Croația

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Croația
Republica Croația
Republika Hrvatska (croată)
Hrvatska (croată)

Drapelul Croației Stema Croației[*]

Imn: Lijepa naša domovino

MENIU

0:00
 Localizarea Croației (verde) pe harta Europei

Geografie
Suprafață
- totală 56,542 km² (locul 123)
Apă (%) 0,01%
Cel mai înalt punct Dinara (1.831 m)
Cel mai jos punct Marea Adriatică (0 m)
Vecini Slovenia
Ungaria
Serbia
Bosnia și Herțegovina
Muntenegru
Liberlanda
Fus orar UTC+1 (UTC+1)
Populație
Populație
- Recensământ 2011 4.290.612
Densitate 75,9 loc/km²
- Estimare 2011 4.483.804 (locul 119)
Limbi oficiale Croata1
Etnonim croați (pl.)
croat (masc.)
croată (fem.)
Guvernare
Sistem politic Republică
Președinte⁠( )
d Kolinda Grabar-Kitarović
Prim-ministru⁠( )d Andrej Plenković[*]
Legislativ Sabor
Capitala Zagreb ()
Economie
PIB (PPC) 2014
- Total $87.300 miliarde[1]
- Pe cap de locuitor $20.392[1]
PIB (nominal) 2017
- Total 54.849.180.228,872 dolari
 americani[2]
- Pe cap de locuitor 4.845 dolari americani[3]
IDU 0,67
Monedă Kuna (HRK)
Coduri și identificatori
Cod CIO CRO
Cod mobil 219
Prefix telefonic +385
ISO 3166-2 HR
Domeniu Internet .hr 1
1: Se poate și folosi domeniul .eu, pentru că Croația face parte din Uniunea
Europeană.

Prezență online
site web oficial
Modifică date /
Croația (în croată Hrvatska, pronunție croată: /xř̩ʋaːtskaː/), oficial Republica
Croația (în croată Republika Hrvatska pronunție (ajutor·info)), „este un stat al bunăstării democratice,
unitar și indivizibil”[5] din Europa, situată în nord-vestul Peninsulei Balcanice, pe țărmul Mării
Adriatice. Capitala și cel mai mare oraș al țării este Zagreb. Țara este împărțită în 20 de diviziuni
administrative („županije”) și orașul Zagreb. Croația acoperă 56.594 km² și are o climă diversă,
predominant temperat continentală și mediteraneană. Coasta croată a Adriaticii are peste o mie de
insule. Populația țării este de 4,29 milioane de locuitori, majoritatea croați și majoritatea romano-
catolici.
Între secolele V-VII, „croații albi” s-au stabilit în Croația actuală. Statul lor era la sfârșitul secolului al
IX-lea organizat în două ducate. Tomislav a devenit primul rege în 925, ridicând Croația la rang de
regat. Regatul Croației și-a păstrat suveranitatea aproape două veacuri, atingând maxima
expansiune în timpul domniei regelui Peter Krešimir al IV-lea și a lui Dmitar Zvonimir. Croația a intrat
într-o uniune personală cu Ungaria în 1102. În 1527, în fața cuceririi otomane, parlamentul croat l-a
ales pe Ferdinand I din Casa de Habsburg pe tronul croat. În 1918, după Primul Război Mondial,
Croația a fost pentru scurt timp inclusă în Statul Slovenilor, Croaților și Sârbilor care și-a declarat
independența față de Austro–Ungaria și a co-fondat apoi Regatul Iugoslaviei. Un stat
 croat independent a existat pentru scurt timp în timpul celui de al Doilea Război Mondial ca stat-
marionetăfascist. După război, Croația a devenit membru-fondator și republică federală constituentă
a RSF Iugoslavia, sub denumirile de Republica Populară Croația și Republica Socialistă Croația. În
iunie 1991, Croația și-a declarat independența, care a intrat în vigoare la 8 octombrie în același
an. Războiul de Independență al Croației a durat patru ani după declararea independenței și a fost
câștigat.
Croația de astăzi are un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat. Fondul Monetar
Internațional clasifică Croația, din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică, în categoria
economiilor emergente și dezvoltate, în timp ce în clasificarea Băncii Mondiale este inclusă în
categoria economilor cu nivel mare al veniturilor (peste 12.480 US$/locuitor). Croația este membră
a Uniunii Europene, a Organizației Națiunilor Unite, a Consiliului Europei, a NATO, a Organizației
Mondiale a Comerțului, a CEFTAși membru-fondator a Uniunii pentru Mediterana. Ca participant
activ la forțele ONU de menținere a păcii, Croația a contribuit cu trupe la misiunea condusă de
NATO în Afganistan și a deținut un loc nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU în 2008–
2009.
Sectorul serviciilor domină economia Croației, fiind urmat de industrie și agricultură. Turismul este o
sursă importantă de venituri în timpul verii, Croația clasându-se pe locul 18 în clasamentul celor mai
populare destinații turistice din lume. Statul controlează o parte din economie, având un nivel
substanțial al cheltuielilor guvernamentale. Uniunea Europeană este cel mai important partener
comercial al Croației. Începând cu 2000, guvernul croat a investit în infrastructură, mai ales în
dezvoltarea infrastructurii de transport situată pe traseele coridoarelor pan-europene. Croația își
asigură cea mai mare parte din necesarul energetic și de electricitate din surse interne, diferența
fiind importată. Croația are un sistem public de sănătate universal, precum și un sistem educațional
care asigură gratuitatea învățământului primar și gimnazial, susținând cultura prin numeroase
instituții publice și prin investiții corporatiste în mass-media și edituri. Croația este o țară cu
importante contribuții culturale, artistice, științifice și în domeniul sportului, la nivel mondial. Ea este
totodată renumită pentru gastronomia tradițională și calitatea vinurilor locale.

Cuprins
 1Istorie
o1.1Preistorie și antichitate
o1.2Evul Mediu
o1.3Imperiul Habsburgic și Austro-
Ungaria
o1.4Regatul Iugoslaviei și al Doilea
Război Mondial
o1.5Republica Federală Iugoslavia și
independența
 2Geografie
 o2.1Clima
o2.2Biodiversitate
 3Politică
o3.1Împărțire administrativă
o3.2Politica externă
o3.3Forțele Armate
 4Economie
o4.1Turism
o4.2Infrastructura
 5Demografie
o5.1Limbi
o5.2Educația
o5.3Sănătatea
 6Cultura
o6.1Artă și literatură
o6.2Mass media
o6.3Bucătăria
o6.4Sport
o6.5Patrimoniu mondial
 7Note
 8Bibliografie
 9Legături externe
Istorie[modificare | modificare sursă]
Inscripția Branimir
Originea termenului de „croat” „Croația” este incertă, fiind vehiculate mai multe teorii, cele mai
cunoscute afirmând că el reprezintă fie o denumire gotică fie una indo-ariană dată unui trib slav.[6]
Prima atestare certă a unui termen amintind de Croația este o găsim în așa numita „Inscripție
Branimir”, săpată într-un ancadrament de piatră, descoperit printre ruinele unei biserici din secolul al
IX-lea. Inscripția în limba latină, din 888, face referire la „BRANIMIRO COM[MES] … DUX
CRUATORVM COGIT[AVIT]….”, un „Branimir, duce al Croaților”.[7]
Mai există și un hrisov din 852 atribuit ducelui Trpimir⁠(d), tot în limba latină, în care Trpmir se
autointitulează „... din mila lui Dumnezeu Duce al Croaților”( „Dux Chroatorum iuvatus munere
divino”) iar domeniul său „Regatul Croaților” („Regnum Chroatorum”).[8] Originalul s-a pierdut, fiind
păstrată doar o copie din 1568, ceea ce face să existe îndoieli privind autenticitatea sa.[9]
Cea mai veche mențiune scrisă, în limba croată, a termenului „croat” (xъrvatъ) este întâlnită în
tăblița Baška, care îl menționează pe „Zvonimir, rege croat” (zvъnъmirъ kralъ xrъvatъskъ).[10]<
Preistorie și antichitate[modificare | modificare sursă]

Tăblița B de la Tanais, cu numele

Khoroáthos evidențiat.
Pe teritoriul de astăzi al Croației au fost descoperite urme de locuire umană datând din perioada
preistorică. Fosile de neanderthalieni datând de la jumătatea paleoliticului au fost găsite în nordul
Croației, cel mai celebru și mai bine conservat sit fiind cel de la Krapina.[11] Rămășițe din mai multe
culturi neolitice și calcolitice s-au găsit în toate regiunile țării.[12] Cea mai mare parte din situri se află
pe văile râurilor din Croația de nord, iar cele mai importante culturi descoperite
sunt Starčevo, Vučedol și Baden.[13][14] Din Epoca Fierului s-au păstrat urme ale
culturii ilirice timpurii Hallstatt și ale culturii celticeLa Tene.[15]
Mult mai târziu regiunea a fost colonizată de Liburnians⁠(d) și iliri, în vreme ce primele
colonii grecești au fost înființate pe insulele Korčula, Hvar[16] și Vis.[17] În anul 9 e.n. teritoriul Croației
de astăzi a devenit parte din Imperiul Roman. Împăratul Diocletian a construit un mare
palat la Split când s-a retras în anul 305.[18] În secolul al V-lea unul din ultimii împărați ai Imperiului
Roman de Apus, Julius Nepos, și-a condus micul imperiu din acel palat.[19] Perioada ia sfârșit cu
invaziile avarilor și slavilor în prima jumătate a secolului al VII-lea și distrugerea aproape tuturor
orașelor romane. Supraviețuitorii romani s-au retras în poziții mai favorabile pe coaste, pe insule și
în munți. Orașul Dubrovnik a fost înființat de astfel de supraviețuitori din Epidaurum.[20]
Etnogeneza poporului croat este un aspect încă neclarificat pe deplin, fiind vehiculate mai multe
teorii, dintre care cele mai cunoscute sunt cele care susțin originea croaților ca fiind slavă sau
ariană.
Cea mai răspândită dintre aceste teorii afirmă că strămoșii croaților sunt un trib slav cunoscut sub
numele de „Croații Albi” care între secolele V-VII au migrat din regiunea Silezia (Polonia de astăzi),
la solicitarea împăratului bizantin Heraclius (610-641) de a coloniza coasta Dalmației, care fusese
masiv depopulată în urma invaziilor popoarelor migratoare, intenția împăratului fiind ca astfel să
întărească apărarea acestei frontiere a imperiului în fața puternicului Regat Avar. Cu timpul, noii
sosiți au intrat în contact cu autohtonii iliri și cu locuitorii romanizați rămași aici (vlahii),
amestecându-se cu aceștia, rezultatul sintezei fiind croații actuali.[21]
Cea de-a doua teorie, mai puțin susținută, afirmă că la origine croații ar fi un trib de origine ariană,
din ramura alano-sarmatică, care la un moment ulterior în timp a fost slavizat și a ocupat teritoriul de
astăzi al Croației. Această teorie se bazează pe așa numitele Tăblițe de la Tanais, inscripții în piatră,
în limba greacă din anticul oraș Tanais (lângă orașul Rostov pe Don din zilele noastre), datând din
secolul III e.n. Aceste inscripții conțin trei nume proprii, care au fost interpretate ca având legătură cu
etnonimul „croat”: Χορούαθ[ος], Χοροάθος și Χορόαθος (Horoúathos, Horoáthos și Horóathos).[22]
Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Tăblița de la Baška, cea mai veche dovadă

a scrierii glagolitice.
Conform lucrării De Administrando Imperio scrisă de împăratul bizantin din secolul al X-
lea Constantin al VII-lea, „croații albi” ajunseseră în Croația de astăzi la începutul secolului al VII-lea,
dar afirmația aceasta este contestată și alte ipoteze datează evenimentul în secolele al VI-lea și al
IX-lea.[23] În cele din urmă, s-au înființat două ducate—Ducatul Panoniei și Ducatul Dalmației,
conduse de Ljudevit Posavski⁠(d) și de Borna, așa cum atestă cronicile lui Einhard⁠(d) începând cu
anul 818. Înregistrarea reprezintă primul document despre pământurile croate, state vasale
ale Franciei la acea vreme.[24] Suzeranitatea francă a luat sfârșit în timpul domniei lui Mislav două
decenii mai târziu.[25]Conform lui Constantin al VII-lea, creștinarea croaților a început în secolul al
VII-lea, dar afirmația este contestată și în general creștinarea este asociată cu secolul al IX-
lea.[26] Primul conducător croat băștinaș recunoscut de Papă a fost ducele Branimir, pe care Papa
Ioan al VIII-lea îl numea Dux Croatorum („Ducele Croaților”) în 879.[9]

Zidurile Dubrovnikului, care au contribuit la

apărarea orașului în Evul Mediu și la asediul
din 1991–1992
Tomislav a fost primul domnitor al Croației denumit rege într-o scrisoare de la Papa Ioan al X-lea,
datând astfel regatul Croației în anul 925. Tomislav a oprit o invazie maghiară și una bulgară, mărind
influența regilor croați.[27] Regatul Croat medieval a ajuns la maxima expansiune în secolul al XI-lea,
în timpul domniilor lui Petar Krešimir al IV-lea (1058–1074) și a lui Dmitar Zvonimir (1075–
1089).[28] Când Stjepan al II-lea a murit în 1091, stingându-se astfel dinastia Trpimirović, Ladislau I al
Ungariei a revendicat coroana croată. Opoziția față de revendicarea acestuia a dus la un război și la
uniunea personală între Croația și Ungaria în 1102, sub conducerea lui Coloman.[29]
În următoarele patru secole, Regatul Croației a fost condus de Sabor (parlament) și un ban numit de
rege.[30] În această perioadă a crescut amenințarea cuceririi otomane și s-a întețit lupta
contra Republicii Venețiene pentru controlul asupra zonelor de coastă. Venețienii au cucerit aproape
toată Dalmația înainte de 1428, cu excepția orașului-stat Dubrovnik care a devenit
independent. Cuceririle otomane au dus în 1493 la bătălia de pe câmpia Krbava și în 1526 la bătălia
de la Mohács, ambele luând sfârșit cu victorii otomane decisive. Regele Ludovic al II-leaa murit la
Mohács și, în 1527, Parlamentul de la Cetin l-a ales pe Ferdinand I din Dinastia Habsburg ca nou
domnitor al Croației, cu condiția ca el să apere țara de otomani respectându-i în același timp
drepturile politice.[30][31] În acea perioadă, țara a fost dominată de nobilimea autohtonă, între care
familiile House of Frankopan⁠(d) și House of Šubić⁠(d), din rândul cărora au fost numiți numeroși
bani.[32]
Stanko Guldescu a descris prezenta vlahilor sau morlacilor in Croația. Vlahii au fost o populație de
păstori care vorbeau o limbă latină și care au trăit in Balcani în vremea romanilor și au fost
menționați de cele mai vechi cronici croate. Primele mențiuni despre morlaci apar în documente
bosniace înainte de apariția turcilor in spațiile sârbești și bosniace[33] Vlahii din Croația se numeau
caravlahi sau morlaci. Vlahii/morlacii au lăsat un patrimoniu interesant: monumentele funerare cu
decorațiuni din Dalmația și Herțegovina (stecci in limba sârbă) [34]
Imperiul Habsburgic și Austro-Ungaria[modificare | modificare sursă]

Banul Josip Jelačić s-a luptat cu maghiarii în

1848 și 1849
În urma victoriilor otomane decisive, Croația a fost împărțită între teritorii civile și teritorii militare,
începând cu 1538. Teritoriile militare aveau să devină cunoscute ca Frontiera militară croată și erau
controlate direct de împăratul austriac. Înaintarea otomană în teritoriul croat a continuat până
la bătălia de la Sisak din 1593, prima mare înfrângere otomană, urmată de stabilizarea granițelor. În
timpul Marelui Război Austro-Turc (1683–1699), a fost recucerită Slavonia, dar Bosnia de vest, care
făcuse parte din Croația înaintea cuceririi otomane, a rămas în afara controlului croat.[31] Frontiera
actuală între cele două țări este o rămășiță a acelui rezultat. Dalmația, partea sudică a graniței, a
fost și ea definită similar de către al Cincilea și al Șaptelea Război Turco-Venețian.[35] Războaiele
Croato–Otomane au produs mari schimbări demografice. Croații au migrat către Austria și croații din
Burgenland de astăzi se trag din acei coloniști.[36] Pentru a-i înlocui pe croații refugiați, Habsburgii au
adus populații creștine ortodoxe din Bosnia și Serbia rămase în Imperiul Otoman, pentru a aduce
servicii militare în frontiera militară croată. Migrația sârbească în regiune a atins maximul în
timpul Marilor Migrații Sârbești din 1690 și 1737–39.[37] În secolele XVII-XVIII exista o populație
vlahă/românească numeroasă în regiunea apropiată de Serbia, mărginită de orașele Pozega,
Pakrac și Krievac, numită Mica Vlahie, iar centrul acestei comunități era la Kraljeva Velika[38]
Între 1797 și 1809, Primul Imperiu Francez a ocupat treptat întreaga coastă a Adriaticii și o parte
semnificativă din teritoriul continental, punând capăt republicilor Veneția și Ragusa,
înființând Provinciile Ilire.[31] Ca răspuns, Marina Regală britanică a declanșat blocada Adriaticii,
ducând la bătălia de la Vis din 1811.[39] Provinciile Ilire au fost capturate de austrieci în 1813, și
absorbite de Imperiul Austriac după Congresul de la Viena din 1815. Aceasta a dus la
formarea Regatului Dalmației și la readucerea litoralului croat în granițele Regatului Croației, ambele
sub aceeași coroană habsburgică.[40]

Liderul HSS Stjepan Radić

Anii 1830 și 1840 au fost anii naționalismului romantic ce a inspirat renașterea națională croată, o
campanie politică și culturală ce susținea unitatea tuturor slavilor sudici din Imperiul Austriac. Scopul
său principal era standardizarea unei singure limbi drept contrapondere față de limba maghiară,
împreună cu promovarea culturii și literaturii croate.[41] În timpul revoluției maghiare din 1848, croații
au rămas de partea Imperiului Austriac, banul Josip Jelačić contribuind la înfrângerea forțelor
maghiare în 1849, și aducând o perioadă de germanizare.[42] Până în anii 1860, eșecul politicii a
devenit evident și, coroborat cu înfrângerea Austriei în Războiul Austro-Prusac, a dus
la Compromisul austro-ungar din 1867 și divizarea imperiului Imperiul Austriac și Regatul Ungariei,
aflate în uniune personală. Tratatul a lăsat în seama Ungariei problema statutului Croației, acesta
fiind rezolvat prin înțelegerea croato-maghiară din 1868, când regatele Croația și Slavonia au
fost unificate.[43] Regatul Dalmației a rămas de facto sub control austriac, în vreme ce Rijeka a
păstrat statutul de Corpus separatum introdus în 1779.[29] După ce Austro-Ungaria a ocupat Bosnia
și Herzegovina după Tratatul de la Berlin din 1878, frontiera militară croată a fost desființată, iar
teritoriul ei a revenit la Croația în 1881,[31] conform înțelegerii croato-maghiare.[44][45]Noi eforturi de
a reforma Austro-Ungaria, prin federalizare într-o structură în care Croația ar fi fost unitate federală,
au fost oprite de Primul Război Mondial.[46]
Regatul Iugoslaviei și al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]
La 29 octombrie 1918, Saborul Croației a proclamat independența țării și a hotărât unirea ei cu nou-
formatul Stat al Slovenilor, Croaților și Sârbilor,[30] care apoi s-a unit cu Regatul Serbiei la 4
decembrie 1918 și a format Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.[47] Constituția din 1921 care a
definit țara ca stat unitar, abolind unitățile administrative istorice, a pus capăt autonomiei croaților.
Noua constituție a întâmpinat opoziție din partea principalului partid politic național—Partidul
Țărănesc Croat (HSS) condus de Stjepan Radić.[48] Situația politică s-a deteriorat mai mult după ce
Radić a fost asasinat în parlamentul iugoslav în 1928, ceea ce a dus
la dictatura regelui Alexandru în ianuarie 1929.[49] Dictatura a luat sfârșit oficial în 1931 când regele a
impus o constituție mai unitaristă, și a schimbat numele țării în Iugoslavia.[50] Sub conducerea
lui Vladko Maček⁠(d), HSS continuat să susțină federalizarea Iugoslaviei, ceea ce a avut ca
rezultat acordul Cvetković–Maček din august 1939 și crearea banovinei autonome a Croației.
Guvernul iugoslav a păstrat controlul apărării, securității, afacerilor externe, comerțului exterior și a
transporturilor, în vreme ce restul problemelor au fost lăsate în seama Saborului croat și a banului
numit de rege.[51]
În aprilie 1941, Iugoslavia a fost ocupată de Germania și de Italia. După invazie, părți din Croația,
Bosnia și Herțegovina, și regiunea Syrmia au fost incorporate în Statul Independent al
Croației (NDH), un stat-marionetă susținut de naziști. Părți din Dalmația au fost anexate de Italia și
regiunile nordice Baranja și Cantonul Međimurje au fost anexate de Ungaria horthystă.[52] Regimul
NDH a fost condus de Ante Pavelić și de gruparea ultranaționalistă Ustaše. Regimul a introdus
legi antisemite și a efectuat o campanie de purificare etnică și genocid împotriva sârbilor
și romilor din NDH, înființând lagăre de concentrare ca cele de la Jasenovac și Stara Gradiška.[53] Se
estimează că dintre cei 39.000 de evrei din țară, au supraviețuit doar 9.000; restul au fost uciși sau
deportați în Germania, atât de autoritățile locale, cât și de armata germană însăși.[54] Izvoarele sârbe
și cele croate dau cifre diferite.[55] Se estimează că au fost uciși în total între 320.000 și 334.000 de
sârbi pe actualul teritoriu al Croației și Bosniei și Herțegovinei, care corespunde aproximativ cu
teritoriul NDH, din diverse cauze - fie de către regim, fie ca membri ai rezistenței armate, fie uciși ca
colaboraționiști.[56] În total, numărul estimat al victimelor sârbe în toată Iugoslavia în timpul războiului
a fost de circa 537.000.[56] În același timp, circa 200.000 de croați au fost uciși în al Doilea Război
Mondial, tot astfel, din mai multe cauze.[55][56]

Franjo Tuđman, primul președinte al Croației

A apărut în curând o mișcare de rezistență. La 22 iunie 1941[57] s-a înființat primul detașament de
partizani lângă Sisak, ea fiind prima unitate militară formată de o mișcare de rezistență în Europa
ocupată de naziști.[58] Aceasta a declanșat începutul mișcării partizane iugoslave, o grupare de
rezistență comunistă, multi-etnică, condusă de Josip Broz Tito.[59] Mișcarea s-a extins cu repeziciune
și la Conferința de la Teheran din decembrie 1943, partizanii au fost recunoscuți de Aliați.[60] Cu
susținerea Aliaților în termeni de logistică, echipament, pregătire și acoperire aeriană, și cu
ajutorul soldaților sovietici care au luat parte la Ofensiva Belgradului din 1944, partizanii au
recâștigat controlul asupra Iugoslaviei și asupra regiunilor de frontieră ale Italiei și Austriei până în
mai 1945. Aspirațiile politice ale mișcării s-au reflectat în ZAVNOH⁠(d) (Consiliul Național Anti-Fascist
de Eliberare Populară din Croația), care s-a dezvoltat în 1943 ca purtător al statalității Croației și
transformat apoi în parlamentul Croației în 1945, și de AVNOJ—organismul omolog la nivelul
Iugoslaviei.[61][62]
Republica Federală Iugoslavia și independența[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Republica Socialistă Croația și Războiul Croat de Independență.
După al Doilea Război Mondial, Croația a devenit entitate federală socialistă a RSF Iugoslavia,
guvernată ca partid unic de comuniști, dar bucurându-se de o largă autonomie în cadrul federației. În
1967, scriitori și lingviști croați au publicat Declarația privind Numele și Statutul Limbii Croate
Standard, cerând o mai largă autonomie pentru limba croată.[63] Declarația a promovat mișcarea
națională care dorea drepturi civile sporite și descentralizarea economiei iugoslave, ceea ce a
culminat cu Primăvara Croatădin 1971, suprimată de conducerea iugoslavă.[64] Chiar și
așa, Constituția Iugoslavă din 1974 a dat entităților federale o autonomie sporită, îndeplinind unul din
țelurile Primăverii Croate, și aducând o bază legală pentru independența republicilor federative
componente.[65]

Tanc iugoslav distrus în asediul Vukovarului

În anii 1980, situația politică din Iugoslavia s-a deteriorat, tensiunile naționale alimentate
de Memorandumul Academiei Sârbe de Științe și Artedin 1986 și de Loviturile de stat din 1989 din
Voievodina, Kosovo și Muntenegru.[66][67] În ianuarie 1990, Partidul Comunist s-a fragmentat pe linii
naționale, facțiunea croată cerând mai multă autonomie.[68] În același an, primele alegeri libere ținute
în Croația s-au soldat cu victoria radicalului Franjo Tuđman și a partidului său, Uniunea Democrată
Croată (HDZ), crescând și mai mult tensiunile naționaliste.[69] Sârbii din Croația au părăsit Saborul și
au declarat autonomia regiunilor ce aveau să devină cunoscute sub numele de Republica Sârbă
Krajina, cu scopul de a obține independența față de Croația.[70][71] Pe măsură ce tensiunile au
crescut, Croația și-a declarat independența în iunie 1991, dar declarația a intrat în vigoare la 8
octombrie 1991.[72][73]
Tensiunile au escaladat în Războiul Croat de Independență după ce Armata Populară
Iugoslavă, Armata Republicii Sârbe Krajina și alte grupări paramilitare sârbești au atacat
Croația.[74] Până la sfârșitul lui 1991, un război foarte intens dus de-a lungul unui front larg a redus
controlul croat la circa două treimi din teritoriul țării.[75][76] La 15 ianuarie 1992, Croația a fost
recunoscută de membrii Comunității Economice Europene și apoi și de ONU.[77][78] Războiul a luat
sfârșit în 1995 cu o victorie decisivă a Croației în august 1995.[79] Restul zonelor ocupate au revenit
la Croația după acordul de la Erdut din noiembrie 1995, procesul luând sfârșit în ianuarie 1998.[80]

Geografie[modificare | modificare sursă]

Hartă topografică a Croației

Croația se află în Europa Centrală și de Sud-Est, se învecinează cu Ungaria la nord-est, cu Serbia la
est, cu Bosnia și Herțegovina la sud-est, cu Muntenegru la sud-est, cu Marea Adriatică la sud-vest și
cu Slovenia la nord-vest. Ea se află în principal între paralelele de 42° și 47° latitudine nordică și
între meridianele de 13° și 20° longitudine estică. O parte din teritoriul din sudul extrem din
jurul Dubrovnikului este o exclavă legată de restul teritoriului doar prin ape teritoriale, pe uscat fiind
separată de acesta printr-o fâșie ce aparține Bosniei și Herțegovinei, în jurul orașului Neum.[81]
Teritoriul acoperă 56.594 km², fiind format din 56.414 km² de uscat și 128 km² de apă. Este a 127-a
țară din lume ca mărime.[82]Altitudinea variază de la munții Alpilor Dinarici cu cel mai înalt punct în
vârful Dinara la 1.831 m la frontiera cu Bosnia și Herțegovina în sud[82] până la țărmul Mării Adriatice
care compune întreaga frontieră sud-vestică. Croația insulară constă din peste o mie de insule și
insulițe de diverse dimensiuni, dintre care 48 sunt locuite permanent. Cele mai mari insule
sunt Cres și Krk,[82] fiecare dintre ele cu o suprafață de 405 km².
Nordul deluros din Hrvatsko Zagorje⁠(d) și câmpiile estice din Slavonia (parte a Câmpiei Panonice)
sunt traversate de marile râuri Sava, Drava, Kupa și Dunărea. Dunărea, al doilea fluviu al Europei ca
lungime, curge prin orașul Vukovar din estul extrem și formează o mare parte din frontiera cu Serbia.
Regiunile centrale și sudice de lângă coasta Adriaticii, precum și insulele, constau din munți de mică
altitudine și culmi împădurite. Resursele naturale găsite în țară în cantități destul de importante
pentru producție sunt petrolul, cărbunele, bauxita, minereul de fier inferior, calciul, gipsul, asfaltul
natural, silicatul, mica, argilele, sarea și hidroenergia.[82]
Relieful carstic compune aproape jumătate din Croația și în special se remarcă în Alpii Dinarici.[83] În
Croația există multe peșteri de mare adâncime, dintre care 49 sunt mai adânci de 250 m, 14 dintre
ele depășind 500 m și trei având peste 1.000 m. Cele mai celebre lacuri din Croația sunt lacurile
Plitvice, un sistem de 16 lacuri legate de cascade peste corpuri de dolomit și calcar. Lacurile sunt
celebre pentru culorile lor distinctive, de la turcoaz, la verde închis, cenușiu și albastru.[84]
Clima[modificare | modificare sursă]

Parcul Național Lacurile Plitvice, un loc

în lista patrimoniului mondialUNESCO
Mare parte din Croația are o climă continentală moderat caldă și ploioasă, conform clasificării
climatice Köppen. Temperatura medie lunară se încadrează între -3 °C (în ianuarie) și 18 °C (în
iulie). Cele mai reci părți ale țării sunt Lika⁠(d) și Gorski kotar⁠(d) unde se găsește zăpadă la altitudini
de peste 1.200 m. Cele mai calde părți ale țării sunt coasta Adriaticii și mai ales zona din interiorul
continentului aflată în imediata apropiere, caracterizate de o climă mediteraneană, temperaturile
extreme fiind moderate de mare. În consecință, extremele termice sunt mai pronunțate în zonele
continentale—cea mai joasă temperatură, de -35,5 °C s-a înregistrat la 3 februarie 1919 în Čakovec,
iar maximul istoric de 42,4 °C s-a înregistrat la 5 iulie 1950 la Karlovac.[81]
Precipitațiile medii anuale se încadrează între 600 mm și 3.500 mm în funcție de regiunea
geografică și de tipul de climă. Cele mai puține precipitații se înregistrează în insule
(Vis, Lastovo, Biševo⁠(d), Svetac⁠(d)) și în zonele estice ale Slavoniei, deși în cazul celei din urmă,
aceasta are loc în sezonul vegetativ. Nivelele maxime de precipitații se întâlnesc în munții Dinara și
în Gorski Kotar. Vânturile predominante în interior sunt vânturi dinspre nord-est sau sud-vest,
moderate, iar în zonele de coastă domină vânturile facilitate de trăsături locale de relief. Viteze mai
mari ale vânturilor sunt cel mai adesea înregistrate în lunile mai reci, de-a lungul coastei, în
general bora și Siroco⁠(d). Cele mai însorite zone ale țării sunt insulele, în special Hvar și Korčula, cu
peste 2700 de ore de soare pe an, urmate de zona sudică a coastei Adriaticii, cea nordică, și
Slavonia, toate cu peste 2000 de ore de soare pe an.[81]
Biodiversitate[modificare | modificare sursă]

Parcul natural Kopački Rit⁠( ), una dintre cele d

mai mari zone umede din Europa

Croația poate fi împărțită în mai multe ecoregiuni din cauza climei și geomorfologiei sale, ea fiind
astfel una dintre cele mai bogate țări europene în termenii biodiversității. Exista patru tipuri de
regiuni biogeografice în Croatia—ce Mediteraneană de-a lungul coastei și în zona interioară
imediată, cea Alpină în mare parte din Lika și Gorski Kotar, cea Panonică pe Drava și pe Dunăre, și
continentală în restul teritoriului. Habitatele carstice conțin carsturi scufundate, cum ar fi cheile și
barierele de tuf Zrmanja⁠(d) și Krka, precum și habitatele subterane. Geologia carstică cuprinde circa
7.000 de peșteri și avenuri, dintre care unele sunt habitat al singurului vertebrat acvatic de peșteră—
Proteu de peșterăul. Pădurile sunt și ele prezente semnificativ în țară, ele acoperind 2.490.000 ha,
adică 44% din suprafața uscatului țării. Celelalte tipuri de habitat sunt zonele umede, pajiștile,
mlaștinile, bălțile, tufărișurile, precum și habitatele marine și de coastă.[85] În termeni fitogeografici,
Croația face parte din regatul Boreal, fiind împărțit între provinciile Iliră și Central Europeană din
cadrul regiunii Circumboreale și provincia Adriatică din regiunea Mediteraneană. World Wide Fund
for Nature împarte Croația în trei ecoregiuni—pădurile de amestec panonice, pădurile de amestec
din munții Dinarici și pădurile de foioase ilire.[86]

Carst în Parcul Național Sjeverni Velebit

Sunt cunoscute 37.000 de specii în Croatia, dar numărul lor real este estimat a fi între 50.000 și
100.000.[85] Afirmația este susținută de cei circa 400 de noi taxoni de nevertebrate descoperiți în
Croația în prima jumătate a anilor 2000.[85]Există peste o mie de specii endemice, mai ales în munții
Velebit și Biokovo, pe insulele din Adriatica și în râurile carstice. Legislația protejează 1.131 de
specii.[85] Cea mai gravă amenințare la adresa lor este pierderea și degradarea habitatelor. O altă
problemă o constituie apariția de specii străine, mai ales alge Caulerpa taxifolia⁠(d). Invazia algelor
este monitorizată regulat, ele fiind periodic înlăturate pentru a proteja habitatul bentonic. Tipurile
indigene de plante cultivate și rasele de animale domestice sunt numeroase. Între acestea se
numără cinci rase de cai, cinci rase de vite, opt rase de ovine, două de porci și una de găini. Chiar
între speciile indigene se numără nouă care sunt amenințate cu dispariția.[85]
În Croația există 444 de zone protejate, cuprinzând 9% din suprafața țării. Printre acestea se
numără 8 parcuri naționale, două rezervații stricte și 10 parcuri ale naturii. Cea mai celebră zonă
protejată și cel mai vechi parc național din Croația este Parcul Național Lacurile Plitvice, inclus
în patrimoniul mondial UNESCO. Parcul Naturii Velebit face și el parte din programul
UNESCO Omul și Biosfera. Rezervațiile stricte și speciale, ca și parcurile naționale și ale naturii,
sunt gestionate și protejate de guvern, în vreme ce alte zone protejate sunt gestionate la nivel de
canton. În 2005, a fost înființată Rețeaua Ecologică Națională, primul pas în pregătirea aderării la UE
și la rețeaua Natura 2000.[85]

Politică[modificare | modificare sursă]

Banski dvori⁠( ), fosta casă a banilorcroați și

d

actual sediu al guvernului

Croația este o republică parlamentară democratică și unitară. Odată cu prăbușirea partidului unic
comunist în RSF Iugoslavia, Croația a adoptat actuala sa constituție în 1990 și tot atunci a organizat
primele alegeri libere.[87] Și-a declarat apoi independența la 8 octombrie 1991, ceea ce a
accelerat destrămarea Iugoslaviei, independența fiindu-i recunoscută pe plan internațional de ONU
în 1992.[73][78] Conform constituției din 1990, Croația a funcționat o vreme ca sistem semiprezidențial,
până în 2000 când a trecut la unul parlamentar.[88] Puterile în statul croat sunt împărțite în ramurile
legislativă, executivă și judecătorească.[89] Sistemul legal din Croația este dreptul civil, puternic
influențat, în structura sa instituțională, de moștenirea practicii legale din Austro-Ungaria.[90] Până la
încheierea negocierile pentru aderarea la UE la 30 iunie 2010, legislația Croației a fost complet
armonizată cu acquis-ul comunitar.[91]

Președintele Kolinda Grabar-Kitarović; și

prim-ministrul Andrej Plenković⁠( ) d

Președintele (în croată Predsjednik Republike) este șeful statului, ales prin vot direct pe un mandat
de cinci ani, fiind limitat de constituție la maxim două mandate. Pe lângă rolul de comandant suprem
al forțelor armate, președintele are atribuția de a numi primul ministru, cu aprobarea parlamentului,
și are influență asupra politicii externe.[89] Ultimele alegeri prezidențiale au avut loc la 10 ianuarie
2010, și au fost câștigate de Ivo Josipović, care a preluat funcția prin depunerea jurământului la 18
februarie 2010.[92]
Guvernul (în croată Vlada) este condus de primul ministru, fiind format din patru vice-prim-miniștri și
17 miniștri cu portofoliu.[93] Puterea executivă are atribuțiile de a propune legi și bugetul, de a aplica
legile, și de a dirija politicile internă și externă ale republicii. Reședința oficială a guvernului
este Banski dvori⁠(d).[89] Din 23 decembrie 2011, primul ministru al guvernului este Zoran
Milanović⁠(d).[94]
Parlamentul (în croată Sabor) este corpul legislativ unicameral. O a doua cameră, Camera
Cantoanelor, înființată în 1993 în conformitate cu constituția din 1990, a fost desființată în 2001.
Numărul membrilor Saborului poate varia de la 100 la 160; ei sunt toți aleși prin vot popular pe
mandate de patru ani. Ședințele Saborului au loc între 15 ianuarie și 15 iulie, și apoi între 15
septembrie și 15 decembrie.[95] Cele mai mari partide politice din Croația sunt Uniunea Democrată
Croată și Partidul Social-Democrat din Croația.[96]
Croația are un sistem juridic cu trei niveluri, format din Curtea Supremă, Curțile Cantonale și cele
municipale. Curtea Constituțională decide în aspecte legate de Constituție. Pe lângă acestea, mai
există tribunale contravenționale, tribunale comerciale și de contencios administrativ.[97] Aplicarea
legii în Croația cade în responsabilitatea Poliției Croate, aflată sub controlul Ministerului de Interne.
În procesul de aderare la UE, poliția a trecut printr-o semnificativă reformă, cu ajutorul agențiilor
internaționale, între care OSCE, de la începerea misiunii sale în Croația la 18 aprilie 1996.[98]