timp, Samos îşi recapătă autonomia, iar flota ateniană, ancorată aici, respinge lovitura de stat de la Atena. Ea îşi alege noi strategi, dintre
care merită menţionaţi: Thrasyllos şi Thasybulos, flota devenind sprijinul democraţiei împotriva oligarhiei. Liga de la Delos se destramă, practic, în 411
î.Hr. Eubeea se desface de Ligă, fiind pierdute apoi Byzantion şi Dardanele. Aceste ultime pierderi au provocat căderea Consiliului celor 400.
Ca urmare, puterea trece la cei 5000 care ‘se puteau echipa militar’. Cei 5000 constituie un sfat cu 4 secţiuni, care să se ocupe de afacerile din
stat. în acest chip, constituţia de inspiraţie beoţiană a lui Theramenes intra în vigoare, ea durând însă doar 8 luni.
Decăderea Atenei se accelerează în 411 î.Hr., când în toamnă este pierdută insula Thassos, vitală pentru resursele ei financiare. Thalassocraţia
Atenei era o amintire, fapt şi mai puternic resimţit în condiţiile în care spartanii, cu ajutorul perşilor, îşi construiesc o importantă flotă, ale cărei
comunicaţii erau asigurate de flota syrakusană, comandată de Hermokrate.
Cu toate acestea, atenienii, conduşi de Thrasybulos şi Alkibiades, îi înfrâng la Kynossema, Abydos şi Kyzikos pe spartani. Alcibiade reuşeşte
ca, în mai 410 î.Hr., să distrugă flota spartană, ceea ce va permite Atenei să preia controlul în Hellespont şi să redevină o putere navală: perceperea taxelor
în Strâmtori îi consolidează finanţele. În urma dezastrului naval, Sparta este gata să ofere pace: cere Pylos şi Kythera pentru a evacua Dekeleea.
Sub influenţa lui Kleophon, Atena a respins oferta, ceea ce a atras şi dispariţia constituţiei lui Theramene. În iulie 410 î.Hr., democraţia este
restabilită în vechea ei formă: s-a încercat chiar codificarea dreptului Atenei, acţiune eşuată însă. Din nenorocire, populismul deşănţat promovat de
Klephon a ruinat finanţele ateniene: asigurarea aşa-zisei diobelie, adică a unei pensii de stat pentru cetăţenii fără demnităţi şi care nu servesc în armată.
Deşi, în 409 î.Hr., Alcibiade încheia un armistiţiu cu Pharnabazos şi este numit comandant suprem, sitaţia generală evoluase în defavoarea
Atenei, el şi ceilalţi generali nemaiputând să redreseze lucrurile.
Sparta a avut norocul să găsească în persoana lui Lysandros ceea ce îi lipsea: un excelent amiral. El i-a convins pe perşi că în avantajul lor nu
este echilibrul în Hellada, ci victoria Spartei. Şi-a atras un preţios aliat, fiul lui Darius al II –lea, energicul şi ambiţiosul prinţ Kyros cel Tânăr, karanos al
armatei persane din Asia Mică.
În primăvara lui 407 î.Hr., la Notion, Lysandros înfrânge pe atenieni, ceea ce a atras înlăturarea lui Alcibiade de la comandă. Acesta se va
retrage în Chersonesul Thracic, pe un domeniu al său, unde va fugi în 404 î.Hr. la Pharnabazos, fiind asasinat de perşi la cererea lui Lysandros.
Şi Lysandros va fi înlocuit la comandă de către Kallikratidas, care, certându-se cu Kyros, pierde subsidiile. În locul lui Alcibiade, comanda
flotei este încredinţată lui Konon. Kallikratidas continuă seria victoriilor spartane, înfrângându-l şi blocându-l pe Konon în portul Mytilene. Dar abilul şi
ingeniosul amiral Konon construieşte 150 trireme şi, în august 406 î.Hr., la Aeginusse va zdrobi complet flota spartană, capturând peste 70 de corăbii.
Ecclesia ateniană declasează însă stupidul proces împotriva învingătorilor de la Arginusse, pentru a respinge apoi – la sugestia aceluiaşi
Kleophon – o nouă ofertă de pace a Spartei.
Dramatismul situaţiei Atenei este subliniat şi de încrederea de a obţine sprijinul cartaginez. Între timp atenienii pierd Strâmtorile, ceea ce a
accelerat ruinarea econmică, întrucât pierderea acestora era conjugată şi cu ocuparea Dekeleei.
Spre nenorocul Atenei, Lysandros revine în fruntea flotei spartane, care, în 405 î.Hr., la Aigos Potamoi
provoacă, ajutaţi şi de inconştienţa lui Kolon, dezastrul naval al atenienilor, desăvârşit şi de executarea a cca.
4000 de prizonieri. Un singur membru al Ligii de la Delos, Samosul, rămâne lângă atenieni, restul trecând de
partea Spartei.
Lysandros blochează golful Saronic cu 150 trireme, combinându-şi manevrele cu trupele terestre,
comandate de regii Agis şi Pausanias al II –lea, care campau în faţa Atenei, la Academie, chiar în faţa porţii
Atenei.
Întrucât Kleophon refuză discuţiile este ucis. Theramenas tratează cu Lysandros asupra următoarelor
condiţii de pace:
- Atena îşi pierde toate posesiunile;
- Este obligată să dărâme Zidurile Lungi;
- Flota este redusă la doar 12 unităţi;
- Exilaţii sunt reprimiţi;
- Este obligată să redevină membru al Ligii Peloponesiace.
Cu intrarea lui Lysandros în Pireu, în aprilie 404 î.Hr., şi capitularea Samosului, după un lung asediu, ia
39
sfârşit războiul peloponesiac.

5.5.5. Concluzii
Războiul peloponesiac este cel mai important eveniment al istoriei hellenice de la războaiele medice,
angajând pe toţi helleni pe o arie cuprinsă între litoralul mikro-asiatic şi Sicilia şi din Thracia până în Cipru.
Facilitând şi antrenarea Imperiului Achemenid, el a devenit cu adevărat un eveniment de istorie universală de
primă importanţă.
Tocmai antrenarea perşilor a dus la rezultatul, oarecum paradoxal, ca victoria să aparţină, în realitate,
Achemenizilor şi nu Ligii Peloponesiace. Astfel, după ce în urma războaielor medice şi a victorilor Ligii de la
Delos, condusă de generalii şi amiralii Atenei, perşii dispăruseră ca mare putere, iată că – prin căderea Atenei
din anul 404 î.Hr. – Secolul IV î.Hr. A devenit, până la Filip al II –lea al Macedoniei şi Alexandru, un secol al
preponderenţei achemenide. Prin urmare, războiul peloponesiac a făcut ca Hellada – care, până atunci, era
centrul lumii vechi – să devină o regiune periferică, aflată între perşi şi Dionysos din Syrakusa.
Acest război a marcat şi începutul declinului polisului hellenic. S-a observat că Liga de la Delos nu a
rezistat, că s-a ajuns la exces de democraţie, la ruperea echilibrului dintre libertate şi necesitate, rezultând
incapacitatea de acţiune energică, toate la un loc îndreptând Hellada spre disoluţia şi anularea ei ca factor politic
şi militar mondial.
Nu trebuie uitat, în acelaşi timp, că războiul peloponesiac a dus la modificări fundamentale în
comportamentul uman: represiune şi acte de cruzime abominabile. Dar, totodată, ca un alt paradox, merită
subliniat că multe din realizările majore ale culturii Helladei aparţin tocmai acestei perioade: filosofia lui
Socrate, tragediile lui Sophocle şi Euripide, comediile lui Aristophan, sofistica, direcţia de cercetare
hippocratică, vizibilă şi în metoda istorică a lui Tucidide etc., ceea ce a creat un fericit echilibru cu excesele şi
iresponsabilitatea multora dintre liderii Atenei.
Războiul peloponesiac, privit în relaţie cu incapacitatea Spartei de a construi o nouă Helladă, a exercitat
o influenţă decisivă asupra istoriei şi spiritului hellenic din secolul al IV –lea î.Hr. Doar ridicarea Macedoniei şi
cuceririle lui Alexandru cel Mare vor aduce renaşterea acestui spirit, oferindu-i lumea întreagă spre manifestare.

6. Declinul polisului grec (404-360/336).

Hellada între presiunea persană şi ascensiunea Macedoniei

6.1. Raporturile hellenilor cu perşii şi cartaginezii

Perioadă este dominată de apariţia unei realităţi extrem de importante: intervenţia perşilor în relaţiile
dintre helleni. Este ştiut că apariţia şi exercitarea preponderenţei persane au fost posibile ca urmare a luptelor
particulare din Hellada. Dacă Grecia ar fi fost unită, putea să se opună militar Persiei şi nu se ajungea la
evenimentele din 387 î.Hr.
Ceea ce este şi mai interesant este că Imperiul Achemenid s-a menţinut prin forţa mercenarilor greci şi că, în primele faze ale războiului cu
Alexandru, ei au jucat un rol eminent. Preponderenţa persană s-a menţinut până la Artaxerxes al III –lea Ochos (359-358 î.Hr.) prin aur, mijloc care a
servit excelent diplomaţia de la Susa.
În Occident, Cartagina a exercitat o puternică presiune asupra Helladei vestice.
Syrakusa a participat la războiul peloponesiac şi a pierdut flota la Kyzikos. Acest fapt, conjugat cu luptele dintre polisurile siciliene, i-au oferit
Carthaginei prilejul de a interveni. Între anii 409-405 î.Hr., Cartagina a cucerit Selinus, Akragas, Himera, Gela continuând ofensiva spre est. În aceste
condiţii, Dionysios va prelua puterea la Syrakusa. El a exercitat între 405-367 î.Hr. O dominaţie fără scrupule, devenind modelul tiranului nou. Şi-a
întemeiat autoritatea pe purtarea războiului împotriva Cartaginei.
Războiul a fost schimbător: când ajunge el să cucerească Motye, când este asediat în Syrakusa. În cele din urmă, va încheia o pace favorabilă
cu punii, devenind stăpânitor al părţii răsăritene a Siciliei. A cucerit sudul Italiei cu polisurile Rhegion şi Krotona dominând astfel Adriatica şi coasta
illyrică, jucând un rol important în Hellada ca prieten al Spartei.
Stăpânirea întemeiată va dispare în timpul succesorului şi fiului său, Dionysios al II –lea. Acesta va fi alungat în 354 î.Hr. În timp ce Dion,
unchiul său şi fost elev al lui Platon, va fi asasinat.
Profitând de situaţie, Cartagina atacă din nou. Solicitat, Korinthul trimite în Sicilia pe Timoleon în 344 î.Hr., care va restaura situaţia militară,
obţinând o victorie la Krimisos. Timoleon îl sileşte pe Dinysios al II –lea, care revenise, să părăsească insula. Korinthianul a restabilit democraţia, a
refăcut Gela şi Akragas aducând colonişti din Hellada. Syrakusa va fi conducătoarea Ligii tuturor oraşelor din Sicilia.
După plecarea lui Timoleon (337-336 î.Hr.), încep iar tulburările ceea ce oferă Cartaginei posibilitatea să intervină. În Sicilia este, aşadar,
aceeaşi imagine tristă a patriei mame.

6.2. Hegemonia spartană

În urma victoriei în războiul peloponesiac, Sparta ia locul Atenei în fruntea Helladei. Lysandros este cel
mai puternic om al zilei, până într-acolo încât i se acordă onoruri divine. Chiar Sparta îi aşează la Delphi statuia
lângă zeii olimpieni, iar oligarhii din Efes şi Samos i-au decretat onoruri divine.
Aliată cu perşii şi cu Dionysios I, Sparta a oferit hellenilor în locul libertăţii promise o stăpânire brutală.
Precum odinioară, Atena a utilizat democraţia pentru a-şi consolida dominaţia, Sparta face acelaşi lucru,
introducând regimuri oligarhice sprijinite de magistraţi spartani, harmostes, asistaţi de garnizoanele Spartei.
Oligarhii impun în vara anului 404 î.Hr. Teribilul regim al celor 30 de tirani. Ei au exercitat o aprigă
teroare politică, care a avut cca. 1500 de victime, fiind atotputernici, sprijiniţi de Spartă şi de cei 700 de soldaţi.
40
Teramenes, care s-a opus terorii, a fost executat. Liderul democrat Trasybulos s-a refugiat la Teba, de unde a
revenit şi a restaurat regimul democratic.
În 403 î.Hr., sub arhontele eponim Euclides, s-a produs restaurarea democraţiei cu un sfat de 500 de
membri. Pentru realizarea păcii generale, s-a decretat amnistia. Dar restaurarea democraţiei la Atena nu a
însemnat şi revenirea Atenei la statutul de mare putere.
Hellada este controlată da Sparta, care prin Lysandros se amestecă în luptele pentru tronul Imperiului Achemenid. Lysandros se înţelege cu
Kyros pentru a-l ajuta în acţiunea de răsturnare a lui Artaxerxes (404 359 î.Hr.). Eşecul şi moartea lui Kyros ca şi dezvăluirea relaţiilor lui cu Lysandros
duce la compromiterea Spartei faţă de Persia.
Tisaphernes ameninţă cu represalii oraşele hellenice din Mikroasia fidele lui Kyros, iar ele cer ajutor Spartei, care va interveni din datoria de
hegemon şi nu din sentimente pan-hellenice.
Între 400-395 î.Hr., Sparta va combate pe perşi în Asia Mică, obţinând succese importante sub comanda regelui Agesilaos, protejatul lui
Lysandros. Tânărul rege care, la trecerea în Asia, a făcut jertfe precum Agamemnon, a obţinut în 395 î.Hr. O victorie la Sardes.
Aurul persan a pus pe picioare o alianţă antipersană. Aceasta, având la dispoziţie şi o flotă comandată de Konon, deschide ostilităţile împotriva
Spartei, începând ceea ce s-a numit ‘războiul corintic’ între anii 395-386 î.Hr.
În cursul ostilităţilor, Lysandros îşi pierde viaţa. Sparta îl cheamă pe Agesilaos din Mikroasia. Astfel, sub comanda lui, ei obţin în 394 î.Hr. O
victorie la Koronea împotriva aliaţilor Corint şi Argos, dar, la Knidos, Konon învinge flota spartană. În urma acestei victorii, escadele persane reapar în
Marea Egee, iar polisurile microasiatice, cărora Konon le garanta autonomia, trec de partea perşilor.
Lui Konon şi lui Euagros li se ridică statui în agora ateniană. Sunt primii, după tiranicizi, cărora cetatea le acordă o asemenea onoare. Victoria
lui Konon a permis Atenei să reconstruiasă Zidurile Lungi şi să constituie o nouă ligă, având Rhodosul, Chiosul şi Mytilene în componenţă. Dionysios I al
Syrakusei nu va intra în alianţă cu Atena, dar nici cu Sparta, optând pentru neutralitate.
O modificare importantă în tactica militară a vremii introduc generalul atenian Iphikrates: modifică
armamentul soldailor atenieni, pe cărei transformă în peltaşti, infanterişti uşor înarmaţi cu lance lungă, scut mic,
rotund, asemănător cu cel thracic (pélte). Noua tactică presupune exerciţii militare foarte dure. În consecinţă se
impun tot mai mult mersenarii, întrucât cetăţenii refuză executarea acestui gen de antrenament.
În 389 î.Hr., Trasybulos încearcă să refacă Liga de la Delos, ceea ce a determinat Imperiul Persan să reia
relaţiile cu Sparta, punând capăt războiului corintic. Pacea (“un dictat şi nu un tratat) va fi încheiată de
Antalkidas în 387 î.Hr.
Pacea regală a dus la creşterea puterii Spartei în Hellada şi, implicit, la creşterea influenţei persane, dar
şi la accentuarea opoziţiei antipersane şi antispartane. Ecoul acestei atitudini este Isokrates, aflat în căutarea
unui lider care să reunească hellenii şi să cucerească teritorii din Imperiul Achemenid, pentru a rezolva
problemele economice şi sociale ale Helladei.

În 349-348 î.Hr., Filip operează în Chalcidike, ocupând Olynthos, importantă bază ateniană.
După zece ani de la declanşare, în 346 î.Hr., se încheie ‘războiul sacru’.
Cetăţile hellenice au încheiat o alianţă antimacedoneană. Confruntarea dintre cele două forţe s-
a desfăşurat la Chaironeia, încheindu-se cu victoria deplină a lui Filip.
După bătălie, în 338-337 î.Hr., s-a desfăşurat Congresul de la Corint, convocat de regele
Macedoniei, cu participarea delegaţiilor din cele mai importante comunităţi hellenice. Urmarea acestei
conferinţe a fost alcătuirea Ligii de la Corint, a cărei funcţionare avea la bază un tratat între greci în
sensul unei alianţe panhellenice şi un acord între Filip şi fiecare stat grec participant, având drept
rezultat o alianţă defensivă şi ofensivă permanentă.
Filip a propus drept obiectiv de bază al acestei alianţe o campanie panhellenică împotriva
perşilor ca răzbunare pentru sacrilegiul comis de Xerxes prin distrugerea templelor zeilor hellenici.
Consiliul Ligii de la Corint a încredinţat lui Filip comanda cu titlul de strategos autocrator,
adică comandant suprem cu drept de a purta războiul şi de a încheia pace. În primăvara lui 336 î.Hr.,
Filip a trimis în Asia Mică o avangardă comandată de Parmenion şi Attalos.
Filip devenea garantul librtăţii şi autonmiei Helladei care se afla sub protectoratul său. Planul
său de a purta războiul antipersan a luat sfârşit, pentru că, în vara lui 336 î.Hr., marele rege a căzut
asasinat.
In 324 î.Hr., Alexandru emite două decrete în Susa. Unul privea adorarea sa ca zeu de către
helleni, ceea ce nu a provocat probleme pentru că apoteoza stăpânitorului care era în viaţă îşi avea
originea în gândirea greacă şi nu în trediţile vechiului Orient. Astfel, în primăvara lui 323 î.Hr., trimişii
greci îl întâmpină pe Alexandru la Babilon, încoronaţi ca preoţi pentru adorarea unei divinităţi. Al
doilea decret stipula reîntoarcerea exilaţilor, ceea ce a provocat mare tulburare în Hellada, fiind
considerată ca o încălcare a statutului Ligii de la Corint, care garanta libertatea şi autonomia fiecărui
contrahent.
La 13 iunie 323 î.Hr., datorită unei boli necunoscute, Alexandru, cel mai mare cuceritor din
istoria lumii, murea la Babilon.

6.3. Hegemonia tebană şi a doua ligă maritimă ateniană

41
 În timpul păcii regelui, care presupunea abţinerea de la acţiuni ostile, Sparta ocupă fortăreaţa Thebei, Kadmea, impunând un regim oligarhic în
cetate. Faptul a provocat tulburări în Hellada. În 379 î.Hr., tebanii îi alungă pe spartani şi restaurează regimul democratic.
Acţiunea lor a dat semnalul luptei antispartane. După un an, Atena încheie o alianţă cu Theba, pentru că Sparta voia să-i dărâme Zidurile Lungi.
Totodată, ea reînfiinţează o a doua ligă maritimă attică în anul 377 î.Hr., cu scopul de a se apăra de Sparta. Toţi membrii erau liberi şi autonomi, fără
obligaţia de a plăti tribut. Consiliul (synedrion) aliaţilor hotăra împreună cuantumul contribuţiilor. Forţele ateniene conduse de Chabrias şi Thimotheos
obţin succese în Marea Egee şi Marea Ionică împotriva forţelor spartane.
Theba încearcă să supună Boeţia cu scopul de aşi constitui un stat. conducătorii Thebei nu concepeau o organizaţie politică federativă, ci o
structură în care elementul teban şi reprezinte factorul dominant şi decisiv. În acelaşi scop, ei au încheiat o alianţă cu tiranul Iason din Pherai (Thessalia).
Celebrul egeneral şi om politic teban Epameinondas înfrânge în 371 î.Hr., la Leuktra, pe regele spartan Kleombrotos, punând capăt supremaţiei
militare spartane. Instrumentul militar al victoriei este falanga tebană, pe care a urmărit-o evoluând şi viitorul Filip al II –lea, aflat la Theba ca ostatec, o
perfecţionare a celei clasice, hoplitice. După un an, Epameinondas întreprinde o campanie în Pelopones, jefuind şi sprijinind fondarea unui stat mesenian.
Hiloţii pun bazele Ligii Arcadiene cu capitala la Megalopolis, prin synoicismul mai multor aşezări (369 î.Hr.).
În intenţia de a extinde hegemonia thebană asupra întregii Hellade, Epameinondas se va adresa regelui persan. El urmărea nu o unire liberă a
comunităţilor, prin organizarea unei conduceri reprezentative, ci supunerea lor de către un singur polis. Visurile i s-au spulberat în 369 î.Hr., la Mantineea.
Epameinondas şi-a vădit încă o dată geniul militar, învingându-i pe spartani, dar şi-a pierdut viaţa. Dispariţia lui înseamnă şi dispariţia pretenţiei de mare
putere, pentru care Theba nu avea resursele necesare.
Nici puterea maritimă a Atenei nu a avut o existenţă mai lungă, pentru că Rhodos, Chios şi Cos s-au desfăcut în 357 î.Hr. Din Ligă, datorită
intrigilor satrapului Maussolos. În 357-355 î.Hr., acest proces de disoluţie a Ligii a luat sfârşit prin războiul aliaţilor, când, sub presiunea perşilor, Atena a
renunţat la poziţia de mare putere suzerană.
De acum, atenienii îşi vor orienta politica pe o direcţie pacifistă. Preocuparea lor va fi dezvoltarea unei politici economice eficiente care să
sporească forţa economică a polisului. Merită a fi menţionată lucrarea unică în felul ei a lui Xenophon, Poroi, semnificativă pentru această nouă tendinţă,
ilustrată, în plan politic, de activitatea, în plan financiar, a lui Eubulos, arhonte în anul 354 î.Hr.
Această politică are şi consecinţe negative. S-a ajuns la o democraţie radicală, extremă, în care o parte a populaţiei era interesată doar de
bunăstare. În această perioadă se produce decăderea gândirii politice, abstragerea de la activitatea publică. Creşte numărul celor ce se retrag din armată.
Sunt vizibile semnele decăderii morale ale unui stat aflat într-o astfel de situaţie. Se ajunge la primatul interesului financiar şi la subordonarea statului de
către individ.
Există şi manifestări puternice ale idealului panhellenic, formulate într-o manieră directă de Georgias. Liderul curentului panhellenic este
Isokrates din Atena. În Panegiricul său din 380 î.Hr., punea problema unui război naţional antipersan. Pentru început, speranţele sale erau îndreptate spre
Atena, crezând apoi că numai un monarh poate depăşi această stare şi organiza acţiunea comună a hellenilor. Iason din Pherai, Dionysios I au fost, rând pe
rând, modelul acestui monarh. Înainte de a muri, la 98 de ani, a apucat să-l vadă şi pe Filip al II –lea în plină acţiune.

6.4. Ligile Achaica şi Etoliana

Polisul, deşi nu a dispărut ca element al vieţii politice, a fost înlocuit, practic, de ligi, confederaţii
născute, interesant, în regiunile mai înapoiate ale Helladei. Aceste ligi reprezintă creaţii specifice hellenice,
nefiind create de puteri străine, ca de exemplu Liga de la Corint (338 î.Hr.) sau Liga Hellenică (302 î.Hr.). Sunt
rezultatul propriei iniţiative hellenice. Ele se diferenţiază de vechie ligi (peloponesiacă şi attică) pentru că nu
exista niciun polis hegemon. Noile ligi – Etoliană şi Achaică – erau nişte state federale, membrii lor având drept
egal de cetăţenie federal şi fiind organizate pe baza unei constituţii şi legislaţii federale.
Liga Etoliană este atestată epigrafic prima oară în 367-366 î.Hr., într-o inscripţie ateniană. Ea va fi fondată în forma cunoscută pe la 263-262
î.Hr. Ea reunea iniţial nulai triburile etolienem extinzându-se apoi teritorial. Îndeosebi după triumful împotriva celţilor, expansiunea teritorială cuprinde
mai ales Grecia centrală. Magistraţii federali, în număr de trei, strategul, hipparhul (comandantul cavaleriei) şi gramateul (secretarul), erau aleşi anual.
Există un consiliu federal, reprezentativ în raport cu numărul populaţiei, ce avea rolul de a pregăti adunările federale. Suveranitatea propriu-zisă o deţinea
Adunarea Poporului, constituită din toţi etolienii care aveau drept de vot federal. Etolienii, mai arieraţi cultural, nu-şi peţeau reprima vechile apucături
către jaf şi violenţă, ceea ce a făcut ca multe polisuri hellenice să înţe în Liga Etoliană ca măsură de putere în siguranţă faţă de aceste atacuri.
Liga Achaică a fost fondată pe la 280 î.Hr. Prin unirea a 4 polisuri ahaice din marginea nordică a peloponesului, la care vor adera apoi alţi ahei.
În 251 î.Hr., Arătos din Sikyon, cere eliberarea oraşului de tiranie, se alătură Ligii Ahaice. Constituţia federală a ligii ahaice nu este pur democratică şi
oligarhică. Existau aceeaşi magistraţi magistraţi federali ca şi la etolieni, la care se ami adaugă un navarchos (amiral). Trebuie notată existenţa unui
puternic şi influent colegiu, precum în oligarhiile doriene, alcătuite din 10 demiurgoi.
Exista o adunare federală la care participau toţi aheii începând cu vârsta de 30 de ani. Această adunare se întrunea de 4 ori pe an într-un
synodos. Exista şi synkletos, adunarea extraordinară. Nu se ştie sigur dacă exista un consiliu federal. Cu privire la liga Ahaică, Bengtson observa că
aceasta “a pus în valoare forţele atât de multă vreme neutilizate ale nordului Peloponesului”.
Trebuie spus că particularităţile funciare ale hellenilor au creat probleme dificile în Hellada, datoritîă confruntărilor permanente dintre cele duă
ligi. Una dintre cele mai importante personalităţi din Liga Ahaică a fost Arătos din Sikyon, un remarcabil om de stat, diplomat care, în calitatea de strateg,
a determinat în mod considerabil, din anul 245 î.Hr., destinul ligii.
Arătos a scris Memorii (pierdute), dar care ne sunt cunoscute, indirect, prin Polybios şi Plutarch (Arătos), care le-au citat astfel încât cele mai
multe informaţii despre Liga Ahaică să ne parvină.
Ligile Etoliană şi Ahaică vor juca un rol important în războaiele greco-macedonene şi apoi în timpul
intervenţiei Romei în Orientul hellenistic.

7. Atena şi Sparta în epoca hellenistica

7.1. Conceptul de hellenism

Una dintre cele mai disputate probleme o reprezintă definirea, esenţa conţinutului epocii hellenistice.
Până în secolul XIX nu s-a pus problema în mod conştient şi concret că după Alexandru ar urma o altă epocă
istorică cu propriul ei specific. S-a acreditat ideea că, în ultimă instanţă, era vorba de o decădere continuă a
hellenităţii începută îndată după războiul peloponesiac. Răspândirea civilizaţiei greceşti nu e insa opera
exclusivă a campaniilor lui Alexandru, ea se produsese de mult.
În mod obişnuit se consideră că hellenismul începe odată cu moartea lui Alexandru şi se
sfârşeşte cu anul 30, când Octavianus a cucerit Egiptul. După unii cercetători, hellenismul ar începe
odată cu domnia lui Filip II; totuşi este un bun acceptat că hellenismul constituie o etapă distinctivă în
istoria antichităţii şi că impulsul decisiv în acest sens a fost dat de Alexandru.

42
 Fără îndoială că între imaginea pe care Alexandru o avea cu privire la imperiul creat de el, la
dezvoltarea viitoare a acestui imperiu, nu se va găsi decât în parte şi deformat în perioada care ia urmat
morţii sale. Faptul acesta se datorează, în bună masură, şi celor care şi-au împărţit între ei imperiul,
adică foştii lui generali, pe care istoriografia antică şi modernă i-a desemnat cu termenul de diadohi şi
epigoni.
Diadohii şi epigonii lui Alexandru nu i-au împărtăşit vederile politice şi i-au dezaprobat în mod
direct politica de apropiere faţă de elementul aristocratic persan şi în general oriental. De fapt, în
primle trei decenii de după moartea lui Alexandru, hellenismul se reprezintă în mod pregnant prin
luptele dintre diadohi şi epigoni pentru succesiunea lui Alexandru.
Sunt puţine epocile istorice care se pot compara cu epoca hellenistică în schimbări de situaţii
atât de rapide dar şi pentru acţiunea politică dusă cu mijloace sângeroase. Dincolo de războaiele
propriu-zise, tradiţia literară e plină de crime şi asasinate în familie. Faptul că Alexandru nu a avut un
urmaş legitim care să preia tronul şi să exercite puterea a determinat, în mod fatal, desfăşurarea
evenimentelor ulterioare.
Diodor spune că Perdikkas primeşte de la Alexandru inelul regal-sigiliu, care autentifica actele regale; la întrebarea cui lasă regalitatea,
Alexandru răspunde prietenilor “că celui mai puternic”. Desigur că şi aceasta este o anecdotă născută ulterior, în urma experienţei istorice. Perdikkas a fost
cel mai tenace apărător al moştenirii lui Alexandru, misiune extrem de dificilă, întrucât unitatea imperiului nu se realizase pe deplin.
După moartea lui Alexandru, armata macedoneană îl desemnează drept rege pe Phillipos Arrhidaios, fratele vitreg al lui Alexandru, slab de
minte, dar conservă totodată drepturile la tron pentru copilul ce avea să-l nască Roxana. Înainte de a pleca în campania asiatică, armata îi ceruse lui
Alexandru să-l asocieze pe Phillipos Arrhidaios la tron. Încoronarea ca rege a acestuia a fost însoţită de păstrarea drepturilor pentru pruncul ce avea să-l
nască Roxana.
În sfârşit, 3 generali sunt desemnaţi drept tutori ai regelui şi anume: Perdikkas, care era administratorul părţii asiatice a imperiului; Antipatros,
numit strateg al Europei; Krateros, comandantul armatei Orientului, cel mai viteaz şi mai iubit dintre generalii macedoneni. Cei trei generali sunt tutorii
regelui, Perdikkas având autoritatea eminentă asupra celorlalţi.
Faptul acesta reprezintă în ultimă instanţă o reacţie a elementului macedonean la politica de până atunci a lui Alexandru. Împortiva ideii şi a
dorinţei lui Perdikkas şi Eumenes de a păstra unitatea imperiului, apare o puternică grupare condusă de Ptolemaios, care va impune în 323 distribuirea
satrapiilor după cum urmează: Ptolemaios – Egiptul, Antigonos Monophtalmos – Anatolia sudică, Eumenes din Kardia – Anatolia nordică şi centrală ce
urmau să fie cucerite, Leonatos – Frigia hellespontică, Lysimachos – Thracia, Krateros – Hellada. Ultimii doi se aflau sub dominaţia lui Antipatros, pentru
că el era strateg al Europei. Seleukos a primit comanda Gărzii Regale a hetairoilor.
In bătălia de la Ipsos din 301 i.Hr. a dispărut şi ideea unui singur imperiu indivizibil al lui
Alexandru, născându-se în schimb sistemul statelor hellenistice. În urma bătăliei, Demetrios a părăsit
Hellada, păstrând doar Korinthos, Kypros şi confederaţia Insularilor, Liga Hellenilor din 302 î.Hr. fiind
desfiinţată. În urma bătăliei, Lysimachos a luat litoralul microasiatic, Seleukos nordul Syriei, iar
Ptolemaios restul Syriei. Graniţa dintre regatele lui Seleukos şi Ptolemaios, în regiunea siro-
palestiniană, rămâne necunoscută şi va fi mai târziu obiectul confruntărilor între succesorii lui
Ptolemaios I şi Seleukos I.

7.2. Atena
Războiul lamiac s-a desfăşurat între 323-321 î.Hr. si a fost provocat de edictul lui Alexandru
din 323 î.Hr., citat la Jocurile Olimpice, care stipula reprimirea exilaţilor în cetăţile hellene. Acest act a
provocat mult tumult în Hellada.
Atena, unde Demostenes este reprimit în triumf, se află în capul revoltei antimacedonene. I se
alătură Liga Etoliană, Corint, Argos etc.
În bătăliile care se vor derula în Hellada, Antipatros îi va învinge pe aliaţi pe uscat şi pe mare,
îar în 322 î.Hr., în bătălia navală de la Amorgos, s-a produs apusul definitiv al flotei ateniene. În urma
înfrângerii, Atena va fi silită să accepte condiţiile lui Antipatros. I s-a impus o constituţie oligarhică
cenzitară, care admitea doar 9000 de cetăţeni activi (astfel, a pierdut două treimi din cetăţenii săi).
12.000 atenieni vor fi siliţi să părăsească oraşul, fiind colonizaţi în Tracia. Antipatros a desfiinţat apoi
şi ligile din Hellada. Este interesant că sloganul lansat de Atena la începutului războiului lamiac,
“libertatea hellenilor”, va fi preluat peste 200 de ani de către regii hellenistici şi de către Roma.
Epigonii vor moşteni vechile rivalităţi de la diadohi şi le vor pune în aplicare prin purtarea a nenumărate
războaie. Unul dintre cei mai cunoscuţi epigoni a fost Pyrrhos, regele epirului. Lui Pyrrhos i se
datorează introducerea romanilor în istoria internă hellenică.
Tradiţia literară, Plutarch, Pausanias, Iustinus, Diodor, îl zugrăveşte pe Pyrrhos ca un luptător neostenit şi impulsiv. O remarcabilă monografie
asupra lui Pyrrhos a redactat în 1959 istoricul Pierre Lévêque.
Pyrrhos e o personalitate controversată, datorită acţiunilor sale neaşteptate şi aventuriere. Negăsindu-şi câmpul de acţiune pentru dobândirea
gloriei în Hellada şi Macedonia, va trece în 280 î.Hr. în Italia, chemat de tarentini, lucani şi samniţi împotriva romanilor. Îi învinge pe aceştia la Herakleia
(280 î.Hr.), şi la Ausculum în Apulia, în 279 î.Hr.. Rămâne mai departe în vest şi nu intervine în Macedonia după moartea lui Ptolemaios Keraunos, deşi
era ginerele lui şi vărul lui Alexandru cel Mare. Va părăsi Italia pentru a debarca în Sicilia în 279/278 î.Hr., chemat de syracusani împotriva
carthaginezilor. Epirotul va fi victorios şi în Sicilia, carthaginezii reuşind să se menţină doar în fortăreaţa Lilybaeum. Intră însă în conflict cu grecii

43
sicilieni care nu sunt entuziasmaţi de gândul unei expeditio Africana, plănuite de Pyrrhos. Revine în Italia, în 276 î.Hr., rechemat de tarentini, dar va fi
înfrânt decisiv la Beneventum de către consulul roman Manius Curius Dentatus în 275 î.Hr.
În acelaşi an, Pyrrhos, revine în Epir, va ataca Macedonia, înfrângându-l pe Antigonos care se retrage în Thessalonike. Va cuceri apoi Thessalia,
lui Antigonos rămânându-i câteva oraşe maritime, între care Korinthos. Încercarea lui Pyrrhos de a cuceri Peloponesul în 273 î.Hr. eşuează în faţa Spartei,
unde voia să impună pe Kleonymos (fiul lui Kleomenes II) în locul lui Areos. Sparta s-a apărat eroic până la venirea trupelor sale aflate în Africa. În
împrejurări obscure, Antigonos reia Macedonia în 272 î.Hr., an în care Pyrrhos moare la asediul Argosului.
În 272 i.Hr., Roma a cucerit Terentul. La ieşirea din scenă a lui Pyrrhos, se poate vorbi pe
deplin de configurarea fostului imperiu al lui Alexandru în trei mari regate: Seleucid (al lui Anthiohos
I, fiul lui Seleukos), Egiptul (Ptolemaios II, fiul lui Ptolemaios I Soter) şi Macedonia (lui Antigonos
Gonatas, fiul lui Demetrios Poliorketes). În fruntea acestor regate se află a doua generaţie de regi
hellenistici, aşa-numiţii epigoni, dar, după cum observa Bengtson, “în realitate, noii stăpânitori nu
aveau deloc trăsăturile unor epigoni, toţi cei trei regi fiind personalităţi la fel de marcante ca şi
părinţii lor, iar activitatea lor politică nu este cu nimic mai puţin remarcabilă”.
Unul dintre momentele importante care au marcat istoria Atenei a fost războiul chremoneidic (267-262
î.Hr.) incheiat cu infrangerea Atenei care va renunţa pentru totdeauna la politica independentă.

7.3. Sparta
Sparta se afla într-o profundă criză socială care a fost provocată de concentrarea proprietăţii funciare în
mâinile câtorva cetăţeni. Astfel, o reformă fundamentală structurală devenise de mult necesară. Lucrul era atât
de evident, încât au apărut grupări întregi hotărâte să reformeze sistemul. De la Plutarch aflăm că regele Agis IV
a încercat acestă reformă, dar opoziţia a fost mult prea puternică, regele fiind ucis în 241 î.Hr., iar partizanii săi
fiind exilaţi.
Reformele au fost reluate la scurt timp de regele Kleomenes III (235-222 î.Hr.). Gravitatea situaţiei de la
Sparta rezultă şi din faptul că, dacă în anul 479 î.Hr. Erau 8000 de cetăţeni egali, în secolul III î.Hr. Mai erau
doar 700. Dintre aceştia doar 100 de propietari funciari erau în măsură saşi execite drepturile politice. Situaţia s-
a agravat, pentru că Sparta pierduse teritorii întinse: Messenia şi Kynuria.
În 227 î.Hr., Kleomenes III dă o lovitură de stat. El a înlăturat eforatul, pe motiv că Lycurg nu-l
instituise. A exilat 80 mari propietari funciari dintre cei mai importanţi, a şters datoriile şi a redistribuit
pământurile. A restaurat constituţia lui Lycurg şi vechile regulamente şi concepte militare. Politica lui
Kleomenes III a dus la o creştere considerabilă a forţei militare a Spartei, programul său intern constituind
premisa pentru activizarea politicii externe spartane, al cărei ţel consta în instituirea hegemoniei spartane asupra
Peloponesului.
Plutarch subliniază că regele spartan se imagină drept un Lycurg sau un Solon. El era asistat de filosoful stoic Sphairos. Kleomenes şi-a
organizat o armată dură, cu o instrucţie severă, pe care o opreşte de la jaf, şi înarmată după model macedonean. El va cuceri în 226 î.Hr. Mantineea şi
Tegeea, înfrângând Liga Ahaică la Hekatombaion. În faţa acestei primejdii, Liga se va alia cu Antigonos Doson. Regele spartan continuă ofensivă şi se
pare că în 225 î.Hr. Cucereşte Argosul, inamicul secular al Spartei. Arătos reuşeşte să cucerească Argosul, ceea ce a făcut ca şi alte oraşe cucerite de
Kleomenes să revină la Liga Ahaică. În contextul ostilităţilor, Antigonos Doson reia Akrokorinthos, pierdut în 241 î.Hr. În faţa lui Arătos, dar care nu mai
poate reacţiona. În acelaşi an, regele macedonean, în bună tradiţie a predecesorilor săi, întemeiază o nouă Ligă Hellenică: Achaia, Epyr, Akarnania,
Phokaia, Lokroi, Boeţia, Eubeea. Liga reprezintă o alianţă generală defensivă şi ofensivă sub hegemonia macedoneană.
Trebuie precizat că liga e alcătuită din confederaţii şi nu din cetăţi. Membrii ei îşi păstrau autonomia, iar deciziile sunt executorii doar cu
acordul cetăţilor, ceea ce, remarca Polybios 4. 26, paraliza orice acţiune concretă. Antigonos Doson îl înfrânge în iulie 222 î.Hr. pe Kleomenes III la
Sellasia. Regele spartan învins fuge în Egipt, unde se sinucide. Antigonos Doson intră în Sparta. Este pentru prima dată când un cuceritor a intrat în
celebra cetate. Va pleca repede spre Macedonia, atacată şi jefuită de către illyri, dispărând şi el în 221 î.Hr., îmbolnăvindu-se de ftizie.
În timpul acestor acţiuni, trebuie notată intervenţia romană din anii 229-228 î.Hr. Împotriva piraţilor
illyri susţinuşi de către regele Skerdilaidas şi regina Teutha. Această intervenţie reprezintă ceea ce în
istoriografie a fost numit primul război illyric, în urma căruia regina Teutha a fost înfrântă şi obligată să
plătească tribut romanilor. După Polybios, evenimentele de pe coasta adriatică din 229-228 î.Hr. Reprezintă
începutul interveţiei române în Orientul Hellenistic.

7.4. Războiul aliaţilor (220-217 î.Hr.)

Este unul dintre momentele importante ale epocii hellenistice şi, totodată, ultimul eveniment desfăşurat numai între greci. Liga etoliană
întreprinde un atac în vestul Peloponesului ceea ce a dus la un război cu Liga Achaică, ajutată de tânărul rege Phillip V. Războiul ia sfârşit în 217 î.Hr. cu
pacea de la Naupaktos, care a fost o pace prin care s-a păstrat statu-quo-ul şi. În acelaşi timp, ultima pace încheiată între greci, ea reprezentând sfârşitul
istoriei hellenistice propriu-zise. Este semnificativ faptul că Polybios îi atribuie lui Agelaos din Naupaktos următorul îndemn la pace: “Dacă norii care se
arată acum înspre apus se vor întinde asupra Helladei, tare mă tem că armistiţiile şi războaiele şi toate aceste jocuri pe care le facem ca nişte copii acum
înţe noi să nu ne fie retezate într-atât, încât să-i rugăm pe zei să mai avem măcar această putinţă să luptăm şi să facem pace oricând am vrea şi, într-un
cuvânt, să fim stăpâni pe certurile dintre noi”.
Sigur că ipoteza încheierii acum a istoriei hellenistice este justificată numai probabil din punct de
vedere al istoriei politice şi militare.
Intervenţia romană în Hellada şi în orientul hellenistic este o realitate ce nu poate fi ignorată. Însă
prezenţa romană efectivă, permanentă, prin organizarea unei provincii romane, se datează o jumătate de secol
mai târziu, astfel încât s-ar putea propune anii 148-146 î.Hr. Pentru încheierea istoriei hellenice.
Prezenţa romană în afacerile hellenilor, chiar şi după 148 î.Hr., nu înseamnă sfârşitul manifestării
hellenismului în istoria universală, ci, am zice, paradoxal, dimpotrivă. Cu toată opoziţia straşnicului apărător al
celor mult lăudate mores maiorum, Cato cel Bătrân, hellenismul pătrunde la Roma şi unul dintre efectele cele
44
mai surprinzătoare este modificarea instrumentelor diplomaţiei şi propagandei politicii externe române în
funcţie de această nouă realitate, hellenismul.
Politica externă romană capătă în înaintarea ei în orientul hellenistic o altă dimensiune, una mai subtilă,
subtilitate obţinută tocmai prin contactul cu rafinamentul hellenismului. Faţă de barbari, politica externă romană
rămâne mai departe agresivă, în vreme ce faţă de lumea hellenistică ea are un aspect hegemonial, cu foarte
atentă justificare etică şi filosofică a expansiunii.
Supravieţuirea spiritului, a culturii hellenice este un fapt în afara oricărei îndoieli şi trebuie subliniat că,
dacă grecii şi-au pierdut libertatea lor atât de scumpă sub stăpânirea romană, nu este mai puţin adevărat că
Republica şi Imperiul Roman le-au asigurat cadrul favorabil de continuitate şi dezvoltare. Aşadar, Roma a
prezervat spiritul hellenic, astfel încât astăzi el stă la baza civilizaţiei euro-atlantice moderne .

ANEXE
1. Societatea

Societatea grecească din antichitate este structurată pe criteriul de apartenenţă la o anumită clasă fondat pe naştere . Cele mai multe dintre
cetăţile antice au fost conduse direct de totalitatea cetăţenilor lor şi toate puterile (legislativă, executivă şi judecătorească), emanau de la Adunarea
poporului.
    Atenienii din perioada clasică au considerat că oraşul lor este reprezentat de mulţimea cetăţenilor săi şi nu ca o zonă geografică pentru care s-au folosit
termeni separaţi: asty (oraş) pentru a se referi la Atena, sau chora (ţara) pentru a se referi la restul ţinutului Attica. În momentul de vârf, populaţia din
Attica a fost undeva în jur de 300.000 – 350.000 de oameni.
Distincţia dintre un locuitor născut în Atena şi un rezident era că ultimul nu a avut capacitatea de a-şi exercita drepturile civice.
     Societatea ateniană era împărţită în cetăţeni, meteci şi sclavi.
Societatea clasică ateniană a fost dominată de sexul masculin (cum, de altfel, era cea mai mare parte din lume antică). Într-o perioadă când războiul
devine rutină, soldaţii sunt obligaţi să domine viaţa oraşului. Lor li s-au acordat drepturi civice şi erau implicaţii în luarea deciziilor cu privire la evoluţiile
din oraş. Deşi cetăţenii nu au fost mai mulţi de 50.000, cea mai mare parte a populaţiei formată din femei, meteci şi sclavi nu a avut niciodată drepturi
civice. Există, de asemenea, şi o distincţie secundară realizată în funcţie de origine: bărbaţii, femeile şi copiii de origine ateniană au fost cunoscuţi sub
numele de astoi (orăşeni).
     Diferenţele percepute în starea economică s-au făcut remarcate tot timpul în viaţa de zi cu zi, şi nu rareori au fost asociate cu originea. Oikos,
gospodăria familiară, ce reprezenta unitatea de bază a polisului şi stilul de viaţă al familiei depindea de potenţialul său economic. Casa unui aristocrat sau
a unui potentat financiar era diferită de cea a unei persoane sărace nu numai în ceea ce priveşte dimensiunea acesteia, dar în ceea ce priveşte şi în rolul
jucat de către membrii săi.
 Cu toate că bărbaţii adulţi născuţi şi crescuţi în Attica se bucurau de cetăţenie în conformitate cu legea, în societatea ateniană nobilii şi locuitorii bogaţi
pentru a afirma şi menţine o diferenţă socială faţă de cei săraci se exprimau prin donaţii, simpozioane, discursuri publice şi filozofie. Acestea au fost doar
câteva dintre modurile prin care oligoi („cei puţini”)  puteau să creeze o distanţă  faţă de oi polloi („cei mulţi”).
      Diferenţele sociale din Atena au fost reflectate şi de ocupaţiile zilnice ale acestora. Trebuie doar să te uiţi la modul în care scriitorii clasici au descris
grupurile sociale în operele lor. De regulă, scriitorii au provenit din rândul de aristocraţiei sau a celor potentaţi. Pentru descrierea persoanelor comune au
folosit adjective ca „sărac”, „inferior”, „nemernic” sau „banal”, termeni în contrast cu „bogat”, „bine-născut”, „puternic”, şi „rafinat” folosiţi pentru cei cu
putere financiară.
Se pare că stilul de viaţă al cetăţii Atena era cu mult mai tipic pentru civilizaţia greacă dăcât cel al Spartei.
Numai oamenii liberi puteau fi cetăţeni îndreptăţiţi la totala protecţie a legii în cetatile–state. În comparaţie cu Roma antică, în Grecia se întâmplă rar
ca ierarhia socială (care clasifica persoanele după importanta) să fie corelată cu puterea politică. În majoritatea cetatilor-state, importanţă socială nu
conferea drepturi politice sau legale speciale. De exemplu, faptul de a fi născut dintr-o familie nobilă nu aducea privilegii speciale. Câteodată se întâmplă
că o anumită familie să controleze funcţiile religioase, de exemplu adorarea unui zeu important, dar acest monopol nu conferea deţinătorilor săi puteri
suplimentare din punct de vedere guvernamental.
În Atena populaţia era împărţită în patru clase, în funcţie de prosperitate cu anumite funcţii rezervate pentru membrii nivelului superior, cu toate că
poziţia putea fi schimbată odată cu acumularea de averi. În Spata toţi oamenii purtau titlul de “egal” dacă îşi definitivau educaţia. Cu toate acestea regii
spartani, care erau conducătorii duali, militari şi religioşi ai statului, proveneau din două familii.
Sclavii nu aveau nici putere, nici o situaţie anume. Nu aveau dreptul la o familie proprie, nu puteau deţine proprietăţi şi nu aveau nici drepturi politice
şi nici drepturi legale. Filozoful grec Aristotel îi numea “unelte vii”, şi nu se ştie că vreodată un grec liber să pledeze pentru abolirea sclaviei. În secolul 5
I.Hr., ajunseseră să reprezinte o treime din populaţia anumitor cetati-state. Sclavii erau oameni luaţi prizonieri în războaie. Copii născuţi în sclavie
deveneau ei înşişi sclavi. O bună parte a sclavilor erau luaţi din populaţii non-grecesti, dar erau şi prizonieri din războaiele între cetăţile greceşti. Sclavii
greci din afară Spartei nu s-au revoltat aproape niciodată datorită faptului care aparţineau mai multor naţii şi nu erau capabili să se organizeze.
Majoritatea familiilor aveau sclavi ca servitori domestici sau că muncitori; chiar şi familiile relativ sărace putea avea unul sau doi sclavi. Proprietarii
puteau să-şi bată sau să-şi omoare sclavii fără a fi pedepsiţi de lege. Dar cu toate acestea nu avea nici un rost că stăpânii să facă rău sclavilor destoinici,
deoarece nu avea nici un sens ca aceştia să deterioreze ceva ce le aparţinea. Pentru a-i încuraja pe sclavi să muncească din greu, câteodată stăpânii la
promiteau că vor fi eliberaţi. Spre deosebire de Roma, în Grecia sclavii eliberaţi nu deveneau cetăţeni. În schimb foştii sclavi se amestecau cu populaţia de
metişi — non cetăţeni, care cuprindea oameni din alte ţinuturi sau state, cărora li se permitea în mod official să trăiască în cetatile-state.
Există o anumită categorie de sclavi care aparţinea cetatii-stat sau zeilor (sclavii zeilor erau în general administraţi de către reprezentaţii acestora pe
pământ, preoţii). Acest tip de sclavi publici, se bucurau de o oarecare independentă, ducând o viaţă de sine stătătoare şi îndeplinind anumite îndatoriri. În
Atena de exemplu sclavii publici erau instruiţi să depisteze monedele false. Sclavii din temple funcţionau că slujitori ai divinităţii respectivului templu.În
Spartă există o categorie specială de sclavi denumită helots, prizonieri greci de război, în proprietatea statului, dar daţi în folosinţă diferitelor familii de
spartani. Ei se îndeletniceau cu procurarea hranei şi cu treburile domestice în aşa fel încât femeile spartane să aibă mai mult timp pentru a-şi creşte copiii,
iar bărbaţii să dedice cât mai mult timp pentru pregătirea lor ca războinici. Hiloţii aveau o viaţă grea şi deseori s-au răsculat. În fiecare an Spartanii
însărcinat o grupă specială şi secretă cu depistatul şi asasinau pe hiloţii care erau potenţiali agitatori.

2. Viata cotidiana in Grecia antica

Grecul, aşa cum spune Aristotel (Politica, L.III), este o fiinţă care trăieşte în cetate. Omul civilizat este cel ce trăieşte în cadrul cetăţii.
Există el ca individ? Mai întâi trebuie să fie recunoscut de tatăl lui, în a şaptea zi după naşterea sa, el fiind integrat grupului social (sărbătoarea
familială a Amfidromiilor), iar în a zecea zi, i se dă un nume. In a treia zi a sărbătorii Apaturiilor (sărbătoarea anuală a fratriilor), tatăl său îl înscrie în

45
registrul fratriei şi îi garantează legitimitatea printr-un jurământ. Atunci are o existenţă legală. Această ceremonie va fi reînnoită la intrarea sa în efebie, la
optsprezece ani.
    Toată viaţa sa este punctată de funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a participa la viaţa cetăţii sau prin prezenţa sa la ceremoniile acestei
cetăţi. Este cât se poate de evident că, în aceste condiţii, viaţa sa privată trece pe planul al doilea. Dacă soţia sa îşi petrece cea mai mare parte a vieţii,
pentru a nu spune toată viaţa, acasă, bărbatul, dimpotrivă, are o viaţă esenţialmente exterioară, în plus, el se află adesea departe de casă şi de familia sa
datorită numeroaselor războaie la care trebuie să participe.
      Până în secolul al IV-lea, casa cetăţenilor rămâne modestă; nu este un loc de desfăşurare a activităţii, nici de adunare. În această casă, o sală de primire
este rezervată în exclusivitate bărbaţilor (aici au loc symposia), iar gineceul este locul cuvenit de drept femeilor.
      Grecul nu cunoaşte prenumele. Oare pentru a marca mai bine apartenenţa sa la cetate şi la familie nu se preocupă de individualizarea sa? Într-adevăr,
numele său are trei componente: numele care îi este dat la naştere, în general cel al bunicului în cazul băieţilor, al bunicii în cazul fetelor. Urmează numele
tatălui la genitiv şi numele demei sale. În inscripţii apare aşa: Pericle, fiul lui Xanthippos, din dema Cholargeis.
      Această practică subliniază cât se poate de bine faptul că fiecare individ este strâns legat de un cadru familial şi civic. La Atena, până la sfârşitul
secolului al V-lea, casele (oikia =locuinţa în care trăieşte o singură familie), chiar cele ale cetăţenilor înstăriţi sau importanţi, sunt modeste; pentru un
atenian, este mult mai important să înalţe case somptuoase pentru zei decât să îşi construiască o casă bogată, act care i s-ar fi părut aproape un sacrilegiu.
      În cartierele populare, casele sunt mici, cu două sau trei camere modeste, la parter. Casa poate să aibă un etaj, la care se ajunge pe o scară. Zidurile
sunt construite din lemn, cărămizi arse sau pietre. Acoperişurile, în Grecia continentală, adoptă forma pantei duble pentru a facilita scurgerea apei de
ploaie. în insule, sunt preferate terasele. Ferestrele seamănă mai degrabă cu nişte lucarne - sticla nu exista -, iar uşile se deschid spre exterior. Camerele
sunt slab luminate. Erau încălzite, foarte sărăcăcios, cu ajutorul unui recipient metalic plin cu jăratic. Acelaşi recipient serveşte şi la gătit, în aer liber,
deoarece problema fumului este rezolvată într-o manieră primitivă: se ridică pur şi simplu, cu o prăjină, o placă sau un olan de pe acoperiş. în anumite case
mai recente, există coşuri pentru fum.
      Casele sunt destinate unei singure familii. Va trebui să aşteptăm secolul al IV-lea î.Hr. pentru a găsi mari imobile colective, grupate în blocuri sau
cvartale (sinoikia).
      Atenienii bogaţi posedau şi case la ţară, lângă Atena, sau mari domenii unde se afla şi o casă. La Delos, putem şti, datorită săpăturilor făcute cum era
alcătuită o fermă: camera de culcare, sala destinată bărbaţilor, grajdurile pentru vaci, cai şi oi, hambarul în care se depozitau cerealele, şura, moara,
pivniţa, rar un etaj.
Veşmântul antic constă dintr-un dreptunghi de stofă care se înfăşoară pe corp, fiind menţinut cu agrafe sau fibule şi cu o cingătoare. Tunica este lungă
până la glezne, aşa cum se poate vedea la statuia conducătorului de car din Delfi.
      În secolul al IV-lea, bărbaţii sunt îmbrăcaţi în tunici lungi de pânză fină şi îşi împodobesc părul cu bijuterii din aur. Femeile poartă tunici din lână fină,
din in sau din muselină brodată sau încreţită, şaluri multicolore şi au pieptănături savante - cosiţe, păr ondulat - şi diademe.
      În secolul al V-lea, atenienele îşi mai amintesc, cu nostalgie, de aceste veşminte rafinate. Dar, după războaiele medice, vremurile sunt mai austere ... În
acea vreme se poartă o tunică scurtă, chiton, prinsă pe umeri cu agrafe sau bride. Sclavii, muncitorii şi soldaţii poartă aşa-numita exomis, tunică ce lasă un
umăr descoperit, prinsă în talie cu o cingătoare şi cu o fibulă sau un nod pe umărul celălalt. Tunica, strânsă în talie cu o cingătoare, formează cute bufante.
Când se duce la culcare, grecul îşi scoate cingătoarea. Mantaua, himation, este o bucată de stofă de lână de formă dreptunghiulară, care se drapează în mod
liber; este prinsă cu o agrafă pe un umăr. La persoanele elegante, aceasta este împodobită uneori cu benzi colorate. Braţul drept rămâne în întregime liber.
      Mantaua soldaţilor se numeşte hlamidă. Este scurtă şi largă, în general de culoarea purpurii.
      Femeile utilizează aceeaşi vestimentaţie, cu particularităţi care îi conferă mai multă eleganţă. Tunica (peplos) este din lână sau in, ajustată cu fibule sau
cusută. Femeile din Sparta purtau un peplos desfăcut şi scurt, ce servea drept tunică şi manta: un şal de lână prins pe umeri cu o fibulă, fără cingătoare.
Cea mai mică mişcare descoperă una din laturile corpului. Acest veşmânt este ironizat de poeţii atenieni.
Peplosul poate fi îndoit în partea de sus, unde se dublează, iar îndoitura este împărţită în două, în talie, de o cingătoare, aşa cum se poate vedea la copia
statuii lui Fidias, Atena Promachos. Atenienele poartă de asemenea o tunică de in, iar iarna diverse modele de mantale.
      În secolul al V-lea î.Hr., bijuteriile rezervate femeilor, cu excepţia inelului cu piatră, pe care bărbaţii îl folosesc pentru a-şi pune pecetea. Femeile
poartă coliere, brăţări la încheietura mâinii sau între cot şi umăr, cercei şi inele de gleznă. Evantaiul şi umbrela fac parte dintre accesoriile feminine.
Lenjeria de corp nu este cunoscută, cu excepţia sutienului.
      Bărbaţii merg prin casă - unii şi pe stradă - în picioarele goale; însă există pantofi şi sandale. Sunt făcute, în general, la comandă. Coturnul, obiect
folosit în teatru, este o încălţare cu talpă groasă. Femeile devin mai înalte punând un talonet între talpă şi sanda şi poartă încălţări de toate culorile.
      Bărbaţii merg cu capul descoperit în oraş. Soldatul are o cască metalică. Pentru a se apăra de soare, bărbaţii folosesc aşa-numitul pilos, pălărie de fetru,
conică şi ascuţită, destul de înaltă, şi mai ales petasos, de fetru sau paie, cu boruri foarte late, cu calotă joasă, prevăzută cu un şiret care permite să fie
lăsată pe spate. Cât despre femei, ele îşi acoperă capul cu un colţ al tunicii sau folosesc o pălărie cu boruri late, cu centrul ridicat, de formă ascuţită, tholia.
Ele se apără de soare cu umbrela.
      Femeile se epilează pe braţe şi la subraţ cu briciul sau cu opaiţul. Se fardează din abundenţă, îşi ţin fardurile în pixide, folosesc parfumuri şi creme de
frumuseţe. În secolul al V-lea, pieptănăturile lor sunt complicate, cu bucle ridicate în vârful capului şi lăsate pe spate, reţinute de o diademă. Îşi vopsesc
părul mai ales blond, culoarea la modă, şi cunosc meşele sau perucile.
      Bărbaţii merg adesea la bărbier, care se ocupă de păr, mustaţă şi barbă. Se piaptănă cu aceeaşi atenţie ca şi femeile, aşa cum se poate vedea la statuia
Cavalerului Rampin, care are o coafură rafinată. Atenianul din secolul al V-lea avea părul destul de scurt şi barba tăiată oval sau de formă ascuţită. Nu se
poate vorbi despre o anumită modă.
Modul de viaţă
Stilul de viaţă în cetatile–stat s-a păstrat neschimbat pentru o perioadă destul de lungă de timp. Oamenii din centrele urbane locuiau în
apartamente sau în case pentru o singură familie, în funcţie de gradul de instarire. Locuinţele, clădirile publice şi templele erau situate în jurul agorei, unde
oamenii se adunau pentru a face conversaţie sau pentru a cumpăra mâncare sau bunuri pentru traiul zilnic. Cetăţenii mai locuiau în sate mici sau ferme
împrăştiate în jurul cetăţii. În Atena, existau mai mulţi locuitori în afara oraşului decât în interiorul ei.
Casele erau simple, având dormitoare, cămări şi bucătărie, în jurul unei curţi interioare, dar nu aveau bai. Resturile erau aruncate într-o groapă
în afara uşii după care erau adunate şi aruncate la periferie. Marea majoritate a familiilor erau mononucleare, însemnând cuplul de părinţi împreună cu
copii, dar fără alte rude. Taţii erau responsabili cu întreţinerea familiei, fie muncind, fie investind în pământ sau comerţ. Mamele erau responsabile cu
aprovizionarea şi administrarea sclavilor, care aduceau apa de la fântânile publice, găteau, făceau curat şi îngrijeau copii. Taţii aveau o cameră separată
pentru musafiri, deoarece vizitatorilor de sex masculin le era interzis să intre în încăperile în care femeile şi copii îşi petreceau majoritatea timpului.
Oamenii bogaţi aveau deseori prieteni în vizită pentru un symposium, o cină sau o petrecere. Lumina era asigurată de lămpi cu ulei de măsline. Mobila era
simplă şi puţină, de obicei constând în scaune, mese şi paturi.
Alimentaţia era de asemenea simplă. Cei săraci mâncau în special terci de orz aromat cu ceapă, legume şi o bucată de brânză sau ulei de
măsline. Puţini erau cei care mâncau carne în mod regulat, exceptând situaţiile în care se împărţeau bucăţi de friptură din animalele sacrificate cu ocazia
sărbătorilor statului. Brutăriile vindeau pâine proaspătă în fiecare zi, iar mici standuri vindeau gustări. Băutura favorite era vinul diluat cu apă.
Stilul de îmbrăcăminte al Greciei s-a modificat doar puţin de-a lungul timpului. Atât femeile cât şi bărbaţii purtau tunici largi, de forme diferite,
pentru a corespunde formei corpului lor.
Cunoştinţele medicale erau limitate. Hippocrates, cel mai celebru medic al timpurilor antice, a ajutat la separarea superstiţiei de tratamentul
medical în secolul 5 I.Hr. Doctorii cunoşteau ierburi tămăduitoare pentru răni şi pentru alinarea durerilor şi puteau face operaţii simple, dar nu aveau nici
un fel de tratament împotriva infecţiilor.
Bărbaţii se menţineau în formă exersând în fiecare zi, pentru a fi oricând gata pentru serviciul militar. Înainte ca mercenarii să devină un fapt
obişnuit în perioada elenistică, armata greacă era formată din miliţii cetăţeneşti compuse din cetăţeni obişnuiţi. Fiecare cetate–stat avea cel puţin o
gymnasium, o clădire în care se făceau exerciţii combinate, există o pistă de alergare, băi, sala de lectură, accesibilă numai bărbaţilor. Bărbaţii care trăiau
în oraş se duceau la antrenamente fizice, jocuri cu mingea, jocuri de noroc şi relaxare. Femeile se recreau vizitând prietene şi participând la sărbători
publice.

46
 Sărbătorile cetăţilor state ofereau cele mai interesante divertismente. Zeii erau onoraţi prin întreceri de muzică, dans, teatru şi poezie. Atenieni
se făleau că aveau câte o sărbătoare aproape în fiecare zi. Marea sărbătoare a Panhellenic, ce avea loc în Olympia, Delphi, Nemea , şi Isthmia atrăgea
spectatori şi competitori din întreaga Grecie. Atleţii şi muzicienii care câştigau aceste competiţii deveneau bogaţi şi faimoşi. Cea mai spectaculoasă şi
scumpă întrecere era de care, pentru care erau necesari cai foarte buni.
Cu toate că numai bărbaţii putea participa la viaţa politică a cetăţilor state, femeile erau şi ele recunoscute ca cetăţeni, cu drepturi legale,
sociale şi religioase. Femeile cetăţean puteau deţine proprietăţi şi puteau apărea în faţa curţii pentru dispute legate de proprietăţi. Totuşi societatea Greciei
antice era una paternala, cu bărbaţii în rol de “tati” care rânduiau vIaţa femeilor şi le apărau interesele (după cum erau ele definite de către bărbaţii). Toate
femeile se presupunea să aibă un protector masculin care să le apere din punct de vedere fizic şi legal. Datoriile religioase ale femeilor se refereau la
cultele rezervate exclusiv lor şi la servicii plătite că preotese susţinute public. Vârsta de căsătorie la femei era în jur de 20 ani.
Sparta avea un mod distinct de viaţă al cărui scop era să producă sodaţi viguroşi. Fetele puteau face exerciţii fizice în aşa fel încât să devină
voinice şi să dea naştere la copii sănătoşi. Băieţii părăseau casa părintească la 7 ani şi trăiau în barăci publice, iar la 12 ani începeau o riguroase pregătire
fizică şi morală sub strictă îndrumare a unui om mai în vârstă. Pentru ai face puternici, băieţii erau nevoiţi să fure mâncare dacă erau flămânzi, însă erau
bătuţi dacă erau prinşi. Nu aveau niciodată voie să răspundă înapoi, nici chiar atunci când erau insultaţi. După căsătorie nu li se permitea să trăiască cu
soţia lor decât după ce împlineau 30 ani. Orice băiat care nu era capabil să să facă faţă pregătirii, îşi pierdea drepturile politice şi trebuia să îndure constant
oprobiul public.
O zi din viata unui atenian
Atena este una dintre cele mai importante cetăţi ale Greciei antice.Una dintre perioadele cele mai glorioase ale acestui oraş-stat a fost în timpul
conducerii lui Pericle (462-429 î.e.n.). În aceste vremuri de pace, viaţa oamenilor era prosperă. Copiii atenieni mergeau de la 6 la 14 ani la şcoală. Unii
continuau şcoala până la 18 ani la o academie, iar între 18 si 20 de ani toţi tinerii trebuiau să meargă la şcoala militară. În timpul lui Pericle, o zi din viaţa
unui atenian de peste 20 de ani, este diferită în funcţie de rangul social sau averea familiei sale. Astfel, o zi a unui tânăr de rând cuprinde următoarele
evenimente:
Trezirea devreme şi luatul mesei de dimineaţă, care poate conţine: turte de orez, grâu sau făină de orz, usturoi sau ceapă, masline, brânză de
capră sau linte, iar ca desert prăjituri cu miere. Ca băuturi, erau consumate apa, laptele de capră sau vinul. După terminarea mesei, el îşi ajută familia, în
funcţie de ocupaţia acestora: agricultori, păstori, pescari, meşteşugari, neguţători, artişti etc. Masa de prânz este ca şi cea de dimineaţă mai puţin
importantă.
După terminarea muncii, împreună cu alţi prieteni, tânărul atenian se putea duce la vânătoare, sau asista şiparticipa la diferite concursuri:
alergări, lupte, pugilism, jocuri cu mingea, lupte de animale etc.
Masa de seară era cea mai importantă pentru vechii greci. Ea era cea mai consistentă, tânărul de rând mâncând: turte, măsline, ulei de măsline,
peşte (sardele, scrumbii), scoici, brânză, carne (doar în zile speciale şi în general de porc, deoarece era cea mai ieftină), iar ca desert fructe (smochine, nuci
şi struguri) sau prăjituri. Seara se bea vin, simplu sau amestecat cu cimbrişor, mentă, scorţişoară sau miere. Ora de culcare nu era foarte târzie, deoarece a
doua zi tânărul avea nevoie de energie pentru muncă.
În timpul democraţiei, nu numai nobilii şi conducătorii se bucurau de lux, ci orice locuitor, în funcţie de averea sa. O zi a unui tânăr atenian de
familie înstărită cuprindea deosebiri importante faţă de evenimentele prezentate mai sus:
- Trezirea se făcea mai târziu, însă masa de dimineaţă era mai lungă. Ea putea conţine: pâine de grâu, brânză, peşte (ton, ţipari),
moluşte, scoici, prăjituri.
-Toaleta era importantă chiar şi pentru bărbaţi. Astfel, pe lângă îmbrăcămintea elegantă şi încălţămintea nu foarte complicată, tinerii
atenieni dădeau o importanţă ridicată pieptănăturii (îşi prindeau pletele cu ajutorul unor ace de aur), parfumurilor şi uleiurilor de corp şi
bijuteriilor (inele, lănţişoare).
- Distracţiile erau reprezentate de vânătoare (mai mult de plăcere decât pentru carne) şi diferite concursuri (alergări, aruncarea
suliţei sau discului, curse de care, trasul cu arcul, şi diferite sporturi cu mingea).
- Masa de prânz era de asemenea mai puţin importantă ca cea de seară şi era asemănătoare cu cea de dimineaţă.
- Masa de seară putea fi luată acasă sau la diferite ospeţe. Era cea mai cuprinzătoare masă a zilei. Ea putea cuprinde: carne (porc,
capră, mile, păsări, vânat), peşte, vieţuitoare marine (scoici, raci, moluşte, crabi etc.), pâine de grâu (care era mai scumpă), brânză, măsline şi
ulei de măsline, ceapă, legume (erau rare şi scumpe), fructe (smochine, struguri, nuci), prajituri cu miere de Himet. Băutura principală era
vinul, în diverse sortimente. Aceste ospeţe se prelungeau, astfel încât ora de culcare era înaintată.
Deşi diferenţele dintre cei înstăriţi şi cei mai săraci erau destul de mari, totuşi legile democratice ale acelei vremi permiteau posibilitatea
creeării de averi a celor născuţi în familii simple. Astfel, o zi din viaţa unui tânăr atenian de rând, putea deveni la un moment dat o zi din viaţa unui tînăr
înstărit.
3. Sistemul juridic

Viaţa juridică a Greciei antice clasice a fost determinată de trei factori dominanţi:
            ■ primul a constat în existenţa unei multitudini de oraşe-state (poleis), în care fiecare dintre acestea deţinea şi administra un ansamblu
de legi proprii.
             ■ al doilea element a fost faptul că în cele mai multe poleis (o singură excepţie a fost Sparta), legile au fost prevăzute în statute scrise,
unele dintre ele fiind elaborate, cuprinzând, mai mult sau mai puţin, coduri complete ce stabileau metodele procedurale şi de fond, normele de
administrare a justiţiei. Acesta a fost rezultatul unei largi mişcări ce urmărea codificarea juridică ce a reuşit să câştige lumea greacă începând cu secolul al
VII-lea î.Hr..
             ■ al treilea factor determinant pentru legislaţia greacă a fost lipsa unui corp de jurisprudenţă comparabil cu cel al romanilor. Oratori
celebri, familiarizaţi cu legile din oraş, au fost interesaţi, în principal, de prezentarea argumentelor potrivite pentru a convinge juriile în faţa cărora au
trebuit să-şi susţină cauzele, nu de analiza sistemului juridic cu scopul de a obţine o înţelegere mai profundă în implicaţiile sale. Nici filosofii nu au fost
preocupaţi de drept, scopul lor fiind descoperirea unor standarde abstracte de justiţie.
Grecii antici nu au avut nici o lege sau pedeapsă oficială până în prima jumătate a secolului al VII-lea î.Hr.. Justiţia se exercita după reguli
religioase sau familiale. Crimele au fost soluţionate de către membrii familiei victimei care căutau să-l pedepsească pe criminal (legea talionului). Această
formă de a realiza justiţia a fost începutul a mai multor dispute interminabile terminate cu vărsare de sânge.
În lipsa unor legi scrise, puterea de a împărţi dreptatea era un privilegiu regal: la Homer şi la Hesiod, regii purtători de sceptru sunt cei care
pronunţă sentinţele (themistes).
Tribunalele sunt numeroase la Atena. Cel mai vechi şi cel mai venerabil este desigur Areopagul care judecă cazurile de omor cu premeditare, de
răni făcute cu intenţia de a ucide, de incendiere a unei case locuite şi de otrăvire; el poate da sentinţe de condamnare la moarte sau de exil cu confiscarea
bunurilor, în caz de rănire.
       Procesele criminale sunt judecate de cei 51 de efeţi (ephétai) care sunt repartizaţi în mai multe tribunale:
             ■ cel numit Palládion judecă cauzele de omor involuntar şi de instigare la omor; sentinţa pe care o pronunţă este exilul pe termen limitat, fără
confiscarea averii.
             ■ cel numit Delphinion este competent dacă arhontele-rege a hotărât că omuciderea este scuzabilă sau legitimă.
             ■ un al treilea tribunal, situat la Phreattýs, pe malul mării, îi audiază pe cei care, fiind exilaţi temporar pentru omucidere involuntară, au comis un
nou omor, cu premeditare: acuzatul, fiind încă impur şi neavând dreptul de a pune piciorul în Attica, îşi prezintă apărarea stând într-o barcă, în faţa
judecătorilor aşezaţi pe mal.
       Un „tribunal pentru omoruri” este cel format din arhontele-rege şi şefii triburilor şi îşi are sediul în faţa Pritaneului. El condamnă în contumacie pe
ucigaşii necunoscuţi şi judecă grav animalul sau obiectul de piatră, fier sau lemn care a provocat moartea unui om, urmând să purifice apoi teritoriul,
ducându-l sau azvârlindu-l pe acela dincolo de graniţă.
       Tribunalul atenian Heliáia, creat de Solon, este format din cetăţeni traşi la sorţi, fără deosebire de avere sau de clasă. Atribuţiile sale în domeniul
justiţiei o deosebesc de celelalte cetăţi greceşti, având jurisdicţie aproape universală, în afara cazurilor de omor.
47
       Desigur, multe acte ale vieţii publice erau pedepsite de Bule, iar Ecclesia, adunare plenară a poporului, judeca ea însăşi delictele cele mai grave
împotriva siguranţei statului.
       Heliáia este emanaţia Adunării poporului, care deşi deţinea toate puterile, inclusiv puterea judecătorească, nu poate face faţă la toate problemele
cetăţii. Cu toate că era foarte numeroasă şi ea (6.000 de membrii), ea judecă în diferite secţii cele mai multe procese.
       Membrii ei erau aleşi prin tragere la sorţi de către 9 arhonţi în fiecare an, câte 600 din fiecare cele 10 triburi, printr-o procedură asemănătoare cu cea
folosită pentru desemnarea buleuţilor, alegându-i dintr-o listă de candidaţi stabilită de deme proporţional cu cifra populaţiei fiecăruia. Orice cetăţean care a
atins vârsta de treizeci de ani şi căruia nu i s-au retras drepturile civice ca urmare a atimiei poate face parte din Heliáia. Numărul heliaştilor (heliastái) sau
dicaştilor (dicastái) este identic cu cel al membrilor care trebuie să fie prezenţi la şedinţele plenare ale Ecclesiei, fracţiunea poporului care se consideră că
este echivalentă, practic, cu întregul popor.
Diferitele tribunale care constituiau Heliáia (puteau funcţiona mai multe simultan) comportau jurii formate din câte 501 persoane, sau chiar din
1001, 1501, ori 2001. Numărul obişnuit era de 501. Heliaştii prestau un jurământ la intrarea în funcţie şi erau remuneraţi.
Repartiţia heliaştilor între diferitele tribunale era însoţită de un nesfârşit şir de precauţii, menite să împiedice părţile implicate să afle dinainte numele
vreunui judecător.
       Descrierea acestei operaţii minuţioase se regăseşte în cele trei capitole din Constituţia Atenei de Aristotel, care însă fiind incomplete nu ne-au îngăduit
să o înţelegem perfect, numai de la descoperirea şi identificarea unor fragmente de clerotéria (maşini de tras la sorţi), găsite în săpăturile din Agora.
Constituţia Atenei a fost publicată în 1891, după un papirus care este singurul nostru document pentru acest text.
       Înainte de zorii zilei când trebuie să aibă loc audierile la Heliáia, heliaştii se scoală cu noaptea-n cap şi se îndreaptă spre tribunale, la lumina faclelor
pe care le duc nişte sclavi tineri. Ei se prezintă apoi la intrarea în tribunal destinată tribului lor, având fiecare „legitimaţia sa” de heliast, adică o tăbliţă de
bronz (pinakion) sau de merişor (după epoci) pe care este gravat numele său, însoţit de patronimicul şi de demoticul său, ca şi una din primele zece litere
ale alfabetului, de la A la K, care indica de ce secţie a tribunalului aparţine heliastul, căci cei şase sute de heliaşti dintr-un trib sunt împărţiţi în zece secţii
de câte şaizeci de persoane. Numărul heliaştilor prezenţi dintr-o secţie trebuia să fie adesea mult sub şaizeci din motive de boală sau din orice fel de alt
motiv.
       Înaintea intrării destinate fiecărui trib se afla unul dintre cei nouă arhonţi, iar la cea de a zecea stătea secretarul tesmoteţilor; ei erau ajutaţi de aprozi,
care erau nişte sclavi publici. De fiecare parte a porţii de la fiecare din aceste intrări stă pregătit un clerotérion; există aşadar câte două pe trib, în total
douăzeci. Un clerotérion este un stâlp de marmură cu faţa anterioară străpunsă de mici crăpături orizontale menite să adăpostească tăbliţele heliaştilor;
aceste crăpături sunt aşezate unele sub altele, pe cinci coloane. Deasupra fiecăreia dintre aceste coloane sunt săpate literele A – B – Γ – Δ – E pentru
primul clerotérion şi Z – H – Θ – I – K pentru cel de al doilea clerotérion al fiecărui trib. Într-un colţ al fiecărui stâlp a fost săpat un canal vertical care se
deschide în partea de sus sub formă de pâlnie şi care lasă să iasă prin partea de jos zarurile care sunt introduse în pâlnie, dar nu le lasă să iasă decât unul
câte unul, datorită unui dop sau datorită unui mecanism de închidere asemănător cu un robinet, care se află la ieşirea de jos a canalului. Ni s-ar părea mai
comod să se folosească obiecte circulare asemănătoare cu nişte bile, dar Aristotel este categoric: se puneau cuburi (kýboi), comparabile cu cele
întrebuinţate la jocul de zaruri, făcute din bronz, unele albe, altele negre.
      La fiecare intrare, pe lângă cele două clerotéria, sunt aşezate şi zece cutii, însemnate fiecare cu câte una din primele zece litere ale alfabetului. Fiecare
judecător îşi depune tăbliţa în cutia însemnată cu litera care apare şi pe această tăbliţă. Apoi, aprodul scutură cutiile şi arhontele trage la întâmplare, din
fiecare din ele câte o tăbliţă. Primul heliast al cărţii nume este tras din fiecare cutie este numit „afişorul”, fiindcă el este însărcinat să aşeze în crăpăturile
din cleroterion propria lui tăbliţă şi apoi pe cele ale colegilor lui, pe măsură ce arhontele le scoate din cutie. Fiecare din cei zece afişori ai fiecărui trib
umple în felul acesta în ordine, începând de sus, crăpăturile de pe şirul vertical (canonás) aflat sub litera care corespunde secţiei sale. Destul de repede sunt
afişate astfel pe clerotérion numele tuturor judecătorilor prezenţi.
       Arhontele verifică atunci câte nume sunt afişate în total pe şirul cel mai puţin complet (cel al secţiei cu cele mai multe absenţe); el ştie, pe de altă
parte, de câţi juraţi este nevoie pentru audierile din acea zi şi stabileşte în consecinţă numărul de zaruri albe şi negre care urmează să fie puse în pâlnia
fiecăruia din cele două clerotéria.
Heliaştii ale căror nume sunt afişate mai jos de sfârşitul coloanei celei mai scurte ştiu din acea clipă că tragerea la sorţi i-a eliminat şi că se vor putea
întoarce curând acasă. Să presupunem, de pildă, că în acea zi trebuie să se constituie patru jurii de câte cinci sute de membri fiecare, că trebuie deci să se
desemneze două mii de heliaşti, ceea ce înseamnă două sute de fiecare trib şi o sută de fiecare clerotérion. Arhontele pune în pâlnie (100 : 5 = 20 de zaruri
albe). Să mai presupunem şi că şirul cel mai puţin complet are patruzeci şi cinci de nume el va pune (45 – 20 –) 25 de zaruri negre. Dar, bineînţeles,
zarurile albe şi cele negre sunt aruncate deodată în pâlnie, ca să se repartizeze la întâmplare.
       Fiecare zar alb care iese din aparat contează pentru un şir orizontal de cinci tăbliţe şi la fel se întâmplă şi cu fiecare zar negru: astfel, dacă primul zar
care iese este alb, primele cinci tăbliţe de pe fiecare coloană (este vorba de coloanele „afişorilor” din fiecare secţie) sunt valabile pentru ziua aceea, iar
numele posesorilor lor sunt imediat strigate de crainic. Dacă al doilea zar este negru, cei cinci heliaşti care au tăbliţe aşezate pe rândul doi în fiecare
coloană sunt trimişi acasă: ei nu vor fi judecători în acea zi. Şi la fel merge mai departe.
       Pe lângă clerotéria şi cele zece cutii care au adăpostit tăbliţele heliaştilor din fiecare trib, arhontele mai are la dispoziţie şi două urne precum şi cutii
egale ca număr cu numărul completelor de judecată care trebuie să fie constituite. Cele două urne – aşezate câte una lângă fiecare clerotérion – conţin atâta
ghindă câţi juraţi trebuie să fie numiţi din câte cinci secţii ale fiecărui trib, iar această ghindă este însemnată cu literele alfabetului, începând cu cea de a
unsprezecea (A). Fiecare literă corespunde unul complet de judecată, repartizarea făcându-se şi ea tot printr-o tragere la sorţi, prealabilă. În cazul ipotetic
pe care l-am descris mai sus, a patru jurii de câte cinci sute de membri, fiecare vas atribuit unui clerotérion va trebui să aibă 25 ghinzi notate cu A, 25
notate cu M, 25 notate cu N şi 25 notate cu S. Judecătorul ridică în sus ghinda pe care a tras-o pentru a-i arăta litera de pe ea mai întâi arhontelui care
prezidează. Acesta, după ce citeşte litera, pune tăbliţa judecătorului în cutia care are aceeaşi literă ca ghinda.
       Apoi, heliastul îşi mai arată o dată ghinda aprodului care-i înmânează un toiag – însemna al judecătorului în exerciţiul funcţiunii – de culoarea
tribunalului care are aceeaşi literă cu ghinda, ca să-l silească să intre în tribunalul pe care i l-a hărăzit soarta şi nu în altul; dacă ar intra în altul, culoarea
toiagului său ar da în vileag numai decât frauda, căci tribunalele au lintoul uşii vopsit fiecare în altă culoare, iar judecătorul trebuie să se ducă la tribunalul
care are aceeaşi culoare şi aceeaşi literă cu ghinda lui.
       Între timp, afişorii le-au înapoiat tăbliţele celor care n-au ieşit la sorţi, iar aprozii duc la tribunale cutiile în care se află numele membrilor tribului care
judecă la fiecare tribunal. Aceste cutii, ei le vor lăsa unor judecători pe care tragerea la sorţi i-a desemnat pentru a le restitui tăbliţele, după audienţă,
colegilor lor. în felul acesta, tăbliţele le vor îngădui să facă apelul pentru plata indemnizaţiei (misth òs dicasticós), căci judecătorii primeau, pe fiecare zi de
şedinţe, unul, doi sau trei oboli, în funcţie de epocă.
       În capitolul LXVI al Constituţiei Atenei, Aristotel explică în continuare, la fel de meticulos, cum era tras la sorţi numele magistratului care prezidează
fiecare tribunal. S-a putut observa că numărul juraţilor dintr-un tribunal este întotdeauna impar (de obicei 501), ca să nu se ajungă la o împărţire egală a
voturilor, în timp ce sistemul cleroteriilor dădea un număr par de juraţi (500), dar nu ştim cum era desemnat ultimul hellast.
       Magistratul care prezida avea oare drept de vot? Lucrul rămâne îndoielnic. Aristotel explică apoi, cu tot atâtea detalii, cum sunt desemnaţi, printre
juraţi, cel care supraveghează apa din clepsidră (instrumentul eu care se măsura timpul acordat pentru a vorbi părţilor şi apărătorilor lor, tot aşa cum se
face un ceas cu nisip), cei care supraveghează buletinele de vot şi cei care urmează să împartă, aşa cum am spus-o mai sus, indemnizaţia de prezenţă
colegilor lor.
       Modul de repartiţie a heliaştilor arăta cu ce grijă meticuloasă se ocupa democraţia ateniană de funcţionarea tribunalelor, evident, pentru a împiedica
orice fraudă şi orice intrigă a părţilor pe lângă membrii tribunalului care avea să-i judece: cu acest sistem, nici un împricinat nu putea şti dinainte din cine
se va compune tribunalul în faţa căruia va trebui să compară.
       Bineînţeles, tribunalele care alcătuiesc Heliáia nu puteau funcţiona în zilele când se ţinea o şedinţă a Adunării, de vreme ce heliaştii erau cetăţeni şi
deci membri ai Ecclesiei. Ele nu puteau funcţiona nici în zilele de sărbătoare, din motive religioase, nici în zilele care treceau drept nefaste. Mersul
justiţiei suferea astfel deseori întârzieri.
Heliaştii după ce au ajuns la tribunalul care le-a fost hărăzit primesc un jeton (sýmbolon), pe care-l vor schimba cu un altul în momentul votului;
acesta din urmă le va da dreptul la indemnizaţie, la sfârşitul audienţei. Heliaştii se instalează pe nişte bănci de lemn acoperite cu rogojini de papură.

48
       Magistratul care prezidează audienţa îşi are jilţul pe o estradă înaltă (bárna), în fundul sălii; el e înconjurat de secretarul sau grefierul său, de un
crainic public şi de arcaşii sciţi care se ocupă de poliţie la tribunale, ca şi la Adunare. În faţa lui se află tribuna pentru pledoarii, alături de care stau, la
dreapta şi. la stingă, tribunele celor două părţi. Există şi o masă pe care se va face numărătoarea voturilor.
       Publicul, care poate asista la audienţă, eu excepţia cazurilor când se judecă cu uşile închise, se înghesuie aproape de intrare şi este despărţit de juraţi
printr-o barieră. De îndată ce începe şedinţa, la un semn al preşedintelui, uşa este închisă.
       La începutul şedinţei tribunalului, grefierul citeşte actul de acuzare şi răspunsul scris al apărării, care se află, ambele, la dosar. Apoi preşedintele dă
cuvântul, pe rând, acuzării şi apărării. Orice cetăţean care e implicat într-un proces trebuie să vorbească singur. Dacă nu se socoteşte în stare s-o facă, el
comandă unui profesionist (logográphos) o pledoarie şi o învaţă pe de rost: multe dintre pledoariile păstrate ale lui Lysias, ale lui Demostene etc. au fost
scrise în felul acesta, la cererea unui client. Împricinatul poate cere tribunalului îngăduinţa, care este de obicei acordată, de a fi ajutat sau chiar înlocuit de
un prieten mai elocvent (synégoros) care nu este avocat de meserie şi nu poate fi retribuit.
       Atenienii care nu sunt încă majori, femeile, metecii, sclavii şi foştii sclavi eliberaţi sunt reprezentaţi în justiţie de tatăl, soţul, tutorele legal, stăpânul
sau patronul lor (prostátes).
       Cu excepţia cazurilor când un semn atmosferic rău prevestitor determină suspendarea şedinţei, cum se întâmplă şi la Adunare, dezbaterile se
desfăşoară fără pauză şi trebuie să se termine în aceeaşi zi. De aceea trebuie să se fixeze o limită pentru timpul cât au voie să vorbească părţile, care au
fiecare drept de replică. în acest scop se utilizează clepsidra, sau orologiul cu apă.
       De-a lungul, întregii durate a dezbaterilor, heliaştii nu fac altceva decât să asculte. Imediat după aceea, crainicul îi cheamă să voteze. Fiecare trebuie s-
o facă după conştiinţa lui şi în conformitate cu conţinutul jurământului pe care l-a depus, fără să se consulte unii cu alţii, fără să existe nici o deliberare.
       În secolul al V-lea î.Hr., fiecare judecător punea o pietricică (pséphos) sau o scoică într-una din cele două urne pe lângă care trecea şi unde se adunau,
într-una, voturile în favoarea acuzatului, în cealaltă, voturile care-l condamnau.
       În secolul al IV-lea î.Hr., pentru a se asigura mai bine secretul votului, s-a născocit un alt sistem: fiecare jurat primea câte două discuri mici de bronz
prin care trecea câte o tijă metalică; dintre aceste tije, una era compactă, cealaltă goală pe dinăuntru. S-au găsit nişte discuri din acestea şi ele au inscripţia
„vot public”' (pséphos demosía). Heliaştii mai treceau şi atunci prin faţa a două urne, dar numai prima conta. Ei ţineau discurile ascunzând între degetul
mare şi arătător capetele tijei şi puneau în prima urnă discul cu tija goală pe dinăuntru dacă votau condamnarea şi discul cu tija plină dacă votau achitarea,
iar apoi puneau discul rămas în cea de a doua urnă.
       Atunci când majoritatea voturilor îl declară pe acuzat vinovat, pedeapsa este fie determinată de lege, fie se trece la „fixarea pedepsei”, ceea ce va face
necesar un nou vot.
Acuzarea şi apărarea propun fiecare o pedeapsă iar juriul alege între cele două opţiuni de pedeapsă. Gama de pedepse posibile includea condamnarea
la moarte, închisoare, pierderea drepturilor civile (de exemplu, dreptul de vot, dreptul de a servi ca un jurat, dreptul de a vorbi în cadrul Adunării), exil şi
amenzi.
       În procesul lui Socrate, în 399 î.Hr., i se dat inculpatului din nou cuvântul spre a indică el însuşi pedeapsa care i se pare potrivită. Socrate a declarat că
nu are conştiinţa să merite vreo pedeapsă, ci mai curând o răsplată, pentru serviciile pe care le-a adus atenienilor, şi a sugerat să fie hrănit în pritaneu, aşa
cum erau hrăniţi marii binefăcători ai statului sau învingătorii la jocurile olimpice. În gura unui acuzat a cărui vinovăţie fusese recunoscută, astfel de vorbe
frizau impertinenţa şi el a fost condamnat la moarte: heliaştilor nu le plăceau persoanele care păreau că-şi bat joc de ei.
       Când acuzatul este achitat, iar acuzatorul lui n-a obţinut nici măcar a cincea parte din voturi, acesta din urmă este condamnat la o amendă, sau chiar la
atimía, adică la pierderea drepturilor cetăţeneşti. Aşa a păţit Eschine, în 330 î.Hr., când a pierdut procesul pe care i-l intentase lui Ctesiphon, adică indirect
lui Demostene, în problema coroanei: el a fost condamnat la amenda foarte mare de 1.000 de drahme. Se înţelege că o asemenea măsură a părut necesară
pentru a îngrădi activitatea sicofanţilor, veşnic gata să acuze pe vreunul dintre concetăţenii lor. Într-adevăr, aşa cum spuneam mai înainte, fiindcă nu exista
procuratură, legile îi încurajau pe denunţători acordându-le o parte din bunurile confiscate de la acuzat, dacă se stabilea vinovăţia lui. Riscul unei pedepse
care-i pândea chiar pe denunţători dacă nu-şi puteau dovedi acuzaţiile nu era decât corespondentul logic al acestui avantaj şi trebuia să-i facă să stea puţin
pe gânduri înainte de a intenta o acţiune judiciară.
       Evident, un sistem judiciar aşa de aparte, care necesita participarea unei întregi mulţimi de heliaşti, era de natură să dezvolte, la mulţi atenieni, gustul
pentru procedură şi pentru şicană, în aşa măsură încât Atena apărea ca o Dicaiópolis, o capitală a şicanei.
       În Viespile, Aristofan atrage atenţia în chip nostim asupra acestei primejdii. Sunt criticate mai ales consecinţele indemnizaţiei judecătoreşti instituite
ca despăgubire pentru pierderea de timp pricinuită de participarea asiduă la şedinţe: oamenii fără ocupaţie, incapabilii, se năpusteau la tribunale ca să
capete banii cuveniţi pentru jetoanele de prezenţă. Se pare totuşi că justiţia ar fi putut funcţiona bine şi cu un aparat mai puţin costisitor şi un număr mai
mic de juraţi.
       Trebuie să recunoaştem însă, în instituţiile judiciare ale Atenei, acelaşi spirit democratic care încredinţa întregului popor conducerea cetăţii. Ecclesia,
aşa cum am văzut mai sus, deţinea şi puterea judecătorească, cum le deţinea şi pe toate celelalte, şi multe sunt la număr procesele politice pe care le-a
judecat chiar ea, în primul rând când acuzaţii erau strategi. însă ea nu putea face faţă la toate.
       Heliáia, emanaţie a Adunării, compusă, ca şi Sfatul, din cetăţeni proveniţi din toate triburile şi ca atare cu adevărat reprezentativă pentru poporul
atenian, trebuia să aibă destul de mulţi membri pentru a-şi păstra un caracter popular indiscutabil, fapt care îi justifica suveranitatea, căci sentinţele ei erau
fără drept de apel.
       În timpul instruirii procesului, mărturia sclavilor nu are valoare decât dacă este obţinută prin tortură (bici, şevalet, menghină sau roată), dar folosirea
acestui mijloc e precedată întotdeauna de o somaţie : una din părţi se arată dispusă să-şi ducă sclavii la tortură sau somează partea adversă să-i predea pe ai
ei. Poate că tortura nu era prea aspră şi consta mai ales dintr-o „formalitate creată chiar de situaţia sclavului care s-ar fi putut teme de resentimentul
stăpânului său dacă ar fi vorbit altfel decât sub constrângere”. Sigur este, în orice caz, că niciodată nu era torturat un om liber, fie el atenian, metec sau
străin.
Aşa cum procedura tribunalelor este diferită dacă cei doi împricinaţi sunt amândoi cetăţeni şi dacă sunt, unul sau celălalt sau amândoi, meteci sau
sclavi, tot astfel şi pedeapsa este diferită în funcţie de condiţia persoanelor.
        ■ pedepsele pecuniare sunt: amenda, despăgubirile, confiscarea parţială sau totală a bunurilor.
        ■ pedepsele aflictive: exilul temporar (phygé) sau definitiv (aeiphygía) pierderea drepturilor cetăţeneşti (atimía), detenţiunea (care, în afara
condamnaţilor la moarte care-şi aşteaptă execuţia, ca Socrate, nu poate lovi decât pe necetăţeni), flagelarea pe o roată şi, însemnarea cu fierul roşu şi
legarea unor cătuşe de gât şi de picioare (xýla), chinuri rezervate sclavilor, şi în sfârşit moartea, despre care vom vorbi în curând.
        ■ există şi pedepse infamante cu un caracter arhaic şi religios, cum ar fi interdicţia de a purta podoabe şi de a intra în temple care le loveşte pe
femeile adultere, blestemul pronunţat în contumacie împotriva persoanelor vinovate de sacrilegiu, înscrierea dezonorantă pe o stelă şi, în sfârşit, refuzul de
a permite înmormântarea.
      Magistratul care prezidase tribunalul punea un grefier să întocmească sentinţa şi apoi trimitea acest act magistraţilor însărcinaţi cu executarea lui:
Celor unsprezece, care erau mai mari peste temniceri şi peste călău, sau celor numiţi práctores, care percepeau amenzile, sau celor numiţi poletái, care
erau însărcinaţi să vândă prin licitaţie publică bunurile confiscate şi să înmâneze, dacă era cazul, acuzatorului, prima care îi revenea şi vistiernicilor Atenei
dijma legală.
       Mulţi cetăţeni şi străini, dacă erau condamnaţi la pedepse pecuniare care depăşeau mijloacele lor, puteau scăpa de pedeapsa stabilită exilându-se de
bună voie. Se ştie că şi Socrate ar fi putut, după condamnarea lui la moarte, să iasă din închisoare eu ajutorul prietenilor şi să plece în exil. El a băut
cucuta, ceea ce nu era cel mai crud mod de execuţie, ci un fel de sinucidere tolerată.
Care era, aşadar, la Atena, soarta obişnuită a condamnaţilor la moarte ? Care era, aşadar, la Atena modul de execuţie capitală cel mai obişnuit ?
       În 1915, într-o groapă comună care a fost descoperită la Faleron şi care este de altfel anterioară epocii clasice, s-au descoperit şaptesprezece cadavre
cu câte un lanţ de fier în jurul gâtului şi cu cătuşe la fiecare mână şi la fiecare picior. Aceste schelete sunt fără îndoială cele ale unor condamnaţi care,
înainte de a-şi da ultima suflare, au fost ţintuiţi cu lanţuri şi cătuşe de o scândură mare (resturi de lemn mai erau încă prinse de cătuşe). Este vorba probabil
de nişte piraţi care au fost capturaţi şi executaţi.
       Or, noi ştim de la Herodot că atenienii, în 479, „punând mâna pe persul Astyages, guvernatorul cetăţii Sestos, l-au ţintuit de viu pe o scândură”.
Plutarh ne povesteşte că Pericle, după ce a înfrânt răscoala insulei Samos, în 439, a pus să fie legaţi de nişte stâlpi, în Agora la Milet, mai mulţi samieni şi
i-a lăsat acolo zece zile în şir; după aceasta a poruncit să fie ucişi eu lovituri de măciucă. Aristofan (în Tesmoforiile, 930 – 1014)  ni-l arată pe Mnesilochos

49
„legat de scândură” de către un arcaş scit şi expus astfel, ca Andromeda pe stânca sa. În alt loc, el vorbeşte de „instrumentul de lemn cu cinci găuri” căruia
i-ar fi hărăzit Cleon: aceste cinci găuri corespund evident crampoanelor care prind gâtul şi membrele.
       Din mărturiile arheologice şi literare reiese, aşadar, o imagine foarte clară a acestei cazne pline de atrocitate. Condamnatul este legat, gol, cu cinci
crampoane de un stâlp înfipt în pământ; nimeni nu are voie să se apropie de el pentru a-l ajuta sau pentru a-i uşura cât de cât soarta; se aşteaptă ca el să
moară. Un asemenea chin nu e lipsit de legături eu răstignirea: atâta doar că, la răstignire, mâinile şi picioarele sunt bătute în cuie, iar pierderea de sânge
care se produce astfel este de natură să scurteze cazna; în plus, una din părţile esenţiale ale caznei de care vorbim este lanţul care strânge maxilarul inferior
şi care, datorită greutăţii trupului, adaugă suferinţei un element cu totul apreciabil. Ne închipuim cum ar putea fi agonia pacientului prelungită timp de mai
multe zile.
       Că un asemenea mod de execuţie a fost practicat la Atena, faptul nu poate să nu ne schimbe puţin ideile asupra dreptului lor penal: şi el a fost practicat
de-a lungul întregii perioade clasice: existenţa lui poate fi urmărită până la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr..
       Oare această caznă se numea apotympanismós, cuvânt prin care se desemnează de obicei la Atena execuţia capitală ? S-a crezut aşa, dar nimic nu e
sigur. În ce consta deci un apotympanismós ? Era oare o ciomăgeală de moarte ? Sau poate decapitarea ? În momentul de faţă nu e cu putinţă s-o spunem.
       În orice caz, locul de execuţie se afla afară din oraş, de-a lungul „zidului lung” de nord, între Atena şi Pireu: într-o zi, ne spune Platon (în Republica
IV 439 e), „Leontios, întorcându-se de la Pireu şi mergând prin exterior de-a lungul zidului nordic a zărit cadavre în locul de execuţie”. Acest loc este
diferit de prăpastia numită bárathron, o veche mină situată la vest de Acropolă, unde erau azvârliţi, încă dintr-o epocă foarte îndepărtată, anumiţi
condamnaţi la moarte. Azvârlirea în bárathron pare să fi fost rezervată pentru cazurile de sacrilegiu şi pentru crimele politice.
       Lapidarea, atestată rareori, pare să fi fost sortită, şi ea, tot celor care au încălcat pietatea şi trădătorilor, dar ea are aspectul unei execuţii sumare,
înfăptuite chiar de popor, sub imperiul indignării; în felul acesta, în 479, buleutul Lycidas, care era de părere să se accepte propunerile lui Mardonios, a
fost lapidat pe loc de către colegii lui şi de către ceilalţi cetăţeni care erau de faţă.
       Expunerea pe o scândură ridicată în sus era mai cu seamă pedeapsa piraţilor şi a răufăcătorilor prinşi în flagrant delict de furt sau de crimă cu tâlhărie.
Ceilalţi condamnaţi la moarte, când nu li se îngăduia să bea cucută, îndurau supliciul misterios numit apotympanismós.
Este neîndoielnic că modul cum funcţiona justiţia, la Atena, nu era pe deplin satisfăcător şi că multe dintre criticile formulate de Aristofan în Viespile sunt
întemeiate. Trebuie să mergem şi mai departe şi să recunoaştem că principiile dreptului atic nu sunt nici foarte ferme, nici foarte statornice; lipsa unui cod
lasă prea multă libertate judecătorilor din popor,care, în imensa lor majoritate, nu au, bineînţeles, nici o formaţie juridică, ba mai mult chiar, ca orice
gloată, se lasă duşi cu prea mare uşurinţă de pasiunile, de simpatiile sau de antipatiile lor profunde.
       Este destul să citim câteva pledoarii ca să ne dăm seama că aşa numita captatio benevolentiae constă de obicei în linguşirea orgoliului poporului şi în
prezentarea împricinatului, atât cât e cu putinţă, drept un om de rând modest, duşman firesc al celor bogaţi şi al celor puternici. „Apologia” lui Socrate, în
măsura în care Platon ne-a transmis cu exactitate trăsăturile ei, trebuie să fi fost o excepţie aproape unică, cu tonul de trufie aristocratică care o străbate.
Sistemul judiciar atenian înlesnea şi creşterea numărului denunţătorilor.
       Însă trebuie să se ţină seama şi de evoluţia dreptului şi să se recunoască că, de la legislaţia lui Dracon (secolul al VII-lea î.Hr.) care reprezenta şi ea o
îmbunătăţire în raport cu epoca anterioară, dreptul şi justiţia făcuseră, la Atena, progrese mari. Cel mai important dintre ele este abolirea pedepselor
colective şi recunoaşterea responsabilităţii individuale, căci în epoca veche nu era lovit numai vinovatul, ucigaşul, ci şi întreaga lui familie.
       Vechiul principiu al legii talionului „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” nu mai era aplicat decât în mod excepţional în Atena lui Pericle, unde
pedepsele pecuniare tind tot mai mult să înlocuiască pedepsele aflictive, cel puţin în cazul cetăţenilor.
       Atenienii erau foarte preocupaţi să împartă dreptatea în chip echitabil, luându-şi tot felul de garanţii de imparţialitate şi conformându-se, pe cât era
posibil, ideilor morale ale timpului.
       Toţi judecătorii care formau Heliáia depuneau un jurământ la intrarea în funcţie; formula acestuia poate fi reconstituită aproximativ dacă se combină
diferite pasaje din autorii vechi în următorul mod:
       „Voi vota în conformitate cu legile şi cu decretele care emană de la Adunarea poporului, ca şi de la Bulé. În cazurile pe care nu le-a prevăzut
legislatorul voi adopta soluţia cea mai dreaptă, fără a mă lăsa condus de părtinire sau de duşmănie. Voi vota ţinând seama numai de problemele care au
fost supuse tribunalului. Voi asculta cu aceeaşi atenţie amândouă părţile. O jur pe Zeus, pe Apolon, pe Demeter. Dacă-mi respect jurământul, viaţa să-mi
fie; dacă mi-l calc, blestemul să se abată asupra mea şi-asupra familiei mele!”.

4. Educaţia în Grecia

Aceeaşi varietate – după regiuni şi în funcţie de condiţiile economice şi sociale – este evidentă şi în domeniul educaţiei, al obiceiurilor, al vieţii
familiare. În liniile generale însă acestea au aspecte constante în treaga lume grecească a epocii clasice.
La naşterea unui băiat era obiceiul să se atârne la uşa dinspre stradă o ramură de măslin, iar la naşterea unei fetiţe, o coroană cu panglici de lână.
După câteva zile de la naştere avea loc ceremonia de purificare când în mod simbolic noul născut era „prezentat” flăcării focului din cămin. Apoi tatăl îl
lua în braţe – semn că îl cunoştea ca fiul său legitim. După care toţi membrii familiei – şi sclavii casei – îi aduceau noului născut un dar. Dacă tatăl nu-l
recunoştea, sau dacă familia nu avea mijloace să-l crească, copilul era părăsit într-un loc public, lăsat cui voia să-l ia; şi de obicei se găsea cine să-l ia şi să-
l crească; dacă nu de altceva, cel puţin ca să-l vândă mai târziu ca sclav. Dacă nu se găsea nimeni să-l ia, îl lua statul, şi copilul era crescut pe spezele
statului – fapt pentru care el urma apoi să despăgubească statul, altmiteri putea să rămână sclav. Dar cel puţin în Atena şi mai ales în perioada clasică,
abandonarea unui nou-născut era un fapt rar, nu un fapt curent ca în Sparta.
Informaţiile de care dispunem cu privire la educaţia copiilor sunt cele referitoare la situaţia din Sparta şi Atena. Sistemele educative în cele
două state erau fundamental opuse. Modelele de educaţie se deosebeau prin metodele folosite şi scopul lor. Spartanii îşi educau băieţii pentru a participa
la războaie şi fetele pentru a-şi apăra gospodăria când sunt singure, iar atenienii educau băieţii fie pentru război fie pentru a participa la viaţa publică iar
fetele pentru a-şi îngriji familiile.
În Sparta educaţia avea caracter militar. Dacă la naştere copilul avea vreun defect era aruncat într-o prăpastie, altfel era lăsat în grijă mamei
până la 7 ani când era luat definitiv de stat care îl pregătea până la 20 de ani în arta de a lupta prin metode aspre (ieşea de sub protecţia familiei, intrând
apoi în complexul sistem de educaţie colectivă organizată în stat). Supus unor exerciţii dure şi unei discipline severe având ca scop atât creşterea
rezistenţei fizice, cât şi a forţei morale, tânărul se pregătea să devină soldat. Timpul acordat educaţiei intelectuale era redus şi se limita la cântecul coral, la
studierea poeţilor naţionali, la desprinderea unei morale civice exigente. Dispreţuind elocinţa, sistemul educativ spartan îi îndrepta pe tineri în direcţia
unei exprimări concise şi sintetice, rămăse până astăzi cu numele de aconism.
După 20 de ani deveneau cetăţeni - soldaţi iar după 30 de ani aveau voie să se căsătorească însă nu puteau să stea cu familia decât în anumite
zile. La 60 de ani se termină serviciul militar, până la această vârstă trăind în comun în cazărmi.
În statul spartan copilul aparţinea familiei numai până la vârsta de 7 ani; după care un spartan era total la dispoziţia statului – pâna la vârsta de
60 de ani! Educaţia spartană consta în exerciţii fizice dure şi antrenament militar urmărindu-se să i se formeze copilului sau tânărului un desăvârşit spirit
de disciplină, de supunere oarbă. Precum şi capacitatea de a suporta cele mai absurde privaţiuni şi mizerii fizice: umblând desculţi şi cu capul ras,
antrenându-se complet goi, muncind mizerabil şi insuficient, dormind pe saltea de trestie şi adeseori fiind biciuiţi numai pentru a se deprinde să suporte
durerea.
În rest – o instrucţie intelectuală absolut minimă(şi de care foarte probabil nu toţi copiii beneficiau); scris-citit, evantual câteva noţiuni
elementare de aritmetică şi de muzică militară. Viaţa permanentă de cazarmă ducea la practica curentă şi în mod deschis a pederastiei.
Tinerele fete practicau aceleaşi activităţi sportive şi muzicale ca şi băieţii, pentru a deveni bune mame de războinici. Fetele erau antrenate
pentru alergare, aruncarea discului şi suliţei pentru că plămada copiilor să prindă rădăcina zdravănă în corpuri zdravene şi să crească bine’, Plutarh ‘Viata
lui Lycurg’. Fetele primeau şi ele o instrucţie premilitară: alergări, marşuri, luptă, aruncarea discului şi a suliţei.
Cu totul diferită era educaţia copiilor şi a tinerilor din Atena (şi probabil că aproape în toate celelalte state greceşti). Aici, tatăl dispunea de
educaţia copiilor până la varsta de 18 ani, acest lucru constituind o indatorire civică. Părăsind tovărăşia exclusivă a femeilor, băieţii de 7 ani incepeau
şcoala, în timp ce fetele rămâneau a fi educate în familie. Educaţia se realiza în şcoli particulare elevii deprizând scrisul şi cititul, noţiuni de aritmetică şi
muzică, pentru ca dupa vărsta de 14 ani educaţia fizică să capete caracter preponderent în palestre, apoi în gimnaziile publice, la Academia sau Liceu.

50
 Mamele secondate uneori de sclavele casei, se îngrijeau de creşterea lor. La vârsta de 7 ani începeau şcoala. În Atena educaţia copiilor era
îndatorirea civică a părinţilor, până la 7 ani aflaţi în îngrijirea mamelor după care fetele rămâneau cu ele să înveţe să scrie, să citească, să danseze, să cânte,
să coasă şi să aibă grijă de casă în timp ce băieţii urmau cu pedagogi scrisul, cititul, socotitul, gramatică şi muzica. În următorii ani urma educaţia fizică
urmată de studii filosofice sau o şcoală militară, fiecare tânăr putând să-şi alega viitorul. Calităţile esenţială ale acestora erau timiditatea şi rezervarea.
La Atena – dar nu şi în alte părţi ale lumii greceşti – legile prevedeau obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de o esenţială
problemă civică. Dar aici, chiar dacă nu ar fi fost obligaţi părinţii să-şi dea copii la şcoală, această obligativitate deriva dintr-un obicei. Fapt este că încă de
la începutul sec. al V-lea î.Hr. puţini ţărani din statul atenian mai rămăseseră analfabeţi. Statul atenian suporta cheltuielile şcolare numai pentru copiii
orfani de război. Părinţii îşi trimiteu copiii la şcoala particulară ţinută de un învăţător. Acesta le preda noţiuni de scris – citit, de aritmetică şi de muzică,
timp de 5 sau 7ani; nu mai mult pentru că după vârsta de 14 ani educaţia fizică lua aproape complet locul educaţiei intelectuale.
Elevii scriau pe tăbliţe cerate texte literare şi elemente de aritmetică, limitate la cele patru operaţiuni (tabla înmulţirii exista încă de la începutul
lui Pitagora). Locul principal în programa şcolară îl deţinea studiul poemului Iliada şi Odiseea ale lui Homer, al poemului didactic al lui Hesiod intitulat
Munci şi zile sau al celor lui Solon, pentru că aceştia puteau înfluenţa asupra formării morale şi politice a viitorului cetăţean.
„Cei ce dispun de mijloace” îşi continuau studiile la şcolile sofiştilor şi ale retorilor. Această unică formă de învătământ superior avea un scop
practic: să-i înveţe pe tineri arta elocinţei şi tehnica convingerii publicului pintr-un bine studiat sistem şi un întreg arsenal de argumente şi formule abile.
În schimb alte discipline nu erau considerate indinspensabile: celebrul profesor de retorică Isocrate (463-338 î.Hr.) susţinea că geometria astronomia sau
ştiinţle naturale nu au nici o valoare educativă ci forma filosofică formează capacitatea tinerilor de a judeca şi de a-i conduce pe ceilalţi.
Toate aceste forme de învăţământ erau rezervate numai băieţilor; educaţia fetelor, care se făcea exclusiv în familie, se reducea la gospodărie, la
tors şi la ţesut. Abia în perioada elenistică femeia va putea primi o oarecare cultură. În epoca clasică o femeie care ar fi urmărit să-şi facă o educaţie
culturală şi artistică ar fi fost bănuită că este de o moralitate foarte dubioasă.
Cetatea Atena făcea din educaţie o armă redutabilă pentru formarea unui cetăţean complet, cu o construcţie fizică şi intelectuală armonioasă,
capabil să fie luptător, administrator al treburilor publice, gînditor, comerciant, artist etc. nu înseamnă însă că atenienii ignorau pregătirea militară sau
dezvoltarea aptitudinilor sportive şi forţei fizice, unită desigur cu ,,ascuţimea minţii“.
Educaţia se aplica diferenţiat. Băieţii îşi începeau educaţia la 8 ani sub supravegherea pedagogilor. De fete îngrijeau mamele, în gineceu.
Exerciţiile fizice ale băieţilor se desfăşurau în palestre şi constau din antrenamente şi probe de luptă, alergare, sărituri în lungime, aruncarea discului şi a
suliţei ( pentatlon ). Pe lîngă exerciţiile fizice se cultiva simţul muzical, pentru ca, pînă la 14 ani, copiii să deprindă cititul, scrisul, socotitul şi gramatica.
Efebia, un fel de şcoală militară asigura pregătirea tinerilor cu vîrste cuprinse între 18-20 ani.
Tinerii intrau apoi în fratrii, asociaţii bazate pe relaţii de prietenie şi sprijin reciproc în luptă şi în agora. Se acorda o atenţie specială studierii
politicii, oratoriei-stăpînirea cuvîntului, cunoaşterea logicii şi expunerii argumentare a ideilor şi opiniilor.
Experienţa Atenei în materie de educaţie este unică în antichitate. În centrul educaţiei se punea formarea omului ca entitate superioară.
Perfecţionarea fizică, intelectuală şi artistică era idealul cetăţii Atena. Iniţierea spre atingerea idealului fericirii se realiza în trepte, în cicluri şcolare
primare, secundare şi superioare, cu sau fără intervenţia statului.
Necesitatea introducerii de reguli morale în comportamentul politic şi în viaţa de zi cu zi este un important principiu al vechilor greci. Ideile de
patrie şi patriotism s-au născut tot în antichitatea greacă şi au fost cultivate prin educaţie. Din acele vremuri vin şi concepţiile înalte de pace şi solidaritate
între oameni, cum şi cele despre unitatea şi unicitatea omenirii.
Academia din Atena fondată de Platon a fost prima ,,Şcoală superioară politică“ din Europa. Principalele şcoli de educaţie au fost:
- Cinismul-întemeiată de Antistene (440-366 î. Hr 9) care presupunea viaţa austeră, înţelepciunea conduc la fericire, cosmopolitism,
negativism;
- Hedonismul, întemeiată de Arisip din Cirene -scopul vieţii este plăcerea;
- Scepticismul, întemeiată de Piron din Elis -cunoaşterea este limitată şi omul nu poate avea o opinie proprie despre lume;
- Sofismul, întemeiat de Protagoras, Gorgias, Socrate etc- scopul vieţii rezidă în căutarea înţelepciunii (sophia );
- fatalism, viaţa trebuie trăită în conformitate cu natura şi legile divine; înlăturarea pasiunilor, scopul vieţii constă în fericirea
obţinută prin energie şi virtuţi.

5. Asemănări şi deosebiri între cele două modele politice si militare greceşti

În urma îndepărtării regalităţii conducerea Atenei era exercitată de Colegiul celor 9 Arhonţi aleşi din rândul Eupatrizilor. Arhontele Dracon
elaborează primele legi scrise în anul 621i.Hr. Prin care îngrădeşte abuzurile aristocraţiei. Reformele Arhontelui Solon constau în eliberarea sclavilor de
datorii, înlocuirea oligarhiei cu timocraţia, înfiinţarea sfatului celor 400 (Bule), tribunalului poporului (Heliaia) şi creşterea rolului Ecclesiei (Adunarea
poporului) în anul 594i.Hr. Clistene împarte statul în 20 triburi şi deme amestecând categoriile sociale, măreşte sfatul Bule la 500, Ecclesia devine organ
suprem, instituie Colegiul celor 10 strategi şi introduce ostracismul pentru a împiedica uzurparea puterii politice. Urmează ‘secolul de aur’ al Atenei în
timpul lui Pericle, dacă înaintea sa Arhonţii domneau doar un an, el a rămas la conducerea statului din 443 până în 429 i.Hr.. Pericle desăvârşeşte
democraţia ateniană, toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii iar săracii primesc slujbe pentru care sunt plătiţi.
Cetatea Spartă, întemeiată de dorieni pe valea râului Eurotas, era organizată după legile atribuite de tradiţie conducătorului mitic Lycurg.
Instituţiile politice ale Spartei erau : diarhia, conducerea împărţită între doi regi cu puteri egale ce proveneau din două familii diferite (Agiazii şi
Eurypontizii), gerusia, sfatul bătrânilor şi Apella, adunarea poporului. Colegiul celor 5 efori controla activitatea publică şi privată şi veghea la respectarea
tradiţiilor şi legilor. Sparta era un stat aristocratic cu un pronunţat caracter militar.
În Spartă regulile cetăţii erau atribuite unui legiuitor mitic Lycurg în timp ce primele legi ateniene au fost scrise de arhontele Dracon. Prin
aceste legi dar şi prin reformele următorilor conducători atenieni democraţia a fost adusă în stat la cel mai înalt nivel în timpul lui Pericle. În ‘secolul de
aur’ al Atenei toţi cetăţenii erau liberi şi egali în faţa legii, fiecare persoană cu excepţia femeilor, metecilor şi sclavilor putea participa la viaţa politică.
Între timp, în Spartă, pentru că un om să fie considerat cetăţean trebuia să aibă pământ, să se poată echipa singur pentru a participa la apărarea cetăţii şi să
ia parte la adunarea cetăţii ca membru al adunării poporului. Totuşi ca şi în Atena, femeile, străinii şi sclavii nu aveau voie să participe la viaţa politică.
Spartanii aveau drept de viaţă şi moarte asupra hiloţilor, populaţiile cucerite, aceştia putând fi vânduţi, trebuind să-şi dea o parte din produsele din recolta
proprie şi fiind obligaţi să participe la războaiele spartanilor construind fortificaţii şi transportând bagaje şi arme. În felul acesta singură ocupaţie a
spartanilor era reprezentată de război, restul muncilor fiind efectuate de hiloţi. Spre deosebire de ei atenienii îşi realizau singuri îndeletnicirile obşteşti,
‘om nefolositor’ fiind considerat bărbatul fără activitate obştească, chiar şi săracii atenieni având drept la o slujbă plătită.
Metodele aspre ale spartanilor erau folosite pentru a obţine războinici pricepuţi, disciplinaţi şi rezistenţi în timp ce atenienii puneau accent şi pe
educaţia spirituală pentru obţinerea şi cetăţeni pregătiţi care să poată participa la dezvoltarea cetăţii implicându-se şi în viaţa politică.
Organizarea militara a Atenei
Educaţia atenienilor se desfăşoară mai liber şi în condiţii cu totul diferite de cele ale Spartei care avea preocupării obsedante de a nu forma
decât războinici de elită.
        Însă pregătirea normală pe care o execută tânărul atenian în palestră, sub conducerea pedotribului, îl pregăteşte, de fapt, pentru meseria armelor:
luptele, alergările, săriturile, aruncatul discului îi dezvoltă puterea şi supleţea. Aruncarea suliţei (a cincea probă a pentatlonului) este, de asemenea, un
exerciţiu militar în adevăratul sens al cuvântului.
  Gimnastica a constituit pentru bărbaţii, care au depăşit vârsta efebiei, cel mai bun mijloc de „a-şi menţine forma” şi de a se antrena între două
campanii. În secolul al V-lea î.Hr. majoritatea atenienilor, indiferent de vârsta lor, făceau cu regularitate acest antrenament, datorită căruia erau oricând
gata să rabde oboselile vieţii de soldat, dar, cu începere din secolul al IV-lea î.Hr., se constată o relativă pierdere a interesului pentru sport.
       Din secolul al IV-lea î.Hr în oraşele greceşti tind din ce în ce mai mult să lase în seama unor soldaţi profesionişti, a unor mercenari străini, grija de
a le apăra, plătindu-le în schimb o soldă, în vreme ce, înainte de războiul peloponeziac, armatele greceşti erau formate aproape numai din cetăţeni.
        Cetăţeanul atenian trebuie să-şi slujească ţara de la 18 la 60 de ani:
              ● de la 18 la 20 de ani, el este efeb; atunci îşi face el ucenicia întru arme;

51
              ● de la 25 de ani, ca hoplit înscris în catalogos (lista de recrutare) sau în calitate de cavaler, el face parte din armata activă, care mobilizează la
începutul fiecărei campanii în afara graniţelor (exodos) un anumit număr de contingente, uneori chiar pe toate;
              ● de la 50 la 60 de ani, în calitate de veteran (presbytatoi), el nu mai părăsea teritoriul Aticii; formează împreună cu efebii şi cu metecii de toate
vârstele, un fel de armată teritorială, menită să apere graniţele şi fortificaţiile Aticei.
 În timp de pace, grosul armatei nu este decât un fel de miliţie aflată în stare de disponibilitate; excepţie fac numai efebii care, timp de doi ani,
se ocupă numai de exerciţiile lor şi, din acest motiv, sunt scutiţi de orice îndatorire politică şi chiar de orice citaţie în faţa justiţiei; ei sunt cetăţeni din
momentul intrării în efebie, dar nu-şi exercită drepturile decât la terminarea acestor doi ani.
        Serviciu militar al cetăţeanului atenian cuprinde 42 de ani de şi fiecare din aceste 42 de „contingente” poartă numele unui erou eponim.
        Cetăţenii care au împlinit vârsta de 60 de ani sunt eliberaţi de orice obligaţie militară şi devin diaitetai, arbitri publici, un fel de judecători de
instanţă.
        Armata activă a Atenei, în momentul intrării ei în războiul peloponeziac, în 431 î.Hr., era compusă din 13.000 hopliţi şi 1.000 cavaleri, plus din o
armată teritorială de 1.400 efebi (cca. 700 de fiecare contingent), 2.500 veterani şi 9.500 meteci; în total, în jur de 27.400 de oameni.
        La începutul anului atic, în Hecatombaion, tinerii atenieni care au împlinit optsprezece ani sunt înscrişi în rândul demoţilor ( dematai), adică în
rândul membrilor demului tatălui lor. Adunarea demului le verifică vârsta şi hotărăşte prin vot dacă sunt copii legitimi şi de condiţie liberă; orice
contestaţie este trimisă în faţa tribunalului Heliaia, iar tânărul care s-a dovedit vinovat de impostură este, pe dată, vândut ca sclav de către stat.
        Efebii au apoi de trecut un nou examen sub supravegherea Sfatului (Bule): depuneau un jurământ consemnat de Eschil (în Eumenidele), în templul
zeiţei Aglauros, în partea de nord a Acropolei, cu mâna întinsă deasupra altarului: „Nu voi necinsti armele sfinte pe care le port ; nu-mi voi părăsi
tovarăşul de luptă; voi lupta pentru apărarea sanctuarelor şi a statului şi nu voi lăsa urmaşilor o ţară împuţinată, ci una mai mare şi mai puternică, pe
măsura puterilor mele şi cu ajutorul tuturor. Voi asculta de magistraţi, de legile stabilite şi de cele care vor fi adoptate după toate formele; dacă cineva
vrea să le răstoarne îl voi împiedica din toate puterile mele şi cu ajutorul tuturor. Voi cinsti cultele părinţilor mei. Iau de martori divinităţile: Aglauros,
Hestia, Enyo, Enyalios, Arcs şi Atena Areia, Zeus, Thallo, Auxo, Hegemone, Heracles, Pietrele de hotar ale patriei, Grâul, Orzul, Viile, Măslinii,
Smochinii”.
        Pentru instruirea efebilor, poporul alegea un sophronistes (cenzor) de fiecare trib, dintr-o listă de trei nume propusă de părinţii efebilor, şi un
cosmetes (coordonator), conducătorul întregului corp efebic; tot el îi numea şi pe instructorii efebilor (paidotribai) şi pe profesorii specializaţi care-i
învăţau să lupte ca hopliţi (hoplomachta), să tragă cu arcul şi să arunce cu suliţa. În secolul lui Aristotel se adăugase şi un instructor pentru mânuirea
catapultei, care fusese inventată recent. Veşmântul caracteristic al efebilor este hlamida, care pare să fi avut, în cazul lor, culoarea neagră. Printre sarcinile
cosmetului intra şi obligaţia de a-i face pe efebi buni călăreţi şi a-i învăţa să tragă cu arcul de pe cal.
        Efebii aveau desigur îndatoriri militare, dar foarte adesea ei formau o trupă puţin disciplinată. Mai mult decât exerciţiile militare propriu-zise,
acestor tineri le plăcea antrenamentul în gimnaziu, complement necesar al vieţii lor de soldaţi. Exerciţiile atrăgeau un consum important de ulei, iar
cetăţenii din Rhamnous îşi aduceau contribuţia în bani cu o generozitate care era răsplătită prin recunoştinţă şi onoruri (coroane) decernate de efebi şi de
conducătorii lor.
        Armata ateniană era formată din hopliţi (fiecare trib contribuia cu un corp distinct) şi dintr-o mie de călăreţi racolaţi în număr egal din fiecare trib.
Corpul hopliţilor era organizat în falange, formând, în faţa adversarului, un zid de scuturi.
        Din secolul al V-lea î.Hr., Atena îşi dezvoltă un corp de arcaşi, recrutaţi dintre teţi, şi un corp de arcaşi călare. În secolul   al IV-lea î.Hr. Ificrate a
creat un corp de infanterie uşori, peltaştii.
        Conducerea armatei ateniene o avea arhontele polemarh, iar în epoca clasică strategii. Strategii supravegheau recrutarea cetăţenilor, desemnarea
trierarhilor şi repartizarea vaselor. În timp de război, ei aveau comanda armatei fie pe rând (ca la Maraton), fie câte unu, doi, trei, sau mai mulţi. Atribuţiile
lor cuprindeau şi încheierea tratatelor şi a păcii.
        Aflat sub conducerea supremă a arhontelui polemarh şi apoi a strategilor, corpul hopliţilor atenieni era împărţit în zece unităţi, formate fiecare din
infanteriştii câte unui trib şi comandate de cei zece taxiarchoi, ofiţerii aleşi de popor, care purtau mantale tivite cu bucăţi late de purpură; fiecare taxiarh îi
numea pe şefii lui de companie (lochagoi).
Cariera militară are un şi caracter religios, relevat prin jurământul efebilor şi vizitele pe care le fac ei la sanctuare.
Organizarea militara a Spartei
Sparta se bizuia în primul rând pe un sistem de educaţie a copiilor orientat numai spre pregătirea pentru război. De la 16 la 20 de ani,
adolescentul era iren în anul I, al II-lea, al III-lea şi al IV-lea. „Irenatul” corespunde efebiei atice, cu singura excepţie că aceasta din urmă este de două ori
mai scurtă şi nu ţine decât doi ani.
        La douăzeci de ani, orice spartiat este încorporat în armata activă, dar încă nu se socoteşte că formaţia sa militară s-a încheiat. Plutarh spune (în
Licurg, 24) că: „educaţia spartiaţilor se prelungea până la vârsta maturităţii” . De la 23 de ani, aceşti tineri războinici, chiar dacă sunt căsătoriţi, continuă să
locuiască la un loc cu „tovarăşii lor de cort” şi să ia mesele împreună cu ei (syssitiai); ei nu au încă acces în Agora şi nu-şi exercită drepturile politice. O
viaţă de familie nu începe cât de cât pentru ei decât după treizeci de ani şi ea mai este încă şi atunci tulburată de obiceiul de a-şi lua masa în public.
        La şaizeci de ani, spartiatul este scutit de serviciul militar şi poate face parte din senat (Gerousia), dar îşi petrece încă mult timp în gimnazii,
supraveghind exerciţiile copiilor şi luptele dintre irenes. Nu este aşadar o exagerare să spunem că toată viaţa sa este consacrată războiului.
Conducerea armatei spartane este atribuită unuia dintre cei doi regi, adesea supravegheat de efori. Armata   este formată în esenţă din cetăţeni cu
drepturi depline hopliţi (homoioi), şi perieci, slujiţi de către hiloţi.
        Infanteria grea e împărţită în 5 regimente (mores), conduse de polemarhi (polemarehoi) care-i au în subordine pe lohagi (lochagoi), comandanţii de
batalion, pe pentecontarhi (penteconiarchoi), şefii de grupă. Fiecare mores cuprindeau 400-900 bărbaţi, fiind divizată în lohii, pentecostii, enomotii (celula
de bază era compusă din 25, 32 sau 36 de războinici).
        Diferitele unităţi manevrează cu o mare uşurinţă, care trezea admiraţia atenianului Xenofon, mai ales când era vorba să se treacă de la formaţia de
marş, în coloană, la formaţia de luptă, în linie de bătaie: o mişcare de conversiune aduce repede toate grupele la acelaşi nivel cu grupa din frunte care s-a
oprit; dacă o armata duşmană apare atunci din spate, fiecare şir de soldaţi efectuează atunci un contramarş savant, pentru ca tot soldaţii cei mai buni să stea
în faţa duşmanilor, în linia întâi.
        Hopliţii Spartei se distingeau de militarii celorlalte cetăţi, datorită culorii tunicii pe care o purtau şi a pletelor lor. Tunicile lor erau toate de un roşu
purpuriu „ca să nu se vadă sângele”, din câte se spunea, în timp ce în armata ateniană, de pildă, numai veşmântul ofiţerilor era împodobit cu benzi de
purpură. Spartiaţii purtau părul lung, ceea ce era, în Grecia secolului lui Pericle, un arhaism notoriu. Înainte de luptă, ei îşi curăţau şi îşi pieptănau aceste
plete, care trebuie să fi fost de obicei destul de neîngrijite: înainte de lupta de la Termopile, un călăreţ persan pe care Xerxes îl trimisese în recunoaştere
spre tabăra lui Leonidas reuşeşte să-i zărească pe soldaţii spartiaţi, „dintre care unii, spune Herodot, se dedau la exerciţii gimnice, în timp ce alţii îşi
pieptănau părul”.
        Hopliţii spartani erau hotărâţi mai bine să moară decât să dea înapoi. Cavaleria nu juca un rol important în armate spartană, fiind puţin numeroasă.
        Disciplina e severă în taberele militare, unde cea mai mică greşeală este pedepsită cu băţul; greşelile grave atrag moartea sau degradarea din armată
şi pierderea drepturilor civice.
        Singura slăbiciune a Spartei din punct de vedere militar (slăbiciune care i-a fost până la sfârşit fatală) este lipsa de oameni, oliganthropia. Hopliţii
ei sunt admirabili, dar Sparta nu mai are aproape deloc hopliţi. Casta Egalilor, a căror existenţă materială era legată de domeniile rurale (cleroi) pe care le
cultivă, în interesul ei, clasele inferioare, rămânea strict închisă şi, din egoism, îşi limita numărul copiilor, astfel încât pierderile în luptă n-au încetat s-o
micşoreze şi s-o ducă literalmente la dispariţie.
        Herodot arată că la Plateea, în 479 î.Hr., luptă 5.000 de hopliţi spartiaţi (întovărăşiţi de 5.000 de hopliţi perieci şi de o mulţime de 35.000 hiloţi uşor
înarmaţi). După un secol în 371 î.Hr., la Leuctra, numărul hopliţilor spartiaţi care luptă a scăzut la 700.
        În ciuda numărului lor mic, hopliţii spartani, prin antrenamentul lor militar desăvârşit şi datorită simţului onoarei şi al disciplinei, au rămas aproape
întotdeauna stăpânii indiscutabili ai câmpurilor de bătaie, exact până la această înfruntare de la Leuctra, când au fost învinşi de armata tebană a lui
Epaminondas.  

6.Jocurile Olimpice
52
 Grecii antici organizau întreceri sportive în cadrul unor sărbători religioase închinate zeilor. Tinerii prin încercarea de a câştiga aceste
concursuri căutau să onoreze divinităţile prin calităţile lor fizice. Însă victoria sportivilor nu se datora abilităţilor sau norocului acestora, ci se considera că
este vorba de voinţa zeilor. Caracterul religios al întrecerilor este relevat şi de prezenţa altarelor, închinate diverşilor zei, aflate în prejma liniilor de start a
curselor.
Învingătorul unui eveniment sportiv dobândea o faimă imensă, era considerat favoritul zeilor şi se bucura la întoarcerea acasă de mari onoruri.
      Sărbători religioase se desfăşurau în fiecare oraş grecesc, fiind organizate anual sau odată la 4 ani.
      Festivalurile religioase naţionale, la care participau toţi grecii, erau în număr de patru:
          1. Jocurile olimpice – se desfăşurau la Olimpia, în cinstea lui Zeus. Sursele istorice indică data începerii lor în anul 776 î.Hr.. Ele au fost sărbătorite
până în anul 393 d.Hr. când un cutremur a distrus locul în care se desfăşurau. Aveau loc odată la 4 ani, în timpul verii, şi durau 7 zile (două zile erau
dedicate ritualurilor religioase).
         2. Jocurile pitice – se organiau la Delfi, în cinstea zeului Apollo, comemorându-se înfrângerea de către zeu a şarpelui Python. Jocurile se desfăşurau
o dată la 4 ani, în al 3 an după jocurile olimpice şi cuprindeau alături de întrecerile sportive şi întreceri muzicale. Învingătorii purtau pe cap o cunună din
frunze de laur (arborele lui Apollo).
          3. Jocurile nemeice – se organizau în Pelopones, la Nemeea, în cinstea lui Zeus.
          4. Jocurile istmice – aveau loc în Istm, la Corint, fiind închinate zeului Poseidon.
      Jocurile nemeice şi cele istmice se desfăşurau o dată la doi ani (în al doilea şi al patrulea an al Olimpiadelor) în timpul primăverii – lunile mai-
aprilie.
O ierarhie clara.Suprematia Olimpiei este totusi evidenta: pe de o parte, celelalte trei jocuri n-au fost organizate decat cu aproape doua secole dupa
cele de la Olimpia (in 586, 582 si 573); pe de alta parte, dovada a valorii „comerciale” relative a acestor jocuri-un edict al lui Solon acorda 500 de drahme
antenienilor invingatori la Olimpia, in timp ce invingatorii de la Delfi nu primesc decat 100 de drahme.
Regiunea Olimpia este mai bogată în precipitaţii decât restul Greciei, ceea ce face să aibă o vegetaţie verde şi luxuriantă, înconjurată de
plantaţii de copaci. Aici grecii i-au ridicat zeului Zeus un sanctuar, numit Altis.
      Timp de o mie de ani, atât în vreme de război cât şi de pace, grecii s-au adunat aici pentru a sărbătorii acest mare festival. O simplă ramură de
măslin era suficientă pentru a imortaliza victoria atletului spre cinstea familiei şi a oraşului său. Sanctuarele erau locuri de cult religios unde grecii au
construit temple, trezorerii, altare, statui şi alte clădiri.
      Diferenţa dintre Jocurile Olimpice antice şi cele moderne constă în faptul că cele vechi se desfăşurau într-un cadru unui festival religios organizat în
cinstea lui Zeus, regele zeilor greci. În timpul festivalului se sacrificau 100 de boi către Zeus. Sportivii aduceau şi ei ofrande din animale sau turte mici,
rugându-se zeilor pentru victorie sau mulţumind pentru victoriile obţinute.
      Conform legendei altarul lui Zeus a fost ridicat pe locul unde Zeus a aruncat un trăsnet de pe tronul său situat pe Muntele Olimp. Unele monede de
la Elis au avut pe verso ilustraţia unui trăsnet ca reprezentare a cestei legende.
      În timp, Olimpia a devenit locul central unde era cinstit Zeus. S-au ridicat noi clădiri, iar comunităţile donau statui şi altare închinate zeului. Cea
mai spectaculoasă a fost statuia lui Zeus făcută din aur şi fildeş de către sculptorul Fidias şi care era plasată în interiorul templului. Statuia, ce avea o
înălţime de peste 12 m, a fost una din cele şapte minuni ale lumii antice. O scară în spirală ce ducea la un etaj superior al templului permitea vizitatorilor o
vizualizare mai bună a statui.
      La Jocurile Olimpice nu puteau participa decât grecii. Aceştia călătoreau sute de kilometri, venind atât din metropole cât şi din coloniile aflate în
ţinuturi în care acum sunt statele Spania, Libia, Turcia, Ucraina, Italia şi Egipt.
Anul 776 i.Hr. este data retinuta de traditie pentru celebrarea primelor Jocuri Olimpice.In orice caz,in acel an se retine pentru prima data
numele unui invingator la aceste jocuri,un castigator al cursei stadionului,proba ce rezuma,ea singura, aceasta mare manifestare sportiva a epocii.
Acest reper cronologic are o importanta considerabila. Intr-adevar,in epoca elenistica,adica in secolele al IV-lea si al III-lea i.Hr., grecii au luat
obiceiul de a data evenimentele istoriei lor conform cu olimpiadele, si deci in functie de data simbolica 776. Aceasta totusi, nu este in unanimitate admisa
de istoricii moderni care pledeaza pt o data mai indepartata…sau mai recenta.
Oricare ar fi data lor adevarata de nastere, Jocurile Olimpice constituie pana la sfarsitul sec. al IV-lea un eveniment sportiv important.
Desfasurandu-se din patru in patru ani la Olimpia, in nord-vestul Peloponesului, ele pun la incercare greci liberi veniti din toate tinulurilr elenismului,
Asia, Grecia propriu-zisa si Italia. Olimpia, la origine, este un sanctuar.In epoca jocurilor, doua temple celebre sunt cunoscutr aici, unul consacrat Herei,c
elalalt lui Zeus, acesta din urma adapostind statuia criselefantina a zeului, opera a marelui sculptor Fidias, considerata ca fiind una dintre cele Sapte
Minuni ale lumii. Dar, in decorul inverzit al colinelor acoperite de paduri, printre care curge raul Alfeum, se inalta mai ales edificiile destinate atletilor:
gimnaziul si sala de gimnastica servesc pentru antrenament, competitiile avand loc pe stadion si pe hipodrom. Atletii, in aceasta epoca, concureaza goi,
exceptand fara indoiala un suspensor sau o centura atletica. Nu exista categorii potrivit greutatii, nici macar in sporturile de lupta, cum se face astazi:
singura distinctie recunoscuta este aceea a doua clase de varsta, deoarece atletii disputa competitia „copiilor” sau pe cea a „barbatilor”,varsta de 18 ani
constituind probabil limita intre cele doua categorii. In sfarsit,femeile sunt excluse cu strictete de la jocuri,si ca spectacole si ca participante.
Introdus in Olimpia in 708 i.Hr., pentatlonul cuprinde dupa cum indica numele sau cinci probe. Doua dintre ele se pot practica in mod atonom:
alergarea pe lungimea unui stadion si tranta(lupta), in care adversarul trebuie pus de trei ori la pamant. Celelalte trei nu exista decat in cadrul
pentatlonului: este vorba despre aruncarea discului, de aruncarea sulitei si desaritura in lungime, pe care atletul o poate practica atunci tinand haltere-n
maini.
In secolul al V-lea., programul probelor este mult mai dens si mai complet decat la inceputiri. Prima zi este consacata ceremoniilor
religioase :atletii si antrenorii sai depun juraminte si aduc jertfe lui Zeus. A doua zi se desfasoara probele tinerilor, iar in ziua urmatoare, alergarile hipice,
atelaje, calarie si pentatlonul. Ziua a patra este din nou consacrata lui Zeus, caruia i se ofera o hecatomba (jertfirea a 100 de boi). Ziua a cincea este foarte
incarcata :curse de alergari, de sprint si de fond, mai ales asa numitul delichos, care atinge aproape 5 km, se desfasoara dimineata, dupa-amiaza fiind
rezervata celor trei sporturi de lupta: pugilat, lupta si pancratiu, iar ziua se termina cu alergarea inarmata, la care iau parte hoplitii sau pedestratii cu casca,
jambiere si scut. Aceasta proba marceaza in mod simbolic sfarsitul armistitiului instituit din patru in patru ani pe perioada jocurilor. Ultima zi este
consacrata ceremoniei de inchidere, care ii celebreaza, prin procesiuni si printr-un mare banchet, pe invingatorii incoronati cu frunze de maslin.
‘’Olimpionicii’’ se intorc atunci in cetatile lor, in care gasesc cateodata poeti si sculptori pentru a-i imortaliza, si in care foarte curand, primesc drept
premii pentru gloria lor recompense cu adevarat materiale, deoarece „amatorismul” nu are nici un sens in Grecia Antica, iar pentru cei de astazi, important
este sa castigi, incluzand aici toate sensurile cuvantului.

7. Arhitectura greaca

Ea s-a constituit si s-a dezvoltat conditionata de anumiti factori cu actiune larga care i-au determinat tendintele majore, definitorii:
- o configuratie geografica particulara care a situat teritoriul grec la confluenta unor vechi si prestigioase culturi; contactele realizate cu alte
civilizatii au permis omului grec o deschidere a orizonturilor; arhitectura s-a imbogatit prin cunoasterea si asimilarea ,cu un acut simt selectiv, a unor
experiente si idei constructive;
- existenta, pe acelasi teritoriu a unor traditii prehelenice care au furnizat modele si experiente arhitecturale elaborate intr-un spirit nou,
marcand insa un proces de continuitate;
- o comanda sociala specifica; arhitectura greaca s-a constituit ca un instrument al comunitatii umane libere careia trebuia sa-i asigure cadrul
material al existentei si sa-I afirme presigiul;
-o inclinatie proprie lumii elene carte armonie, echilibru, simtul masurii, evitarea exceselor; evolutia arhitecturii a stat sub semnul
perfectionarilor lente nu al modificarilor spectaculoase iar in geneza formelor sale a interevenit in mod constant raportatrea la scara umana in detrimentul
monumentalizarii abstracte;
- un simt al naturii profund ancorat in mentalitatile lumii grecesti care a condus catre o consecventa raportare a arhitecturii la mediul
inconjurator, la stabilirea unei relatii intime, neantagonizarea intre creatia omului si cea naturala;

53
 - un pronuntat individualism al omului grec sursa a varietatii formelor, a refuzului uniformizarii rezolvarilor, in conditiile mentinerii unui
caracter unitar al arhitecturii.
Constructiile religioase in Grecia antica s-au constituit ca program dominant, marele lor numar precum si atentia care li s-a acordat din punctul de vedere
al materialelor folosite si, in special, din cel al expresivitatii formelor gasindu-si explicatia in rolul important pe care il detinea religia in conceptiile lumii
antice atat la nivelul indivizilor cat si al societatii. Templul grec a fost conceput ca o locuinta simbolica a zeului matrializand printr-o reprezentare
antropomorfa- statuia. Modelul care a fost ales este locuinta princiara de tip megaron. Incaperea principala devine naosul templului, locul vetrei fiind luat
de statuia zeului si alcatuieste, impreuna cu vestibulul deschis, pronaosul, un nucleu care a devenit un arhetip reluat , cu unele prelucrari, in epocile
urmatoare. Vestibulul de intrare a fost reluat in partea opusa a naosului printr-un spatiu similar, opistodomus.
Spatiul sacru al templului nu era accesibil masei de credinciosi. Pentru cetatenii polisului imaginea care se oferea era a exteriorului edificiului
religios, perceputa fie ca masa dominanta in cadrul asezarii, fieprin parcurgerea unui traseup precis.
In aceste conditii imaginea relativ simpla a megaronului prehelenic, cu o singura fatada accentuata de prezenta unor coloane nu ar fi fost
suficient de expresiva, nu ar fi avut puterea necesara asupra publicului. Astfel a fost introdus un nou element al carui rol era cel de a conferi plasticii
arhitecturale a edificiului un plus de expresivitate: un sir de coloane care inconjoara edificiul pe toate laturile alcatuind un portic, pteorma. Tratarea
echivalenta a celor patru fatade, fara accentuarea unui uneia dintre ele ca fiind principala a rezultat din insusi modul de perceptie a consstructiei, dinamic,
urmarindu-se ca imaginile care se succed sa-si pastreze expresivitatea.
Templele se inscriu in ansamblurile complexe ale sanctuarelor care alcatuiesc zona sacra a fiecarui polis, fiind asezate de obicei pe o inaltime,
acropola. In cadrul incintei sacre, temenosul, limitat de ziduri si accesibil prin porti monumentale (propileele), se detaseaza dominante templele,
ierarhizate in functie de semnificatia lor; li se adauga altare de sacrificiu si numeroase statui cu caracter votiv.
Arhitectura ionica isi gaseste un amplu teren de manifestare cu prilejul reconstructiei Acropolei din Atena. In coltul de sud-vest al colinei, pe
un promontoriu special amenajat, este executat intr-un timp scurt un mic templu dedicat zeitei Nike Apteros. Ramanand in cadrul stilistic definit de
arhitectura ionica elaborata in Asia Mica, templul, a carei executie a fost influentata de experienta realizarii Parthenonului si a Propyleelor, capata trasaturi
compozitionale caracteristice pentru arhitectura dorica: inclinarea planurilor verticale ale zidurilor, gradenelor si axelor coloanelor catre centrul
stylobatului, o proportie a coloanelor neobisnuita pentru ordinul ionic.
Templul Atenei Nike Apteros, proiectat de Kalikrates in anul 499 i.e.n. si realizat mult mai tarziu, se prezinta ca un edificiu amphiprostil,
tetrastil, ionic cu cella deschisa in antis, lipsit de pronaos si opistodomus. Cu toate ca dimensiunile sale sunt reduse, datorita proportiilor sale influentate de
arhitectura dorica, urmarite in mod deliberat de autorul sau, s-a obtinut o scara care ii confera prestanta si un aspect sever. Dispus pe un promontoriu al
Pyrgosului, inconjurat de unparapet de marmura decorat cu reliefuri si precedat de altarul zeitei Nike, avansand catre vest in raport cu Propyleele, templul
avea menirea sa imbogateasca imaginea Acropolei ca expresie a victoriei Atenei asupra invadatorilor. Utilizate de turci ca material pentru construirea
fortificatiilor de pe Acropola, piesele care alcatuiesc templul au fost recuperate aproape integral si recompuse in anii 1835-1836.
Din coasta templului Atenei Nike se percepe partial Parthenonul, fiind pusa pozitia sa dominanta in cadrul ansamblului.
Materiale si tehnici de constructie
Constructorii Greciei antice nu s-a manifestat ca inovatori, nu au creat noi sisteme de acoperire a spatiilor si au utilizat materialele pe care le
oferea solul grec: piatra si marmora. Au folosit aceste materiale conform unor tehnici cunoscute si in special sistemul trilitic ca trditie megalitica: arhitrave
rezemate pe coloane. Ceea ce caracterizeaza tehnica de constructie greaca si reprezinta un aport incontestabil in evolutia civilizatiei este efortul constant
de a conferi sistemului constructiv primar calitatea expresivitatii, printr-un proces de elaborare estetica a formelor. Acest efort a condus catre elaborarea
ordinelor de arhitectura.
Templul Atenei Nike, primul construit pe ruinele Acropolei dupa invazia persilor, este si primul construit in intregime din marmora. Ceea ce l-a
facut cu adevarat unic insa, a fost unitatea de masura in care a fost proiectat care s-a demonstrat a fi unitatea de masura egipteana.
Conceptii spatiale si procedee compozitionale specifice :
- spatiul construit este conceput in relatie cu cel natural- concept rezultat din mentalitati greu definibile, profund ancorate in
spiritualitatea greaca printre care un interes afectiv pentru formele create de natura. Pe plan concret modul de viata implica desfasurarea
activitatilor in mare parte in aer liber;
- preocuparile se concentreaza asupra elaborarii expresive a spatiului exterior;
- in organizarea spatiilor, geometria riguroasa a componentelor se imbina cu caracterul organic al dispunerii acestora in ansamblu;
- spatiile sunt concepute prin raportarea la scara umana atat ca dimensiuni cat si ca modalitati de organizare; se evita
monumentaliatea coplesitoare si procedeele care ar duce la un asemenea efect;
- in structura spatiilor se pastreaza un echilibru intre sensul vertical si cel orizontal;
- constructia se raporteaza la configuratia terenului; se dezvolta pe proeminente al caror caracter spectaculos, dominant in report cu
zona inconjuratoare este sporit ca urmare a prezentei elementelor constructive;
- spatiul interior rezulta din gruparea unor spatii de forme geometrice simple; principiul organizarii templelor de-a lungul unui ax
longitudinal de compozitie; obtinerea unei imagini impresionante asupra statuii zeului.
În timpul lui Pericle 443 – 429 î.Hr. Atena cunoaşte maxima înflorire a democraţiei, iar principala caracteristică era plata funcţiilor astfel orce
cetăţean putea accede la o funcţie înaltă în stat. Motoarele acestei noi democraţii erau tragerea la sorţi şi funcţiile plătite, iar greul problemelor publice era
dus de către cetăţenii bogaţi, nu de către cei săraci.

Templul Atenei Nike

54
Templul lui Hefaistos

Macheta aşa cum arăta Acropope în antichitate

55
Atena: Acropole Amfiteatru grecesc

Parthenonul Erechteionul (cele 6 cariatide)

56
Fidias: Atena Lemnia Miron: Discobolul

8. Razboiul troian

Razboiul troian a fost un conflict militar din Antichitate, intre ahei si orasul Troia din Asia Minor (Turcia de astazi). Conform mitologiei
grecesti, acest razboi a izbucnit dupa ce Paris, printul Troiei a rapit-o pe Elena, sotia lui Menelaus, regele Spartei. Acest conflict este unul din cele mai
importante evenimente din ciclul de mituri elene si a fost narat in multe lucrari apartinand literaturii grecesti, printre acestea numarandu-se marile epopei
antice, Iliada si Odiseea, ambele scrise, conform traditiei, de Homer.
Iliada relateaza o parte din ultimul an al asediului Troiei, iar Odiseea descrie peregrinarile pe drumul de intoacere acasa al lui Ulise (Odiseu),
regele Itaca si unul din principalii lideri ai aheilor. Alte parti ale acestei legende au fost redate intr-un ciclu de poeme epice, care nu a supravietuit decat
sub forma unor fragmente. Episoade din acest razboi au reprezentat material pentru Tragedia Greaca sau sursa de inspiratie pentru poetii romani Virgiliu si
Ovidiu.
Cauzele razboiului troian sunt complexe, in ele au fost antrenate chiar si zeitatile Olimpului. Se spune ca in timpul nuntii zeitei Thetys cu
Peleus, un rege din Tesalia, in timp ce zeii dantuiau, si-a facut aparitia Eris, personificarea discordiei, care nu fusese invitata, si a aruncat un mar de aur
(marul discordiei) pe care era scris "celei mai frumoase". Vazand marul, Hera, Atena si Afrodita l-au revendicat, fiecare sustinand ca le intrece in
frumusete pe celelalte 2. Vazand ca nu pot ajunge la o intelegere, cele 3 zeite au hotarat sa ceara o opinie obiectiva. De aceea l-au ales ca arbitru pe printul
troian, Paris.
Paris i-a oferit in cele din urma marul Afroditei, dupa ce aceasta i-a promis ca sotie pe cea mai frumoasa femeie pamanteana, Elena. Zeita a
facut-o pe Elena sa se indragosteasca de Paris si sa fuga cu el in Troia. Agamemnon, regele cetatii Micene a hotarat sa razbune onoarea fratelui sau,
Menelaus, printr-un razboi indreptat impotriva cetatii troiene. De altfel relatiile dintre Troia si restul Greciei erau oricum tensionate. Razboiul dintre
troieni si ahei a durat zece ani, timp in care multi eroi au murit, si din tabara Eladei ( Ahile, Aiax, Patrocles, Antiloh, etc.) si din cea a Troiei (Hector,
Deifob Paris, etc.).

57
 Chiar si zeii erau divizati in sustinerea uneia sau alteia din cele 2 tabere. Intr-un final, aheii reusesc sa patrunda in cetate, prin viclesugul calului
troian. Lipsiti de mila, ei masacreaza populatia si profaneaza templele, ceea ce va atrage mania zeilor mai tarziu. Putini dintre ahei au reusit sa se intoarca
acasa si multi au intemeiat colonii pe tarmurile cele mai indepartate, purtati fiind de fortele divine. Romanii, mai tarziu, pretindeau ca sunt descendeti din
Enea, print troian, frate cu Paris, unul dintre putinii supravietuitori ai asediului, care a condus si alti troieni catre Italia, legenda istorisita de Vergilius in
epopeea Eneida.
Grecii antici credeau ca razboiul troian chiar a existat, ca a fost un eveniment istoric. Ei ziceau ca a avut loc in secolul al XIII-lea i.Hr. sau al
XII-lea i.Hr. si ca Troia se afla in vecinatatea stramtorii Dardanele, adica in nord-vestul Turciei actuale. Pana in Epoca moderna s-a crezut ca atat razboiul
cat si orasul erau doar niste mituri, si nu au existat. Insa in 1870 arheologul german Heinrich Schliemann a excavat un sit arheologic, si a crezut ca ar fi
chiar situl Troiei, lucru confirmat si de cativa alti arheologi.

Nu au ramas insa dovezi clare ca Troia lui Homer chiar a existat, sau ca unul din evenimentele prezentate in acele poeme epice a avut loc. Multi
savanti au fost de acord ca mitul razboiului troian ar putea avea si un miez istoric, chiar daca asta ar insemna ca epopeile homerice sunt o fuziune de
povesti despre asedii si expeditii ale grecilor din Epoca Bronzului sau perioada miceniana. Aceia care cred ca legenda razboiului troian deriva de la un
anumit conflict istoric, de obicei il dateaza intre 1300 i.Hr. si 1200 i.Hr., preferand datele oferite de Eratostene (1194 i.Hr. - 1184 i.Hr.) care corespund cu
arderea Troiei a VII-a.

58