Marea Neagră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigation Jump to search

Marea Neagră

Hartă

Caracteristici

Tip Mare interioară

Suprafață 423,488 km²

Volum de apă 537 km³

Salinitate 22,03 g/l%

Măsuri

Adâncime maximă 2,211 m

Adâncime medie 1.271 m

Lungime 1.149 km

Lățime 630 km

Date geografice

Localizare Marea Mediterană, Europa de Sud-Est

Țări riverane Ucraina, România, Bulgaria, Turcia, Georgia, Rusia

 Modifică date / text

Panorama asupra Mării Negre la Constanța.

În largul Mării Negre, septembrie 2006, 43,9°N, 30,8°E.

Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul din
bazinele complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-himalayene, din care
fac parte și munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud
(lanțurile pontice). Este situată între Europa și Asia, având ca state riverane Rusia, Ucraina,
România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin strâmtoarea Kerci este legată de Marea Azov, prin
Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele de Marea Egee și deci de Marea
Mediterană. Marea Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al Mării Sarmatice și
prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru
față de 34-37 în alte mări și oceane), stratificare între apele de suprafață oxigenate și cele adânci
anoxice (fenomen denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu multe specii-
relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7 și
12 la mie.

Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la 2211 m
sub nivelul mării în apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine (circa
12 cm).
Cuprins
 1 Hidrologie
o 1.1 Fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră
o 1.2 Salinitatea
 2 Ecosistemul Mării Negre
 3 Biotopul pontic
o 3.1 Etajul supralitoral
o 3.2 Etajul mediolitoral
o 3.3 Etajul sublitoral
o 3.4 Etajul elitoral
 4 Fauna
 5 Etimologie, istorie și alte caracteristici
 6 Ipoteza potopului pontic
 7 Orașe de coastă
 8 Spațiul maritim al României
 9 Referințe
 10 Bibliografie
 11 Lectură suplimentară
 12 Legături externe

Hidrologie
Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe - prin
Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar, alături de
încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților
marini verticali și existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva
sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază la suprafață: vara până la 29 de grade
Celsius care ajung iarna până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul mării la o adâncime
de 150–200 m. Oxigenul este inexistent la adâncime [CO2,H2S]. Curenții au intensitate redusă
pe verticală și mai mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor variații ale stării vremii, pot
apărea valuri care ating 5–10 m.

Fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră

Imagine din satelit a Mării Negre

Marea Sarmatică, după Grigore Antipa

Ridicarea nivelului mării Negre în -5600/5600 î.e.n., după Ryan și Pitman.

Modificările nivelului între marea Egee, Marmara și marea Neagră după modelizările actuale (2012)

Schema hidrologică a Mării Negre

Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona europeană principalele sunt
Casimcea, Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul și Kubanul. În Asia Mică principalele ape care se
varsă în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape care se varsă în
Marea Neagră sunt Cioruhul în Armenia , Rionul în Georgia, Provadia și Camcia în Bulgaria etc.
Un aport mare de ape este primit de Marea Neagră de la Don, prin intermediul Mării Azov. Pe de
altă parte, în august 2010, grup de cercetători britanici de la universitatea din Leeds au studiat
sub partea de nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei debit
este de 350 de ori mai mare decât cel al Tamisei[1]. Scurgerea de apă freatică se găsește
aproximativ sub valea Carasu, provine parțial și din Dunăre, și ajunge în mare, prin nisipul de la
fund, în largul Constanței, oraș ale cărui puțuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar
afla la suprafață, această scurgere ar forma un fluviu care ar fi al șaselea din lume, din punctul de
vedere al debitului.[1]. Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri și pe o lărgime de peste
800 de metri[1], iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe ora.[1]

Salinitatea

Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică: circa 17 la mie,
datorată revărsării fluviilor, cu circa 600 km³ de apă dulce pe an. În straturile mai adânci, mai jos
de 150 de metri, conținutul de sare este mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin, prin
Strâmtoarea Bosfor, din Marea Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor circa 450 km³ de apă
salmastră la suprafață dinspre Marea Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sării de 17-
19‰, iar de-a lungul fundului circa 50 km³ de apă cu o concentrație a sării de 38-39‰ dinspre
Mediterana spre Marea Neagră[2], provocând în strâmtoare curenți primejdioși pentru navigație.
Circa 200 km³ de apă se evaporă anual.

Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii, cu biotopuri variate și cu
o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate puternicelor influențe contrarii
exercitate de apele dulci și de Marea Mediterană. Apele Mării Negre au toate caracteristicile
apelor salmastre, au o mare variabilitate a salinității totale în corelație cu suprafața, adâncimea și
sezonul, o puternică variabilitate ionică, nu numai față de Mediterana, dar și de diferitele sale
părți[3]. Ecosistemul depinde de aceste condiții hidrologice.

Ecosistemul Mării Negre

Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de vedere al salinității,
Marea Neagră se împarte în:

 zona de suprafață;
 zona de adâncime;

Sub aspect biocenotic găsim trei zone:

 zona litorală;
 zona pelagică;
 zona abisală.

Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune și roșii. Animalele sunt reprezentate prin
viermi, moluște, pești iar în atmosfera apropiată păsări și pescăruși.

Biotopul pontic
Biotopul pontic poate fi împărțit în 4 etaje principale.

Etajul supralitoral

Etajul supralitoral este format din zonele de țărm acoperite ori stropite de valuri în mod
ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare ori
măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei
materiile organice se află în descompunere, formând depozite cu miros de metan și sulfură de
hidrogen. Flora este formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu rezistență la
variații de mediu și hidrofile. Cu o frecvență mai redusă se întâlnesc și angiosperme, mai ales în
partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe și - mai puțin - anaerobe,
fauna include numeroase crustacee, insecte și viermi. Mare parte din aceste vietăți se hrănesc din
depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din mici prădători. La acestea
trebuie adăugate vietățile pasagere, în special păsările de mare.

Etajul mediolitoral

Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între circa. 0 și -0,5 m altitudine).
Etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971) corespunde cu etajul mezolitoral al lui Peres și Picard
(1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui Ercegovic (1957). După substratul solului se împarte
în zone pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase. Mediolitoralul ocupă în cadrul zonelor cu
substrat dur o fâșie lată de 2–10 m în funcție de înclinația platformei stâncoase. Zonele
mediolitorale pietroase (stâncoase) adăpostesc organisme capabile a rezista perioadelor scurte de
deshidratare și care se pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se fixează prin firele cu
bissus). Aici intră unele specii de alge și scoici. Li se adaugă viețuitoare care vin periodic din
etajul supralitoral sau infralitoral. În anumite condiții și în acest mediu apar depozite de materie
organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai cunoscute viețuitoare ale
etajului mediolitoral pietros sunt bancurile de midii și stridii. Etajul mediolitoral nisipos cuprinde
în special animale capabile de îngropare rapidă în substrat. Biocenoza caracteristică zonei de
spargere a valurilor pentru mediolitoralul nisipos de granulație medie și grosieră este cea a
bivalvei Donacilla cornea și polichetului Ophelia bicornis, cărora li se mai asociază misidul
Gastrosaccus sanctus și polichetele Nerine cirratulus, Pisione remota și Saccocirrus
papillocercus (Băcescu. et al 1967). Mediolitoralul nisipurilor fine este caracterizat de
predominarea populațiilor amfipodului Euxinia maeotica și turbelariatul Otoplana subterranea
(Băcescu. et al 1971).

Etajul sublitoral

Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum 17,7) metri. Este
zona cea mai favorabilă vieții, în care se află majoritatea speciilor de plante și cea mai mare parte
a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde porțiunea de fund marin
permanent imersată, situată între limita inundării permanente și adâncimea care permite existența
organismelor fotosintetizante.

Etajul elitoral
Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau pluricelulare (60 m)
până la marginea platformei continentale.

În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal și hadal, apele adânci
fiind anoxice.

Fauna
Articol principal: Peștii din Marea Neagră.

De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în cantități neglijabile.[4] Există
totuși microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea hranei și produc hidrogen sulfurat și
dioxid de carbon.[4] Ele formează un biosistem anaerob care se apropie tot mai mult de
suprafață.[4] Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare moartă, sulfuroasă.[4]

Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare, în anii 1950, până la câteva zeci de
mii de exemplare, în 2006.[4]

Meduză

Actinie

Guvid
 

Pisică de mare

Delfini în portul Batumi

Etimologie, istorie și alte caracteristici

Insula Șerpilor (Ucraina, la 44 km la est de Sulina): singura insulă pelagică stâncoasă din Marea Neagră.

Capul Caliacra (Bulgaria, la 80 km la sud de Constanța): ultimul sălaș al focilor dispărute Monachus
monachus albiventer.
Cei mai dintâi menționați locuitori ai țărmurilor mării Negre, anume Cimerienii și Sciții (popoare
indo-europene), o denumeau „Axaina”, adică "albastru închis". În vremea colonizării grecești
marea se numea „Pontos Euxeinos”, adică "marea primitoare", poate prin preluarea fonetică a
denumirii „Axaina”. Romanii au transcris denumirea sub forma „Pontus Euxinus”, folosind însă
și „Mare Scythicum”, iar ulterior, în vremea împărăției Bizantine, în Evul Mediu, apar
denumirile de „Μεγάλη Θάλασσα” ("Megali thalassa" preluată în românește ca „Marea cea
mare” din documentele lui Mircea cel Bătrân și în italiana genovezilor ca „Mare maggiore”) și
de „Kαικίας Θάλασσα” ("Chechias thalassa", anume "marea crivățului", preluată în bulgărește ca
„море Сесил” : "marea oarbă" sau "închisă"), denumiri prezente în hărțile venețiene precum și în
cronicile lui Wavrin și lui Villehardouin.

Calificativul Neagră apare în secolul al XV-lea, odată cu extinderea Imperiului Otoman, și

există trei ipoteze explicative, toate trei disputate :

 Cea mai populară, dar neconfirmată de nicio sursă, afirmă că ar fi culoarea mării la vreme rea
(de fapt, sub nori, toate mările sunt întunecate) ;
 O altă ipoteză des citată în sursele anglo-saxone este că Neagră ar fi o traducere a cuvântului
scitic axaïna ;
 O altă ipoteză este că denumirea i-ar fi fost dată de Turcii Selgiucizi (Selçuk Türklar) instalați în
Anatolia din secolul XI, apoi generalizată de Otomani (Osmanlı Türklar), conform căreia nordul
era simbolizat de culoarea neagră. Pentru turci, Marea de la Nord era Marea Neagră. Termenul
a fost tradus în rusește, românește, bulgărește pe măsură ce aceste popoare au avut acces din
nou la țărmurile mării. Această ipoteză este dezbătută inclusiv în rândurile turcologilor, dat fiind
ca desemnarea tradițională a punctelor cardinale prin culori, la Turci, nu totdeauna folosește
Kara (adică „întunecat”) pentru Miazănoapte și Ak (adică „luminos”) pentru Miazăzi, cum este
cazul aici (Karadeniz fiind Marea Neagră, la nord de Turcia, iar Akdeniz fiind Marea Mediterană
la sud de Turcia) : de obicei, se folosesc alte culori[5]. Culorile au fost folosite și la identificarea
vlahilor: caravlahii sunt vlahii de nord (Bosnia și Herțegovina), diferiți de vlahii din Grecia[6]

Ca urmare a poziției sale, țărmurile mării Negre au fost parcurse, colonizate și sunt astăzi
populate de numeroase popoare sosite din timpuri mai vechi sau mai noi. Cele mai vechi popoare
pontice sunt Grecii pontici, Armenii, Românii, Lazii, Gruzinii și Abhazii. Alte popoare pontice
sunt Bulgarii, Turcii și alte popoare turcice (de exemplu Găgăuzii și Tătarii) sau Mongolii (veniți
în regiune în sec. XIII), Ucrainienii, Rușii (printre care Lipovenii) și alții. Toate aceste popoare
prezintă astăzi o serie de tradiții, legende și alte forme de folclor legate de Marea Neagră.

Marea Neagră face legătura între Europa și Asia. Granița stabilită de geografi între cele două
continente, pe Caucaz și strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părți inegale, cea mai mare
parte fiind europeană. Marea Neagră este săracă în insule, având un țărm puțin dantelat. Cele mai
importante insule sunt Insula Șerpilor și cele formate de Dunăre, dincolo de vărsare, ca Insula
Sacalinul Mare. Cea mai importantă peninsulă este Peninsula Crimeea, "împărțită" cu Marea
Azov. Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puțin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (ca
Golful Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun și altele), fie separate de larg de
curenții transversali prin cordoane litorale („grinduri”) și transformate astfel în limane (de
exemplu Limanele Dobrogene sau Limanul Nistrului).
Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de spargere a valurilor (0-0,5 m adâncime),
adăpostește în porțiunile pietroase organisme - animale și vegetale - care se fixează puternic și
pot suporta unele perioade de uscare.

Câteva orașe importante se află la Marea Neagră, cum ar fi Burgas, Varna, Constanța, Odessa,
Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi și Trabzon. Un oraș care nu se află propriu-zis la Marea
Neagră, dar este mult legat istoric și economic de această mare este orașul Istanbul (mai demult
Constantinopol și capitala Imperiului Bizantin).

Ipoteza potopului pontic

Marea Neagră actuală (albastru deschis) și lacul Pontic (albastru închis) în ipoteza Ryan-Pitman.

În 1997, hidrologul William Ryan și geologul Walter Pitman, americani, descoperă lucrările
hidrologilor și sedimentologilor români, bulgari și ruși, publicate în analele institutelor de
cercetări marine de la Constanța, Varna și Sevastopol, și relatând cercetările întreprinse prin anii
1970, îndeosebi analiza cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile de moluște de apă dulce,
prezente în straturile de sub sedimentele marine actuale de pe platforma continentală. Analizele
concordă : cochillile respective au circa 7000 de ani. Cercetătorii români, bulgari și ruși conclud
că acum 7000 de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puțin în straturile de ape superficiale, un
episod ligohalin (adică de mare scădere a salinității), datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic
a unei mase de apă de topire post-glaciară prin fluviile rusești. Dar Ryan și Pitman emit altă
ipoteză, bazându-se pe legenda Potopului din Biblie, ea însăși moștenită din mitologia
Sumeriană, anume din legenda lui Ghilgameș.

Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de apă dulce, pe care îl
numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul actual al mării, astfel că
platforma continentală era la aer liber și adăpostea primii agricultori europeni (arheologia ne
spune că Sud-Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura). Când nivelul
apelor oceanice și ale Mediteranei au depășit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa
marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic,
în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-și părăsească brusc așezările.

Ryan și Pitman afirmă că aceste populații s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat, în
Anatolia și în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului. Ei popularizează în S.U.A.
această teorie, prin articole, cărți și filme documentare care au întâlnit un succes cu atât mai
mare, cu cât cultura populară americană este în mod tradițional consumatoare de teorii care
îmbină, într-un fel sau într-altul, Biblia cu știința.

Majoritatea cercetătorilor specialiști ai Mării Negre, însă, nu au admis ipoeza Ryan-Pitman,

fiindcă aceasta lasă prea multe date ne-explicate și contrazice cunoștințele hidrologice relative la
Euxinism.[7] În prezent există trei reconstituiri diferite ale istoriei Mării Negre:

 ipoteza catastrofistă Ryan-Pitman, care a fost abandonată de aproape toți oamenii de știință
(rămânând însă foarte populară în public),
 ipoteza gradualistă, care presupune o schimbare lentă și imperceptibilă contemporanilor, a
caracteristicilor hidrologice ale Mării Negre (mai are încă partizani),
 ipoteza conform căreia nivelul și salinitatea au oscilat de mai multe ori în decursul perioadelor
glaciare, inter-glaciare și în ultima perioadă post-glaciară, care are acum sprijinul majorității
specialiștilor, fiindcă explică cel mai satisfăcător fenomenele observate.[8]

Orașe de coastă
Cele mai importante[necesită citare] 20 orașe de pe coasta Mării Negre:

 Istanbul (Turcia) – 14.377.000 (metropolitană, 2014)

 Samsun (Turcia) – 1.261.800 (2013)
 Odesa (Ucraina) – 1.014.700 (2014)
 Soci (Rusia) – 399.600 (2015)
 Sevastopol (Ucraina) – 354.800 (2015)
 Varna (Bulgaria) – 336.000 (2015)
 Herson (Ucraina) – 324.400 (2014)
 Constanța (România) – 283.800 (2011)
 Novorossiisk (Rusia) – 256.600 (2014)
 Trabzon (Turcia) 243.700 (2012)
 Burgas (Bulgaria) – 206.400 (2015)
 Ordu (Turcia) – 195.800 (2015)
 Batumi (Georgia) – 154.100
 Kerci (Ucraina) 147.700 (2015)
 Zonguldak (Turcia) – 109.800 (2012)
 Ialta (Ucraina) – 78.200 (2014)
 Suhumi (Georgia) – 62.900 (2011)
 Poti (Georgia) – 48.000 (2012)
 Mangalia (România) – 36.300 (2011)
 Năvodari (România) – 33.000 (2011)

Spațiul maritim al României

În albastru închis, apele teritoriale și zona economică excluzivă a României în Marea Neagră.

Spațiul maritim al României are aproximativ 20.000 de kilometri pătrați, constând din:[9]

 ape maritime interioare – 753 de kilometri pătrați,

 mare teritorială – 4.487 de kilometri pătrați,
 zonă contiguă – 4.460 de kilometri pătrați, și
 zonă economică exclusivă – 10.300 de kilometri pătrați.

Referințe
1. ^ a b c d Râu subacvatic cu debit impresionat, descoperit în Marea Neagră, 2 august 2010,
cotidianul.ro, accesat la 3 august 2010
2. ^ Oguz et al., 2000 ; Ozsoy & Unluata, 1997 citați pe Was die Welt bewegt: Wie hoch ist der
Salzgehalt im Mittelmeer?
3. ^ Pești la litoralul românesc al Mării Negre
4. ^ a b c d e Amenintari - Trafic la Marea Neagra, 5 iunie 2006, Paul Cristian Radu, Jurnalul Național,
accesat la 14 iunie 2013
5. ^ Dictionnaire des noms de lieux - Louis Deroy, Marianne Mulon : Dictionnaires Le Robert, 1994,
ISBN 2-85036-195-X, Mer Noire.
6. ^ Ela Cosma (2008). Vlahii Negri. In: Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor. Cluj Napoca:
Editura Universității din Oradea. p. 114
7. ^ V.M. Sorokin și P.N. Kuprin : On the character of Black Sea level rise during the Holocene,
Moscow University Geology Bulletin, 52,5, octombrie 2007, p. 334-341; sau P.A. Kaplin și A.O.
Selivanov, „Lateglacial and Holocene sea level changes in semi-enclosed seas of North Eurasia:
examples from the contrasting Black and White Seas”, Palaeogeography, Palaeoclimatology,
Palaeoecology Volum 209, numerele 1-4, 6 iulie 2004, pp. 19-36. Mai este și ici sau E. Larcenkov,
S. Kadurin, „Geological evidence for non-catastrophic sea level rise in the nortwestern Black Sea
over the past 25 ky” comunicare rezumată în: International Geological Congress Oslo 2008
 8. ^ en Valentina Yanko-Hombach, Allan S. Gilbert, Nicolae Panin și Pavel M. Doluhanov : The
Black Sea Flood Question: Changes in Coastline, Climate, and Human Settlement, Springer,
Olanda, 2007
9. ^ Noi nave intrate în dotarea Poliției de Frontieră, în cadrul pregătirilor pentru aderarea la
Spațiul Schengen

Bibliografie
 Neal Ascherson: Schwarzes Meer. Berlin Verlag, Berlin 1996. ISBN 3-8270-0201-X.
 Charles King: The Black Sea, a history. Oxford University Press, New York 2004, ISBN 0-19-
924161-9
 Walter H. Edetsberger: Ein Goldfisch im Schwarzen Meer – Eine Bootsreise von Sulina in die
Ägäis, BOD. ISBN 3-8334-2745-0.
 I. Mărculeț (coord.): Superlativele României. Mică enciclopedie, Ed. Meronia, București, 2010.
 I.Mărculeț , Narcizia Ștefan (coord.), Mic dicționar geografic școlar, Colegiul Național „I. L.
Caragiale”, ISBN 978-973-0-12042-4, București, 2012. (format electronic).
 Christian Reder, Erich Klein (Hg.): Graue Donau, Schwarzes Meer. Wien Sulina Odessa Jalta
Istanbul (Recherchen, Gespräche, Essays), Edition Transfer, Springer Wien–New York 2008, ISBN
978-3-211-75482-5
 Rüdiger Schmitt: Considerations on the Name of the Black Sea, in: Hellas und der griechische
Osten. Festschrift Peter Robert Franke. Saarbrücken 1996, 219–224
 I. Mărculeț, Mihaela Petreanu: Marea Neagră – repere geoistorice și geopolitice, Magister, Nr.
10-11 aprilie-noiembrie 2010, Craiova, 2010.

Lectură suplimentară
 Din istoria Mării Negre, Ștefan Andreescu, Editura Enciclopedică, 2001
 Seria Biblioteca de istorie: Marea Neagră, Institutul Cultural Român, 2005
 Marea Neagră: de la origini pînă la cucerirea otomană, Vol. 2, George Ioan Brătianu, Victor
Spinei, Editura Meridiane, 1988
 Mongolii și Marea neagră în secolele XIII-XIV: contribuția cinghizhanizilor la transformarea
bazinului Pontic în placă turnantă a comerțului euro-asiatic, Virgil Ciocîltan, Editura
Enciclopedică, 1998
 Marea Neagră, răspântie a drumurilor intercontinentale: 1204 - 1453, Șerban Papacostea, Virgil
Ciocîltan, Editura Ovidius University Press, 2007
 Marea Neagă. O călătorie printre culturi, Neal Ascherson, Editura Univers, București, 1999
 Marea Neagră de la politica vecinătății europene la securitatea euroatlantică, Cătălin-Silviu
Dumistrăcel, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2010
 Marea Neagră de la "lacul bizantin" la provocările secolului XXI: culegere de studii, Mihail E.
Ionescu, Editura Militară, 2006
 Interferente geopolitice și geoculturale în Bazinul Mării Negre, Nicolae Mocanu, Editura
Universității din București, 2005
 Marea Neagră: puteri maritime--puteri terestre, Institutul Cultural Român, 2006
 Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale: 1878-1898, Șerban Rădulescu-Zoner, Editura Dacia,
1982
  Geopolitică la Marea Neagră: relațiile dintre Rusia și Ucraina în contextul extinderii NATO spre
est, Ion Puricel, Editura Univ. Naționale de Apărare "Carol I.", 2006
 Considerații privind geopolitica spațiului Marea Neagră-Caucaz, Ion Preda, Elena Udrea, Editura
Univ. Naționale da Apărare "Carol I", 2006
 Coridorul de transport euroasiatic prin Marea Neagră: drumul mătăsii în secolul XXI, Gheorghe
Floricel, Mihai Vasiliade, Gabriel I. Năstase, Editura Economică, 1998
 Veneția și Genova în Marea Neagră. Nave și navigație (1204-1453), Andreea Atanasiu, Editura
Muzeul Brăilei, 2008
 Veneția și Marea Neagră în secolele XIII - XIV: contribuții la studiul politicii orientale venețienne,
Ovidiu Cristea, Editura Muzeul Brăilei, 2004
 Genovezii la Marea Neagră în secolele XIII-XIV, Academiei Republicii Socialiste Romania,
Academia Nazionale dei Lincei (Italia), Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, 1977
 Venetia in Marea Neagra, Nicolae Iorga, 1914
 Marea Neagra in zona litoralului românesc: Monografie hidrologica, Constantin Bondar,
Institutul de Meteorologie si Hidrologie (Bucarest), Editura Serviciul studii-documentare si
publicatii tehnice al Institutului de meteorologie si hidrologie, 1973
 Marea Neagra: 1 ; Oceanografia, Bionomia si Biologia generala a marii negre, Gr Antipa, Editura
Monitorul oficial si Imprimerile Statului, 1941
 Cartea pilot a Mării Negre, Ed. milit. a Min. forțelor armate ale R.P.R., 1958
 Navgatia în Marea Neagră, prin strîmtori și pe Dunăre: contribuții la studiul dreptului riveranilor,
G. G. Florescu, Editura Acad. Republicii Socialiste Româniă, 1975
 Viața în Marea Neagră, Dan Manoleli, Teodor T. Nalbant, Editura științifică, 1976
 Hidroavioanele Din Marea Neagra: Operațiunile Germano-române, 1941-1944, Ed. Modelism,
1995
 Oleg Serebrian: Va exploda Estul? Geopolitica spațiului pontic, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1998,
ISBN 973-35-0759-8

Legături externe
 Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia și obsesia Mării Negre, 13 ianuarie 2011, Dorel Buse,
Historia
 Se pare că primii marinari din Marea Neagră nu au fost grecii, 14 Septembrie 2011, Historia
 Două milenii în slujba lui Neptun, 30 august 2004, Jurnalul Național
 Marea Neagră, botezată de înaintașii lui Suleyman Magnificul, 13 aprilie 2013, Sinziana Ionescu,
Adevărul
 FOTO VIDEO Inebolu, locul în dreptul căruia Marea Neagră atinge adâncimea maximă, 13 aprilie
2013, Sinziana Ionescu, Adevărul
 Comorile ignorate ale Mării Negre, 23 iulie 2010, Cristian Hagi, România liberă
 Mitologia Marii Negre, 17 iulie 2008, Adrian Bucurescu, România liberă

 GND: 4053794-8
 NARA: 10046296
Informații  NKC: ge131676
bibliotecare  NSK: 000348178
 VIAF: 156737072
 WorldCat Identities (via VIAF): 156737072
Categorii:

 Marea Neagră
 Paratethys

Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare

 Articol
 Discuție

 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric

Căutare

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook

Participare

 Cum încep pe Wikipedia

 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații

În alte proiecte

 Wikimedia Commons
 Wikivoyage

Tipărire/exportare

 Creare carte
 Descarcă PDF
  Versiune de tipărit

Trusa de unelte

 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Element Wikidata
 Citează acest articol

În alte limbi

 Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe

Modifică legăturile

 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 mai 2019, ora 19:37.

 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții
identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

 Politica de confidențialitate
 Despre Wikipedia
 Termeni
 Dezvoltatori
 Cookie statement
 Versiune mobilă