BĂTĂLIA DE LA MARATON

Într-o perioadă de început de toamnă, prin anul 490 î.Hr., pe pământul Greciei s-a
desfăşurat o bătălie celebră, care a prilejuit şi apariţia legendei alergătorului care a murit după ce
a parcurs 40 de kilometri pentru a aduce vestea victoriei. Evident, este vorba de Bătălia de la
Maraton.

În anul 490 î.Hr., Imperiul Persan se afla în plinătatea forţei sale. Acest imperiu, care la
apogeul puterii sale se întindea pe circa opt milioane de kilometri pătraţi - cuprinzând zone în
care astăzi se află Iranul, Afganistanul, Irakul, Siria, Egiptul, Israelul, Libanul, Ciprul, ba chiar şi
porţiuni în care în zilele noastre se află România, Bulgaria, Arabia Saudită - nu putea rămâne
indiferent la bogata Grecie. Astfel, între perşi şi greci s-au purtat o serie de războaie, acestea
fiind cunoscute sub numele de Războaiele Medice.

Bătălia de la Maraton este prima înfrângere clară a perşilor, care în acele vremuri aveau o
armată considerată invincibilă. Cu atât mai impresionant este acest război, cu cât a fost rodul
unei strategii noi, aceea a confruntării în câmp deschis, lucru de neconceput până atunci pentru
greci, care din pricina efectivelor mai mici preferau zonele greu accesibile, tactică asemănătoare
celei folosite de domnitorii noştri în luptele cu trupele otomane.

Schimbarea îndrăzneaţă a planului militar al grecilor s-a datorat unuia dintre strategii
Atenei, Miltiades cel Tânăr. Anual, erau aleşi zece strategi pentru armata Atenei, iar Miltiades cel
Tânăr a reuşit să-l convingă pe comandantul armatelor ateniene, Callimachus, să schimbe tactica
de luptă de atunci, adică să renunţe la apărarea îndârjită de după zidurile cetăţilor şi la
ambuscade şi să adopte o tactică a atacului în câmp deschis, timp în care persanii erau încă
ocupaţi cu descărcarea corăbiilor.

Miltiades cel Tânăr îl însoţise pe Darius I în timpul expediţiei persane împotriva sciţilor,
din anul 514 î.Hr., și cunoştea bine felul de a lupta şi mentalitatea perşilor, aşa încât era în
măsură să evalueze şansele unei asemenea schimbări de viziune asupra luptei. Pe de altă parte,
perşii nu şi-au pus problema că pot fi atacaţi, fiind convinşi că atenienii se vor mulţimi doar cu o
apărare îndârjită. Însă au fost prea siguri pe ei, iar asta i-a costat una dintre cele mai grele
înfrângeri din istoria lor ca imperiu.

Predecesorul lui Darius I, Cyrus, cucerise în anul 546 î.Hr., printre alte provincii din Asia
Mică, şi Regatul Lydiei (regiune care se află acum în Anatolia), de care depindeau coloniile
greceşti din Ionia. Nemulţumirile împotriva perşilor s-au agravat, după ce Darius a instituit
tribuţii anuale fixe, în locul contribuţiilor neregulate care funcţionau până atunci. După ce o
revoltă a fost înăbuşită, în anul 499 î.Hr., perşii au vrut să pedepsească oraşele-stat (polisuri)
Atena şi Eretria, care veniseră în ajutorul ionienilor.
 Pe parcursul anului 491 î.Hr., perşii s-au pregătit pentru război, atât din punct de vedere
militar, cât şi printr-o ofensivă diplomatică, trimiţând ambasadori în principalele oraşe-stat, cu
cerinţa de a li se oferi „pământ şi apă”, gest simbolic atât de cunoscut şi nouă. Atena şi Sparta au
refuzat, iar potrivit istoricului Herodot, Sparta i-a şi ucis pe solii lui Darius I.

O armată persană s-a pus în mişcare, atât pe apă, cât şi pe uscat, condusă de Datis şi de
nepotul lui Darius, Artaphernes. La finalul lunii august, o flotă de aproximativ 600 de nave a
ajuns în golful de la Maraton, aflat la numai 42 de kilometri de Atena. Chiar dacă mărimea
exactă a armatei persane este o necunoscută, cifrele variind foarte mult - de la sute de mii, cât
apreciau în scrierile lor Plutarh şi Pausanias, la zeci de mii - este cert că aceste efective erau cu
mult mai mari decât cele ale grecilor.

Aşa încât propunerea lui Miltiades cel Tânăr, de a-i ataca ei pe perşi şi nu de a aştepta în
apărare, a fost cu adevărat o surpriză în pregătirile pe care grecii le făceau pentru bătălie.
Atenienii ceruseră ajutor Spartei, însă spartanii aveau propriile convingeri de ordin religios,
legate de fazele lunii, adică erau nevoiți să aştepte un număr de zile până la luna nouă, astfel că
au ajuns pe câmpul de luptă târziu, după încheierea acesteia.

Descrierea lui Herodot, făcută la 50 de ani după bătălie, este următoarea: „După ce
atenienii se rânduiră pentru bătălie, s-a dat semnalul. Atenienii porniră în fugă şi se năpustiră
asupra barbarilor... Când perşii i-au văzut pe vrăjmaşi atacându-i în fuga mare, s-au pregătit să
primească atacul, cumpănind numărul neînsemnat al atenienilor şi atacul la care porniseră aceştia
- fără cavalerie şi arcaşi. Ei au crezut că i-a cuprins nebunia, închipuindu-şi că această sminteală
a lor îi va pierde cu siguranţă. Atenienii însă, când se încleştară strâns cu barbarii, se luptară în
chip vrednic de pomenit. Bătălia de la Maraton a ţinut mult... După ce perşii au fost puşi pe fugă,
atenienii îi urmăriră... până ce, ajungând la mare, cerură să li se pună la îndemână foc şi au atacat
chiar corăbiile acelora”.

Flota perşilor a ridicat ancora, cu pierderi mari, estimate la peste șase mii de morţi, în
vreme ce atenienii pierduseră foarte puţini oameni.

Legenda alergătorului de la Maraton

Fidipide, sau Pheidippides în greceşte, este numele curierului despre care se spune că ar fi
alergat, între locul bătăliei şi Atena, pentru a da vestea cea bună a victoriei, iar apoi ar fi murit de
epuizare. Legenda spune că acest curier ar fi fost trimis în Sparta înainte de bătălie, pentru a cere
ajutor în vederea luptei, iar după câştigarea acesteia de către atenieni el ar fi spus cuvintele
„Bucurie vouă, noi am câştigat”, după ce a parcurs în alergare cei 42 de kilometri dintre Maraton
şi Atena. Dacă este sau nu o realitate istorică nu se ştie, însă proba de maraton are în spate o
legendă superbă, legată de locul unei celebre bătălii, în care spiritul eroic al atenienilor a dat o
grea lovitură temutului imperiu al perşilor.
Bătălia de la Maraton a avut loc în anul 490 î.Hr., între armata persană care invadase Grecia
continentală și o alianță a orașelor-stat (polisuri) grecești.

A fost un episod hotărâtor din cadrul Războaielor medice, fiind prima dată când perșii au fost
înfrânți decisiv într-o bătălie deschisă. Bătălia de la Maraton a marcat sfârșitul primei invazii a
perșilor în Grecia, aceștia fiind siliți să se retragă în Asia. Deși războaiele dintre greci și perși au
continuat, cu unele întreruperi, încă mulți ani, bătălia de la Maraton a demontat mitul
invincibilității persane, pregătind terenul pentru următoarele bătălii victorioase ale grecilor, de la
Salamina și Plateea.

Cadrul istoric

La sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., Imperiul persan, în plină ascensiune, pusese piciorul
și pe continentul european, cucerind o parte din Tracia, în timpul celebrei expediții a lui Darius I
(Regele regilor, 521-486 î.Hr.) din anul 514 î.Hr. împotriva sciților de la nord de Dunăre.

Predecesorul lui Darius, Cyrus „cel Mare” (558-528 î.Hr.), cucerise în 546 î.Hr., printre
alte provincii din Asia Mică, și regatul Lydiei, de care depindeau, cel puțin nominal, toate
coloniile grecești din Ionia, unde se înfiripase o confederație de douăsprezece polisuri deosebit
de înfloritoare din punct de vedere economic și cultural. Darius a înăsprit însă modul de stăpânire
a acestor orașe grecești, impunând condiții mai dure. Astfel, Ionia a fost integrată cu Lydia într-o
singură provincie (satrapie) cu sediul la Sardes, iar în locul unor contribuții neregulate se
instituie tributuri anuale fixe, ceea ce a stârnit mari nemulțumiri.

Dar nu numai constrângerile economice, ci, mai ales, profundul atașament pentru ideea
de libertate, este adevărata cauză a revoltei care cuprinde întreaga Ionie, începând cu anul 499
î.Hr.[2]. Darius își trimise atunci imensele armate să înăbușe rapid această revoltă. Zadarnic s-au
adresat ionienii celorlalte polisuri grecești pentru ajutor armat; singurele cetăți care au răspuns
pozitiv au fost doar Atena și Eretria(en). Expediția navală organizată de acestea în 498 î.Hr. a
debarcat trupe în Asia Mică, dar după ce au înaintat până la Sardes (unde au incendiat palatul
satrapului persan și templul zeiței Cybele, atenienii și eretrienii au fost nevoiți să se retragă și să
se reîmbarce în mare grabă.

Lăsați singuri, și incapabili de altfel să se înțeleagă între ei, ionienii au fost învinși decisiv
în bătălia de la Lade (494 î.Hr.). Miletul, cel mai dezvoltat și bogat oraș al confederației ioniene a
fost luat cu asalt și distrus din temelii. Astfel, perșii au pus din nou stăpânire pe Ionia, asupra
căreia au instituit un regim de teroare.

Polisurile (orașele-stat) Atena și Eretria, care sprijiniseră revolta ioniană eșuată împotriva
Imperiului Persan între 499 și 493 î.Hr., deveniseră acum ținta prioritară a lui Darius I. Darius era
mânat atât de dorința de răzbunare, cât și de planul strategic, mai ambițios, de a supune întreaga
Grecie, pentru a împiedica pe viitor sprijinul cetăților din Grecia continentală pentru eventualele
revolte ale grecilor din Asia Mică.

Pretextul formal al expediției persane era răzbunarea incendierii templului din Sardes de
către contigentul atenian care participase la expediția făcută în Asia Mică, pentru a-i ajuta pe
conaționalii ionieni, în anul 498 î.Hr.

O expediție preliminară condusă de Mardonius, ginerele lui Darius, în 492 î.Hr., menită
să pregătească invazia terestră asupra Greciei, recucerise Tracia și forțase Macedonia să devină
regat vasal Persiei. Mardonius fiind însă rănit, a fost obligat sa-și întrerupă marșul spre Atena și
să se retragă în Asia Mică.

Întregul an 491 î.Hr. a fost dedicat pregătirilor militare și diplomatice pentru ofensiva
Imperiului persan . Darius a trimis ambasadori în principalele orașe-state grecești cerându-le să i
se supună și să îi ofere „pământ și apă” (gestul simbolic de supunere la perși). Multe dintre ele au
primit această propunere, dar Atena și Sparta au refuzat categoric (ba mai mult, Sparta, conform
lui Herodot, i-a ucis pe trimișii lui Darius.

Totuși, nici Sparta și nici Atena nu au luat măsuri reale pentru a preîntâmpina iminentul
atac persan.

În anul 490 î.Hr. imensa armată și flotă persană s-a pus în mișcare. În fruntea ei se aflau doi
comandanți: Artaphernes(d), nepot al lui Darius, care comanda armata terestră, și Datis(d), care
comanda flota. Armata , după ce s-a îmbarcat pe corăbii în porturile de pe coasta ioniană, a
traversat direct Marea Egee în direcția insulei Eubeea; în trecere a cucerit insulele Naxos și
Delos.

Odată ajunși pe insula Eubeea, perșii au distrus cetatea Carystos, care refuzase să-și
deschidă porțile în fața lor, apoi au cucerit Eretria, abandonată de aliații săi atenieni. A fost prima
etapă a răzbunării lui Darius pentru intervenția Atenei și Eretriei în revolta ioniană: Eretria a fost
complet distrusă, iar populația care a mai scăpat cu viață a fost deportată tocmai în interiorul
Persiei (la Arderika, în apropiere de capitala Susa).

Flota persană a navigat apoi spre sud, spre coasta peninsulei Attica, pentru a finaliza
obiectivul final al campaniei - pedepsirea Atenei. Fostul tiran al Atenei, Hippias, acum exilat, îi
însoțea pe perși, în calitate de consilier militar. Hippias era fiul lui Pisistrate și spera să-și
restabilească autoritatea în Atena, contând nu numai pe ajutorul persan, ci și pe complicitatea
unora dintre atenieni, care își aminteau de regimul pisistrazilor ca despre o „vârsta de aur” a
Atenei.

La sfârșitul lunii august a anului 490 î.Hr., întreaga flotă (în jur de 600 de corăbii) a ancorat în
golful de la Maraton - perșii se aflau acum la doar 42 km de Atena.
 Principala sursă pentru Războaiele Greco-Persane, istoricul grec Herodot, supranumit și
„părintele Istoriei”, spune că flota persană era compusă din 600 de trireme[4]. El nu dă indicații
exacte referitoare la mărimea armatei persane, spunând doar că „[perșii] erau în număr foarte
mare”. Alți autori antici, ca poetul Simonides și autorul roman Cornelius Nepos (care a scris într-
o epocă mai târzie) estimează că perșii aveau 200.000 soldați pedeștri și 10.000 de călăreți.
Plutarch și Pausanias dau amândoi, independent, cifra de 300.000 pentru efectivele persane.

Istoricii moderni consideră aceste cifre ca fiind exagerate. O abordare credibilă pentru
estimarea efectivelor pornește de la faptul că Herodot spune că la a doua invazie a Greciei (cea
încheiată cu bătăliile de la Termopile și Salamina) fiecare triremă avea la bord 30 de ostași
complet echipați (pe lângă cei 14 sau 15 marinari), deci cele 600 de trireme care acostaseră în
golful Maraton puteau transporta ușor cel puțin 18.000 de soldați. Consensul istoricilor situează
numărul perșilor la circa 25.000, plus circa 1.000 călăreți. Oricum, efectivele armatei persane
erau net superioare, ca număr, celor ateniene.

În fața pericolului care o amenința, Atena ceruse ajutor Spartei. Spartanii însă, reținuți de
scrupule de natură religioasă, nu s-au pus în mișcare înainte de a fi lună nouă, adică șase zile mai
târziu: când ei au ajuns la locul bătăliei, aceasta se terminase deja. Dintre celelalte polisuri
grecești, numai fidela aliată a Atenei, Plateea, a avut curajul să trimită un efectiv de circa 1000 de
oameni[6]. Herodot nu dă informații concrete referitoare la efectivul armatei ateniene, dar
istoricii de mai târziu consideră că Atena trimisese la Maraton între noua și zece mii de hopliți.
La aceștia se mai adăuga probabil un anumit număr de soldați ușor înarmați și de sclavi
(Pausanias susținea că la Maraton au luptat pentru prima oară și sclavii, alături de oamenii
liberi).

Bătălia de la Maraton - manevra grecilor de învăluire

Unul dintre cei zece strategi ai Atenei (funcție electivă anuală) era Miltiades cel Tânăr. El
era cel care reușise să influențeze forul suprem de conducere atenian (adunarea poporului) să
hotărască acceptarea luptei în câmp deschis, în locul apărării în spatele zidurilor cetății. Miltiades
cunoștea foarte bine tacticile de luptă persane: în calitate de conducător al coloniei ateniene
Chersones, el îl însoțise pe Darius I în timpul celebrei sale expediții din anul 514 î.Hr. împotriva
sciților de la nord de Dunăre. Cu autoritatea pe care i-o conferea experiența sa militară și
cunoștințele sale despre componența armatei persane, Miltiades l-a convins pe polemarhul
Callimachos (comandantul suprem al armatei ateniene), să declanșeze neîntârziat atacul.

Armata persană, aflată cu spatele la mare, era aprovizionată de flota care staționa în
golful Maraton. Perșii nu au fost alarmați de liniștea care domnea în tabăra atenienilor și au
continuat să debarce - se considerau avantajați prin superioritatea lor numerică.

Miltiades i-a aranjat pe cei 9000 de atenieni și pe cei 1000 de plateeni în linie de bătaie
între înălțimile de la Agriliki și Krotoni, la o bătaie de săgeată de forțele persane. Spre sfârșitul
dimineții, grecii au cântat un imn de mulțumire adresat zeilor și au început să înainteze spre
tabăra persană. Profitând și de faptul că o parte dintre perși erau ocupați cu descărcarea
proviziilor de pe corăbii și cu acțiuni de recunoaștere în zonă, Miltiades a declanșat atacul într-un
mod oarecum atipic pentru acele vremuri: în loc să înainteze lent, pentru a ține strânsă formația
de luptă (falanga), hopliții au atacat în pas alergător infanteria persană, care era cel puțin de două
ori mai numeroasă. La circa 700 de metri de linia inamicului, mulțimea de bărbați a început să
strige temutul lor cântec de încurajare și de chemare la luptă: Ελελευ! Ελελευ! („Eleleu!
Eleleu!”). Atacul lor părea sa fie un act de sinucidere, mai ales că atenienii nu aveau nici
cavalerie și nici arcași. Văzând cum înaintează tot mai repede, comandanții persani și-au așezat
trupele. Soldații cu scuturile lor ușoare s-au așezat în față, iar miile de arcași s-au așezat în spate.
Hopliții au rezistat însă, datorită scuturilor lor masive, șiroaielor de săgeți care au întunecat cerul,
trase de arcașii perși

Tumulul de la Maraton, unde au fost îngropați eroii atenieni

Flota persană i-a cules pe învinși și a ridicat ancora. Pierderile lor erau importante: 6400
de morți, precum și 7 corăbii arse de greci spre finalul bătăliei.MPierderile atenienilor au fost
surprinzător de mici: Herodot vorbește despre 192 de morți din rândurile atenienilor și 11 dintre
aliații veniți din Plateea. Printre cei căzuți în luptă s-a numărat și polemarhul Callimachos. Ei au
fost îngropați într-un tumul comun care mai domină și astăzi câmpia litorală de la Maraton.

Herodot datează evenimentele despre care a scris în „Istoriile” sale conform unui
calendar lunisolar; dar fiecare oraș-stat (polis) din vremea sa utiliza o altă variantă. Prin calcule
astronomice se poate obține o dată corelată cu calendarul iulian - astfel, Philipp August Böckh
(în 1855) a concluzionat că bătălia de la Maraton a avut loc pe 12 septembrie 490 î.Hr., conform
calendarului iulian[8].

Această dată este în general acceptată de către istorici. Există însă și opinii diferite: dacă
se ia în considerare faptul că spartanii nu au participat la luptă datorită motivelor religioase (ei nu
s-au pus în mișcare înainte de a fi lună nouă, adică la șase zile după terminarea bătăliei), iar
calendarul lor era decalat cu o lună față de cel atenian, ar rezulta că bătălia a avut loc pe 12
august 490 î.Hr.

Consecințe

Armata persană fusese înfrântă, dar flota ei rămăsese aproape intactă. Persista încă
pericolul unei debarcări chiar la Atena. Pentru a preîntâmpina acest pericol, Miltiades și ceilalți
nouă strategi ai Atenei (comandantul suprem, polemarhul Callimachus, căzuse în luptă) au
hotărât readucerea armatei la Atena. A fost un marș forțat destul de dificil, având în vedere
terenul accidentat și oboseala hopliților după luptă; totuși trupele au ajuns în timp util pentru a
preîntâmpina o încercare de debarcare a perșilor la Faleron (lângă Atena). Această regrupare în
mare viteză a atenienilor înspre cetatea lor a făcut ca perșii să renunțe la ideea unei noi debarcări;
văzând coasta Atticei așa de bine apărată, Datis și Artafernes n-au mai insistat și s-au reîntors în
Asia Mică, ducând cu ei prada și prizonierii făcuți în insulele Ciclade și Eubeea.
 În ochii lui Darius această expediție poate a apărut ca fiind pe jumătate reușită. Desigur,
Atena scăpase de răzbunarea Marelui Rege, dar Eretria, celălalt oraș vinovat de a-i fi ajutat pe
ionienii răsculați și de incendierea orașului Sardes, a fost aspru pedepsit. Eretrienii înrobiți au
fost duși în inima Persiei, la Arderika, la nord de capitala Susa; cincizeci de ani mai târziu, atunci
când a trecut Herodot prin această zonă, urmașii acestora încă își mai păstrau limba și
obiceiurile. Toate acestea însă nu puteau face uitat eșecul debarcării în Attica. Darius aflase acum
că pentru a cuceri întreaga Grecie, o debarcare susținută de flotă era insuficientă - era necesară o
invazie pe calea terestră. El dorea să reia la o scară mai mare proiectul de invazie, dar problemele
interne ale Imperiului Persan l-au împiedicat (înfrângerea de la Maraton a determinat revolta
Babilonului și a Egiptului, revolte care s-au prelungit până după moartea lui Darius). De abia
după ce urmașul său la tron, Xerxes, a restabilit ordinea în Egipt și în întregul imperiu a fost
plănuită o nouă expediție în Europa.

„Pentru greci însă, bătălia de la Maraton a rămas în amintire ca o victorie cu urmări

capitale. Temuta armată persană (care păruse până atunci de neînvins) a fost, pentru prima oară,
zdrobită în câmp deschis de către hopliți. La Maraton, a fost salvată nu numai independența unui
popor, ci o întreagă civilizație. Atenienii s-au salvat pe ei înșiși și au salvat, în același timp,
Grecia. Plini de o legitimă mândrie, atenienii și-au onorat eroii căzuți în luptă, ridicând un tumul
înalt pe câmpia de la Maraton și au oferit un tezaur templului din Delfi, dedicându-l acelorași
eroi.

În anul următor, (489 î.Hr.) Miltiades, învingătorul de la Maraton, după ce a obținut bani
sub formă de împrumuturi de la cetățenii atenieni, a întreprins pe cont propriu o expediție
împotriva insulei Paros, în scopul de a-i pedepsi pe locuitorii acesteia pentru ajutorul acordat
perșilor. Expediția s-a soldat însă cu un eșec; adversarii politici ai lui Miltiades au profitat de
acest fapt și au cerut condamnarea la moarte a acestuia. În cele din urmă, cel care salvase Atena
la Maraton a fost condamnat la închisoare, loc în care a și murit în același an.

Atenianul Eschil, cel supranumit „părintele tragediei universale”, a participat la bătăliile

de la Maraton și Salamina, unde a luptat ca hoplit. În capodopera sa Perșii, singura sa tragedie cu
subiect istoric care s-a păstrat, Eschil descrie povestea emoționantă a morții unui imperiu și a
unei civilizații (cea persană).
BIBLIOGRAFIE

1. Piatkowski, A., O istorie a Greciei antice, Ed. Albatros, București, 1998

2. Lévêque, Pierre, Aventura greacă, Ed. Meridiane, București, 1987

3. Chamoux, François (1985) [1963]. Civilizația greacă în epocile arhaică și clasică. București:
Meridiane.

4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Bătălia_de_la_Maraton

5. https://ziarullumina.ro/societate/timp-liber/batalia-de-la-maraton-o-lupta-istorica-115915.html