Grecia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Grecia
Republica Elenă
Ελληνική Δημοκρατία
Ellīnikī́ Dīmokratía

Drapelul Greciei Stema Greciei[*]

Deviză: Eleftheria i thanatos[*]

Imnul național: "Ὕμνος εἰς τὴν Ἐλευθερίαν

Imnos is tin Eleftherian1"

MENIU

0:00

Localizarea Greciei

Geografie
Suprafață
- totală 131.990 km² (locul 96)
Apă (%) 0.8669
Cel mai înalt punct Muntele Olimp (2.918 m)
Cel mai jos punct Marea Mediterană (0 m)
Cel mai mare oraș Atena
Vecini Albania[5]
Bulgaria[5]
Macedonia[5]
Turcia[5]
Fus orar EET (UTC+2)
Ora de vară EEST (UTC+3)
Populație
Populație
- Recensământ 2011 10.815.197
Densitate 85.3 loc/km²
- Estimare 2010 11,305,118[1] (locul 74)
Limbi oficiale Greaca
Etnonim greci (pl.)
grec (masc.)
grecoaică (fem.)
Guvernare
Sistem politic Republică parlamentarăunitară
Președinte al
Prokopis Pavlopoulos
Greciei⁠(d)
Prim-ministru al
Alexis Tsipras
Greciei⁠(d)
Legislativ Parlamentul Elen⁠(d)
Capitala Atena
Istorie
Independență de la Imperiul Otoman
Declarată 1 ianuarie 1822, la Prima Adunare
Națională
Recunoscută 3 februarie 1830, în Protocolul de
la Londra
Constituția actuală 11 iunie 1975,
A treia Republica Elenă
Aderare la UE 1 ianuarie 1981
Economie
PIB (PPC) 2014
- Total $318.082 miliarde[3](locul 37th)
- Pe cap de locuitor $28.434[3] (locul 29)
PIB (nominal) 2010
- Total 305.415 miliarde $[3] (locul 32)
- Pe cap de locuitor (locul 29)$27.302[3]
Gini (2005) 33[4]
IDU (2011) ▲ 0.861 (foarte ridicat) (locul 29)
Monedă Euro (€)2
Coduri și identificatori
 Cod CIO GRE
Cod mobil 202
Prefix telefonic 30
ISO 3166-2 GR
Domeniu Internet .gr3
De asemenea, imnul național este și al Ciprului.

Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

Grecia (în greacă Ελλάδα, transliterat: Elláda, pronunție în greacă: [eˈlaða]), oficial, Republica
Elenă (în greacă Ελληνική Δημοκρατία, transliterat: Ellīnikī́ Dīmokratía [eliniˈci ðimokraˈti.a])[7] și
cunoscută încă din antichitate și sub denumirea de Elada, este o țară din Europa de Sud.[8] Conform
recensământului din 2011, populația Greciei este de circa 11 milioane de locuitori. Cel mai mare
oraș și capitala țării este Atena.
Grecia se află amplasată strategic la intersecția între Europa, Asia de Vest și Africa,[9][10][11] și se
învecinează la nord-vest cu Albania, la nord cu Republica Macedonia și cu Bulgaria, și la nord-est
cu Turcia. Țara este formată din nouă regiuni istorico-geografice: Macedonia, Grecia
Centrală, Pelopones, Tesalia, Epir, Insulele din Marea
Egee⁠(en) (inclusiv Dodecanezele și Cicladele), Tracia de Vest⁠(en), Creta și Insulele din Marea
Ionică⁠(en). Marea Egee se află la est de partea continentală, Marea Ionică se află la vest, iar Marea
Mediterană la sud. Grecia are cea mai lungă coastă din bazinul Mediteranei și a 11-a ca lungime din
lume, cu 13.676 km lungime, deținând și un mare număr de insule (aproximativ 1.400, dintre care
227 sunt locuite). Optzeci la sută din teritoriul grec este format din munți, dintre care cel mai înalt
este Muntele Olimp cu 2.917 m.
Grecia modernă își trage rădăcinile din civilizația Greciei Antice, începând cu civilizațiile
egeene⁠(en) din Epoca Bronzului, și este considerată a fi leagănul culturii occidentale. Ea este locul de
naștere al democrației ca formă de guvernare,[12] al filosofiei occidentale⁠(en),[13] al Jocurilor Olimpice,
al literaturii occidentale⁠(en) și al istoriografiei, științelor politice, al marilor principii științifice și
matematice,[14] și al dramaturgiei occidentale,[15] incluzând genurile tragediei și comediei. Realizările
culturale și tehnologice ale Greciei au influențat mult întreaga lume, multe aspecte ale civilizației
grecești pătrunzând în Orient prin campaniile lui Alexandru cel Mare, și în Occident prin
intermediul Imperiului Roman. Această bogată moștenire este parțial reflectată de cele 18 situri
din patrimoniul mondial UNESCO aflate în Grecia, ceea ce plasează țara pe locul al șaselea în
Europa și al treisprezecelea în lume. Statul grec modern, care cuprinde mare parte din miezul istoric
al civilizației grecești, a fost înființat în 1830 după Războiul Grec de Independență față de Imperiul
Otoman.
Grecia este o țară democratică[16] și dezvoltată, cu o economie de venit mare avansată, un nivel de
trai ridicat[17][18] și un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat.[19] Grecia este membru fondator
al Organizației Națiunilor Unite, și membru al Uniunii Europene de la aderarea la o structură
precursoare a acesteia în 1981 (precum și mebră a zonei euro din 2001[20]), și este și membră a mai
multor instituții internaționale, inclusiv Consiliul Europei, NATO,[a] OECD, OSCE și OMC. Economia
Greciei este cea mai mare din Balcani, în care țara este un important investitor regional.

Cuprins

 1Etimologia
 2Istoria
o 2.1De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea î.Hr.
o 2.2Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea d.Hr.)
o 2.3Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)
 o 2.4Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)
o 2.5Războiul Grec de Independență (1821–1832)
o 2.6Secolul al XIX-lea
o 2.7Din secolul al XX-lea până în prezent
 3Geografia și clima
 4Politica
o 4.1Partide politice
o 4.2Lege și justiție
o 4.3Relațiile externe
o 4.4Armata
o 4.5Împărțire administrativă
 5Economia
o 5.1Introducere
o 5.2Aderarea la zona euro
o 5.3Criza datoriilor suverane (2010–)
o 5.4Agricultura
o 5.5Industria maritimă
o 5.6Turism
o 5.7Transporturi
o 5.8Telecomunicații
o 5.9Știință și tehnologie
 6Demografie
o 6.1Orașele
o 6.2Migrația
o 6.3Religia
o 6.4Limbi
o 6.5Educația
o 6.6Sistemul sanitar
 7Cultura
o 7.1Teatru
o 7.2Filosofia
o 7.3Literatura
o 7.4Cinematografia
o 7.5Bucătăria
o 7.6Muzica și dansul
o 7.7Sport
o 7.8Mitologia
o 7.9Sărbători publice
o 7.10Patrimoniul mondial
 8Note de completare
 9Note bibliografice
 10Legături externe

Etimologia[modificare | modificare sursă]

Numele poporului și al țării diferă față de cele utilizate în alte limbi, locuri sau culturi. Deși grecii își
denumesc țara Hellas sau Ellada (în greacă Ελλάς sau Ελλάδα) și numele oficial este Republica
Elenă, în română ea este denumită Grecia, termen latin utilizat de către romani (în
scrierea Graecia), ceea ce înseamnă literal „țara grecilor”, și care derivă el însuși de la numele
grecesc Γραικός (transliterat Graikos). Și în română se utilizează uneori și termenul de Elada.

Istoria[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Greciei.
De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea
î.Hr.[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Grecia Antică.

Frescă minoică de la Akrotiri din Santorini.

Poarta Leilor⁠(en), Mycenae.

Teritorii și colonii grecești în Perioada Arhaică (750-550 î.Hr.)

Cea mai veche urmă de prezență umană în Balcani, datând de circa 270.000 de ani, se găsește
în peștera Petralona, din provincia grecească actuală Macedonia.[21] Așezările neolitice din Grecia,
datând din mileniul al VII-lea î.Hr.,[21] sunt printre cele mai vechi din Europa, țara aflându-se pe ruta
pe care s-a răspândit revoluția agrară din Orientul Apropiat în Europa.[22]
Grecia este leagănul primelor civilizații europene avansate și locul unde s-a născut civilizația
occidentală,[23][24][25][26][27] începând cu civilizația cicladică din insulele din Marea Egee pe la
3200 î.Hr.,[28]civilizația minoică din Creta (2700–1500 î.Hr.),[27][29] și apoi civilizația miceniană pe
continent (1900–1100 î.Hr.).[29] Aceste civilizații cunoșteau scrisul, forma indescifrabilă de scriere a
civilizației minoice fiind denumită Linear A⁠(en), iar cea a micenienilor, Linear B⁠(en), o veche formă
a limbii grecești. Micenienii i-au asimilat și absorbit treptat pe minoici, dar și civilizația lor s-a prăbușit
violent prin preajma lui 1200 î.Hr., într-o vreme de agitație regională denumită Colapsul din Epoca
Bronzului⁠(en).[30] Aceasta a adus o perioadă denumită Epoca Întunecată, din care lipsesc mărturiile
scrise.
Sfârșitul Epocii Întunecate este datat prin tradiție la anul 776 î.Hr., anul primelor Jocuri
Olimpice.[31] Iliada și Odiseea, textele fundamentale ale literaturii occidentale, sunt considerate a fi
fost compuse de Homer în secolele al VIII-lea–al VII-lea î.Hr..[32][33] Odată cu sfârșitul Epocii
Întunecate, au apărut diferite regate și orașe-stat în toată peninsula greacă, care s-au răspândit
până la țărmurile Mării Negre, Italia de Sud(în latină Magna Graecia, sau Grecia Mare) și Asia Mică.
Aceste state și coloniile lor au atins niveluri înalte de prosperitate, care au avut ca efect o explozie
culturală fără precedent, cea a Greciei clasice, exprimată prin arhitectură⁠(en), teatru⁠(en), știință⁠(en),
matematică și filosofie⁠(en). În 508 î.Hr., Clistene a instituit primul sistem democratic de guvernare
în Atena.[34][35]
Până în 500 î.Hr., Imperiul Persan controla teritorii ce se întindeau din zona lor de origine din Iran
până în Grecia și Turcia actuale, și a devenit o amenințare pentru orașele-stat grecești. Tentativele
orașelor-stat din Asia Mică de a răsturna dominația persană au eșuat, iar Persia a invadat statele
Greciei continentale⁠(en) în 492 î.Hr., dar a fost obligată să se retragă după o înfrângere în bătălia de
la Maraton din 490 î.Hr. O a doua invazie a urmat în 480 î.Hr. În ciuda rezistenței eroice din bătălia
de la Termopile, opusă de greci din mai multe orașe, în frunte cu spartanii, forțele persane au prădat
Atena. După mai multe victorii grecești în 480 și 479 î.Hr. la Salamina, Plateea și Mycale, perșii au
fost obligați din nou să se retragă. Conflictele militare, denumite Războaiele Medice, au fost purtate
mai ales de Atena și de Sparta. Faptul că Grecia nu era o țară unificată a făcut ca adesea să apară
conflicte între diferitele orașe-stat.

Partenonul de pe Acropola din Atena este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Greciei
clasice.
Cel mai devastator război inter-grec din antichitatea clasică a fost Războiul Peloponesiac (431–404
î.Hr.), care a marcat decăderea Imperiului Atenian din statutul de principală putere a Greciei Antice.
Atât Atena, cât și Sparta au fost ulterior depășite de Teba și apoi de Macedonia, ultima unificând
lumea greacă în Liga de la Corint, sub conducerea lui Filip al II-lea, care a fost ales conducător al
primului stat grec unificat din istorie.
După asasinarea lui Filip al II-lea, fiul său, Alexandru al III-lea cel Mare a preluat conducerea Ligii de
la Corint și a declanșat o invazie a Imperiului Persan cu forțele combinate ale tuturor orașelor-stat
grecești în 334 î.Hr. După victoriile grecilor în bătăliile de la Granicus, Issus⁠(en)și Gaugamela, grecii
au ocupat Susa și Persepolis, capitala ceremonială a Persiei, în 330 î.Hr. Imperiul lui Alexandru cel
Mare se întindea din Grecia în vest până în actualul Pakistan în est, și până în Egipt în sud.
Înainte de moartea sa subită în 323 î.Hr., Alexandru plănuia și o invazie a Arabiei. Moartea sa a
cauzat prăbușirea vastului său imperiu, care a fost divizat în mai multe regate, cele mai cunoscute
fiind Imperiul Seleucid și Egiptul Ptolemaic⁠(en). Printre alte stat fondate de greci se numără Regatul
Greco-Bactrian și Regatul Greco-Indian⁠(en) în India. Numeroși greci au migrat
către Alexandria, Antiohia, Seleucia⁠(en) și în numeroase alte orașe elenistice din Asia și din
Africa.[36] Deși unitatea politică a imperiului lui Alexandru nu a putut fi conservată, ea a dus la o
dominație a civilizației elenistice și a limbii grece în teritoriile cucerite de Alexandru, ce a durat cel
puțin două secole, și, în cazul unor părți din țărmul estic al Mediteranei, considerabil mai mult.[37]
Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea
d.Hr.)[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Grecia elenistică și Grecia romană.
Mecanismul de la Antikythera (c. 100 î.Hr.) este considerat a fi cel mai vechi calculator analog
mecanic (Muzeul Național de Arheologie de la Atena⁠(en)).
Detaliu din Mozaicul Alexandru⁠(en), ce îl prezintă pe Alexandru cel Mare pe calul său, Bucephalus⁠(en).

Rotunda⁠(en) romană din Salonic.

După o perioadă de derută ce a urmat morții lui Alexandru, dinastia Antigonidă⁠(en), inițiată de unul
dintre generalii lui Alexandru, a preluat controlul asupra Macedoniei până în 276 î.Hr., precum și
hegemonia asupra majorității orașelor-stat grecești.[38] Începând cu circa anul 200 î.Hr., Republica
Romană a devenit din ce în ce mai implicată în chestiunile grecești și s-a implicat într-o serie de
războaie cu Macedonia⁠(en).[39] Înfrângerea Macedoniei în bătălia de la Pydna⁠(en) din 168 î.e.n. a fost
începutul sfârșitului puterii Antigonizilor în Grecia.[40] În 146 î.Hr., Macedonia a fost anexată ca
provincie a Romei, restul Greciei devenind protectorat roman.[39][41]
Cucerirea romană a fost deplină la 27 î.Hr., când împăratul roman Augustus a anexat restul Greciei
și a organizat-o sub forma provinciei senatoriale⁠(en) Achaea.[41] În ciuda superiorității militare, romanii
admirau realizările culturii grecești și s-au lăsat puternic influențați⁠(en) de ele, de unde și celebra
afirmație a lui Horațiu: Graecia capta ferum victorem cepit („Grecia, deși cucerită, și-a luat cuceritorul
prizonier”).[42] Știința, tehnologia și matematica grecești sunt în general considerate a fi ajuns la un
apogeu în timpul perioadei elenistice.[43]
Comunitățile vorbitoare de greacă din estul elenizat au contribuit la răspândirea creștinismului
timpuriu în secolele al II-lea și al III-lea,[44] și primii lideri și autori creștini (cel mai cunoscut
fiind apostolul Pavel) erau în general vorbitori de greacă,[45] deși niciunul nu era originar din Grecia.
Grecia însăși avea o tendință de a rămâne la păgânism și nu a fost un centru influent al
creștinismului timpuriu: de fapt, unele practici religioase ale Greciei Antice au rămas utilizate până la
sfârșitul secolului al IV-lea,[46] iar unele zone, cum ar fi Peloponezul de sud-est, au rămas păgâne
până în secolul al X-lea.[47]
Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Imperiul Bizantin.

Imperiul Bizantin la maxima sa întindere în timpul lui Iustinian I, în anul 555

După căderea Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea, Imperiul Roman de Răsărit este
denumit prin convenție Imperiul Bizantin (deși la acea vreme, era denumit simplu „Imperiul Roman”)
și a continuat să existe până în 1453. Cu capitala la Constantinopol, limba și literatura sa erau
grecești, iar religia predominant creștină ortodoxă.[48]
Începând cu secolul al IV-lea, teritoriile balcanice ale imperiului, inclusiv Grecia, au suferit de pe
urma dislocărilor de populație cauzate de Invaziile Barbare. Raidurile și expedițiile de jaf
ale goților și hunilor din secolele al IV-lea–al V-lea, împreună cu invazia slavă a Greciei din secolul al
VII-lea, au avut ca rezultat o prăbușire dramatică a autorității imperiale în peninsula greacă.[49] După
invazia slavilor, guvernul imperial mai păstra control doar asupra insulelor și zonelor de coastă,
anume asupra orașelor Atena, Corint și Salonic, în timp ce unele zone montane din interior rezistau
invaziei și continuau să recunoască autoritatea imperială, fără însă a fi ajutate.[49] În afara acestor
zone, se consideră în general că a avut loc și o așezare a slavilor, deși pe o scară foarte
redusă.[50][51]

Palatul Marelui Maestru al Cavalerilor de Rodos⁠(en), rămășiță a stăpânirii Ordinul Ospitalierilor de pe

insulă.

Palatul Mystras, rămășiță a despotatului Moreei⁠(en).

Recuperarea provinciilor pierdute de bizantini a început către sfârșitul secolului al VIII-lea și o mare
parte din peninsula greacă a revenit sub control imperial treptat, de-a lungul secolului al IX-
lea.[52][53] Acest proces a fost facilitat de un mare influx de greci din Sicilia și din Asia Mică spre
peninsula greacă, în timp ce, simultan, numeroși slavi cădeau prizonieri sau se reașezau în Asia
Mică, iar cei care rămâneau erau asimilați.[50] În secolele al XI-lea și al XII-lea, revenirea stabilității a
avut ca rezultat o puternică creștere economică – mult mai puternică decât în teritoriile anatoliene
ale imperiului.[52]
După cruciada a patra și căderea Constantinopolului în fața „latinilor” în 1204, mare parte din Grecia
a căzut rapid sub dominație francă[54](perioada a fost denumită Frankokratia⁠(en)) sau venețiană în
cazul unora dintre insule.[55] Reînființarea Imperiului Bizantin la Constantinopol în 1261 a fost însoțită
de recuperarea a mare parte din teritoriul peninsulei grecești, deși principatul franc al
Aheei⁠(en) din Peloponez a rămas o importantă putere regională până în secolul al XIV-lea, în timp ce
insulele au rămas în mare parte sub control genovez sau venețian.[54]
În secolul al XIV-lea, mare parte din peninsula greacă a fost pierdută de Imperiu după ce mai
întâi sârbii și apoi otomanii au ocupat teritoriu imperial.[56] Până la începutul secolului al XV-lea,
înaintarea otomană a dus la limitarea teritoriului bizantin din Grecia în principal la Despotatul
Moreei⁠(en) din Peloponez.[56] După căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor în 1453, Morea
a fost ultima rămășiță a Imperiului Bizantin care a rezistat în fața turcilor. Aceasta a căzut și ea în
mâinile lor în 1460, desăvârșind cucerirea otomană a Greciei continentale.[57] După cucerirea
turcească, numeroși cărturari bizantini, care până atunci conservaseră cunoașterea antică
grecească, au fugit în Occident, luând cu ei numeroase volume de literatură și contribuind astfel
semnificativ la Renaștere.[58]
Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Fanarioți.
Castelul bizantin de la Anghelokastro⁠(en) a rezistat cu succes asediului otoman în primul atac asupra
Insulei Corfu din 1537, în asediul din 1571, și în marele asediu din 1716 care i-a forțat pe turci să
renunțe la cucerirea insulei.[59]

Turnul Alb din Salonic, una dintre cele mai cunoscute structuri otomane rămase în Grecia.
În timp ce mare parte a Greciei continentale și a insulelor din Marea Egee erau sub control otoman
până la sfârșitul secolului al XV-lea, Ciprul și Creta rămăseseră teritoriu venețian și nu au căzut în
mâinile otomanilor decât în 1571, respectiv în 1670. Singura parte a lumii vorbitoare de limba greacă
ce a scăpat de o îndelungată stăpânire otomană au fost Insulele Ionice, care au rămas venețiene
până la cucerirea lor de către Prima Republică Franceză în 1797, după care au trecut în
mâinile Regatului Unit în 1809 până la reunificarea cu Grecia în 1864.[60][necesită pagina]
În timp ce grecii din Insulele Ionice și cei din Constantinopol trăiau în prosperitate, cei din urmă
obținând poziții puternice în cadrul administrației otomane,[60][necesită pagina] mare parte din populația
Greciei continentale a suferit consecințele economice ale cuceririi turcești. S-au impus taxe grele, și
în ultimii ani ai Imperiului Otoman s-a aplicat o politică de creare a domeniilor ereditare, care a dus
la iobăgireapopulației grecești.[61]
Biserica Ortodoxă Greacă și Patriarhia Ecumenică de Constantinopol erau considerate de guvernele
otomane ca autorități dominante asupra întregii populații ortodoxe din Imperiul Otoman, indiferent
dacă era sau nu grecească. Deși statul otoman nu a obligat pe cei ce nu erau musulmani să se
convertească la Islam, creștinii se confruntau cu diferite tipuri de discriminări care le confereau statut
de cetățeni de rang inferior ai Imperiului Otoman. Discriminările împotriva creștinilor, în special când
erau combinate cu rele tratamente aplicate de autoritățile otomane locale, au dus la unele convertiri
de fațadă la Islam. În secolul al XIX-lea, numeroși „cripto-creștini” s-au întors la vechea lor credință
religioasă.[60][necesită pagina]
Natura administrației otomane a Greciei era însă variată, și era aplicată arbitrar și adesea
dur.[60][necesită pagina] Unele orașe aveau guvernatori numiți de sultan, în timp ce altele (cum ar fi Atena)
se bucurau de o oarecare autonomie. Regiunile muntoase din interior și numeroase insule au rămas
practic autonome față de statul otoman timp de mai multe secole.[60][necesită pagina]
Când izbucneau conflicte militare între Imperiul Otoman și alte state, grecii se răsculau de obicei
împotriva Imperiului, cu doar câteva excepții. Înainte de revoluția greacă, existaseră câteva războaie
în care grecii au luptat împotriva otomanilor, notabile fiind participarea grecilor în bătălia de la
Lepanto din 1571, Răscoalele Țărănești din Epir⁠(en) din 1600–1601, Războiul din Moreea⁠(en) din
1684–1699, și Revolta lui Orlov instigată de ruși în 1770, care avea ca scop dezmembrarea
Imperiului Otoman în folosul intereselor rusești.[60][necesită pagina] Aceste ridicări la luptă au fost
înăbușite de otomani cu mari vărsări de sânge.[62][63]
Secolele al XVI-lea și al XVII-lea sunt considerate ca un fel de „epocă întunecată” a istoriei grecești,
perspectiva răsturnării dominațîei otomane părând foarte îndepărtate, doar Insulele Ionice rămânând
libere de turci. Corfu a rezistat la trei mari asedii în 1537⁠(en), 1571 și 1716⁠(en), toate soldate cu
respingerea otomanilor. În secolul al XVIII-lea, însă, a apărut o clasă înstărită și răspândită de
negustori greci. Aceștia au ajuns să domine comerțul în interiorul Imperiului Otoman, înființând
comunități în bazinul Mediteranei, în Balcani și chiar în Europa Occidentală. Deși cucerirea otomană
tăiase legăturile Greciei cu mișcările intelectuale europene ale vremii, cum ar fi Reforma
Protestantă și iluminismul, aceste idei, împreună cu idealurile Revoluției Franceze și
ale naționalismului romantic⁠(en) au început să pătrundă în lumea greacă prin intermediul diasporei
mercantile.[60][necesită pagina] Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Rigas Feraios, primul revoluționar care
și-a închipuit un stat grec independent, a publicat o serie de documente legate de independența
Greciei, inclusiv un imn național și, la Viena, prima hartă detaliată a Greciei, dar a fost ucis de agenți
otomani în 1798.[60][necesită pagina][64]
Războiul Grec de Independență (1821–1832)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul de independență al Greciei.

Ruperea asediului de la Missolonghi, în timpul Războiului Grec de Independență (1821–1830),

de Theodoros Vryzakis⁠(en).
În 1814, a fost înființată o societate secretă denumită Filiki Eteria („Societatea Prietenilor”) cu scopul
eliberării Greciei. Eteria a pus la cale, împreună cu revoluționari din toate popoarele din Balcani,
declanșarea de revoluții simultane în Pelopones, în Principatele Dunărene și
la Constantinopol. Prima dintre aceste revoluții a izbucnit la 4 februarie 1821 în Țara
Românească sub conducerea localnicului Tudor Vladimirescu, susținută de o revoluție declanșată
cu o lună mai târziu de Alexandru Ipsilanti dar, dezavuată de țarul rus pe al cărui suport se bizuiau,
acțiunea a fost rapid înăbușită de otomani. Evenimentele au declanșat însă reacții în lanț și la 17
martie 1821 manioții⁠(en) din Pelopones au declarat război otomanilor.[65]
Până la sfârșitul lunii, întregul Pelopones era în război deschis contra otomanilor și în octombrie
1821, grecii conduși de Theodoros Kolokotronis cuceriseră Tripolița. Revolta peloponesiacă a fost
rapid urmată de alte insurecții în Creta, Macedonia și în Grecia Centrală, care însă aveau să fie
rapid înăbușite. Între timp însă, marina grecească improvizată reușea să învingă flotele otomane
din Marea Egee și să împiedice sosirea pe mare a întăririlor otomane. În 1822 și 1824, turcii și
egiptenii au devastat insulele, inclusiv Chiosul și Psara⁠(en), comițând masacre nediscriminatorii ale
populației.[65] Aceste acțiuni au avut ca efect galvanizarea opiniei publice din Europa Occidentală în
favoarea rebelilor greci.[60][necesită pagina]
Au apărut însă tensiuni între diferite facțiuni grecești, care au dus la două războaie civile
consecutive. Între timp, sultanul otoman a negociat cu Mehmet Ali al Egiptului⁠(en), care a acceptat
să-l trimită pe fiul său Ibrahim Pașa⁠(en) și Grecia cu o armată pentru a suprima revolta în schimbul
unor teritorii. Ibrahim a debarcat în Pelopones în februarie 1825 și a obținut rapid victorii: până la
sfârșitul lui 1825, mare parte din Pelopones era sub control egiptean, iar orașul Missolonghi—
asediat de turci din aprilie 1825—a căzut în aprilie 1826. Deși Ibrahim a fost învins în Mani, el a
reușit să înabușe mare parte din revolta peloponesiacă că a recucerit Atena.
După ani de negocieri, trei Mari Puteri, Rusia, Regatul Unit și Franța, au hotărât să intervină în
conflict. Fiecare țară a trimis câte o flotă în Grecia. La vestea că flotele combinate otomano-egiptene
se pregăteau să atace insula grecească Hydra⁠(en), flota aliată a interceptat-o pe cea otomano-
egipteană la Navarino. După o săptămână de expectativă, au izbucnit luptele ce s-au soldat cu
distrugerea flotei turco-egiptene. O forță expediționară franceză a fost trimisă pentru a supraveghea
evacuarea armatei egiptene din Pelopones, în timp ce grecii au ocupat o parte din Grecia Centrală
până în 1828. Ca urmare a anilor de negocieri, prin Protocolul de la Londra⁠(en), în 1830, a fost
recunoscută independența unui stat grecesc incipient.
Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Regatul Greciei.

Intrarea Regelui Otto în Atena, Peter von Hess, 1839.

În 1827 Ioannis Kapodistrias din Corfu a fost ales ca primul guvernator al noii republici. În urma
asasinării lui în 1831, Marile Puteri au instaurat o monarhie sub domnia lui Otto din Casa de
Wittelsbach originară din Bavaria. În 1843 o revoltă l-a făcut pe rege să accepte o constituție și o
adunare reprezentativă.
Din cauza domniei sale autoritare, el a fost în cele din urmă detronat în 1862 și după un an înlocuit
cu prințul Wilhelm al Danemarcei, care a luat numele de George I și a adus cu el Insulele Ionice ca
dar de încoronare din partea Regatului Unit. În 1877, Charilaos Trikoupis⁠(en), creditat cu o importantă
îmbunătățire a infrastructurii din țară, a limitat puterea monarhiei de a influența Adunarea Națională
prin impunerea regulii votului de încredere ce trebuie acordat oricărui potențial șef al guvernului.
Corupția, combinată cu cheltuielile mari ale lui Trikoupis pe proiecte necesare de infrastructură, cum
ar fi Canalul Corintului⁠(en), au dus la impozitarea exagerată și la slăbirea economiei grecești,
obligând declararea insolvenței publice în 1893 și acceptarea impunerii Controlului Financiar
Internațional pentru plata datoriilor naționale. O altă problemă politică în secolul al XIX-lea era una
unic grecească: problema limbii oficiale. Grecii vorbeau o formă de greacă denumită „demotică”.
Mare parte din elite o considerau însă pe aceasta un dialect țărănesc și erau hotărâți să restaureze
greaca veche.

Evoluția teritorială a Regatului Greciei până la 1947.

Ca urmare, documentele guvernamentale se publicau în greaca Katharevousa⁠(en) (purificată), o
formă pe care puțini greci obișnuiți știau să o citească. Liberalii favorizau recunoașterea demoticii ca
limbă națională, dar conservatorii și Biserica Ortodoxă s-au opus oricărui efort în acest sens, până
într-acolo încât, atunci când Noul Testament a fost tradus în demotică în 1901, au izbucnit revolte în
Atena și guvernul a căzut (Evangeliaka). Chestiunea avea să continue să otrăvească viața politică
grecească până în anii 1970.
Toți grecii erau uniți, însă, în hotărârea de a elibera și restul provinciilor vorbitoare de greacă de sub
control otoman. Mai ales în Creta, o o revoltă prelungită în 1866–1869⁠(en) agitase spiritele. Când a
izucnit războiul între Rusia și Imperiul Otoman în 1877, sentimentul popular grec era în favoarea
rușilor, dar Grecia era prea îngrijorată de perspectiva unei intervenții britanice pentru a intra oficial în
război. Cu toate acestea, în 1881, Tesalia și mici părți din Epir au fost transferate Greciei ca urmare
a tratatului de la Berlin, deși Creta a rămas la otomani.
Grecii din Creta au continuat să se răscoale și în 1897, guvernul grec al lui Theodoros Deligiannis,
cedând presiunii populare, a declarat război otomanilor. În Războiul Greco-Turc ce a urmat, slab
pregătita și slab dotata armată greacă a fost învinsă de otomani. Prin intervenția Marilor Puteri însă,
Grecia a pierdut doar puțin teritoriu de-a lungul graniței, iar Creta a devenit stat autonom⁠(en) condus
de prințul George al Greciei.
Din secolul al XX-lea până în prezent[modificare | modificare sursă]

Soldați germani ridicând Reichskriegsflagge⁠(en) pe Acropola din Atena. Avea să fie dat jos într-una
dintre primele acțiuni ale rezistenței grecești.
La sfârșitul Războaielor Balcanice, întinderea teritorială și demografică a Greciei crescuse. În anii ce
au urmat, lupta dintre Constantin I și charismaticul prim ministru Eleftherios Venizelos pe tema
politicii externe a țării în ajunul Primului Război Mondial a dominat scena politică a țării, și a împărțit
țara în două grupuri antagonice. De-a lungul unei părți din Primul Război Mondial, Grecia a avut
două guverne, un guvern pro-german regalist la Atena și un guvern pro-britanic, venizelist
la Salonic. Cele două guverne au fost unificate în 1917, când Grecia a intrat oficial în război de
partea Antantei.
După Primul Război Mondial, Grecia a încercat să anexeze noi teritorii din Asia Mică, o regiune care
la acea vreme avea o numeroasă populație greacă, dar a fost învinsă în Războiul Greco-Turc din
1919–1922⁠(en), care a avut ca rezultat un masiv schimb de populații între cele două
țări⁠(en)conform Tratatului de la Lausanne.[66] Conform diferitelor surse,[67] câteva sute de mii de greci
pontici au murit în această perioadă în ceea ce este uneori denumit genocidul grecilor pontici⁠(en).[68]
Epoca ce a urmat a fost una marcată de instabilitate, umbrită de dificila misiune de a introduce un
milion și jumătate de refugiați greci din Turcia în societatea grecească. Populația greacă
a Istanbulului a scăzut de la 300.000 în 1900 la circa 3.000 în 2001.[69]
După evenimentele dezastruoase din Asia Mică, monarhia a fost abolită după un referendum ținut în
1924 și s-a declarat a Doua Republică Elenă⁠(en). Premierul Georgios Kondylis⁠(en) a preluat puterea în
1935 și a abolit efectiv republica reinstaurând monarhia printr-un nou referendum în 1935. În anul
următor, a urmat o lovitură de stat care l-a instaurat pe Ioannis Metaxas ca lider al unui regim
dictatorial denumit Regimul de la 4 August⁠(en). Deși stat totalitar, Grecia a rămas în relații bune cu
Regatul Unit și nu s-a aliat cu Axa.
La 28 octombrie 1940, Italia fascistă a cerut capitularea Greciei, dar administrația greacă a refuzat
și, în Războiul Greco-Italian care a urmat, Grecia a respins forțele italiene în Albania,
aducând Aliaților prima victorie terestră împotriva Axei. Țara avea în cele din urmă să cadă în fața
unor forțe germane trimise de urgență în Bătălia Greciei. Ocupanții germani s-au confruntat totuși cu
probleme grave cauzate de rezistența grecească. Peste 100.000 de civili au murit de foame în iarna
lui 1941–1942, și marea majoritate a evreilor au fost deportați și uciși în lagărele naziste de
concentrare.[70]
După eliberare, Grecia a trecut printr-un război civil între comuniști și anticomuniști, care a dus la
devastare economică și grave tensiuni sociale între dreapta și stânga predominant comunistă,
tensiuni ce au durat treizeci de ani.[71] Următoarele două decenii au fost caracterizate prin
marginalizarea stângii în sferele politică și socială, dar și printr-o rapidă creștere economică parțial
generată de Planul Marshall.
Demiterea guvernului centrist al lui Georgios Papandreou de către regele Constantin al II-lea în iulie
1965 a dus la o nouă perioadă de agitație politică, ce a culminat cu lovitura de stat de la 21 aprilie
1967 și instaurarea Regimul Coloneilor⁠(en). Suprimarea brutală a Revoltei de la Politehnica din
Atena la 17 noiembrie 1973 a transmis unde de șoc prin regimul dictatorial, și printr-o contralovitură
de stat a fost instaurat ca dictator generalul de brigadă Dimitrios Ioannidis ca dictator. La 20 iulie
1974, în urma invadării insulei Cipru de către Turcia⁠(en), regimul s-a prăbușit.
Fostul prim ministru Konstantinos Karamanlis a fost invitat să se întoarcă de la Paris, unde trăise în
exil autoimpus din 1963, momentul marcând începutul epocii Metapolitefsi⁠(en). Primele alegeri
multipartid de după 1964 s-au ținut la prima aniversare a revoltei de la Politehnică. La 11 iunie 1975
a fost promulgată o constituție democrată și republicană după un referendum⁠(en) în care locuitorii au
ales să nu restaureze monarhia.
Între timp, Andreas Papandreou a înființat Mișcarea Socialistă Pan-elenă⁠(en) (PASOK) ca răspuns la
partidul de orientare conservatoare Noua Democrație⁠(en) al lui Karamanlis, cele două formațiuni
politice alternând la guvernare de atunci. Grecia a aderat din nou la NATO în 1980.[72]
Grecia a devenit al zecelea membru al Comunităților Europene (structură subsumată ulterior
de Uniunea Europeană) la 1 ianuarie 1981, aducând o perioadă de creștere susținută. Investiții pe
scară largă în întreprinderi industriale și în infrastructură, precum și fondurile europene și veniturile
crescânde provenite din turism, navigație comercială și un sector al serviciilor în rapidă creștere au
ridicat standardul de viață la un nivel fără precedent. Relațiile cu Turcia vecină, încordate prin
tradiție, s-au ameliorat după ce ambele țări au fost lovite de cutremure succesive în 1999, ceea ce a
dus la ridicarea vetoului grecesc împotriva candidaturii Turciei la aderarea la Uniunea Europeană.
Țara a adoptat moneda euro în 2001 și a găzduit Olimpiada de vară din 2004 la Atena.
Mai recent, Grecia a suferit mult de pe urma recesiunii de la sfârșitul anilor 2000⁠(en) și a jucat un rol
central în criza datoriilor suverane din Europa⁠(en). Criza datoriei publice grecești⁠(en), criza economică
și protestele ce au urmat⁠(en) au perturbat puternic politica internă și au amenințat în mod repetat
piețele financiare europeană și globală de la începutul crizei în 2010.

Geografia și clima[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Geografia Greciei.
Albania

Macedonia

Bulgaria

Turcia

Grecia
ATENA
Salonic

Kavala
Thasos

Alexandroupoli
Samotracia

Corfu
Igoumenitsa
Larissa
Volos
Lamia

Ioannina
Chalcis
Patras
Corint
Nafplion
Sparta
Kalamata
Areopoli
Pireu

Eleusina
Laurium
Heraklion

Macedonia
Tracia
Epir
Tesalia
Evia
Grecia Centrală
Pelopones
Muntele Olimp

Lefkada
Kefalonia

Zakynthos
Lemnos
Lesbos
Chios
Samos

Andros
Tinos
Mykonos

Icaria
Patmos
Naxos
Milos
Santorini
 Kos

Rhodos
Karpathos
Kassos
Kythira
Gavdos

Marea
Egee
Marea Cretei
Marea
Myrtoană
Marea
Ionică
Marea
Mediterană
Creta
Insulele
Egeene
Cicladele
Dodecanezele
Insulele
Ionice

Grecia este formată dintr-o parte continentală muntoasă și peninsulară, întinzându-se în mare în
capătul sudic al Peninsulei Balcanice, terminându-se cu peninsula Pelopones (separată de restul
continentului printr-un canal⁠(en) prin Istmul Corintului⁠(en)). Datorită coastei deosebit de complexe și
datorită numeroaselor insule, Grecia are a unsprezecea cea mai lungă coastă din lume, cu
13.676 km;[73] frontiera sa terestră este de doar 1.160 km. Țara se află aproximativ între paralelele
de 34° și 42° latitudine nordică, și între meridianele de 19° și 30° longitudine estică.
Grecia are un număr mare de insule, între 1.200 și 6.000, în funcție de definiție,[74] dintre care 227
sunt locuite. Creta este cea mai mare și mai populată; Euboea, separată de continent
prin Strâmtoarea Euripus⁠(en) lată de 60 m, este a doua ca mărime, urmată de Rhodos și Lesbos.
Insulele grecești sunt grupate prin tradiție în următoarele arhipelaguri: Insulele Argo-Saronice⁠(en) din
Golful Saronic de lângă Atena, Cicladele, o colecție mare dar densă ce ocupă partea centrală a
Mării Egee, Insulele Egeene de Nord⁠(en), o grupare aproximativă aflată în largul coastei vestice a
Turciei, Dodecanezele, o altă mulțime vagă de insule din sud-est, aflate între Creta și
Turcia, Sporadele⁠(en), un grup mic și compact în largul coastei Euboeei de nord-est, Insulele Ionice,
aflate la vest de continent în Marea Ionică.
Optzeci la sută din teritoriul Greciei este format din munți și dealuri, ceea ce face țara să fie una
dintre cele mai muntoase din Europa. Muntele Olimp, sălașul mitic al zeilor greci⁠(en), culminează cu
vârful Mytikas 2.917 m, cel mai înalt din țară. Grecia vestică are mai multe lacuri și zone umede și
este dominată de Munții Pindului. O continuare a Alpilor Dinarici, acest lanț atinge o altitudine
maximă de 2.637 m în vârful Smolikas⁠(en) (al doilea din Grecia), și de-a lungul istoriei a constituit o
importantă barieră împotriva transportului dintre est și vest.

Hartă fizică a Greciei.

Munții Pindului continuă în Peloponesul central, trece insulele Kythera și Antikythera și ajung până în
sud-vestul Egeei, în Insula Creta unde se termină. Insulele din Egee sunt de fapt culmi ale unor
munți submarini ce au constituit odată o prelungire a continentului. Munții Pindului sunt caracterizați
de creste înalte și abrupte, adesea întretăiate de văi adânci și de alte peisaje carstice.
Spectaculoasele chei Vikos⁠(en), parte din Parcul Național Vikos-Aoos⁠(en) din Munții Pindului, sunt
trecute în Cartea Recordurilor Guinness ca cele mai adânci chei din lume.[75] O altă formațiune
remarcabilă sunt stâlpii de piatră Meteora, în vârful cărora au fost construite mănăstiri ortodoxe
medievale.

Golful Navagio (al „Naufragiului”), Zakynthos

Muntele Olimp
Nord-estul Greciei are alți munți de altitudini mari, Rodopii, care se întind în regiunea Macedoniei de
Est și Traciei; zona ese acoperită cu întinse păduri seculare, inclusiv celebra pădure Dadia
din unitatea regională Evros⁠(en), din nord-estul extrem al țării.
Câmpii întinse sunt amplasate în principal în regiunile Tesalia, Macedonia Centrală și Tracia. Ele
constituie regiuni economice-cheie, fiind printre puținele zone cu terenuri arabile. Specii marine rare,
cum ar fi focile și Broasca țestoasă de mare⁠(en) trăiesc în mările din jurul Greciei continentale, în timp
ce densele sale păduri sunt habitat pentru ursul brun, râsul, căprioară și capră sălbatică.
Clima Greciei este în principal mediteraneană cu ierni blânde și umede și cu veri uscate și
călduroase. Acest tip de climă este prezent în toate zonele de coastă, inclusiv în Atena, în Ciclade,
Dodocaneze, Creta și Pelopones, în Insulele Ionice și în unele părți din Grecia continentală centrală.
Munții Pindului afectează puternic clima din țară, zonele de la vest de munți fiind considerabil mai
umede în medie (din cauza expunerii mai mari la vânturile de vest care aduc umezeală) decât cele
aflate la est de munți (din cauza unui efect de umbră pluviometrică⁠(en)).
Zonele montane din Grecia de nord-vest (părți din Epir, Grecia Centrală, Tesalia, Macedonia de
Vest) ca și în zonele centrale muntoase ale Peloponesului – inclusiv părți din
regiunile Aheea, Arcadia și Laconia – prezintă o climă alpină⁠(en) cu zăpezi abundente. Zonele
interioare ale Greciei nordice, din Macedonia centrală și din Macedonia de Est și Tracia prezintă
o temperate climate⁠(en), cu ierni reci și umede și cu veri calde și uscate marcate de furtuni frecvente.
Zăpada cade anual în munți și în nordul țării, apărând însă uneori și în zonele mai joase, cum ar fi
Atena.
Fitogeografic, Grecia aparține regatului boreal⁠(en) și este împărțită între provincia est-mediteraneană
a regiunii mediteraneene⁠(en) și provincia ilirică a regiunii circumboreale⁠(en). Conform World Wide Fund
for Nature și Agenției Europene de Mediu⁠(en), teritoriul Greciei poate fi împărțit în șase
ecoregiuni: pădurile de foioase ilire⁠(en), pădurile de amestec ale Munților Pindului⁠(en), pădurile de
amestec balcanice⁠(en), pădurile de amestec din RodopiRhodope montane mixed forests, pădurile de
amestec și de sclerofile ale Egeei și Turciei de Vest, și pădurile mediteraneene din Creta.