INTRODUCERE

Scopul cursului. Istoria Medie Universală prezintă o mare

importanţă pentru istoria omenirii, deoarece în Evul Mediu s-au
cristalizat cultura şi civilizaţia europeană, având ca elemente
constitutive fundamentale gândirea filosofico-politică şi ştiinţifică a
Antichităţii clasice greceşti, sistemul de drept şi jurisprudenţă roman şi
creştinismul. De asemenea, în epoca feudală s-au cristalizat în vestul
Europei elementele definitorii ale civilizaţiei contemporane actuale,
adică valorile şi instituţiile economiei de piaţă, universităţile şi
germenii gândirii ştiinţifice, filosofice şi artistice. Spre sfârşitul acestei
epoci a început manifestarea unui proces vast de „mondializare”
paşnică sau violentă, de răspândire a valorilor culturii şi civilizaţiei
vest-europene în lume.
Cursul are în vedere familiarizarea studenţilor cu o serie de
evenimente şi noţiuni definitorii pentru înţelegerea Istoriei Medii
Universale. Totodată, prin acest curs se urmăreşte evitarea însuşirii unei
istorii de tip „static”, caracterizată de o simplă înregistrare a faptelor,
fenomenelor şi evenimentelor istorice şi se doreşte însuşirea unei
istorii de tip „dinamic”, capabilă să releve analogii, conexiuni şi
interferenţe între faptele istorice şi să corespundă cu adevărat
vechiului dicton latin historia magistra vitae est.
Obiectivele principale. Cursul de Istorie Medie Universală îşi propune
familiarizarea studenţilor cu o serie de aspecte socio-politice,
economice şi culturale din evoluţia societăţii umane de la sfârşitul
Antichităţii până la începutul Epocii Moderne (sec. V – sfârşitul secolului
XVI). Cursul este alcătuit într-o manieră integratoare, subliniindu-se
elementele de continuitate care transgresează epocile istorice, de la
antichitate le Evul Mediu, sau de la Evul Mediu la epoca modernă.
Însuşirea cunoştinţelor oferite de acest curs tinde să-i ajute pe studenţi
să-şi formeze o gândire analitică, capabilă să sesizeze diferenţele de
dezvoltare dintre diferitele societăţi componente ale unei civilizaţii şi o
gândire sintetică, capabilă să sesizeze asemănările între evoluţia
acestor societăţi.
Cursul este structurat pe 20 capitole. Pentru însuşirea şi fixarea
cunoştinţelor, vor fi afectate, în medie, câte două ore pentru fiecare
capitol. Împreună cu perioadele afectate pentru autoevaluare, timpul
total necesar învăţării se ridică la 50-52 ore.
Temă de control. În penultima săptămână a primului semestru
şi, respectiv, cu două săptămâni înainte de terminarea semestrului doi,
studenţii vor alcătui (pe baza bibliografiei existente) şi vor preda profesorului câte
un eseu cu titlul Cruciadele şi importanţa lor istorică şi Geneza şi evoluţia
oraşului medieval european. Notele obţinute vor avea o pondere de
20% în cadrul notei acordate la examenul final.
Modul de evaluare. Conform dispoziţiilor ministeriale, Programei
analitice şi Calendarului acestei discipline, este prevăzută susţinerea

3
unui examen anual pentru evaluarea cunoştinţelor dobândite de
studenţi. În cadrul acestei evaluări, ponderea temelor de control va fi
de 20% (10% nota obţinută în cadrul activităţilor asistate şi tutoriale;
10% nota obţinută la lucrarea de control), iar răspunsul propriu-zis de
80% din nota obţinută la examen.

INTRODUCERE ÎN MEDIEVISTICĂ: NOŢIUNI

FUNDAMENTALE. PERIODIZARE ŞI METODE DE
CERCETARE

Prezenta prelegere îşi propune familiarizarea studenţilor cu

câteva noţiuni de bază ale medievisticii (Ev mediu, feudalism, relaţii de
vasalitate), cu periodizarea istoriei Evului Mediu şi a relaţiilor feudale şi
cu o serie de tehnici şi metode de cercetare, tradiţionale şi moderne,
specifice acestei discipline.

1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE

Termenul “Ev Mediu” defineşte în general acea epocă istorică în

care în Europa, Asia şi Africa de Nord relaţiile feudale constituiau baza
structurii economico-sociale şi a regimului politic. Limitele cronologice
ale acestei epoci au variat în funcţie de specificităţile istorice de la o
regiune la alta, încadrându-se între secolele III-VII (început) şi XVII-XIX
(sfârşit).
Expresia “Ev Mediu” (epocă de mijloc) nu are sens decât într-un
sistem de periodizare al istoriei, fiind plasată cronologic între o epocă
istorică ce l-a precedat şi alta care i-a succedat, fiind creată în secolul
al XV-lea de către umaniştii epocii renascentiste. Învăţaţii italieni
considerau perioada istorică dintre căderea Imperiului Roman de Apus
(476 d.Chr) şi Renaştere drept o “epocă de tranziţie” sau o “epocă de
mijloc”, denumind-o, ca atare, media tempestas, media aetas, media tempora,
medium aevum. Ulterior, ultimul termen se va impune definitiv.
În viziunea umaniştilor renascentişti Evul Mediu fusese o
perioadă de decadenţă culturală în raport cu antichitatea. De
asemenea, ei condamnau îndepărtarea faţă de modelul cultural-artistic
al antichităţii greco-latine, formulând deseori critici la adresa ierarhiei
bisericii catolice. Aceste critici vor fi ulterior exacerbate de către
reprezentanţii reformei protestante. Pentru protestanţi “evul de mijloc”
constituia o epocă a decadenţei, în care se formase blocul oligarhic al
bisericii catolice, cu reprezentantii săi frivoli, cupizi şi corupti, pe care

4
Luther sau Calvin îi vor combate cu vehemenţă.
Gânditorii iluminişti au perpetuat conotaţia negativă a expresiei
“ev mediu”. Pentru Voltaire aceasta epoca a corespuns perioadei de
triumf a puterii regale, a exaltarii misticismului, a persecutarii
”ereticilor” şi a Inchiziţiei. Gânditorul francez eticheta epoca medievală
ca fiind o epocă de dominaţie a clericalismului si obscurantismului,
împotriva Raţiunii şi a Progresului.
Cu toate acestea, in secolul al XVII-lea termenul de Ev Mediu a fost
folosit pentru prima dată pentru a desemna o epocă istorică într-un
sistem tripartit de periodizare. Profesorul de istorie de la Universitatea
din Halle, Christian Keller (Cellarius), indica prin titlurile manualelor
sale de istorie o succesiune de epoci: antică, medievală şi nouă
(modernă). Astfel el publică succesiv Historia Antiqua (1685), Historia medii
aevi (1688) şi Historia Nova (1696).
În prima jumătate a secolului XIX vechile prejudecăţi despre Evul
Mediu au fost răsturnate de către reprezentanţii curentului romantic. În
1799 poetul german Novalis publica o carte intitulata Creştinism sau
Europa, în care lăuda virtuţile creştinismului şi rolul său în modelarea
societăţii europene. Ideile romanticilor germani vor fi preluate în Franţa
de către Doamna de Staël şi Chateaubriand. Lucrările lui
Chateaubriand, “Geniul creştinismului” şi “Martirii”, vor exalta
componenta religioasă a lumii medievale.
Nici un cercetător serios nu admite astăzi imaginea globală a
unui Ev Mediu având trăsături definitorii decadenţa, obscurantismul,
barbaria. Aceste aspecte negative nu au lipsit Evului Mediu dar nici nu-l
definesc, deoarece ele se manifestă în orice epocă istorică. Se poate
insă uşor constata faptul că cei care definesc Evul Mediu drept o
perioadă negativă, de regres, fac de regulă trimitere numai la excesele
ierarhiei clericale, având o atitudine nu tocmai binevoitoare faţă de
creştinism. În acest caz asistăm, practic, la o preluare necritică a
vechilor clişee iluministe despre această epocă istorică. Mai mult insă,
orice gânditor serios acceptă adevărul că religia creştină constituie
unul din elementele care stau la baza civilizaţiei europene, împreună
cu gândirea greacă clasică şi dreptul roman.
Examinarea rece a faptelor şi proceselor istorice demonstrează
că în Evul Mediu s-au cristalizat o serie de fenomene, procese sau
instituţii specifice civilizaţiei noastre actuale.
Astfel, în perioada Evului Mediu se situează geneza burgheziei şi
a economiei naţionale capitaliste, geneza naţiunilor moderne
europene, geneza oraşelor, şcolilor şi universităţilor moderne. De
asemenea, atunci s-a format o civilizaţie general europeană, distinctă
de civilizaţiile altor continente. În Evul Mediu s-au format literaturile
naţionale şi două dintre stilurile cele mai importante din istoria artei
(romanic şi gotic). În aceeaşi epocă se plasează începuturile cercetării
ştiinţifice şi au loc marile dispute de idei ce vor fertiliza gândirea
filosofică a secolelor ulterioare.

5
 Fiecare epocă istorică – iar Evul Mediu nu face excepţie -
înregistrează manifestări de fanatism religios sau intoleranţă etnică.
De aceea, din punct de vedere ştiinţific, nu putem folosi fenomene
specifice fiecărei epoci pentru a culpabiliza în bloc doar o anumită
epocă.
Aşa cum subliniam anterior, termenul de “Ev Mediu” = ”Epocă
de mijloc” nu are relevanţă decât într-o relaţie cu alte două epoci, una
anterioară şi una posterioară. Din raţiuni metodologice însă, această
denumire s-a păstrat până în zilele noastre.
Expresia “Ev Mediu” a fost folosită iniţial pentru a desemna o
anumită epocă istorică din Europa Apuseană. Treptat, această expresie
a fost extinsă şi la alte zone din Europa, Asia şi Africa de Nord, chiar
dacă în aceste zone evoluţia istorică nu a fost decât în parte
asemănătoare celei din evul mediu occidental. În schimb, termenul de
Ev Mediu nu s-a aplicat şi nu se aplică Africii centrale şi sudice, celor
două Americi (cu excepţia Mexicului) şi Australiei, unde evoluţia
istorică a urmat un curs cu totul deosebit..
În paralel cu termenul de Ev Mediu s-au folosit şi se folosesc
termenii complementari de orânduire feudală şi feudalism. Considerăm
că această denumire este mai apropiată de realitate, deoarece nu mai
operează cu un criteriu cronologic ambiguu, ca în cazul mai sus-
menţionat.
Noţiunile “Ev Mediu” şi “feudalism” sunt raportate la un criteriu
socio-politic precis. Aceste noţiuni provin din cuvântul feud(um), prin
care se desemna în evul mediu dezvoltat o posesiune funciară
condiţionată, pe care un vasal o deţinea de la un senior în schimbul
îndeplinirii unor servicii vasalice. Termenul de feud (fief) provine din cuvântul franc
fehu-ôd, cuvânt care iniţial însemna “vite”. Ulterior acest termen şi-a
extins înţelesul, ajungând să aibă sensul de “avere”, “răsplată”,
“remunerare a unei slujbe”. Prin termenii de feud, feudalism, se
indicau iniţial raporturile de vasalitate din interiorul clasei dominante
occidentale. Mai târziu termenii au căpătat o conotaţie mai largă,
definind structura socială şi regimul social-politic din Evul Mediu.
Regimul feudal era bazat pe o puternică legătură de loialitate
mutuală, în care vasalul îşi servea seniorul său cu “consilium et
auxilium” (sfat şi ajutor). Seniorul era obligat să ofere vasalului
protecţie economică, politică şi militară. De regulă această relaţie
bilaterală se stabilea pe viaţă, încetând doar în caz de felonie (trădare)
sau deces. În majoritatea cazurilor, seniorul atribuia vasalului o bucată
de pământ. De aceea, specificul sistemului feudal era dat de regimul
proprietăţii.
Într-o societate care nu era încă orientată spre progresul tehnic
şi economia de schimb, baza existenţei era dată de agricultură, ce
necesita existenţa pământului. Vasalii dobândeau acest pământ
(feuda), fiind obligaţi în schimbul deţinerii lui la efectuarea unor servicii
faţă de senior, servicii cu precădere militare. Dorinţa firească a

6
vasalilor de a-şi transmite feuda viageră către urmaşi a condus în timp
şi la principiul transmiterii ereditare acesteia. Ca urmare, s-au
constituit două tipuri de proprietate feudală. Primul tip se numea
allodium, desemnând o proprietate funciară ce aparţinea în întregime
posesorului, nefiind grevată de nici un fel de îndatorire vasalică. Al
doilea tip s-a numit iniţial beneficium, mai târziu feudum (fief), desemnând
proprietatea funciară, mai întâi viageră, apoi ereditară, proprietate
condiţionată de prestarea unui serviciu vasalic.
La origini, termenul de feudal desemna raporturile, bazate pe
deţinerea unei feude, dintre senior şi vasal. Termenul s-a extins apoi şi
la raporturile dintre deţinătorul unei feude şi ţăranii dependenţi care o
lucrau. Lexicograful Richelet considera în 1630 că termenii de feudă şi
feudalism sunt termeni juridici. Abia în secolul următor, aceşti termeni
îşi lărgesc sensul, căpătând o valoare istorică, desemnând un stadiu de
civilizaţie. Termenii de “guvernământ feudal” şi “feudalitate” figurează
în această accepţie în lucrarea din 1727 a contelui de Boulainvilliers,
intitulată Histoire de l’ancien gouvernement de la France avec XIV Lettres
Historiques sur les Parlamens ou Etats-Géneraux (Haga).
Mai târziu, Montesquieu impunea publicului cultivat noţiunea de
“legi feudale”, legi care ar fi guvernat la un moment dat în istorie.
Revoluţia franceză desăvârşea împământenirea termenilor feudal şi
feudalism ca desemnând regimul social-politic reprezentat de nobilime
şi de Ludovic al XVI-lea, regim doborât începând cu 1789. Aceşti
termeni au dobândit pe nedrept o conotaţie detestabilă. Statutul de
membru al Legiunii de Onoare a Franţei, celebrul ordin creat la 19 mai
1802 de către Napoleon I prevedea îndatorirea oricărui membru “de a
combate… orice acţiune tinzând să restabilească regimul feudal”.
Prejudecăţile faţă de orânduirea feudală, generate de revoluţia
franceză, vor fi răsturnate încă din prima jumătate a secolului al XIX-
lea de către reprezentanţii romantismului, reprezentanţi care
reabilitează şi noţiunea de ev mediu. Reprezentanţii de marcă ai
contrarevoluţiei franceze, Joseph de Maistre, Louis de Bonald ş.a., vor
prezenta epoca feudală drept o perioada de stabilitate şi ordine, în
care ierarhia socială şi valorile creştine au fost respectate.
O serie de istorici din al doilea sfert al veacului al XIX-lea (Thierry, Michelet,
Guizot, Mignet) au prezentat un ev mediu marcat de inegalităţi şi
nedrepăţi sociale, justificând lupta burgheziei împotriva regimului
feudal. În general, istoricii influenţaţi de ideologii mai mult sau mai
puţin stângiste păstrează aceste concluzii până în zilele noastre,
refuzând o cercetare istorică obiectivă, sine ira et studio.
Orice judecată de valoare asupra unei epoci istorice trebuie să
pornească de la două considerente. În primul rând, se poate
demonstra că, în general, într-o anumită epocă istorică supusă
analizei, majoritate oamenilor simpli au o situaţie juridică şi materială
mai bună decât în orice epocă anterioară, dar mai rea decât în orice
epocă posterioară. În al doilea rând, conceptul de egalitate în general

7
şi de egalitate socială în special, este un concept absolut iluzoriu. Oamenii se
nasc inegali, datorită aptitudinilor fizice sau intelectuale diferite,
transmise genetic, sau datorită situaţiei materiale, presupuse a fi
moştenită. Datorită acestei realităţi, societatea umană a fost şi va fi
divizată întotdeauna între conducători şi supuşi, singura egalitate
umană reală existând în mod absolut în faţa Divinităţii şi, în mod
relativ, în faţa unei Justiţii pământene necorupte. Datorită acestor
realităţi istorice mai sus enunţate, considerăm că o epocă istorică este
o epocă de progres în raport cu alta, dacă un număr mai mare de
oameni simpli se bucură de drepturi şi libertăţi sporite.
În lumina acestor consideraţii, conchidem că epoca feudală
marchează în istorie un real progres în comparaţie cu cea antică. La
rândul său, epoca modernă a reprezentat un real progres, raportată la
cea medievală.

2. PERIODIZAREA EVULUI MEDIU ŞI A RELAŢIILOR

FEUDALE

Evul Mediu este conceput de specialişti drept epoca istorică în

care au predominat relaţiile feudale. În consecinţă, periodizarea Evului
Mediu este corelată cu periodizarea relaţiilor feudale, ambele fiind
tributare unei concepţii europocentriste, datorită faptului că în Europa
s-au format principalele şcoli de gândire care au influenţat şi
influenţează cercetarea istorică din întreaga lume. De aceea, limitele
cronologice ale Evului Mediu au fost propuse în funcţie de diverse
evenimente sau procese din istoria Europei.
Astfel, drept repere pentru ÎNCEPUTUL EVULUI MEDIU au fost propuse
următorii ani sau perioade istorice:
1. inaugurarea oficială a oraşului Constantinopol drept capitală a
Imperiului Roman (330);
2. împărţirea Imperiului Roman (395);
3. prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476);
4. perioada invaziilor germanice în Apusul Europei (sec. V-VI);
5. invazia arabilor în Europa (începutul secolului VIII).

Pentru SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU specialiştii au luat în

consideraţie:
1. ocuparea Constantinopolului de către turcii otomani (1453);
2. apogeul Renaşterii (a doua jumătate a secolului XV);
3. marile descoperiri geografice (sfârşitul secolului XV);
4. începutul Reformei (1517);
5. revoluţiile burgheze din Ţările de Jos (ultima treime a secolului
XVI);
6. revoluţia burgheză din Anglia (mijlocul secolului XVII).
Istoricul francez Jacques Le Goff a susţinut ideea existenţei în

8
Europa a unui EV MEDIU LUNG între secolele IV-XVIII datorită faptului
că această epocă istorică se caracterizează prin influenţa
nemaiîntâlnită până atunci în Europa, nici după aceea, a creştinismului
în societate. În aceste condiţii, „Evul Mediu lung” ar fi caracterizat prin
maxima influenţă a creştinismului în societate. Pentru Evul Mediu a
ţărilor din afara Europei au fost propuse diverse date cuprinse între
secolele III-XIX, în funcţie de diverse fenomene şi procese istorice din
zonele respective.
Periodizarea relaţiilor feudale pe plan universal este deosebit
de dificilă, deoarece aceste relaţii au apărut şi s-au dezvoltat în
perioade istorice variate, de la un continent la altul. Raportându-ne la
spaţiul extraeuropean, trebuie să subliniem faptul că în Africa centrală
şi de sud, în cele două Americi (cu excepţia Mexicului) şi în Australia nu
au existat relaţii feudale.
Conform opiniei specialiştilor, RELAŢIILE FEUDALE TIMPURII
au apărut în următoarea ordine:
1. China (sec. III-IV);
2. Imperiul Roman de Apus şi Răsărit (sec. V-VI);
3. Centrul, estul, sud-estul Europei şi Orientul apropiat
(sec. VI-VIII).

RELAŢIILE FEUDALE DEZVOLTATE au apărut în

1. China (sec. VIII-IX);

2. Europa apuseană şi centrală (sec. XI-XII);
3. Europa de est şi sud-est (sec. XI-XIII).

RELAŢIILE FEUDALE TÂRZII au apărut mai întâi în

1. Europa apuseană şi centrală (sec. XVI-XVII);

2. Europa de est şi de sud-est (sec. XVII-XVIII);
3. Asia şi Africa (sec. XVIII-XIX).

Concomitent cu declinul relaţiilor feudale târzii, omenirea a asistat la

FORMAREA ŞI EXTINDEREA RELAŢIILOR CAPITALISTE, care a avut
loc mai devreme în Europa apuseană şi centrală (sec. XVI-XVIII), în
Europa de est şi sud-est (sec. XVIII-XIX) şi mai târziu în Asia şi Africa
(sec. XIX).

3. METODE DE CERCETARE

Metodele de cercetare specifice Istoriei Medii Universale se

împart în metode tradiţionale şi metode moderne.
Metodele tradiţionale de cercetare a faptelor şi evenimentelor

9
istorice specifice Evului Mediu se bazează în principal pe cercetarea
izvoarelor istorice scrise cu ajutorul unor discipline auxiliare (speciale) ale istoriei.
Însuşirea şi folosirea corectă de către specialişti a disciplinelor
auxiliare (speciale) ale Istoriei Medii Universale presupune gruparea lor
într-o succesiune în care, în condiţiile existenţei conexiunilor şi
complementarităţii, unele să constituie o temelie indispensabilă pentru
însuşirea celorlalte. Conform aprecierii cunoscutului specialist Radu
Manolescu, această succesiune poate fi următoarea: epigrafie –
paleografie – cronologie – genealogie – heraldică – sigilografie –
metrologie – numismatică – diplomatică – arhivistică – bibliologie –
muzeologie, cu gtexte exprimate în limbi vechi şi moderne. Arheologia
este principala ştiinţă auxiliară a Istoriei Medii Universale care se
ocupă cu studiul izvoarelor istorice nescrise.
Metodele moderne de cercetare a faptelor şi evenimentelor istorice
specifice Evului Mediu se bazează în principal pe folosirea rezultatelor
obţinute în domeniul disciplinelor limitrofe (de frontieră) ale
istoriei şi prin folosirea mijloacelor şi rezultatelor puse la dispoziţie de
o serie de descoperiri şi inovaţii tehnice.
Adâncirea relaţiilor de interdisciplinaritate dintre istorie şi
disciplinele limitrofe ei constituie o caracteristică de bază a metodelor de
cercetare moderne utilizate în Istoria Medie Universală. Disciplinele
limitrofe sau de frontieră ale istoriei au luat naştere prin îmbinarea
metodelor şi tehnicilor specifice ştiinţelor sociale şi celor ale naturii cu
metodele şi tehnicile folosite de istorie. Cele mai cunoscute discipline
limitrofe (de frontieră) ale istoriei sunt geografia istorică, climatologia
istorică, ecologia istorică, onomastica şi toponomastica istorică,
demografia istorică, psihanaliza istorică etc.
În cadrul metodelor moderne de cercetare ale istoriei medievale,
bazate pe folosirea unor descoperiri şi inovaţii tehnice enumerăm:
- arheologia subacvatică
- fotografierea aeriană a urmelor aşezărilor
dispărute
- studierea vestigiilor materiale prin procedee fizice, chimice sau
biologice
- prelucrarea automată a informaţiei cu ajutorul
ordinatorului.
Realizarea unei cercetări istorice competente presupune în zilele
noastre îmbinarea armonioasă a metodelor tradiţionale şi moderne de
cercetare, ca şi lucrul în echipă.

Rezumat şi concluzii generale. Noţiunea de Ev Mediu („epocă de

mijloc”) este pusă pentru prima dată în circulaţie de învăţaţii italieni
din epoca renascentistă, sub denumirile de medium aevum, media tempestas,
media aetas, media tempora şi se impune în literatura de specialitate graţie
lucrărilor profesorului Ch. Keller (Cellarius). Termenii feudal, feudalism,
provin din cuvântul vechi franc fehu-ôd, care însemna iniţial vite. Acest cuvânt

10
a dat în latina medievală feudum, care indica în principal posesiunea
funciară condiţionată pe care o primea un vasal de la un senior, în schimbul
îndeplinirii unor servicii vasalice.
Periodizarea Evului Mediu şi a orânduirii feudale nu a întrunit
până acum consensul specialiştilor. În linii generale, putem considera
că, la nivel mondial, perioada medievală (Evul Mediu timpuriu,
dezvoltat şi târziu), ţine în general din secolul III până în secolul XVII,
cu unele prelungiri (numai în societăţile asiatice şi africane) până în
secolele XIX-XX. Istoricul francez Jacques Le Goff a propus introducerea termenul de
Ev mediu lung, care desemnează în Europa societatea preindustrială, în
care religia creştină avea un rol fundamental (secolul III – aproximativ
sfârşitul secolului XVIII).
Metodele tradiţionale de cercetare de care dispune istoria
medievală se bazează mai cu seamă pe folosirea disciplinelor auxiliare
(paleografie, diplomatică, epigrafie, cronologie etc.), în vreme ce
metodele moderne se bazează pe folosirea cunoştinţelor din domeniul
disciplinelor limitrofe (de frontieră) şi pe folosirea unor descoperiri şi
inovaţii tehnice.

Fixarea cunoştinţelor

1. Explicaţi geneza şi semnificaţia noţiunilor de ev mediu şi

feudalism, folosind terminologia specifică de epocă.
2. Precizaţi drepturile şi obligaţiile specifice ale unui senior
şi vasal.
3. Arătaţi diferenţele dintre tipurile de proprietate feudală
allodium, beneficium şi feudum.
4. Prezentaţi concepţia despre Ev Mediu şi feudalism
specifică reprezentanţilor Renaşterii, Iluminismului,
Romantismului şi ai Contrarevoluţiei franceze.
5. Argumentaţi ideea că Evul Mediu nu a fost o epocă de
regres.
6. Prezentaţi periodizarea Evului Mediu şi a relaţiilor
feudale. Explicaţi conceptul de „Ev Mediu lung”.
7. Prezentaţi succint metodele de cercetare tradiţionale şi
moderne specifice Evului Mediu.

11
 CRIZA LUMII ROMANE ŞI CONTURAREA UNOR
STRUCTURI MEDIEVALE: REFORMELE LUI DIOCLEŢIAN
ŞI CONSTANTIN CEL MARE

Istoria europeană a înregistrat o lungă perioadă de tranziţie între

antichitatea romană şi evul mediu, perioadă în care au coexistat
structurile antichităţii în declin cu germenii unei societăţi în curs de
formare, societatea feudală. Procesul de destrămare lentă a
structurilor societăţii romane a fost impus de marea criză a secolului
al III-lea (193-284), în care se integrează epoca anarhiei militare (235-
284). În general, această criză a fost asanată de împăraţii Diocleţian şi
Constantin cel Mare cu preţul unor transformări economice, sociale,
politice, culturale şi religioase ireversibile, care conţineau in nuce
elemente ale unei societăţi in stadu nascendi, societatea medievală.
În această prelegere vor fi prezentate criza romană a secolului III,
reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare şi conturarea unor
structuri feudale în urma acestor reforme.

1. Marea criză a secolului al III-lea (193-258)

După perioada aşa numitei pax romana, cuprinsă între domniile lui
C. Octavianus supranumit „Augustus” (27 î.Hr.-14 d.Hr.) şi Marcus
Aurelius (161-180), statul roman traversează o perioadă de criză

12
profundă în planul organizării interne şi a vieţii economice, sociale,
politice, militare şi spirituale. Totodată, imperiul este angrenat în grave
conflicte externe care se soldează cu numeroase înfrângeri militare.
Sfârşitul crizei este marcat de începutul domniei lui Diocleţian (284),
care prin reformele sale reuşeşte să salveze statul roman dar aceste
reforme, continuate de Constantin cel Mare, produc modificări
ireversibile în societatea romană iar vechiul cadrul social şi politic al
Principatului (27 î.Hr.-284 d.Hr. ) este înlocuit cu unul nou, cel al Dominatului (284-
476).
Marea criză a secolului al III-lea este declanşată imediat după
moartea tiranului Commodus (180-31 decembrie 192), fiul marelui
împărat-filosof, legiuitor şi războinic de vestită amintire, Marcus Aurelius
(161-180). În cadrul acestei crize se disting două etape: etapa relativ
liniştită a dinastiei Severilor (193-235) şi etapa anarhiei militare (235-284).
Dinastia Severilor a fost întemeiată de L. Septimius Severus (193-
211), excelent militar, jurist şi administrator iscusit, considerat cel mai
activ împărat de după Traian. În timpul domniei acestei dinastii a
crescut foarte mult autoritatea împăratului şi a aparatului administrativ
controlat de el, în dauna aristocraţiei senatoriale şi a Senatului. De
asemenea, a crescut sensibil rolul armatei în viaţa statului. În afara
elementelor negative mai sus menţionate, cele mai importante
evenimente pozitive din cadrul acestei etape au fost războiul victorios
contra parţilor (197-199) şi apariţia Constituţiei Antoniniene
(Constituţio Antoniniana) prin care împăratul Caracalla acorda în 211
cetăţenia romană întregii populaţii libere din imperiu, cu excepţia
dediticilor. Pe 19 martie 235 sunt ucişi la Mogontiacum (Mainz) Severus
Alexander (222-235) şi mama sa, Iulia Mamaea. Această crimă pune
capăt dinastiei Severilor.
Etapa anarhiei militare este deschisă de domnia lui Maximim Tracul
(235-238) care, sprijinindu-se numai pe armată, duce o politică fiscală
apăsătoare îndreptată mai cu seamă împotriva păturilor bogate ale
cetăţenilor imperiului. Etapa acută a crizei secolului III, perioada
anarhiei militare este caracterizată de desfăşurarea unor neîntrerupte
lupte civile şi războaie de apărare a graniţelor imperiului. În 49 de ani
se succed la conducerea Imperiului Roman peste 25 împăraţi şi
coîmpăraţi, dintre care doar doi sau trei nu au avut parte de un sfârşit
violent. În această perioadă armata devine principalul sprijin şi garant
al autorităţii imperiale, în detrimentul autorităţilor civile. Din Britannia
la Eufrat şi din Mauretania în Egipt, limesul roman este supus unui
continuu asediu şi străpuns în numeroase locuri, forţele invadatoare
pătrunzând adânc în provincii iar uneori chiar în Italia.
În această epocă romanii suferă grave înfrângeri militare. Astfel,
în luna iunie din anul 251 împăratul Decius este înfrânt şi ucis în
bătălia de la Abrittus (Moesia) de către goţii conduşi de regele Kniva,
fiind primul împărat roman care a căzut într-o luptă cu „barbarii”. În
anul 259 împăratul Valerian este înfrânt la Edessa de către regele

13
perşilor sassanizi Shapor (Şapur I) şi făcut prizonier, fiind ucis în
captivitate. În anul 259 generalul roman Postumus se proclamă
împărat şi întemeiază în Gallia pentru o perioadaă de 15 ani un stat
roman independent, la care izbuteşte să ralieze Britannia şi nordul
Spaniei. În timpul domniei lui L. Aurelianus (270-275) este abandonată
provincia Dacia, supusă atacurilor goţilor, dar marele împărat reuşeşte
să lichideze statul roman din Gallia şi să reîncorporeze Britannia
imperiului. Totodată, pentru a da mai multă prestanţă şi prestigiu
funcţiei imperiale, Aurelian preia de la sassanizi diadema, simbol al
eternităţii şi o introduce în vestimentaţia oficială a împăratului. Cei mai
periculoşi adversari ai romanilor din această perioadă se dovedesc a fi
triburile germanice în Europa şi regatul iranian sassanid în Asia.

2. Reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare

Domniile lui Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (306-

337) au drept rezultat restabilirea păcii şi depăşirea gravei crize a
secolului III dar, în acelaşi timp, marchează o profundă transformare a
statului roman, devenit o monarhie absolută de drept divin, mai
asemănătoare sub aspectul legitimării divine a conducătorului statului
cu Evul Mediu, decât cu epoca precedentă a Principatului. Senatul şi
toate magistraturile romane de inspiraţie republicană care se
păstraseră în timpul Principatului au dispărut treptat sau au fost reduse
la rolul de simple elemente de decor, locul lor fiind luat de un puternic
aparat birocratic ierarhizat şi militarizat controlat de împărat care
controla toate manifestările vieţii sociale. De asemenea, acest fapt
este mai degrabă specific Evului Mediu decât epocii precedente a Principatului.
În timpul Dominatului se desfăşoară o serie de procese al
căror început poate fi plasat încă din anii marii crize din
secolul III. Aceste procese care, de asemenea, prefigurează
lumea medievală sunt: deplasarea centrului de greutate
comercial, militar şi politic al imperiului spre frontiere (limes),
spre axa Rin-Dunăre; decăderea Italiei la rangul unei provincii
obişnuite; pierderea statutului de capitală de către Roma
(„Cetatea Eternă”) şi abandonarea ei de către împărat şi curte;
stabilirea durabilă a unor populaţii „barbare” pe teritoriul
Imperiului Roman; abandonarea generalizată a vechilor culte
păgâne şi triumful creştinismului.
Dalmatul Caius Valerius Diocles (DIOCLEŢIAN) este proclamat
împărat de trupele romane la 17 noiembrie 284, după asasinarea lui
Numerianus, fiul împăratului Carus. În anul următor are loc bătălia de
pe râul Margus, încheiată cu moartea lui Carinus, celălalt fiu al
împăratului Carus, astfel că Diocleţian rămâne singurul stăpân al
imperiului şi inaugurează epoca Dominatului.
Acest împărat, cel mai important reprezentant al dinastiei

14
ilire, a iniţiat un amplu program de reforme care vizau
consolidarea autorităţii imperiale, întărirea coeziunii interne a
Imperiului şi sporirea rezistenţei sale în faţa pericolului extern.
Reformele sale reprezintă continuarea, sistematizarea şi
instituţionalizarea măsurilor iniţiate de dinastia Severilor şi a
celor adoptate sub impulsul necesităţii în vremea perioadei
numită de istorici „Anarhia Militară”. În cele ce urmează, vom
prezenta principalele reforme ale împăratului ce vor transforma în
profunzime structurile constituţionale, administrative, militare, sociale
şi financiare ale imperiului, prefigurând lumea medievală. Reformele
lui Diocleţian au fost cuprinse în circa 200 de edicte imperiale, multe
dintre ele fiind revizuite sau revocate de către acesta.
Diocleţian introduce o nouă formă de conducere, DOMINATUL,
pentru a pune capăt crizei interne, instabilităţii tronului şi intervenţiilor
abuzive ale armatei în conducerea statului. Acest termen provine din latinul dominatio
= stăpânire, putere absolută. Odată cu inaugurarea acestei forme de
conducere, împăratul devine singurul reprezentant al divinităţii
supreme, dominus et deus („stăpân absolut şi zeu”), dispune de toate
puterile în stat şi le exercită fără existenţa vre-unui control. Senatul şi
armata nu mai deţin nici un rol în numirea împăratului. În aceste
condiţii, puterea împăratului roman devine de esenţă personală,
monarhică, aşa cum se va întâmpla în majoritatea statelor medievale
europene. Acest fapt reprezintă o ruptură faţă de epoca anterioară a
Principatului, când puterea împăratului roman, una dintre cele mai
absolute pe care le-a cunoscut istoria, nu era o putere personală, ci era
o putere conferită printr-o delegaţie. Împăratul încarna atunci în
persoana sa RESPUBLICA, autoritatea poporului roman, care era
absolută şi comanda armatei = IMPERIUM.
O nouă inovaţie a împăratului care rupea în chip simbolic cu
trecutul, a fost mutarea reşedinţei împăratului de la Roma, oraş care
va deţine în continuare un rol modest, fiind sediul îndeplinirii unor
ceremonii religioase sau a unor triumfuri imperiale, devenite tot mai
rare. Noul împărat a înţeles să părăsească Roma ca sediu al puterii
sale şi să rezideze la Nicomedia, în Asia Mică, pentru a fi mai aproape
de hotarele primejduite de sassanizi.
La 1 aprilie 286 Diocleţian i-a acordat lui Maximianus titlul de
augustus şi rangul de coîmpărat, încredinţându-i administrarea şi
apărarea provinciilor occidentale ale Imperiului. Noul augustus îşi fixează sediul
la Milano. Măsura din 1 aprilie 286 inaugura în Imperiul Roman o nouă
formă de conducere, DIARHIA, diviziunea puterii imperiale
reprezentând o inovaţie faţă de epoca precedentă, când puterea
imperială era indivizibilă. Diarhia va fi transformată la 1 martie 293 în
TETRARHIE, numărul conducătorilor Imperiului Roman sporind la 4,
celor doi auguşti (Diocleţian şi Maximian), adăugându-li-se doi cezari,
subordonaţi acestora (Galerius şi Constantius Chlorus). Noua formă de
conducere consacra diviziunea puterii imperiale romane şi prefigura

15
viitoarea împărţire a Imperiului în Imperiul Roman de Răsărit şi cel de
Apus din zorii epocii medievale.
Diocleţian înfăptuieşte o celebră reformă administrativă,
împărţind imperiul în 12 dioceze, conduse de către un vicar, care includeau
101 provincii. Fiecare provincie avea un comandant militar (dux, din care derivă
cuvântul medieval duce) şi un conducător cu atribuţii civile (praeses).
Acest fapt, impus de necesitatea eficientizării conducerii provinciilor,
reprezenta o ruptură faţă de epoca anterioară când puterea civilă şi
militară a unei provincii era deţinută de o singură persoană, care
deţinuse în prealabil demnitatea de consul.
Reforma militară a lui Diocleţian rupea definitiv cu trecutul
Imperiului Roman şi prefigurează structurile militare medievale. Astfel,
împăratul împarte armata în două corpuri distincte de trupe, milites
ripensis (limitanei), constituite din unităţi de elită ce trebuiau să apere
frontierele şi milites comitatenses, trupele din interiorul provinciilor ce
trebuiau să intervină în punctele ameninţate de la frontiere. Totodată,
împăratul ia măsuri de sporire a rolului cavaleriei în detrimentul
infanteriei, fapt ce va produce o modificare profundă în tactica militară
deoarece infanteria, care fusese la romani o armă simbol, cu ajutorul
căreia ei au creat un imens imperiu, îşi va pierde din importanţă în
organizarea armatei şi în acţiunile de luptă. Această transformare
prefigurează tactica militară medievală caracterizată prin faptul că
până la perfecţionarea relativă a armelor de foc portative din a doua
jumătate a secolului XVI cavaleria era considerată ca arma principală
pe câmpul de bătălie. Unităţile militare de elită nu mai sunt formate
numai din cetăţeni romani, cum fusese în cazul legiunilor, ci sunt
încadrate cu tot mai mulţi barbari, care încep să deţină inclusiv posturi
de mare răspundere şi să formeze unităţi de elită independente. În
armata romană se folosesc tot mai puţin comenzile militare în limba
latină.
Datorită măsurilor luate de Diocleţian, ordinul cavalerilor (equites) nu
mai indica demnitatea militară de odinioară ci cuprindea cetăţeni
bogaţi, mari proprietari, oameni de afaceri, avocaţi, ce nu făceau parte
din Senat, nu puteau deţine magistraturi, în schimb se ocupau intens
de afaceri, fapt care le era interzis senatorilor. Totodată, împăratul dă
un decret care-i obliga pe copii să înveţe meseria tatălui lor,
prefigurând într-o anumită măsură sistemul închis al breslelor medievale.
Împăratul asanează haosul financiar din imperiu prin
introducerea unui nou sistem de impozitare, capitatio-jugatio (caput = cap;
jugum = suprafaţa de pământ ce se putea ara cu doi boi într-o zi (cca. 5
ha), considerată ca fiind necesară pentru asigurarea existenţei unei
familii). Impozitul era plătit de către capul unei familii, în funcţie de
suprafaţa de pământ deţinută sau echivalentul financiar al acesteia.
Pentru curmarea speculei, împăratul introduce în 301 un edict cu
privire la preţuri (Edictum Diocletiani de pretiis rerum venalium), care stabilea
preţuri maximale şi minimale mai cu seamă la alimente şi la produsele

16
necesare armatei. Datorită ascunderii mărfurilor de către negustori în
vederea creşterii artificiale a preţurilor, acest edict nu a putut fi aplicat,
astfel că împăratul a decis abrogarea lui.
Împăratul Constantin cel Mare continuă şi desăvârşeşte
toate reformele lui Diocleţian. Numărul provinciilor este ridicat la
117, fiind grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Gallia,
Italia). Acest împărat are o atitudine favorabilă creştinismului, fiind însă
botezat abia pe patul de moarte (22 mai 337) de către episcopul
Eusebios. Ca urmare a atitudinii sale favorabile creştinismului,
Constantin cel Mare promovează în urma înţelegerii cu augustul Licinius,
celebrul edict de la Mediolanum (Milano), prin care creştinismul, religia
dominantă a evului mediu, devine egal în drepturi cu celelalte culte din
imperiu, fapt ce marchează o cezură evidentă faţă de epoca
precedentă. Consecvent atitudinii sale procreştine, împăratul convoacă
la Niceea, în Asia Mică, primul Sinod (Conciliu) ecumenic al bisericii
creştine, vizând restabilirea unităţii imperiului. Tezele presbiterului
Arius (arianismul) sunt repudiate ca erezie (arianismul nega natura
divină a lui Hristos, accentuând-o doar pe cea umană) iar acesta este
exilat. Acest sinod a pus bazele dogmatice şi canonice ale bisericii
creştine. La 11 mai 330 împăratul inaugurează oficial Constantinopolul
ca noua capitală a Imperiului Roman, fapt ce marchează
preponderenţa provinciilor orientale faţă de cele apusene ale
imperiului. Pe plan social, împăratul legiferează în 332 legarea colonilor
de pământ (adstrictio glebae), măsură revoluţionară pentru acele timpuri,
care va fi des folosită de seniorii medieval contra ţăranilor neliberi de
pe domeniile lor.

Rezumat şi concluzii generale. Reformele lui Diocleţian şi

Constantin cel Mare reuşesc stabilizarea şi prelungirea existenţei
Imperiului Roman, dar conţin totodată in nuce germenii unei noi
societăţi, societatea medievală. Barierele clare dintre diferitele
categorii sociale ale Principatului dispar în cadrul Dominatului,
societatea polarizându-se în două mari tabere, tabăra celor puternici şi
bogaţi numiţi în izvoare honestiores şi tabăra dezmoşteniţilor soartei
numiţi humiliores. Colegiile (lat. Collegia) profesionale îşi pierd importanţa
deţinută în vremea Principatului şi, spre deosebire de epoca anterioară
sunt legaţi strict de meseriile lor, situaţia lor asemănându-se mult cu
cea a membrilor viitoarelor bresle medievale. Colonii sunt legaţi şi ei
de pământ, prefigurând situaţia ţăranilor legaţi de glie din Evul Mediu.
Marii latifundiari îşi consolidează puterea creându-şi un aparat de
constrângere propriu şi luând sub ocrotirea lor, în pofida numeroaselor
interdicţii imperiale, pe ţăranii din împrejurimi care, supunându-se
latifundiarilor, dobândeau protecţie în faţa abuzurilor funcţionarilor
imperiali şi a impozitelor tot mai apăsătoare ale statului. Acest sistem
prin care marii proprietari funciari îi ocroteau pe locuitorii din lumea
rurală care-şi cedau pământurile şi o mare parte din libertate în

17
schimbul protecţiei oferite prefigurează Evul Mediu.
Viaţa urbană intră într-un declin inexorabil, cedând primatul celei
rurale aşa cum balanţa se înclină încet, dar inexorabil, în favoarea
economiei naturale şi în dauna celei monetare. De asemenea, această
situaţie prefigurează viaţa economică a Evului Mediu timpuriu
caracterizată cel puţin până în secolul IX de o economie naturală şi de
lipsa unei vieţi urbane active.
De aceea, invaziile germanice şi căderea Imperiului Roman de
Apus (476) nu pot fi considerate ca o cezură definitivă cu lumea
antichităţii şi ca un început al Evului Mediu, ele contribuind doar la
accelerarea şi desăvârşirea unor transformări ale căror baze au fost
puse pe vremea Dominatului.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi concis esenţa Marii Crize a secolului trei şi a

Anarhiei Militare,
2. Definiţi concis natura şi esenţa Dominatului
3. Reţineţi principalele reforme ale lui Diocleţian şi modul în care
acestea au prefigurat Evul Mediu.
4. Rezumaţi aspectele esenţiale ale Dominatului şi arătaţi
impactul acestora asupra lumii medievale.

MAREA MIGRAŢIE A TRIBURILOR GERMANICE ŞI

GENEZA RELAŢIILOR FEUDALE (SEC. III-VI)

Fenomen complex cu implicaţii fundamentale în istoria

Europei, Marea migraţie a triburilor germanice a determinat
prăbuşirea structurii politice a Imperiului Roman de Apus, la
constituirea „regatelor barbare”, la declanşarea procesului de
constituire a principalelor popoare şi limbi din Europa
apuseană şi la apariţia germenilor unei noi societăţi,
societatea feudală.
Prezenta prelegere urmăreşte familiarizarea studenţilor cu
principalele etape şi cu urmările migraţiei triburilor germanice, în
vederea înţelegerii cadrului de apariţie a societăţii feudale în vestul
Europei.

1. MAREA MIGRAŢIE A TRIBURILOR GERMANICE

În primele secole ale erei noastre, triburile germanice ocupau regiuni întinse

18
între Rin, cursul superior şi mijlociu al Dunării şi Vistula, precum şi în
Scandinavia şi în nordul Mării Negre. Între Oder şi Vistula triburile
germane se învecinau cu cele slave, iar în nordul Mării Negre ele se
învecinau cu daco-romanii, dacii liberi, alanii şi sarmaţii.
Principalele informaţii despre triburile germanice din primul secol
al erei creştine ne sunt oferite de descoperirile arheologice şi de opera
fundamentală a lui Tacitus, De originibus et situ germanorum (Despre
originea şi ţara germanilor), scrisă în anul 98 d.Hr. Tacitus oferă
informaţii interesante despre creşterea animalelor la populaţiile
germanice, menţionând că „vitele sunt singura şi cea mai de preţ
avuţie a lor”. Conform opiniilor specialiştilor, germanicii cultivau grâul,
orzul, ovăzul, secara, meiul, inul şi cânepa, practicând o agricultură
extensivă ce avea la bază sistemul de „moină reglementată” iar câţiva
ani, prin rotaţie, pământul era lăsat pârloagă. Totodată, ei practicau
intens vânătoarea şi pescuitul.
Triburile germanice din primele secole ale erei noastre realizaseră
progrese remarcabile în domeniile extracţiei metalelor şi
meşteşugurilor, nediferenţiate încă de agricultură. În această perioadă
a început să se cristalizeze şi comerţul intern bazat pe schimbul de
produse agro-pastorale sau meşteşugăreşti, desfăşurat mai mult la
nivel de troc. Populaţiile germanice ce locuiau în zonele aflate de-a
lungul Rinului şi Dunării practicau un comerţ intens cu romanii,
vânzându-le acestora blănuri, piei, chihlimbar şi sclavi, în schimbul
cărora obţineau arme şi unelte, ceramică, produse din sticlă, ţesături
etc. Cu prilejul acestor schimburi comerciale foloseau – la început
sporadic – monede romane de aur şi argint, pe care au început ulterior
să le imite. Populaţiile germanice din primele secole ale erei creştine
nu aveau aşezări urbane.
Celula socială de bază a acestor populaţii era formată de familia
patriarhală, formată pe baza căsătoriei monogame a trei generaţii
(părinţi, copii, nepoţi). Mai multe familii patriarhale formau o gintă
(neam), iar mai multe ginţi formau un trib. Cârmuirea tribului era
exercitată de ADUNAREA POPORULUI, formată din toţi bărbaţii capabili
să poarte arme. Ea hotăra asupra problemelor importante din viaţa
tribului, ca alegerea regilor şi a comandanţilor militari ca şi asupra
greşelilor considerate grave: trădarea, laşitatea, adulterul. Acest gen
de chestiuni erau supuse Adunării Poporului de către SFATUL
FRUNTAŞILOR, format din membri ai familiilor de bază. Pe vremea lui Tacitus
regalitatea germană era electivă, ajungând apoi ereditară. În secolul
III-IV d.Hr., triburile germanice erau divizate în 3 mari ramuri.
- ramura apuseană
- ramura răsăriteană
- ramura nordică (scandinavă).
Din ramura apuseană făceau parte următoarele populaţii:
francii (divizaţi în salieni şi ripuari), alamanii, frizii, saxonii, anglii,
warnii, iuţii (juţii), longobarzii, hermundurii, suabii, marcomanii, quazii,

19
juthungii.
Din ramura răsăriteană făceau parte herulii, rugii, schirii,
burgunzii, vandalii, gepizii, goţii (divizaţi în ostrogoţii şi vizigoţi).
Din ramura nordică (scandinavă) făceau parte danii, suedezii
şi nordharii (norvegienii).
Spre deosebire de infiltrările şi incursiunile sporadice ale
triburilor germanice în Imperiul roman din secolele III-IV, marea lor
migraţie din secolul următor a avut drept rezultat străpungerea liniilor
fortificate romane de pe Rin şi de pe cursul superior al Dunării, urmată
de aşezarea migratorilor în majoritatea provinciilor imperiului.
Goţii, împărţiţi în ostrogoţi şi vizigoţi au fost siliţi de invazia
hunilor să părăsească teritoriile lor din nordul Mării Negre şi să treacă
în anii 376-377 la sud de Dunăre, în provinciile răsăritene ale
Imperiului roman. După o serie de confruntări cu romanii, care au
culminat cu înfrângerea armatelor romane la Adrianopole (378),
aceştia au fost nevoiţi să-i recunoască ca aliaţi în slujba imperiului
(foederati) şi să-i aşeze pe ostrogoţi în Pannonia (380), iar pe vizigoţi în
Tracia (382). Îndreptându-se spre Imperiul roman de apus, vizigoţii
pătrund de mai multe ori în Italia, iar în anul 410, conduşi de Alaric,
cuceresc şi pradă Roma. La începutul deceniului al doilea al veacului al
V-lea s-au aşezat în Gallia sudică, unde au întemeiat un regat cu
capitala la Toulouse. În deceniile următoare, ei au ocupat întreaga
Gallie sudică şi centrală şi Spania. În perioada de crepuscul a
Imperiului roman de apus, regatul vizigot condus de regele Euric (466-
485), era cel mai puternic regat germanic din Europa apuseană.
Burgunzii au întemeiat în cursul deceniilor cinci-şapte ale secolului al V-lea
un regat efemer, format din Savoia şi partea de sud-est a Galliei. Acest regat
este nimicit în anul 436 de ultimul mare general roman Flavius Aëtius,
cu ajutorul hunilor. Acest episod îşi găseşte expresia artistică în faimoasa
epopee Cântecul Nibelungilor. În anul 443 supravieţuitorii burgunzi sunt
colonizaţi de autorităţile romane în Sapaudia (Savoia modernă) unde
constituie un nou stat cu capitala la Genava (=Geneva, Elveţia). Francii
vor cuceri regatul burgund în anul 534.
Vandalii s-au stabilit o scurtă perioadă în Spania. Conduşi de
capabilul rege Geiserich sau Genseric (389-477), au debarcat în nordul
Africii (429). Cucerirea teritoriilor romane din nord-vestul Africii a fost
realizată treptat, fiind finalizată spre mijlocul secolului al V-lea.
Totodată, vandalii au cucerit şi insulele Baleare, Corsica si Sardinia.
În Britannia, romanii au fost nevoiţi să-şi retragă armata şi
funcţionarii din administraţie şi să părăsească această provincie în 407
datorită presiunii crescânde a triburilor celte libere din insulă. Trupele
retrase din Britannia au fost folosite în încercarea – neizbutită de altfel
– de a opri atacurile triburilor germanice asupra provinciilor romane de
pe continent. După retragerea romanilor, atât celţii liberi, cât şi cei
romanizaţi au început o luptă disperată împotriva triburilor germanice
ale anglilor, saxonilor şi iuţilor (juţilor), migrate de pe ţărmurile nord-

20
vestice ale Germaniei şi din Iutlanda. În pofida rezistenţei lor îndârjite,
migratorii au cucerit în secolele V-VI cea mai mare parte a Britanniei,
întemeind câteva regate. Populaţia celtă şi-a păstrat independenţa
numai în părţile de vest ale Britanniei (Walles, Cornwall), Scoţia şi
Irlanda.
În jurul anului 470 Imperiul roman de apus era redus din punct de vedere
teritorial aproape numai la Italia, aflându-se în faţa unei prăbuşiri
iminente. Gallia, Spania, Britannia şi Africa de nord-vest fuseseră
ocupate de către triburile germanice care îşi constituiseră aici
formaţiuni statale independente. În august-septembrie 476, mercenarii
germanici rugi, schiri, heruli şi turchilingi din armata romană, conduşi
de schirul Odoacru (Odovacar), s-au răsculat şi l-au detronat pe ultimul
împărat roman, Romulus Augustulus.
Odoacru, ales de ostaşii săi rege, a luat în stăpânire întreaga
Italie. Prăbuşirea Imperiului roman de apus din anul 476 marca
finalizarea destrămării unităţii politice a Imperiului Roman de Apus,
începută în primele decenii ale secolului V prin restrângerea teritorială
gradată datorată de constituirea pe teritoriul său a unor regate
romano-germanice. Stăpânirea lui Odoacru în Italia a provocat
nemulţumirea nobilimii romane datorită exproprierilor funciare la care
a fost supusă şi a reducerii considerabile a rolului său în conducerea
statului. La rândul său, Imperiul roman de răsărit urmărea să-şi
restabilească autoritatea în Italia, pentru a reface astfel, măcar în
parte, unitatea Imperiului roman.
Ostrogoţii vor găsi în acest context un teren propice de
afirmare istorică. Împăratul bizantin Zenon a încuviinţat cererea
regelui ostrogot Teodoric (vestitul Dietrich von Bern din poemele epice
germanice) de a înlocui cârmuirea lui Odoacru cu o stăpânire ostrogotă
care să recunoască însă autoritatea nominală a Imperiului roman de
răsărit în Italia. Teodoric l-a înfrânt pe Odoacru în 489 şi l-a asediat la
Ravenna între 490-493, silindu-l în cele din urmă să împartă stăpânirea
Italiei cu el. În anul 493 Odoacru este ucis la un ospăţ din ordinul lui
Teodoric, care rămâne singurul stăpânitor al Italiei.

2. CONDIŢIILE ISTORICE ALE FORMĂRII RELAŢIILOR

FEUDALE

În primele secole ale evului mediu, în Europa apuseană s-a

desfăşurat procesul îndelungat al formării relaţiilor feudale, a căror
geneză a avut loc în condiţii istorice complexe.
Triburile germanice, deşi au luat treptat în stăpânire toate
provinciile Imperiului roman de Apus, s-au aşezat în grupuri compacte
numai in anumite regiuni. Francii s-au statornicit masiv între Rin şi
Sena, mai puţin între Sena şi Loara şi sporadic la sud de Loara,

21
alamanii în Alsacia şi in Lorena, iar burgunzii în sud-estul Galiei.
Ostrogoţii, iar ulterior longobarzii s-au aşezat în nordul Italiei. Vizigoţii
s-au stabilit neuniform mai întâi în sudul Galliei, iar apoi şi în Spania.
Anglii şi saxonii au ocupat mai ales regiunile din sudul, estul şi centrul
Britanniei.
Deşi inferiori ca număr populaţiei romanizate, numărul
migratorilor nedepăşind, în ansamblu, câteva procente din totalul
populaţiei, ei au adus o contribuţie însemnată la formarea popoarelor
şi limbilor romanice actuale din Europa apuseană. Esenţa acestui
proces de etnogeneză a constituit-o asimilarea de către populaţia
romanizată din Gallia, Italia, Peninsula Iberică, mai numeroasă şi aflată
pe o treaptă superioară de cultură materială şi spirituală, a triburilor
germanice de franci, burgunzi, vizigoţi, ostrogoţi, longobarzi etc., iar
rezultatul său – încheierea formării, în ultimele secole ale mileniului I, a
popoarelor francez, italian, spaniol şi portughez. În Britannia, în
schimb, anglo-saxonii au supus şi au asimilat sau au împins spre vestul
insulei populaţia celto-romană şi celtică, proces care a stat la baza
formării poporului şi a limbii engleze. Ca urmare a migrării şi a
statornicirii lor în Europa apuseană şi a instaurării aici a dominaţiei lor
politice, unele triburi germanice au transmis numele lor unor popoare,
ţări şi provincii. Astfel francii au dat numele lor Franţei, poporului şi
limbii franceze iar anglii – Angliei, poporului şi limbii engleze.
Burgundia îşi datorează numele burgunzilor, Lombardia – longobarzilor,
Catalonia, iniţial Gothalania – vizigoţilor şi alanilor, Andaluzia, iniţial
Vandaluzia – vandalilor, iar Essex, Sussex şi Wessex – saxonilor
aşezaţi, respectiv în estul, sudul şi vestul Britanniei.
Triburile germanice rămase pe teritoriul Germaniei, dintre care mai
numeroase şi mai puternice erau cele ale alamanilor, saxonilor,
thuringilor şi bavarezilor au format, la rândul lor, baza poporului
german, închegat în ultimele secole ale mileniului I.
Marea migraţie a triburilor germanice a grăbit declinul oraşelor,
al activităţii meşteşugăreşti şi comerciale şi al circulaţiei monetare,
contribuind la accelerarea ruralizării Europei apusene şi la extinderea
economiei naturale, iar întemeierea regatelor romano-germanice pe
ruinele Imperiului Roman de Apus a avut ca urmare accentuarea
destrămării unităţii economice a lumii romane. Teritoriul Germaniei de
la est de Rin a continuat să rămână lipsit de viaţă urbană.
În primele secole ale evului mediu, Europa apuseană avea, în
ansamblu, un accentuat caracter rural, imensa majoritate a populaţiei
trăind în sate şi având ca principală ocupaţie agricultura. În oraşele în
declin, activitatea meşteşugărească şi comercială era într-un tot mai
pronunţat regres, iar populaţia se redusese mult. Satele libere şi satele
dependente sau domeniile îşi satisfăceau nevoile materiale esenţiale
aproape numai prin propriile produse ale economiei agrare şi ale
meşteşugurilor rurale. În condiţiile economiei naturale dominante,
comerţul şi circulaţia monetară erau restrânse şi ocupau o pondere

22
redusă în viaţa economică. Schimbului intern restrâns îi corespundea
un comerţ extern redus. De aceea, în societatea rurală a Europei
apusene din primele secole ale evului mediu, avuţia esenţială o
constituia pământul, iar circulaţia bănească avea o funcţie economică
restrânsă şi un rol social redus. Izvor de subzistenţă şi de bogăţie şi
principal mijloc de remunerare a muncii şi a slujbelor, pământul
reprezenta baza pe care se închegau relaţii sociale, atât cele dintre
stăpânii funciari şi ţăranii dependenţi, cât şi cele vasalice, dintre
seniori şi vasali.
Migraţia triburilor germanice în Imperiul roman de apus a avut
importante consecinţe sociale. Triburile germanice au contribuit la
slăbirea sclaviei din societatea romană şi la răspândirea instituţiilor
societăţii gentilice germanice în regiunile în care s-au statornicit în
grupuri compacte. În acest proces, un rol însemnat a avut luarea în
stăpânire de către migratori a unei părţi a proprietăţilor funciare
romane in secolele V-VI. Luarea lor în stăpânire nu a fost însă
generalizată, ci a avut loc îndeosebi în regiunile în care aceştia s-au
aşezat în grupuri compacte. Ea a avut loc prin exproprierea atât a unor
mari proprietăţi ale nobilimii romane, lucrate cu sclavi şi coloni, cât şi
a unor pământuri stăpânite de mici proprietari. Pe pământurile
expropriate – între 1/3 şi 2/3 din fondul funciar al unui domeniu sau sat
liber – migratorii au luat pământul în stăpânire în raport cu situaţia lor
socială. Marea masă a migratorilor formată din oameni liberi, a luat
pământurile în stăpânire potrivit formelor de organizare a obştii săteşti
libere, care au căpătat o largă răspândire. Legiuirile cutumiare
burgunde, vizigote, france, longobarde menţionează obştea sătească
(marca, fara), membrii săi (faramani, vicini), lotul de pământ atribuit
acestora prin tragere la sorţi (sors), posedarea în comun de către
membrii obştii a pădurii (silva communis) şi a altor bunuri funciare,
dreptul membrilor obştii de a-şi da acordul sau de a se opune aşezării
unui străin în cuprinsul satului etc. În afară de obştile săteşti
germanice, în provinciile fostului Imperiu roman de apus s-au păstrat
şi obşti localnice, aflate într-un stadiu şi mai înaintat de destrămare.
Germanicii s-au stabilit însă şi ca mici proprietari de pământ
individuali, asemănători celor din rândurile localnicilor. Aristocraţia
germanică şi membrii gărzilor regilor germanici au luat, de regulă, în
stăpânire domenii sau părţi de domenii imperiale sau ale nobilimii
romane, împreună cu sclavii şi colonii aşezaţi pe ele, folosind, în
continuare, munca acestora.
În ansamblu, luarea în stăpânire de pământuri de către triburile
germanice stabilite în provinciile fostului Imperiu roman de apus a
avut ca urmare scăderea ponderii proprietăţii latifundiare romane şi
creşterea ponderii micii proprietăţi individuale libere şi a ponderii
obştilor săteşti libere. Contribuind la slăbirea sclaviei din societatea
romană şi la răspândirea instituţiilor gentilice din societatea
germanică, marea migraţie a triburilor germanice a creat condiţii

23
favorabile pentru contopirea unor elemente aparţinând celor două
societăţi în destrămare şi pentru formarea premiselor genezei unei noi
societăţi, societatea feudală.

3. GENEZA RELAŢIILOR FEUDALE

Geneza relaţiilor feudale din vestul Europei a constituit un proces

complex, desfăşurat în primele secole ale erei creştine. Acest proces
apare ca un rezultat conjugat al adâncirii economiei naturale, al
destrămării structurilor sociale şi politice ale lumii romane şi germanice
şi al migraţiei triburilor germanice în Imperiul roman de apus. Această
migraţie s-a soldat pe de o parte cu formarea unor state medievale
timpurii pe teritoriul acestui imperiu, iar pe de altă parte cu formarea
unor noi popoare şi limbi europene.
Procesul complex de trecerea la feudalism în Europa s-a realizat,
în esenţă, prin intermediul a două modalităţi date de apartenenţa sau
non-apartenenţa unor teritorii la Imperiul Roman. Astfel, pe teritoriile
care au aparţinut Imperiului Roman de Apus sau de Răsărit (Bizantin)
s-a operat o trecere de la sistemul societăţii antice la feudalism
în vreme ce teritoriile europene care nu au făcut parte din Imperiul
Roman nu au cunoscut societatea antică şi au experimentat o trecere
directă de la sistemul societăţii primitive (gentilice) la
feudalism.
Între cele două modalităţi de trecere la feudalism nu a existat o
graniţă rigidă, manifestându-se o serie de întrepătrunderi care nu au
atenuat însă caracterul oarecum distinct al acestora. Astfel, pe teritoriul
fostului Imperiu Roman de Apus, feudalismul nu s-a format
numai ca urmare descompunerii societăţii antice (sclavagiste)
ci şi datorită destrămării elementelor de societate gentilică
(primitivă) păstrate sau reînviate de triburile germanice în
condiţiile imigrării lor în provinciile imperiului. În Imperiul
Bizantin feudalismul s-a format prin sinteza elementelor societăţii
antice cu cele ale societăţii gentilice, ultimele fiind păstrate sau
reînsufleţite de triburile slave. Trecerea triburilor germanice şi slave de
la societatea gentilică la cea feudală a implicat şi participarea unor
elemente ale sclavajului patriarhal.
Geneza relaţiilor feudale constă în formarea proprietăţii
funciare feudale şi a celor două clase sociale principale, clasa
feudalilor şi cea a ţăranilor dependenţi.
Declinul economic al oraşelor şi autarhia marilor domenii au
generat diminuarea producţiei în general şi a celei de mărfuri în
special, slăbirea legăturilor economice dintre oraş şi sat şi a circulaţiei
monetare, procese care au dus inevitabil la creşterea ponderii
economiei naturale. Migraţiile din Imperiul Roman de Apus şi cel de
Răsărit au produs mari distrugeri materiale care au contribuit la

24
ruralizarea majorităţii provinciilor din componenţa lor. Ulterior,
dominarea Mării Mediterane de către arabi începând cu mijlocul sec. al
VIII-lea şi incursiunile arabe şi normande din sec. VIII-IX au determinat
generalizarea economiei naturale în Europa. În condiţiile existenţei
societăţii rurale şi a economiei naturale în feudalismul timpuriu,
pământul a devenit bogăţia principală, având un rol decisiv în
stabilirea raporturilor sociale. Pe baza proprietăţii funciare feudale
s-au dezvoltat atât relaţiile senioriale, stabilite între proprietarii funciari
feudali şi ţăranii dependenţi ce lucrau aceste pământuri, cât şi relaţiile
vasalice, stabilite numai între proprietarii funciari ce formau clasa
conducătoare în societate.
În provinciile fostului Imperiu roman de apus, pe măsură
ce munca sclavilor şi a colonilor a fost înlocuită în exploatarea
pământurilor cu cea a ţăranilor dependenţi, acestea s-au
transformat în domenii feudale. Totodată, proprietatea
funciară feudală s-a format şi prin însuşirea de către
regalitate, marii proprietari funciari laici, biserică, slujbaşi a
pământurilor micilor proprietari liberi şi ale obştilor săteşti. Pe
teritoriul Germaniei de la est de Rin, proprietatea feudală s-a
format, în esenţă, prin însuşirea de către regalitate,
aristocraţie, slujbaşi şi biserică a pământurilor obştilor săteşti
şi ale micilor proprietari.
În noile state medievale timpurii constituite pe teritoriul fostului
Imperiu roman de apus, ţărănimea dependentă s-a format din mai
multe pături sociale – sclavi cu gospodărie (servi casati), sclavi eliberaţi
înzestraţi cu lot de pământ (lidi), coloni (coloni), mici proprietari liberi şi
membri ai obştilor săteşti intraţi în dependenţă. Atestând existenţa
sclavilor înzestraţi cu gospodărie şi a colonilor şi condiţia lor de
inferioritate social-juridică în raport cu cea a oamenilor liberi, legiuirile
longobarde de la mijlocul secolului al VII-lea, ca Edictul regelui Rothar din anul 643,
menţionează că wergeld-ul („darea sângelui” sau tariful de
răscumpărare a vieţii) unui sclav agricol varia între 16 şi 20 de solidi, al
unui colon era de 60 de solidi, faţă de cel al unui longobard liber, care,
potrivit unei legi a regelui Liutprand din anul 734, varia între 150 şi 300
de solidi.
Într-o epocă în care bogăţia şi prestigiul în societate erau
determinate de întinderea pământurilor stăpânite şi de numărul
oamenilor dependenţi care le lucrau, nobilimea romanică şi aristocraţia
germanică, slujbaşii şi biserica şi-au intensificat eforturile în vederea
măririi proprietăţilor funciare şi a înmulţirii ţăranilor dependenţi.
Însuşirea pământurilor obştilor săteşti şi ale micilor proprietari şi
intrarea acestora în dependenţă au avut loc în împrejurări şi pe căi
variate. Destrămarea obştii săteşti, prin formarea proprietăţii alodiale
alienabile şi accentuarea diferenţierii între membrii ei au avut ca
urmare scăderea coeziunii şi a solidarităţii obştii, ceea ce a uşurat
însuşirea pământurilor ei şi intrarea membrilor săi in dependenţă.

25
Recoltele slabe, datoriile, amenzile judiciare şi impozitele, presiunile
marilor proprietari funciari mici şi ecleziastici şi abuzurile slujbaşilor,
războaiele interne şi externe etc. sileau pe membrii obştilor săteşti şi
pe micii proprietari, lipsiţi de resurse şi de apărare, să-şi cedeze
pământul şi să intre în dependenţă, pentru a fi luaţi sub „ocrotirea"
unui mare proprietar laic sau ecleziastic.
Formele de deţinere a pământului de către ţăranii intraţi în
dependenţă erau variate, cea mai răspândită fiind aceea de precaria (de
la precarius-a-um = bun obţinut prin rugăminte), considerându-se că marele
proprietar funciar acorda sau primea lotul de pământ al ţăranului la
„rugămintea'' acestuia, pentru a fi luat în schimb sub „ocrotire”).
Astfel, când ţăranul îşi ceda gospodăria unui mare proprietar,
pământul său, transformat din proprietate în deţinere, era numit
precaria oblata; când ţăranul cu pământ puţin sau lipsit de pământ
primea de la marele proprietar un lot, acesta era numit precaria data; o
formă combinată o constituia precaria remuneratoria, prin care marele
proprietar, pentru a-1 determina pe ţăran să-şi cedeze pământul sub
formă de precaria oblata îi adăuga un lot suplimentar sub formă de
precaria data. Din punct de vedere al condiţiei sociale, ţăranii precarişti
puteau să-şi menţină libertatea juridică personală s-au să şi-o piardă,
ajungând şerbi.
Ponderea păturilor constitutive ale ţărănimii dependente a variat
de la o ţară la alta sau de la regiune la regiune, în funcţie de raportul
dintre structurile sociale şi instituţiile societăţii romane şi cele ale lumii
germanice. Astfel, în Spania vizigotă şi în provinciile sudice şi centrale
ale Italiei ostrogote şi longobarde şi ale Galliei france, unde structurile
sociale şi instituţiile societăţii romane s-au păstrat mai puternice, iar
cele ale lumii germanice au pătruns mai puţin, ponderea cea mai
însemnată au avut-o sclavii cu gospodărie, sclavii eliberaţi înzestraţi cu
pământ şi colonii, urmaţi de micii proprietari liberi şi de membrii
obştilor săteşti intraţi în dependenţă. În schimb, în regiunile nordice şi
estice ale Galliei france, în provinciile nordice ale Italiei ostrogote şi
longobarde, unde migratorii s-au aşezat în grupuri compacte, aducând
structuri sociale şi instituţii ale lumii germanice, ponderea cea mai
însemnată au avut-o membrii obştilor săteşti şi micii proprietari liberi
intraţi în dependenţă, urmaţi de coloni şi de sclavii eliberaţi înzestraţi
cu pământ.
În paralel cu cele două categorii ale ţărănimii dependente – şerbii
şi ţăranii „liberi în dependenţă" – s-a păstrat şi pătura în descreştere
numerică a „alodiştilor", ţărani care îşi păstraseră atât libertatea
personală cât şi proprietatea funciară.
În Britannia anglo-saxonă, unde sclavia s-a descompus repede
după părăsirea provinciei de către romani, ţărănimea dependentă s-a
format, în esenţă, pe baza destrămării obştilor săteşti, proces care a
dus la diferenţierea membrilor acestora şi a uşurat deposedarea lor de
către aristocraţie şi biserică şi intrarea lor în dependenţă. Datorită

26
ritmului mai lent de feudalizare decât în Europa apuseană
continentală, în Britannia s-a păstrat, până spre sfârşitul epocii anglo-
saxone (sec. XI), o ţărănime liberă încă relativ numeroasă, iar
ţărănimea dependentă cuprindea mai multe pături distincte de ţărani:
geneatas, datori cu redevenţe în produse, geburas, obligaţi la prestaţii în
muncă, cotsetlas, deţinând un lot mic de pământ şi supuşi la sarcini grele
în muncă, sclavi agricoli. pături insuficient închegate încă într-o clasă a
ţărănimii dependente.
Pe teritoriul de la est de Rin al Germaniei, ţărănimea dependentă
s-a format, în condiţiile destrămării obştilor săteşti, prin deposedarea şi
intrarea în dependenţă a membrilor lor. Expansiunea şi cucerirea
francă din secolele VI-VIII au accelerat ritmul de feudalizare a societăţii
germane. Îndeosebi supunerea de către franci a saxonilor prin
campaniile din anii 772-804, a fost urmată de deposedări de mari
proporţii ale membrilor obştilor libere saxone şi de confiscări ale
pământurilor aristocraţiei saxone, efectuate în folosul regalităţii
aristocraţiei france şi bisericii. De aceea, în raport cu extinderea
stăpânirii sau influenţei france, relaţiile feudale au început să se
formeze mai de timpuriu, din secolele VI-VII, în regiunile apusene şi
sudice ale Germaniei, şi ceva mai târziu, din secolele VII-VIII în
regiunile nordice şi răsăritene.
Ca şi ţărănimea dependentă, şi clasa stăpânitorilor
funciari s-au format din mai multe pături sociale. În provinciile
fostului Imperiu roman de apus, ei s-au format din nobilime romană,
care şi-a păstrat în pofida exproprierilor efectuate de migratori o parte
însemnată a domeniilor sale, din aristocraţie germanică, membri ai
gărzilor regale şi alţi slujitori de origine locală sau germanică aflaţi în
serviciul regalităţii şi înzestraţi cu bunuri funciare. Biserica şi-a păstrat
posesiunile funciare iar ulterior, în condiţiile consolidării creştinismului,
şi le-a extins, membrii clerului formând feudalitatea ecleziastică.
În Britannia anglo-saxonă, unde nobilimea celto-romană a încetat
aproape să mai existe după părăsirea provinciei de către autorităţile
romane şi pe teritoriul Germaniei de la est de Rin, clasa funciară
feudală s-a format, respectiv, din aristocraţie germanică, din membri ai
gărzilor şi alţi slujbaşi ai regalităţii, din membri înstăriţi ai obştilor
săteşti. Pe măsura răspândirii creştinismului şi a organizării şi
înzestrării bisericii cu fonduri funciare, s-a format şi o feudalitate
ecleziastică.

Rezumat şi concluzii generale. În primele secole ale erei creştine,

triburile germanice erau împărţite în trei mari ramuri (de nord, de
răsărit şi de apus). Migraţia lor spre vest şi presiunea exercitată asupra
frontierelor Imperiului Roman de Apus a fost determinată la sfârşitul
secolului III de un factor extern (migraţia hunilor) şi de o serie de
factori interni (creşterea populaţiei, împuţinarea suprafeţelor de
pământ, spiritul războinic favorizat de modul de viaţă, temperamentul

27
şi religia germanicilor).
Triburile germanice s-au aşezat în cadrul Imperiului Roman de
Apus fie în mod paşnic, în calitate de foederati (aliaţi) ce aveau misiunea
de a apăra hotarele imperiului în schimbul acordării unei suprafeţe de
pământ, fie în mod violent, în urma cuceririlor.
În Europa de Apus, trecerea la feudalism s-a făcut pe două căi:
direct de la societatea gentilică la feudalism, în teritoriile care nu
intraseră sub dependenţa Imperiului Roman; de la societatea antică
(sclavagistă) la feudalism, în teritoriile ce fuseseră stăpânite de acest
imperiu. Germanicii au contribuit în chip decisiv la schiţarea actualei
hărţi etnice şi lingvistice a apusului Europei.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi succint urmările marii migraţii a triburilor

germanice.
2. Arătaţi arealul iniţial de locuire a triburilor germanice şi
rezumaţi principalele caracteristici ale vieţii economice,
sociale şi politice a acestora.
3. Prezentaţi triburile componente ale celor trei ramuri principale
de populaţii germanice.
4. Rezumaţi succint istoria vizigoţilor, ostrogoţilor, burgunzilor şi
vandalilor.
5. Explicaţi situaţia etnică şi militară din Britannia posterioară
retragerii romane.
6. Prezentaţi rolul deţinut de Odoacru în căderea Imperiului
Roman de Apus şi evoluţia sa ulterioară.
7. Arătaţi principalele căi de trecere la feudalism în Europa.
8. Explicaţi căile de formare a proprietăţii funciare feudale în
vestul Europei.
9. Explicaţi şi exemplificaţi (folosind terminologia de epocă) căile
de formare a clasei ţărăneşti şi a clasei nobiliare în vestul
Europei.

28
 STATELE FEUDALE TIMPURII DIN EUROPA
APUSEANĂ, CENTRALĂ ŞI NORDICĂ ÎN SECOLELE V-XI

Acest curs îşi propune să prezinte succint evoluţia principalelor

„regate barbare” care au stat ulterior la baza creării unor formaţiuni
statale importante din Evul Mediu dezvoltat. În consecinţă, el are
următoarea structură: 1. Caracteristici generale ale regatelor barbare; 2.
Regatul ostrogot; 3. Regatul vizigot; 4. Regatul vandal; 5.
Statul franc merovingian şi carolingian; 6. Britannia anglo-
saxonă. Cunoştinţele dobândite prin parcurgerea acestei prelegeri
sunt necesare pentru o mai bună înţelegere a procesului de
centralizare politică a statelor din vestul Europei şi din Peninsula
Scandinavă.

1. Caracteristici generale ale regatelor barbare

În primele decenii ale stabilirii lor în provinciile Imperiului roman
de apus, triburile germanice, la care nu apăruse încă statul, nu puteau
înlocui statul roman cu instituţii proprii de organizare statală. Sugerând
acest stadiu de evoluţie, istoricul roman Paulus Orosius relata că
regele vizigoţilor Athaulf (410—415), care plănuia să transforme

29
„Romania” în „Gothia”, şi-a dat curând seama că „nici nu poate supune
în vre-un chip pe goţi legilor, din pricina barbariei lor neînfrânate şi nici
nu trebuie să lipsească statul roman de legi, fără de oare nu poate
exista stat”.
Pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus, codificarea legiuirilor cutumiare ale
triburilor germanice - codicele de legi vizigot întocmit în timpul domniei regelui Euric
(470-480), legea salică a francilor (primul deceniu al secolului al VI-lea),
reflectă înzestrarea regatelor romano-germanice cu o organizare
juridică scrisă corespunzătoare transformării lor în state.
În noile state constituite pe teritoriul fostului Imperiu roman de
apus, structura instituţiilor politice a variat in funcţie de intensitatea
migrării triburilor germanice. În cele mai multe dintre ele, ca Italia
ostrogotă, Spania vizigotă sau Galia francă, unde instaurarea stăpânirii
triburilor germanice a avut loc în forme mai puţin violente, au
continuat să funcţioneze o parte dintre instituţiile romane, cărora li s-
au suprapus instituţiile germanice ale triburilor cuceritoare. În Britania
anglo-saxonă, părăsirea provinciei de către romani şi cucerirea ei de
către migratori au avut ca urmare încetarea funcţionării instituţiilor
romane şi organizarea regatelor anglo-saxone aproape numai pe baza
instituţiilor germanice. În ansamblu, în statele constituite de migratori,
instituţiile politice germanice au devenit preponderente, oglindind însă
starea stăpânirii triburilor germanice.
Puterea supremă era exercitată de regalitate, instituţie de
origine germanică, a cărei autoritate a crescut considerabil, ca urmare
a cuceririi unor întinse teritorii, care i-a adus domenii funciare
numeroase şi bogate, resurse băneşti rezultate din impozite, vămi şi
amenzi judiciare şi prestigiu politic. În aceste condiţii, regele s-a
transformat dintr-un şef militar într-un conducător de stat, regalitatea
consolidându-şi totodată caracterul ereditar, oglindit de existenţa unor
dinastii cu durată îndelungată, ca aceea a Merovingienilor la franci
(mijlocul sec. V-mijlocul sec. VIII).
Regalitatea s-a sprijinit, cu precădere, pe aristocraţia germanică
care constituia forţa militară şi politică dominantă şi a colaborat cu
nobilimea romană, iar după creştinarea în ritul bisericii romane sau
după trecerea de la arianism la catolicism şi cu clerul catolic, evoluând
de la reprezentarea intereselor aristocraţiei germanice la
reprezentarea intereselor proprietarilor funciari feudali şi ecleziastici,
dar şi la a intereselor oamenilor liberi din regatul lor.
Spre deosebire de conceptul roman de drept, care considera statul o
instituţie publică (res publica) iar pe locuitori ca cetăţeni (cives),
conceptul germanic de drept socotea regatul o stăpânire cu caracter
patrimonial, dobândită prin cucerire, de care regele putea dispune
după normele succesorale ale dreptului germanic, lăsând-o moştenire
fiilor săi, în întregime sau prin împărţire, iar pe locuitori ca supuşi
depinzând personal de rege.
În unele state, ca în Italia ostrogotă, Spania vizigotă sau Galia

30
 francă, au fost menţinute instituţiile centrale romane din domeniul
administrativ, fiscal, vamal, edilitar etc., subordonate autorităţii
regale, care asigurau îndeplinirea unor atribuţii ale autorităţii
centrale.
Reprezentanţii locali ai puterii centrale erau comitele şi ducele în
Galia francă, „comitele ostrogoţilor în provincie” în Italia ostrogotă,
şeriful (gerefa) în Britania anglo-saxonă, care cumulau atribuţii
militare, judiciare, fiscale, administrative. Totodată, s-au păstrat şi
unele instituţii locale de origine romană, mai ales sub forma unor
consilii municipale în oraşe. În mediul rural, conducerea locală se
realiza prin funcţionarea unor organisme de origine germanică, care
cuprindeau un număr de gospodării libere, de regulă o sută (centena,
hundred). În cadrul lor se ţineau periodic adunări formate din
reprezentanţi ai populaţiei libere din unitatea teritorială respectivă,
care aveau atribuţii judiciare, administrative şi de repartizare a
obligaţiilor faţă de stat. Pe măsura feudalizării şi a scăderii ponderii
oamenilor liberi, însemnătatea adunărilor locale s-a redus treptat, iar
în cadrul lor a crescut tot mai mult rolul reprezentanţilor marilor
proprietari funciari.

2. Regatul ostrogot
Regatul ostrogot al lui Teodoric cuprindea, în afară de Italia, şi
partea de nord-vest a Peninsulei balcanice. Deşi Teodoric a fost
recunoscut rege al ostrogoţilor (493-526) şi „împuternicit al Imperiului
roman de răsărit pentru Italia”, în realitate el a cârmuit Italia ca un
monarh independent. În deceniile 4-6 ale secolului al VI-lea, Imperiul
roman de răsărit a iniţiat o vastă campanie de recucerire a provinciilor
fostului Imperiu roman de apus, în vederea restabilirii unităţii fostei
lumi romane. Această acţiune de „reconquistă” s-a derulat în principal
în timpul domniei împăratului bizantin Justinian (527-565), care a avut
norocul să fie slujit de doi generali foarte capabili, Belizarie şi Narses,
care au profitat de dezbinarea şi luptele dintre regatele romano-
germanice din Europa de apus. Acţiunea de reconquistă bizantină va
pune capăt regatului lui Teodoric
După moartea acestuia, în timpul minoratului nepotului său
Athalaric (526—535), a avut loc o intensificare a ciocnirilor dintre
grupările aristocraţiei ostrogote pe de o parte şi a nobilimii romane ce
înţelegea să păstreze legăturile cu Imperiul roman de răsărit pe de altă
parte, care au dus la slăbirea statului ostrogot şi au uşurat acţiunea de
recucerire bizantină. În prima etapă a războiului (535-541), armatele
imperiale au obţinut succese însemnate, ocupând Dalmaţia, Sicilia şi
Italia peninsulara până la Pad, inclusiv Roma şi Ravenna. În a doua
etapă a războiului (541-552), regele ostrogot Totila zis Baduila (541-
552) a luat un şir de măsuri menite să slăbească poziţiile marilor
proprietari funciari romani, care sprijineau recucerirea lui Justinian si să
atragă de partea sa ţărani liberi, coloni şi sclavi. Totila a eliberat
numeroşi sclavi şi i-a înrolat în armata sa, mai ales în timpul asedierii
Romei de câtre ostrogoţi (545-546). Datorită acestor măsuri, ostrogoţii
au reuşit ca între anii 542-551 să recucerească cea mai mare parte a

31
Italiei centrale şi sudice (inclusiv Roma), insulele Sardinia şi Corsica şi
să debarce în Sicilia. Victoriile ostrogoţilor au determinat Imperiul
roman de răsărit să mobilizeze o armată numeroasă, comandată de
generalul Narses, care a înfrânt pe ostrogoţi, slăbiţi de războiul
îndelungat, la Tadinae (552). În ultima etapă a războiului (552-562)
armatele imperiale au înfrânt resturile armatei ostrogote şi au recucerit
întreaga Italie. Pentru a restaura regimul social-politic şi militar roman,
Justinian a luat un şir de măsuri cuprinse în actul intitulat Pragmatica
Sancţiune (554).
În primăvara anului 568, longobarzii, aşezaţi de la mijlocul
secolului al VI-lea în Panonia, conduşi de regele Alboin (cca. 560-572),
au pătruns în Italia. După mai multe războaie, la începutul secolului al
VII-lea s-a ajuns la un condominiu între Imperiul de răsărit şi
longobarzi, Italia bizantină păstrând exarhatul Ravennei, ducatele
Istriei, Veneţiei, Genovei, Pentapolei (Pentapolisului), Romei şi
Neapolelui, o parte din Italia de sud şi insulele Sicilia, Sardinia şi
Corsica, iar Italia longobardă cuprinzând nordul, centrul şi o parte din
sudul ţării. Statul longobard era format din regatul longobard propriu-
zis, care cuprindea Italia nordică şi o parte din cea centrală şi ducatele
din Spoleto şi Benevent.

3. Regatul vizigot
Până la începutul secolului VI, regatul vizigot cuprindea sudul şi
centrul Galliei şi cea mai mare parte a Spaniei. După ce francii
cuceresc în 507-508 Gallia centrală şi sudică, vizigoţii nu mai deţin în
această provincie decât regiunea de coastă din sud, numită Septimania
iar regatul lor intră în declin. Regatul vizigot s-a transformat astfel
dintr-un stat gallo-hispanic ce avea capitala la Toulouse, într-un stat
aproape numai hispanic, cu capitala la Sevilla, apoi la Toledo.
Profitând de luptele interne din regatul vizigot, armatele
Imperiului roman de răsărit au ocupat partea de sud-est a Spaniei, cu
oraşele Cordoba şi Cartagena (550-554). Energicul rege Leovigild (568-
586) a izbutit să recucerească de la bizantini Cordoba şi Malaga iar în
anul 585 a izbuti să anexeze regatul suevilor, poziţionat în nord-vestul
Peninsulei Iberice. Fiul său, Recared I (586-601) adoptă în anul 589
creştinismul de rit catolic, obţinând un sprijin din partea Bisericii
împotriva turbulentei nobilimi vizigote ce era încă adepta ereziei
ariene. Treptat, nobilii şi vizigoţii de rând vor trece la catolicism iar
regatul vizigot din Spania va deveni un fel de stat roman aflat în declin.
Regele Wamba (672-680) încearcă să întărească formele de cultură
şi organizare germanică în regatul vizigot dar conflictele interne,
reducerea armatei, creşterea puterii aristocraţiei şi a discrepanţei
dintre săraci şi bogaţi slăbesc ireversibil puterea regatului vizigot. De
aceea, cei 90.000 războinici ai ultimului rege vizigot Roderic sunt
înfrânţi la 19 iulie 711 de cei 7.000 de războinici arabi conduşi de Tariq
ibn Ziayd în apropiere de Rio Barbate. Odată cu cucerirea Spaniei de
către arabi, regatul vizigot dispare din istorie.

4. Regatul vandal

32
 Conduşi de excepţionalul rege Genseric sau Geiserich (389-477),
circa 15-20.000 de luptători vandali trec Gibraltarul în 429, fără să
întâmpine rezistenţă armată şi se stabilesc de-a lungul coastei nord-
africane unde întemeiază un regat cu capitala la Cartagina. Băştinaşii
berberi i-au primit ca pe nişte eliberatori iar romanii au fost nevoiţi să
încheie cu ei o alianţă (foedus). În anul 455 vandalii ocupă şi jefuiesc
Roma timp de 14 zile, iar flota lor realizează timp de decenii o
adevărată blocadă maritimă a Italiei.
Statul vandal intră în declin odată cu moartea lui Genseric.
Incapacitatea urmaşilor săi Hundrich, Gunthamund, Thrasamund, Hildrich,
clima africană greu de suportat pentru nişte oameni veniţi din
ţinuturile Mării Baltice, epidemiile dese, atacurile triburilor berbere de
la hotare, conspiraţiile nobilimii romane şi certurile dintre facţiunile
aristocratice vandale au făcut ca regatul vandal să devină o pradă
uşoară pentru bizantini. În aceste condiţii, armata imperială bizantină
condusă de genialul general Belizarie a debarcat în Africa de nord şi a
înfrânt pe vandali în apropierea Cartaginei, la Ad decimum şi la
Tricamarum (toamna anului 533), luându-l prizonier pe ultimul rege vandal,
Gelimer. Până în primăvara anului 534 armata bizantină a ocupat în
întregime Africa vandală şi insulele Sardinia, Corsica şi Baleare,
punând capăt existenţei istorice a regatului vandal.
Stăpânirea Africii vandale, a Spaniei vizigote şi a Italiei ostrogote
de către bizantini nu a avut sorţi de izbândă pe termen lung datorită
deosebirilor de natură economică, socială, politică şi spirituală, ce s-au
accentuat necontenit între Bizanţ pe de o parte, occidentul Europei şi
nordul Africii pe de altă parte.

5. Statul franc merovingian şi carolingian

Aşezaţi în calitate de federaţi ai Imperiului roman în Toxandria, la

sud de gurile Rinului (358), francii salieni s-au extins treptat între cursul inferior
al Rinului si Somme, având drept centre mai importante Tournai si Cambrai. Pe la
mijlocul secolului al V-lea, francii ripuari s-au aşezat în regiunea din jurul
oraşului Köln. În timpul regelui franc salian Chlodovech (Clovis) (481-
511) din dinastia Merovingienilor, francii au luat în stăpânire cea mai
mare parte a Galliei. În 486 Chlodovech a înfrânt la Soissons pe
Siagrius, un fost guvernator roman devenit „rege al romanilor” din
Gallia de nord-vest, ale cărui posesiuni le-a anexat, iar pe la 496 a
învins pe alamani şi a ocupat regatul alaman din Alsacia. Atrăgându-şi
o parte din nobilimea şi din clerul galo-roman din Gallia vizigotă,
Chlodovech a izbutit să-i înfrângă pe vizigoţi în bătălia de la Vouillé
(507) şi, cu excepţia Provenţei şi a Septimaniei, să ocupe toate
posesiunile vizigote de la sud de Loara. Ulterior, francii au cucerit
Thuringia (531) şi Burgundia (532-534), au silit pe ostrogoţi să le
cedeze Provenţa (536) si, pe la mijlocul secolului, şi-au impus
dominaţia asupra saxonilor, bavarezilor şi suabilor. Astfel, către
mijlocul secolului al VI-lea, regatul franc ajunsese cel mai întins şi cel
mai puternic stat din Europa apuseană.
La moartea întemeietorului statului franc, Chlodovech (511), potrivit conceptului
patrimonial germanic despre stat, cei patru fii ai săi au împărţit statul franc în
patru regate separate, regrupate ulterior în regatele Neustriei,
Austrasiei şi Burgundiei.
În a doua jumătate a secolului al VII-lea, ca urmare a reducerii
necontenite a fondului funciar al regalităţii, secătuit datorită împărţirii

33
de danii făcute „fidelilor”, regii merovingieni, lipsiţi tot mai mult de
mijloacele materiale ale exercitării puterii, s-au transformat din regi
efectivi în „regi trândavi". Locul lor în conducerea statului a fost luat de
o grupare a aristocraţiei condusă de administratorul palatului sau
majordom (major domus). Din ultimele decenii ale secolului al VII-lea un rol tot mai
însemnat a revenit majordomilor din regatul Austrasiei, aleşi din
rândurile familiei Arnulfinilor şi, îndeosebi, lui Pepin al II-lea de Herstal
(680-714). După moartea sa, funcţia de majordom al Austrasiei a fost
luată de fiul său natural, Carol Martel (715-741), de la al cărui nume
provine denumirea dinastiei carolingiene. Acesta a restabilit unitatea
statului franc şi, prin victoria repurtată asupra arabilor la Poitiers (732),
a oprit expansiunea arabă la nord de Pirinei. Fiul său, majordomul
Pepin cel Scund (741-751) a înlocuit dinastia merovingiană, care
domnea numai cu numele, cu dinastia proprie în 751, an în care a fost ales
rege.
Fiul său, Carol cel Mare (768-814), a purtat numeroase campanii de
cucerire. În urma campaniei din Italia din anii 773-774, el a alipit
statului franc regatul longobard, luându-şi titlul de „rege al francilor şi
al longobarzilor si patriciu al romanilor". Profitând de luptele interne
din Spania arabă, francii au făcut în anul 778 o expediţie la sud de
Pirinei, dar eşecul din faţa Zaragozei i-a silit să se retragă. Cu prilejul
retragerii, ariergarda francă, condusă de „prefectul" mărcii Bretaniei,
Hruotland, a fost surprinsă şi nimicită în defileul de la Roncevaux de
către muntenii basci din Gasconia, episod care a constituit, sub o
formă remaniată, subiectul poemului epic Cîntecul lui Roland. În urma
unor noi expediţii întreprinse între 785 şi 812, francii au cucerit de la
arabi partea de nord-est a Spaniei, cu Barcelona, punând bazele
mărcii Spaniei.
O rezistenţă mult mai puternică a întâmpinat expansiunea francă
din partea saxonilor, care ocupau ţinuturile din nord-vestul Germaniei,
saxonii aflându-se în faza destrămării organizării gentilice şi a apariţiei
claselor sociale. După un război aproape neîntrerupt de mai bine de
trei decenii (772-804), Carol cel Mare a anexat Saxonia.
Francii au organizat împotriva avarilor, care îşi aveau centrul
stăpânirii în Panonia, mai multe expediţii între 791 şi 808, in urma
cărora aceştia au fost înfrânţi, iar o parte din ţinuturile stăpânite de ei
a fost ocupată, constituind nucleul „mărcii de răsărit” (viitoarea
Austrie).
În urma acestor campanii, la sfârşitul secolului al VIII-lea, în cuprinsul
statului franc se găseau reunite Galia, Italia nordică şi centrală, Spania
de nord-est precum şi întinse ţinuturi de la est de Rin. Papalitatea se
afla şi ea sub protecţia regelui franc. Cu prilejul venirii lui Carol cel
Mare la Roma, papa l-a încoronat, iar populaţia din Roma l-a aclamat,
potrivit tradiţiei romane, pe suveranul franc ca împărat roman, la 25
decembrie 800. Renovatio Romani Imperii reprezenta, însă, numai o
restaurare nominală a Imperiului roman. Prin structura sa teritorială şi

34
prin instituţiile sale politice, noul imperiu era de fapt un imperiu franc
carolingian, o continuare a regatului franc merovingian. El nu
cuprindea decât o parte a fostului Imperiu roman de apus, în schimb
stăpânea teritoriul Germaniei de la Rin până la Elba, centrul său de
greutate deplasându-se din bazinul occidental al Mediteranei spre
Galia, care reprezenta nucleul puterii sale, şi spre Germania.
Creat de o personalitate de excepţie, Imperiul Carolingian a
supravieţuit mai puţin de jumătate de secol după moartea
întemeietorului său datorită incapacităţii urmaşilor săi. Acest imperiu s-a
dezmembrat în 843 prin tratatul de la Verdun în patru state componente:
Italia, Lotharingia (Lorena), Germania, Franţa.

6. Britannia anglo-saxonă

Retragerea administraţiei şi armatei romane din Britannia în anul

407 a facilitat pătrunderea anglo-saxonilor în insulă, în condiţiile în
care populaţia celtă şi celto-romană era dezorganizată şi dezmembrată
politic, fiind totodată atacată de triburile picţilor şi scoţilor din nordul
insulei. Originare din peninsula Iutlanda şi, respectiv, regiunea
Schleswig-Holstein, triburile de iuţi (juţi) şi anglo-saxoni au început să
migreze în Britannia pe la jumătatea secolului al V-lea. Aşezarea anglo-
saxonilor şi juţilor în Britannia s-a făcut în două etape principale, pe
parcursul unui secol şi jumătate, având ca rezultat formarea mai
multor state.
În prima etapă (449-519), după lupte aprige cu celţi, migratorii
au reuşit să înfiinţeze patru regate şi anume Kent, înfiinţat de juţi,
Sussex, Wessex înfiinţate de saxoni şi East Anglia, înfiinţat de angli. La
capătul unei lungi perioade de lupte, celţii obţin prima lor victorie
importantă la Mons Badonicus, pe care legenda o atribuie celebrului rege Arthur.
Această victorie a fost atât de categorică, încât atacurile migratorilor
au fost oprite pentru o perioadă de 30 de ani.
În a doua etapă (552-600) a cuceririi Britanniei, anglii au întemeiat regatele
Mercia şi Northumberland (Northumbria) iar saxonii regatul Essex. Populaţia
celtică ce nu a fost supusă a fost împinsă spre vestul şi nordul insulei în
Devon, Cornwall, Wales şi Scoţia, de unde a luptat în secolele
următoare cu nou createle regate şi cu statul englez. Prin Cornwall, o
parte din celţi au emigrat în Peninsula Armorica de pe continent, căreia i-
au schimbat numele în Bretagne (Bretania).
Formarea celor şapte state – HEPTARHIA – a fost urmată de o
lungă perioadă de lupte interne pentru supremaţie, lupte ce au condus
în cele din urmă la unificarea politică a anglo-saxonilor. În secolul IX s-a
impus definitiv regatul Wessex (care va deveni ulterior nucleul statului
anglo-saxon unificat) prin regele Egbert (802-839) care crescuse la curtea lui
Carol cel Mare. În vremea sa încep atacurile danezilor asupra Angliei, care

35
debutaseră prin prădarea mănăstirii Lindisfarne (793), an care
marchează convenţional începutul erei vikinge. Danezii încep
cucerirea sistematică a Angliei începând cu anul 866, atacurile lor fiind
oprite temporar de nepotul lui Egbert, Alfred cel Mare (871-899).
După o perioadă de recrudescenţă a atacurilor daneze la
începutul secolului al XI-lea, care au avut ca rezultat constituirea unei
uniuni dinastice de scurtă durată între Danemarca, Norvegia şi Anglia,
având în frunte pe regele danez Knut cel Mare (1013-1035), Anglia şi-a
redobândit independenţa iar tronul a revenit lui Eduard Confesorul
(1042-1066) din vechea dinastie anglo-normandă.

Concluzii generale. Constituirea aşa-ziselor „regate barbare” în

vestul Europei şi în nordul Africii nu a reprezentat o discontinuitate cu
istoria Imperiului Roman de Apus, deoarece germanicii, mult inferiori
romanilor în materie de cultură şi de civilizaţie, au fost nevoiţi să
adopte şi să adapteze atât instituţiile economico-fiscale şi
administrative, cât şi diverse elemente de cultură şi de civilizaţie
existente în statul roman.
Regatul ostrogot, constituit pe teritoriul Italiei, a fost creat de regele Teodoric cel
Mare (Dietrich von Bern = Verona) din eposul medieval timpuriu germanic. În cadrul
acestui regat, a avut loc o fuziune a elementelor de cultură şi civilizaţie
gote şi romane, cu preponderenţa celor romane. Sfârşitul acestui regat
s-a datorat dorinţei împăratului bizantin Justinian (527-565) de a
recuceri teritoriile ce aparţinuseră Imperiului Roman de Apus.
Regatul vizigot, mai întâi galo-hispanic iar ulterior hispanic, a fost
constituit mai cu seamă datorită priceperii şi energiei regelui Alaric I.
Vizigoţii au fost izgoniţi de franci din Gallia şi au constituit în Spania un
regat independent, care a supravieţuit în condiţiile manifestării cvasi-
permanente a unor lupte pentru supremaţie între nobilime şi
regalitate, a exploatării păturilor de jos şi a unei economii devenită în
general ineficientă după alungarea evreilor, până în anul 711, când a
fost cucerit de către arabi.
Regatul vandal din nordul Africii a fost o creaţie politică exotică,
datorată aproape în totalitate însuşirilor de conducător genial a regelui
Genseric (Geiserich). Urmaşii săi, care nu au avut nici pe departe
calităţile acestuia, nu au putut rezista încercărilor de recucerire
metodică întreprinse de bizantini, ultimul lor rege, Gelimer, fiind luat
prizonier de către vestitul general bizantin Belizarie.
Statul franc a fost formaţiunea politică cea mai durabilă
întemeiată de către triburile germanice şi a avut un rol capital în
conturarea destinului Europei occidentale. Statul franc merovingian a
devenit apărătorul papalităţii, iar dinaştii statului franc carolingian au
oprit expansiunea arabă în Gallia. Carol cel Mare a refăcut parţial
hotarele Imperiului Roman de Apus.
Britannia anglo-saxonă a fost împărţită într-un conglomerat de
state ce luptau între ele pentru supremaţie (Kent, Sussex, Wessex,

36
Essex, East Anglia, Mercia şi Northumberland). În secolul X s-a impus în
mod definitiv regatul Wessex. Danezii cuceresc Britannia (Anglia), care
îşi redobândeşte independenţa în vremea lui Eduard Confesorul.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi structura duală a instituţiilor politice din regatele

barbare.
2. Arătaţi specificul puterii regale în regatele barbare şi diferenţa
între conceptul roman şi conceptul barbar de stat.
3. Rezumaţi succint structura organelor administraţiei locale în
Gallia francă; Italia ostrogotă şi Britannia anglo-saxonă.
4. Prezentaţi succint istoria regatelor ostrogot, vizigot şi vandal.
5. Arătaţi momentele principale din istoria Galliei merovingiene.
6. Rezumaţi succint istoria statului carolingian.
7. Prezentaţi cele două etape ale cuceririi Britanniei de către juţi
şi anglo-saxoni, ca şi evoluţia ulterioară a Heptarhiei.

ŢĂRILE SCANDINAVE ÎN SECOLELE IX-XI

Normanzii (vikingii) au reprezentat ultimul val de migratori

germanici care au afectat Europa. Iscusiţi navigatori şi valoroşi
războinici, aceştia au reuşit să organizeze politic teritoriile slavilor de
răsărit (varegii suedezi), să cucerească Anglia, să se stabilească în
nordul Franţei, să jefuiască toată Europa occidentală şi nordul Africii,
să creeze prima republică din Europa (Islanda, creaţie a vikingilor
norvegieni) şi să ajungă în America înaintea lui Cristophor Columb
(Eric cel Roşu şi Leif cel Norocos, vikingi norvegieni). Contribuţia lor la
crearea unor forme de cultură şi civilizaţie în Occident a fost
apreciabilă.

37
 1. Normanzii. Origini şi dezvoltare

Prin denumirea de normanzi (oamenii nordului) se înţelege un

conglomerat de triburi de origine germanică, aşezate în nordul Europei,
în jurul Mării Baltice. Printre acestea se numărau: anglii, saxonii, frizii,
iuţii, horuzii, nordharii (strămoşii norvegienilor), suionii (strămoşii
suedezilor), gretarii, danii etc. a căror cultură materială şi limbă vorbită
erau foarte asemănătoare. Leagănul popoarelor germanice a fost
Peninsula Scandinavă, unde existenţa unor aşezări este atestată de
săpăturile arheologice, încă din epoca bronzului (2000-900 î.Hr.).
Triburile mai sus menţionate le găsim figurau în izvoare în secolele 1-IV
e.n. Prima etapă a marii migraţii a popoarelor a făcut ca o parte din
aceste triburi prin deplasarea lor în Britannia, să-şi creeze un stat cu o
istorie proprie, altele să se strămute pe continent, astfel că din secolul
al VI-lea prin oamenii nordului se înţelegeau numai popoarele
scandinave. Numele vine de la triburile aşezate în Norvegia (nordhr-wegr
= calea nordului), numite Nordhmadhr (oameni din Nord, sau simplu Nordman).
Cronicarii franci au extins denumirea şi. asupra danezilor aşezaţi în
Scania, care în cursul secolului al VI-lea au ocupat Halland, Blikinge.
insula Bornholm, Iutlanda şi cea mai mare parte care închide intrarea
în Marea Baltică, dându-i forma latină de Normannus.
Între secolele IX-XI normanzii sunt cunoscuţi şi sub numele de
vikingi. Şi de data aceasta numele a fost dat tot de norvegieni. Aceştia,
în jurul anului 800, au întemeiat o formaţiune politică în apropierea
fiordului Oslo numită Wiken, de aici, conform unor interpretări, şi
denumirea de viking dată locuitorilor (de la cuvântul vik = fiord, în
norvegiană). Alţi specialişti înclină să creadă că viking se traduce corect
prin „expediţie războinică întreprinsă pe mare”, de unde a derivat apoi
cuvântul de războinic (vikingr). Aşa se explică de ce, odată cu migraţia
din secolul al IX-lea, danezii figurează şi ei printre vikingi. În ce
priveşte suedezii, ei au fost desemnaţi cu numele de varegi, adică
negustori sau luptători, deoarece ei şi-au făcut apariţia la
Constantinopol, trecând prin teritoriile slavilor de răsărit, ca mercenari
şi negustori în acelaşi timp (Voeringjar).
Migrarea normandă, spre est şi spre vest, a fost pregătită de
două secole de evoluţie. Este vorba de o societate care, în chip
sporadic, intrase deja în legătură cu popoarele şi statele de pe
continent. Perioada premergătoare, aşa numita civilizaţie Vendel (sec.
VI-VIII), este marcată de numeroase schimburi materiale ce au existat
între normanzi şi Europa occidentală, ceea ce dovedeşte că istoria
normanzilor este strâns legată de dezvoltarea generală a istoriei
Europei, lucru firesc dacă ţinem .seamă că, încă de timpuriu,
populaţiile din nord veniseră în contact cu egiptenii, grecii şi romanii.
În mormintele de la Vendel (lângă Uppland) s-au găsit arme, bucăţi de
sticlă, stofe, provenite din Gallia sau chiar din regiuni mai depărtate.

38
Desenele ornamentale de pe obiectele aflate în .aceste morminte
atestă şi ele cunoaşterea Europei occidentale de către normanzi. Din
această perioadă datează celebrele morminte-corabie de femei de la
Tuna (Västmenland-Suedia), a căror inventar este o mărturie nu numai
a legăturilor cu continentul, ci şi cu lumea orientală. Împrumuturile
culturale au fost şi ele frecvente. În motivele picturale de pe pietrele
funerare din Gotland (Suedia), mai ales cele datând din secolul al XIII-
lea, se întâlnesc reprezentate Valhalla şi scene din legenda
Niebelungilor, proprie germanilor de pe continent. Din perioada Vendel
datează şi unele încercări de colonizare. În secolul al VI-lea danezii au
atacat în două rânduri coastele Galiei de nord, în 528 şi 574.
Amândouă incursiunile au fost respinse. Gotlandezii, însă, între 650 şi
800 au întemeiat câteva aşezări în nord-vestul Lituaniei, ca: Grobin,
Apuole, Elbing. Dar expediţiile normande abia cu secolul al IX-lea,
odată cu perioada vikingă, au căpătat un caracter violent. Un călugăr
irlandez nota: ,,bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, nobili şi ţărani, fiecare
a suferit în casa sa cazne, lovituri şi împilări din partea acestor oameni
îndrăzneţi, sălbatici, străini şi cu totul păgâni. Cuvintele reflectă
spaima generală ce cuprinsese mulţimea la apariţia unor noi
incursiuni. Fenomenul migrării, însă, nu a rezultat din cruzime şi
sălbăticia vikingilor, ci dimpotrivă, el a fost urmarea evoluţiei social-
economice şi politice la care ajunseseră normanzii în secolele IX-XI.

2. Dezvoltarea social-economică şi politică popoarelor

scandinave

În această perioadă danezii, norvegienii şi suedezii au cunoscut o

creştere a producţiei agricole în regiunile cu climă mai blândă.
Vecinătatea mării, ţărmurile adânc crestate au făcut din
normanzi navigatori iscusiţi. Ei au contribuit la îmbunătăţirea tehnicii
navale aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice de la Nydam,
Gokstad şi Oseberg. Normanzii au inventat chila, precum şi unele
aparate de bord care le permiteau să se orienteze, chiar şi în zilele cu
ceaţă. Ambarcaţiuni uşoare dar stabile, corăbiile vikinge puteau să
plutească atât pe mările agitate cât şi pe fluvii. În prelucrarea
lemnului, normanzii s-au dovedit meşteri iscusiţi, corăbiile, casele,
mobilierul fiind totodată împodobite cu sculpturi deosebit de frumoase,
atestând o adevărată artă in lemn.
Prelucrarea fierului, deşi la popoarele nordice a apărut târziu, în
secolul I, a cunoscut o dezvoltare rapidă, iar între secolele VI-IX un înalt
grad de specializare. Armele de provenienţă normandă erau
considerate în Europa ca fiind executate cu o măiestrie deosebită şi
având o rezistenţă mai mare. Ele sunt cunoscute datorită
numeroaselor exemplare găsite în mormintele varege (de pildă
Staraia-Ladoga, Gnezdo) şi din miniaturi reprezentând normanzi

39
înarmaţi. Săbiile normande pot fi uşor recunoscute, ele fiind
împodobite cu diferite figuri geometrice (cruci, cercuri, spirale ce
aveau un scop magic, de îndepărtare a spiritelor rele. În marea lor
majoritate erau însemnate cu caractere runice, fapt ce uşurează
recunoaşterea lor.
Aşezările descoperite, fie în Danemarca, fie în Suedia atestă
diferenţierile sociale din cadrul societăţii normande. Primul tip de
aşezări, care trebuie să fi fost şi cele mai numeroase, îl formează
satele, ele presupunând existenţa mai departe a unor forme
comunitare de viaţă. Satele erau populate de cultivatori liberi (bondi).
Pământul arabil se întindea în jurul satului, protejat printr-o palisadă de
lemn. Alt tip de aşezare îl constituie gospodăriile mari, un fel le ferme
risipite, aparţinând unor familii de oameni bogaţi (jarli), care cultivau
pământul cu ajutorul mâinii de lucru aservite. În secolul al X-lea un loc
important îl ocupau porturile cu caracter comercial şi meşteşugăresc,
printre care se numărau Birka (Suedia), Hedeby (Danemarca), Kaupang
(Norvegia), Holingstedt (Danemarca). Ele se aflau în apropierea unei
fortificaţii şi aveau o suprafaţă redusă; multe erau formate dintr-o
singură stradă. Casele şi prăvăliile, construite din piatră şi lemn, erau
aşezate cu faţa spre apă, fiecare având un mic debarcader.
Danezii, norvegienii şi suedezii aveau un mod de viaţă
asemănător, vorbeau o limbă apropiată, aveau aceleaşi credinţe. La fel
ca la toate popoarele germanice, zeul principal era Odin, din care se
credea că descind regii şi preoţii. Alte divinităţi adorate de normanzi
erau : Thor, zeul tunetului, Frey, zeul fertilităţii (avea şi o variantă
feminină, Freya), Baldr, zeul luminii şi al veseliei etc. Centrul religios îl
forma templul din Uppsala, cel mai însemnat şi cel mai vechi sanctuar
al cultului păgân din lumea scandinavă.
Aşa cum însăşi organizarea lor social-economică o cerea,
normanzii erau conduşi de un rege (konung). Regalitatea de tip tribal s-a
transformat cu timpul într-o regalitate de stat. ÎN DANEMARCA, prima formaţiune
statală s-a constituit în cursul secolului al VI-lea în insula Sjaelland, cu
capitala la Lejre. Statul nu a avut o stabilitate politica. El s-a destrămat
şi a fost refăcut abia în secolul al IX-lea sub regele danez Godfred. Sub
Harald Dinte Albastru (940-986 aproximativ) statul s-a întărit, iar
regele a adoptat creştinismul.
ÎN NORVEGIA, primele formaţiuni statale au apărut la sfârşitul
secolului al VIII-lea în regiunile Oslo şi Trondheim. Diferitele stătuleţe şi
uniuni de triburi s-au unit sub Harald Păr Frumos (868-930) într-un
singur stat. Dar o unificare trainică a Norvegiei s-a realizat abia la
sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea sub Olaf
Trryggfesson (995-1000). De numele lui se leagă şi introducerea
creştinismului în Norvegia, dar norvegienii au continuat încă multă
vreme practicile păgâne. În tot acest timp Norvegia a trebuit să lupte
contra tendinţelor de cucerire ale Danemarcei, fiind încorporată pentru
prima dată în acest stat în 930.

40
 ÎN SUEDIA este cunoscută dinastia de la Uppsala începând cu
secolul al X-lea, dar reprezentanţii ei erau mai mult nişte şefi de trib.
Primul rege atestat de izvoare este Olaf Skotkonung (965-1022), care a
impus poporului creştinarea. Prin adoptarea creştinismului de rit catolic
ţările nordice au intrat în circuitul politic al ţărilor Europei occidentale.

3. Expediţiile normande

Accentuarea diferenţelor sociale şi apariţia statelor constituie

doar una dintre explicaţiile migraţiei normande. În fapt, membrii unei
societăţi obişnuiţi cu forme sociale egalitare nu acceptau uşor
subordonarea şi, de aceea, plecau în căutarea unor noi teritorii. O altă
explicaţie constă în creşterea numărului populaţiei, ceea ce făcea ca
bunurile materiale să nu mai fie îndestulătoare pentru toată
colectivitatea. La acest fapt, trebuie adăugată psihologia războinică a
vikingilor, setea lor de aventură şi credinţa religioasă conform căreia
cei căzuţi în bătălie aveau parte de bucuriile din raiul lui Odin.
Expansiunea vikingă a fost uşurată şi de situaţia politică din
Europa occidentală, unde slăbiciunea statelor succesorale ale
Imperiului Carolingian şi necontenitele lupte dintre regatele anglo-
saxone făceau imposibilă realizarea unui front comun contra
războinicilor nordici.
Expansiunea normandă s-a făcut în trei direcţii principale. Danezii
au atacat coastele învecinate dinspre nord-vest şi sub-vest, norvegienii
s-au îndreptat, potrivit aşezării lor geografice, înspre nord, iar suedezii
au pornit spre sud-est, în căutarea unui nou drum comercial spre
Constantinopol.
DANEZII au atacat concomitent Franţa şi Anglia, pătrunzând pe
gurile fluviilor Sena, Loara, Tamisa. Expediţiile au început în anul 793
când vikingii pradă mănăstirea Lindisfarne de pe coasta de nord a
Angliei. Acest an marchează convenţional în istorie începutul
erei vikinge. Din 820 jafurile se repetă asupra mănăstirii Noirmoutier,
situată pe o insulă din sudul Franţei. Aceste razii ţineau de un obicei
numit Strand hugg, care dădea dreptul navigatorilor vikingi să se
aprovizioneze în locul unde acostau. Cu timpul ele s-au transformat în
adevărate expediţii nu numai de jaf, ci şi de cucerire. Între 841 şi 872
danezii ocupă teritoriul de la nord de fluviul Humber, după ce
devastează Kent, Hampshire şi Dorset. În aceeaşi perioadă, ei pustiesc
Nantes, Chartres, Paris, iar în 881 ajung până la Aachen, unde pradă
mormântul lui Carol cel Mare. Pentru a pune capăt acestor atacuri.
regele Carol cel Simplu a cedat căpeteniei vikinge Rollon, provincia din
nord-vestul Franţei numită de atunci Normandia (Tratatul de la Saint-
Clair sur Epte din 911).
NORVEGIENII au cucerit în cursul secolului al IX-lea insulele Faröer,
Shetland, Orcade (Orkney), Hebride. Între 830 şi 839 au ocupat Irlanda,
iar în 870 s-au stabilit în Islanda unde au întemeiat un stat cu capitala

41
la Reykiawik. Pornind din Islanda, vikingul norvegian Erik cel Roşu a
descoperit în 931 Groenlanda (981). Fiul său, Leif cel Norocos, a ajuns în
jurul anului 1.000 pe coastele Labradorului, într-o regiune pe care a numit-o Vinland.
SUEDEZII s-au implicat în expediţii ce au avut un caracter mai
paşnic. În secolele IX-X varegii şi-au croit drumul spre Imperiul Bizantin
trecând peste teritoriile slavilor de răsărit. Din Golful Finic ei au navigat
pe fluviile Neva, Nipru şi Volga, dând naştere la drumul comercial
numit ,,de la varegi a greci”.
Migrarea normandă a avut urmări complexe. Normanzii au
întemeiat în cursul expansiunii lor unele centre de schimb şi au
contribuit la dezvoltarea relaţiilor comerciale iar ţinuturile de la Marea
Nordului şi Marea Baltică devenind noi zone comerciale. Totodată,
normanzii s-au făcut intermediari ai negoţului dintre Europa nordică,
răsăritul rusesc, Bizanţ şi califatul arab În atacurile lor succesive şi
nevoia unei apărări locale, vikingii au accelerat cristalizarea relaţiilor
feudale în Europa apuseană şi au determinat în mare parte unificarea
statelor anglo-saxone. Migraţia a contribuit la formarea unor state noi,
mai cu seamă a celor trei state Danemarca, Norvegia şi mai ales
Suedia. În regiunile în care s-au aşezat, normanzii au dovedit o
deosebită capacitate de adaptare la condiţiile social-economice locale,
însuşindu-şi instituţiile noi pe care le întâlneau, fapt care a uşurat
contopirea lor cu populaţiile autohtone cucerite (de pildă în Rusia şi
Normandia).

Rezumat şi concluzii generale. Normanzii (vikingii), din

ramura nordică a triburilor germanice, au avut o influenţă
considerabilă asupra destinului politic şi cultural al Europei occidentale.
Migraţia lor s-a desfăşurat atât în apusul, cât şi în răsăritul Europei.
Vikingii norvegieni au descoperit şi colonizat Islanda (prima republică
din Europa), insulele Shetland, Orkney (Orcade), Faröer, Hebride,
Groenlanda şi, prin Eric cel Roşu şi Leif cel Norocos au atins ţărmurile
Labradorului. Vikingii danezi au cucerit şi colonizat Anglia, au atacat
Franţa, Spania şi Germania iar vikingii suedezi au cucerit şi organizat
teritorii întinse din Rusia Europeană, creând prima formaţiune statală a
slavilor de răsărit (Rusia kieveană). Totodată, în mod practic, nu există
dinastie din vestul Europei medievale, care să nu aibă un aport mai
mare sau mai mic de sânge viking. Cultura şi civilizaţia vikingilor au avut
trăsături remarcabile, originale.
Primele formaţiuni politice ale vikingilor apar în secolul VI
(Sjaelland, Danemarca), VIII (Oslo şi Trondheim, Norvegia) şi X (Uppsala,
Suedia).

Fixarea cunoştinţelor
1. Arătaţi originea şi explicaţia termenilor viking, normand,
vareg.

42
2. Precizaţi câteva elemente legate de originea şi dezvoltarea
populaţiilor scandinave.
3. Prezentaţi succint istoria timpurie a Norvegiei, Suediei şi
Danemarcei.

STATELE SLAVE ÎN SECOLELE VII-XVII

Populaţiile slave au jucat în estul Europei acelaşi rol istoric

pe care l-au avut populaţiile germanice în vestul Europei. Mai
concret, ele au jucat rolul stratului superior de populaţie care s-a

43
suprapus peste adstratul etno-lingvistic preroman şi stratul
roman (acolo unde a existat), contribuind în chip decisiv la
conturarea hărţii etno-lingvistice actuale a estului Eurpei.
Vasta istorie a popoarelor slave nu poate fi rezumată, fie şi
lapidar, în paginile unei singure prelegeri de acest tip. De aceea,
în cele ce urmează vom trata istoria vechilor slavi şi istoria
statelor feudale timpurii Bulgaria, Serbia, Polonia şi Rusia
Kieveană, care s-a împletit de multe ori cu istoria românilor.

1. VECHII SLAVI

Conform opiniei specialiştilor, patria primitivă a slavilor se

afla în secolele IV-III î.d.Hr. într-un areal restrâns faţă de
extinderea lor ulterioară, vechii slavi trăind în jurul bazinului
Pripetului (afluent apusean al Niprului), spre cursul mijlociu al
Vistulei la apus şi bazinul de mijloc al Niprului la răsărit. De aici,
aproximativ la începutul secolului I d.Hr., vechii slavi s-au
deplasat mai cu seamă spre est (până către Podişul Valdai şi cel
al Rusiei Centrale), în regiunea păduroasă de la nord de Pripet şi
spre nord-vest (până la Oder, asimilând populaţia neslavă a
veneţilor, al căror nume l-au luat. În consecinţă, slavii sunt
menţionaţi în secolele I-II d.Hr sub numele de venedi sau veneti de
către Pliniu cel Bătrân, Tacitus şi Ptolemeu. Acest termen s-a
păstrat până târziu la popoarele germanice sub forma de wenden
sau winden. Într-o hartă romană din secolul IV d.Hr (Tabela
Peutengiriană) şi în lucrările unor scriitori din sec. IV d.Hr (Procopius
din Caesarea, Jordanes) ei apar sub numele de veneti, anti, sclaveni sau sclavi.
Ultimele două denumiri reproduc numele cu care vechii slavi de
denumeau pe ei înşişi – slovene.
În primele secole ale erei de după Hristos, slavii locuiau pe
teritoriul de astăzi al Poloniei şi în nord-vestul Rusiei şi Ucrainei,
între Nipru şi Oder, vorbind o limbă comună, denumită de către
specialişti slava comună. Începând din secolele II-III, unele triburi slave s-
au extins spre sud-vest între Oder şi Elba (în spaţiul părăsit de triburile
germanice), spre est, pe teritoriul Rusiei vechi şi spre sud,
traversând Pannonia şi teritoriul ţării noastre, pentru a ajunge în
sudul Dunării. Slavii rămaşi la nord de Dunăre, pe teritoriul ţării
noastre, au fost asimilaţi treptat de către populaţia romanizată
băştinaşă.
Deoarece mărturiile scriitorilor antici referitoare la slavi
sunt de multe ori fragmentare sau neconcludente, cercetătorii le
completează în bună măsură cu informaţiile lingvistice şi
arheologice. Pe baza ultimelor tipuri de izvoare s-au elaborat
diverse teorii ce le atribuie slavilor fie o origine asiatică, fie una
europeană, etnogeneza slavilor fiind o problemă ştiinţifică

44
 incomplet soluţionată. Potrivit limbii, slavii fac parte din marea
familie a limbilor indo-europene, alături de indieni, iranieni,
romani, celţi, germanici ş.a. În cursul secolelor, slavii s-au
contopit cu diverse triburi vecine precum şi cu unele părţi din
triburile celtice, gotice, tracice, sarmatice, turanice ş.a., care în
multe regiuni au dispărut în marea masă slavă, influenţând însă
limba slavă veche. Oricum ar fi însă luate lucrurile, asimilarea
unor neamuri neslave a avut un rol secundar în etnogeneza
slavilor. În procesul de migrare de la locul de origine (mlaştinile
Pripetului) s-au constituit, în funcţie de direcţia de migrare, trei
ramuri ale slavilor:
- slavii de sud
- slavii de apus
- slavii de răsărit

2. SLAVII DE SUD

Această ramură a slavilor este reprezentată mai cu seamă de

slovenii, sârbii, croaţii, muntenegrenii, macedonenii slavi şi bulgarii din
zilele noastre care au început să migreze spre Peninsula Balcanică în
secolul VI, trecând peste teritoriul fostei Dacii, locuite de o populaţie
daco-romană. Pătrunderea şi stabilirea în masă a slavilor la sud de
Dunăre reprezintă un fenomen capital al istoriei sud-estului Europei în
urma căruia s-a modificat întreaga structură etnică a Peninsulei
Balcanice. Migraţia slavilor a dizlocat romanitatea orientală,
împingând-o spre vestul şi sudul peninsulei, reducând considerabil
teritoriile ocupate de populaţia greacă. Spre deosebire de alte neamuri
barbare türce (huni, avari) sau germanice, slavii nu s-au aşezat
niciodată în chip paşnic la sud de Dunăre, ca aliaţi ai Imperiului
Bizantin, „colonizările lor de la sud de Dunăre fiind executate numai cu
forţa (o trăsătură a slavilor), în condiţiile unor expediţii militare de o
cruzime cu totul ieşită din comun (altă trăsătură slavă), asupra căreia
toţi scriitorii bizantini din secolele VI-VII sunt cu totul de acord … De
altfel, încă din secolul al VI-lea, la apariţia lor în Europa de sud-est,
după izvoarele bizantine slavii aveau un caracter dualist, manifestând
în acelaşi timp blândeţe individuală şi ferocitate colectivă” (Constantin
Rezachevici, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu,
Bucureşti, 1988, p. 267).
Pe la mijlocul secolului VI, situaţia provinciilor bizantine de la sud
de Dunăre devine critică, acestea fiind atacate concomitent de slavi şi
de avari. La sfârşitul secolului VI slavii ajung în sudul Greciei, reuşesc
să se stabilească de-a lungul coastei Dalmaţiei, fiind pe punctul de a
invada Italia. Stabilirea slavilor la sud de Dunăre a fost oprită pentru
scurt timp de împăratul bizantin Mauriciu (588-602), care iniţiază
câteva expediţii la Dunăre şi în Pannonia, cu scopul de a-i sili pe slavi şi

45
avari să se retragă. În anul 599-600 împăratul încheie cu slavii şi avarii
un tratat ce stipula că, în schimbul unei plăţi anuale de 120.000
nomisme, aceştia se obligau să nu mai atace imperiul. Înlăturarea lui
Mauriciu în 602 de către Phocas, care a lăsat neapărată linia Dunării şi
şi-a luat trupele din subordine de aici pentru a-l ataca pe împărat, a
dus la stabilirea masivă şi definitivă a slavilor la sudul Dunării, unde ei
stătuseră mai înainte doar pe termene limitate, de 1-2 ani. Slavii
aşezaţi în Peninsula Balcanică vor da naştere, cu timpul, popoarelor
bulgar, sârb, croat, sloven, muntenegrean şi macedonean.

2.1. Statul bulgar în secolele VII-XI

Spre sfârşitul secolului VII bizantinii încearcă să-i subordoneze pe

slavii din regiunea centrală şi de răsărit a Peninsulei Balcanice dar
acest proces este stopat de venirea proto-bulgarilor. Aceştia erau
originari din regiunea râului Volga, unde în prima jumătate a secolului
VII formau o uniune de triburi de neam turanic, sub conducerea lui Kubrat
(Kuvrat). După moartea acestuia, uniunea proto-bulgarilor este distrusă
de khazari. În aceste condiţii, o parte din bulgari, conduşi de fiul lui
Kubrat, Asparuch (Isperich), se stabilesc în Moesia Inferior şi Scythia Minor,
întemeind o formaţiune politică (679-681) recunoscută imediat de
către bizantini. În secolul al IX-lea se formase deja o clasă dominantă
compusă din boliari (boieri), compusă din elemente turanice (proto-
bulgare) şi din cele ale aristocraţiei slave şi ale populaţiei autohtone
traco-romane şi greceşti. În secolele VII-X are loc fuziunea treptată a
slavilor şi proto-bulgarilor, ca elemente etnice constitutive de bază ale
poporului bulgar, la care s-au adăugat, într-o proporţie redusă, cele
traco-romane, greceşti, hunice etc.
Împăratul bizantin Constantin al V-lea (741-775), declanşează o
campanie susţinută împotriva hanatului bulgar, aducându-l pe
marginea prăpastiei. Situaţia este restabilită de puternicul han Krum
(803-814), care pricinuieşte bizantinilor o înfrângere gravă în anul 811. Cu
toate acestea, influenţa bizantină asupra hanatului se intensifică în
timpul lui Omurtag (814-831) şi a lui Boris I (Boris-Mihail, 852-889), care
a luat numele de Mihail după creştinare şi titlul de ţar în 865.
Creştinarea a avut o mare importanţă în devenirea istorică a poporului
bulgar deoarece a influenţat decisiv procesul de asimilare al proto-
bulgarilor de către slavi şi a înlăturat de pe scena politică pe
majoritatea aristocraţilor turanici care erau refractari creştinismului.
Statul bulgar atinge apogeul puterii sale în timpul ţarului Simeon
(893-927), când includea întreg teritoriul dintre Dunăre şi Balcani şi o
mare parte a Traciei, Macedoniei şi Tessaliei. În timpul ţarului Petru
(927-969), bulgarii se confruntă cu un mare pericol extern rezultat din
alianţa dintre împăratul bizantin Nicephor Phocas al II-leea şi cneazul
Kievului, Sveatoslav, care se va stabili în teritoriile bulgare cucerite,

46
visând chiar la cucerirea Constantinopolului (968-969). Sveatoslav este
însă înfrânt în 971 la Silistra de către războinicul împărat bizantin Ioan
Tzimiskes şi izgonit din ţaratul bulgar, care este ocupat de bizantini.
Peste câţiva ani izbucneşte o răscoală antibizantină condusă de
fiii comitelui Nicola, ce reuşesc să desprindă din imperiu o mare parte
din teritoriile foste ale ţaratului bulgar, punând bazele unui stat
puternic, ce preia tradiţiile fostului ţarat bulgar.
Bizantinii reiau ofensiva sub conducerea celui mai războinic
împărat din istoria imperiului, Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025),
supranumit „Bulgaroctonul” („ucigătorul bulgarilor”), care îl înfrânge
pe viteazul ţar Samuel (976-1014), restabilind în 1018 pentru
următoarele două secole controlul imperiului asupra Peninsulei Balcanice.

2.2. Serbia

Triburile slave ce aveau să dea naştere poporului sârb s-au

stabilit într-o regiune muntoasă delimitată de râurile Drina mijlocie,
Ibar, Morava şi Marea Adriagtică. Datorită reliefului, acestea s-au
scindat într-o mulţime de grupuri izolate ce menţineau slabe legături
între ele şi au menţinut până în secolul al IX-lea slabe contacte cu
Imperiul Bizantin.
Procesul de destrămare a societăţii gentilice şi de teritorializare a
triburilor slave a condus la apariţia unor formaţiuni politice prestatale
denumite jupe, conduse de jupani, ultimii devenind treptat vârfurile
aristocraţiei sârbe, cunoscuţi în documentele ulterioare sub numele de
vlasteli sau vlastelini.
Evoluţia mai lentă a procesului de stratificare socială a făcut ca
la sârbi viaţa de stat să se închege relativ târziu, la sfârşitul secolului al
IX-lea, când este menţionat pentru prima dată principatul sârb de
Raşca, condus de jupanul Vlastimir (836-843). Numele regiunii Raşca
provine prin metateză de la cel al fortificaţiei bizantine Arşa din secolul
al VI-lea, localizată în actualul sat Postenie, situat în apropierea
oraşului Novi Pazar. Jupanul Vlastimir s-a opus cu succes bulgarilor dar
a acceptat suzeranitatea politică a Bizanţului, de unde a primit în 874
creştinismul.
Alte formaţiuni politice sârbeşti ca Zahlumie, Travunia şi Dioclea vor
fi menţionate în izvoarele din prima jumătate a secolului următor, când
statul sârbesc de la Raşca îşi redobândeşte în 931 independenţa de
sub stăpânirea bulgarilor sub conducerea lui Ceaslav Clonimirovici (931-
960), care îşi va lua ulterior titlul de „mare jupan”.
Spre sfârşitul secolului X şi începutul secolului XI, principatele
sârbeşti se vor afla fie sub controlul bulgarilor, fie al bizantinilor, pentru
ca după victoria din 1014 a lui Vasile II Bulgaroctonul asupra ţarului
Samuel al bulgarilor, ele să devină din nou, pentru o lungă perioadă,

47
vasale ale Bizanţului.

3. SLAVII DE APUS

În primele secole ale erei creştine, slavii de apus populau

teritoriile dintre Elba şi Vistula, Marea Baltică şi m-ţii Carpaţi. Dintre
aceste teritorii, cehilor şi moravilor le reveneau cursul superior al Elbei şi
regiunea râurilor Vltava şi Morava, slovenii locuiau pe versanţii
meridionali ai Carpaţilor Păduroşi, polanii locuiau între Oder şi Vistula iar
polabii între Elba şi Oder. Prima formaţiune politică a slavilor de Apus a
fost statul lui Samo, născut prin unirea unor mici cnezate în faţa
pericolului reprezentat de khaganatul avar. Primul conducător al
acestui stat a fost Samo (623-658) care, potrivit cronicii francului
Fredegarius (cca. 640-660) fusese un negustor franc ce s-a remarcat în
timpul acestei mişcări de unificare, iar după victorie a fost ales rege şi
a domnit 35 de ani. În anul 628 el opreşte expansiunea bavarezilor iar
după mai multe campanii, principalul pericol, cel reprezentat de francii
regelui Dagobert (629-639). După stăvilirea pericolului franc, statul lui
Samo cunoaşte maxima sa expansiune teritorială, incluzând Cehia,
Moravia, Pannonia, Slovenia, Silezia şi teritoriile ocupate de triburile
slave de pe cursul mijlociu al Elbei. După moartea lui Samo acest stat a
dispărut prin fărâmiţarea sa în mai multe formaţiuni politice mărunte,
pe care izvoarele istorice nu le vor mai pomeni timp de un secol şi
jumătate.

3.1. Polonia în secolele VI-XI

În primele secole ale erei creştine, slavii de pe teritoriul de astăzi

al Poloniei au intrat în contact cu lumea romană care i-a influenţat din
punct de vedere economic şi cultural. Totodată, evoluţia acestor triburi
a fost influenţată de neamurile migratoare ce s-au succedat pe acest
teritoriu: goţi, gepizi, vandali, burgunzi, heruli, huni. Se pare că
majoritatea triburilor polone pe care le cunoaştem în secolele IX-X s-au
format prin secolele VI-IX.
În partea de nord, alături de triburile balto-lituaniene ale pruşilor se
aflau, de-a lungul Mării Baltice, pomeranienii. Spre vest, de la Elba până
la Oder locuiau obodriţii şi polabii. În centrul Poloniei, între Oder şi
Vistula se găseau triburile cele mai numeroase ale polanilor (polonilor),
care vor da numele viitorului regat. Teritoriile locuite de polani (poloni) vor fi numite
ulterior Polonia Mare. Pe Vistula mijlocie până la Bug trăiau mazovienii, pe
cea superioară se găseau vislanii, teritoriul locuit de ei formând mai târziu
Polonia Mică. Pe Oderul superior şi mijlociu, în Silezia superioară şi
centrală locuiau opollanii şi slezanii. Toate aceste triburi vorbeau aceeaşi
limbă şi aveau acelaşi mod de viaţă, fiind grupate în jurul unor centre
preurbane fortificate ca Gniezno, Poznan, Cracovia, Wroclaw, Wolin şi

48
Kolobrzev, ce serveau ca reşedinţă şefilor locali şi cetelor lor de
războinici, numite druzina.
Primul stat polon s-a format în condiţiile progresului economic
din secolele IX-X şi a existenţei pericolului german dinspre vest. Mieszko I,
cneazul Poloniei Mari (963-992) este primul suzeran atestat din punct
de vedere documentar, după tradiţie el fiind cel de-al patrulea suveran
al dinastiei fondate de legendarul Piast. El a reuşit să alipească Poloniei
Mari teritoriile triburilor din Silezia, Mazovia, Pomerania şi Polonia Mică,
ultima fiind revendicată şi de cnezii cehi. Pentru a evita tendinţele
expansioniste ale germanilor mascate de pretextul propagării
creştinismului, Mieszko I se creştinează în 966, când ia fiinţă şi primul
episcopat polon de la Poznan. Totodată, acest dinast recunoaşte
suzeranitatea împăratului german.
Urmaşul său, Boleslaw (992-1025) supranumit Chrobry („cel îndrăzneţ”)
obţine în anul 1000 de la papa Silvestru al II-lea şi împăratul Otto al III-
lea dreptul de a crea un arhiepiscopat la Gniezno şi trei episcopate,
fapt ce duce la consolidarea poziţiei internaţionale a statului polon,
care devine unul dintre cele mai puternice state din Europa centrală.
Cel mai mare succes al lui Boleslaw a fost victoria repurtată asupra
germanilor, care în timpul lui Henric al II-lea (1002-1024) au reluat
încercările de cucerire ale teritoriilor deţinute de poloni. În urma
înfrângerii, Henric al II-lea îi recunoaşte lui Boleslaw dreptul de
stăpânire asupra provinciilor Lusacia şi Milsko. În ultimul an al domniei
sale, Boleslaw îşi ia titlul de rege (1025), consfinţind astfel
independenţa statului polon faţă de Sfântul Imperiu Romano-German.

4. SLAVII DE RĂSĂRIT

Această ramură a slavilor popula teritoriul cuprins între lacul

Ilmen, râul Oka şi cursul mijlociu al Niprului, fiind împrăştiaţi în
numeroase triburi. Ilmenenii locuiau în regiunea lacului Ilmen şi a râului
Volhof. Dregovicii locuiau în zona râului Berezina iar drevlenii pe Pripet, unde se
învecinau cu polenii. În bazinul râului Desna se găseau severenii, iar în cel al
râului Soj radimicii. Pe cursul superior al râului Oka locuiau viaticii. Primul stat
apărut la slavii de răsărit a purtat numele de Rusia.

4.1. Rusia kieveană

Destrămarea orânduirii gentilice la slavii de răsărit a avut loc în

secolele VIII-IX, când în interiorul obştilor săteşti a apărut categoria
starţilor (membrii bogaţi ai obştii), care în timp de război conduceau
cetele armate – drujine – ale obştii, în calitate de comandanţi militari,
numiţi cnezi. Treptat, cnezii izbutesc să-şi permanentizeze statutul de
conducător în cadrul obştii, inclusiv în vreme de pace, fapt ce avea să
conducă în cele din urmă la formarea claselor socială şi la apariţia

49
statului.
Constituirea statului la slavii de răsărit a fost un proces de lungă
durată, pe parcursul căruia un rol particular a fost deţinut de normanzi,
veniţi din Scandinavia în secolul al IX-lea, pe calea cunoscută drept
drumul de la varegi la greci, de-a lungul căreia urma să ia fiinţă şi primul stat
rus, prin unificarea triburilor slave de pe Niprul mijlociu, cu centrul la
Kiev. Cetele de războinici şi negustori normanzi, în eforturile lor de a
găsi un nou drum spre Constantinopol, se stabileau în mijlocul
comunităţilor slave, cu care în cele din urmă se contopeau, intrau în
drujinile cnezilor şi în organele de cârmuire ale slavilor denumite vece.
Mult mai puţini la număr decât slavii, ei au sfârşit prin a se slaviza.
În a doua jumătate a secolului al IX-lea, de-a lungul drumului de la
varegi la greci, existau două centre comerciale şi urbane importante,
Novgorodb în nord şi Kiev în sud. În Novgorod puterea ajunge în mâinile
căpeteniei normande Rurik (nume provenit din scandinavul Hrørekr), a cărui
domnie este învăluită în legendă. Domnia urmaşului său Oleg (nume
provenit din scandinavul Helgi) (879-912) este în schimb bine cunoscută din
izvoarele ruseşti, bizantine şi bulgare. El a domnit întâi la Novgorod, de
unde a coborât pe Nipru, cucerind în 882 oraşul Smolensk şi Liubeci,
stabilindu-se în cele din urmă la Kiev, supunând apoi şi alte triburi
slave.
Succesorul lui Oleg, Igor (nume provenit din scandinavul Ingvarr) (912-945)
şi-a consolidat stăpânirea asupra triburilor slave şi a întreprind două
expediţii contra Imperiului Bizantin în 941 şi 944, încheind un tratat
comercial mai puţin avantajos decât cel încheiat de tatăl său în 911.
Fiul lui Igor, Sveatoslav (957-972), ultimul conducător de tip viking al
Kievului, şi-a început domnia printr-un atac îndreptat împotriva
bulgarilor de pe Volga cărora le-a distrus capitala (Bulgar) iar în 960 a
întreprins o mare expediţie contra khazarilor, desfiinţându-le pentru
totdeauna puterea lor politico-militară. Invitat de împăratul bizantin
Nicephor Phocas al II-lea să vină la Dunărea de Jos împotriva ţaratului
bulgar el ia hotărârea de a se stabili în oraşul Pereiaslaveţ, un
important centru comercial. Noul împărat Ioan Tzimiskes îl înfrânge la
Silistra, izgonindu-l din teritoriile cucerite în Balcani. Pe drumul de
întoarcere spre Kiev, Sveatoslav este ucis de către pecenegi într-o
ambuscadă de la cataractele Niprului.
După câţiva ani de lupte interne, tronul Rusiei Kievene este
ocupat de Vladimir Sveatoslavici (980-1015), care va urma o nouă politică
faţă de Bizanţ. În 988 el acordă ajutor împăratului Vasile II
Macedoneanul pentru înfrângerea unei mişcări aristocratice, primind în
schimb mâna Anei, sora împăratului, odată cu acceptarea de a converti
Rusia la creştinism (988-989). Odată cu aceasta, lumea slavilor
răsăriteni a intrat în aria de influenţă politică şi culturală a Bizanţului,
integrându-se pe această cale civilizaţiei europene.
Timp de patru ani de la moartea lui Vladimir Rusia Kieveană este
frământată de lupte interne pentru tron, la capătul cărora iese

50
învingător cneazul Iaroslav (1019-1054), supranumit „cel Înţelept”, care
a întreţinut legături diplomatice şi comerciale cu Bizanţul, Polonia,
Ungaria, Imperiul German. Preocupat de înlăturarea dependenţei
bisericii ruse de Constantinopol, el a înscăunat la Kiev un mitropolit
rus. Succesorii săi din perioada 1054-1113 nu au mai putut evita
tendinţele separatiste ale unor potentaţi locali, astfel că fărâmiţarea
politică a Rusiei Kievene nu a mai putut fi evitată. O ultimă încercare
de refacere a unităţii statului a fost întreprinsă de nepotul lui Iaroslav,
Vladimir II Monomahul (1113-1125), care a patronat şi întocmirea unui
nou cod de legi, Pravila rusă. După moartea sa, Rusia Kievenă
cunoaşte un proces îndelungat de fărâmiţare feudală ce a durat mai
bine de două secole, datorită tendinţelor centrifuge ale marilor feudali
şi a atacurilor pecenegilor, cumanilor şi tătaro-mongolilor.
Rezumat şi concluzii generale. Deşi nu există un consens
deplin în literatura istorică, specialiştii conchid că patria primitivă a
slavilor era localizată cu aproximaţie în secolele IV-III î.d.Hr. într-un
areal restrâns faţă de extinderea lor ulterioară. Pe atunci, vechii slavi
trăiau în jurul bazinului Pripetului (afluent apusean al Niprului), spre
cursul mijlociu al Vistulei la apus şi bazinul de mijloc al Niprului la
răsărit. Populaţiile vechi slave au fost împărţite în mod convenţional de
către specialişti în slavii de sud, de apus şi de răsărit. În secolele II-III d.
Hr., o serie de triburi slave s-au extins spre sud-vest între Oder şi Elba, în
spaţiul care fusese părăsit anterior de către triburile germanice, spre
est, pe teritoriul Rusiei vechi şi spre sud, traversând Pannonia şi teritoriul
României de astăzi, pentru a ajunge în sudul Dunării. Slavii rămaşi la
nord de Dunăre, pe teritoriul ţării noastre, au fost asimilaţi treptat de
către populaţia romanizată băştinaşă.
Slavii de sud sunt reprezentaţi mai cu seamă de sloveni, sârbi,
croaţi, muntenegreni, bulgari şi macedoneni slavi. Din ramura slavilor
de apus fac parte cehii, moravii, slovenii, polanii (polonii) şi polabii.
Ilmenenii, drevlenii, severenii, radimicii şi viaticii au fost principale
populaţii din ramura slavilor răsăriteni.
Istoria unor popoare slave s-a intersectat adeseori cu istoria românilor. În acest
context, sârbii şi bulgarii din ramura slavilor de sud au creat state
medievale puternice înaintea românilor, au controlat teritorii întinse
din spaţiul românesc şi i-au influenţat pe români din punct de vedere
cultural şi religios. Polonezii, popor ce face parte din ramura slavilor de
apus, au exercitat o influenţă politico-militară, culturală şi religioasă
considerabilă în Moldova medievală. Rusia kieveană a fost un stat unic
în Europa, creaţie comună a vikingilor suedezi şi a populaţiilor slave
răsăritene supuse de către aceştia.

Fixarea cunoştinţelor

1. Delimitaţi din punct de vedere geografic patria primitivă a

51
 slavilor.
2. Arătaţi principalele menţiuni despre slavi în izvoarele istorice
ale antichităţii târzii.
3. Determinaţi contextul cronologic şi împrejurările în care slavii
s-au stabilit la sud de Dunăre.
4. Explicaţi modul de formare a poporului bulgar.
5. Rezumaţi succint activitatea ţarilor bulgari Krum, Omurtag,
Boris-Mihail, Simeon şi Petru.
6. Arătaţi succint activitatea regilor Mieszko I şi Boleslaw cel
Îndrăzneţ.
7. Prezentaţi contextul creării statului lui Samo.
8. Arătaţi principalele triburi ale slavilor apuseni de pe teritoriul
Poloniei.
9. Explicaţi caracteristicile statalităţii sârbeşti până în vremea
jupanului Ceaslav.
10.Arătaţi principalele triburi ale slavilor de răsărit.
11.Determinaţi influenţa normanzilor în istoria timpurie a Rusiei
Kievene.
12.Prezentaţi succint activitatea cnezilor Igor, Sveatoslav,
Vladimir şi Iaroslav cel Înţelept.
IMPERIUL BIZANTIN ÎN SECOLELE IV – XV

Mutarea capitalei Imperiului roman de la Roma la Constantinopol,

dictată împăratului Constantin cel Mare de considerente de natură
strategică, economică, politică şi religioasă, rămâne un eveniment de
importanţă majoră în istoria universală. Datorită acestui act, forţele
vitale ale lumii romane aveau să se concentreze treptat în jurul noii
metropole care avea să dirijeze fuziunea elementelor constitutive ale
strălucitei civilizaţii bizantine medievale: elementul roman, elementul
grec şi cel creştin-oriental.

1. IMPERIUL ROMANO-BIZANTIN (330-610)

ETAPA ROMANO-BIZANTINĂ din istoria Bizanţului (330-610)

reprezintă o perioadă de tranziţie de la Imperiul Roman la Imperiul
Grec medieval. Ea se traduce în plan politic prin ezitările
Constantinopolului între vocaţia sa geografică, geopolitică, culturală şi
religioasă orientală şi între dorinţa restaurării imperiului roman în
cadrele sale universale. În această perioadă are loc fuziunea
elementelor antice şi medievale, romane şi bizantine, păgâne şi
creştine şi conturarea civilizaţiei medievale bizantine. Mutarea
capitalei de pe malurile Tibrului (Roma) pe malurile Bosforului
(Constantinopol) reprezintă încheierea logică a unui proces complex
prin care centrul de greutate al vieţii demografice şi economice a

52
Imperiului Roman s-a deplasat în jumătatea sa orientală. Acest proces
este rezultanta faptului că economia occidentală decăzuse şi
dobândise un caracter pronunţat agrar datorită mai cu seamă
transformărilor şi distrugerilor provocate de migraţiile populaţiilor
germanice, în vreme ce în Orientul ferit de invazii se păstrează o viaţă
urbană înfloritoare mai ales în oraşele din provinciile Egipt, Palestina,
Siria şi Asia Mică. Istoria bizantină din această perioadă se
caracterizează prin câteva trăsături caracteristice de ordin
administrativ, religios şi cultural-artistic.
În administraţie, reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare
au dus la concentrarea întregii puteri de stat în mâinile împăratului şi a
aparatului său birocratic. Separarea puterii civile de cea militară,
fragmentarea marilor provincii romane în unităţi mai mici,
birocratizarea şi centralizarea aparatului de stat stau la originea
atotputerniciei basileului (împăratului) bizantin, considerat de către
biserica şi societatea bizantină „egalul apostolilor” (isapostolos). Noua
ordine caracterizată mai cu seamă prin atotputernicia
împăraţilor şi prin centralizarea şi birocratizarea aparatului de
stat avea să dăinuiască de-a lungul întregii istorii a statului
bizantin.
În planul vieţii religioase, creştinismul a devenit religie de stat
în urma confruntării cu cultele păgâne şi cu ereziile şi şi-a impus
influenţa asupra tuturor manifestărilor vieţii bizantine. Totodată,
biserica creştină şi-a impus influenţa în principalele domenii controlate
până atunci de factorii constituţionali tradiţionali ai lumii romane:
senatul, poporul şi armata.
În cultură şi artă se manifestă fuziunea tradiţiilor păgâne
greco-romane şi creştin-orientale. În atmosfera culturală caracterizată
de declinul culturii păgâne, marile centre elenistice Alexandria, Gaza,
Antiohia ş.a. continuă să-şi exercite primatul în viaţa spirituală a Noii
Rome (Constantinopol) iar în Europa numai Atena putea să se compare
cu ele. În mod treptat însă, cultura păgână cedează locul culturii
creştine, care asimilează însă în mod creator tradiţii culturale elenistice
şi influenţe orientale. Tradiţia elenistică este continuată şi în ştiinţe,
unde domină gustul, preluat şi dezvoltat de către bizantini, pentru
compilaţie şi abreviere. Comentariul operelor clasice ale antichităţii
înlocuieşte cercetarea directă. „Constantinopolitană prin origine, arta
bizantină este sincretică prin substanţă, la naşterea ei dându-şi mâna
Orientul şi Occidentul” (Stelian Brezeanu). În cele ce urmează, vom
adopta periodizarea subetapelor istoriei bizantine întreprinsă de acest
ilustru bizantinolog român.

1.1. Partitio Imperii Romani (330-395)

Această perioadă se caracterizează prin ineficienţa

53
reformelor lui Diocleţian şi Constantin cel Mare în Occident şi
prin eficienţa lor în regiunile orientale ale Imperiului Roman.
Istoria romană a secolului IV este astfel influenţată de
agravarea discrepanţelor economice, sociale şi politice dintre
cele două jumătăţi ale imperiului şi prin încercările sistematice
ale puterii centrale de a menţine unitatea statului. Aceste
încercări au fost ineficiente şi au sfârşit prin diviziunea
definitivă a Imperiului Roman în 395. Cei mai importanţi
împăraţi ai acestei perioade au fost Constantin cel Mare, Iulian
Apostatul şi Theodosius I.
Constantin cel Mare (306-337) începe construcţia oraşului care-i va
purta numele (Constantinopol) în noiembrie 324 şi îl inaugurează
oficial în rangul de capitală a Imperiului la 11 mai 330. Împăratul
desăvârşeşte reformele lui Diocleţian şi stabileşte forţa militară
principală a Imperiului la 75 legiuni. Totodată, în timpul domniei sale
imperiul revine ofensiv la Dunărea de Jos, fiind reconstruite cetăţile
Drobeta şi Sucidava şi construită o nouă cetate – Constantiniana Dafne
– în paralel cu restabilirea controlului armatelor romane pentru câteva
decenii la nord de Dunăre, inclusiv în zona de câmpie a Munteniei ţi
Olteniei. La moartea lui Constantin cel Mare (22 mai 337), imperiul
este împărţit celor trei fii ai săi: Constantin II în Occident (337-340),
Constant în Italia (337-350) şi Constanţiu II în Orient (337-361).
Iulian Apostatul (361-363) este proclamat împărat de trupele din
Gallia în februarie 360 şi este recunoscut împărat şi de provinciile din
Orient la moartea lui Constanţiu II (3 noiembrie 361). Bun filosof,
excelent administrator şi foarte bun militar, împăratul încearcă să
revitalizeze cultele păgâne din imperiu în detrimentul creştinismului şi
dispune redeschiderea unor temple păgâne, dă un edict de toleranţă
pentru evrei şi păgâni şi patronează organizarea unui cler păgân după
modelul celui creştin. Persecuţiile anticreştine i-au adus supranumele
de Apostatul.
Iulian Apostatul declanşează o campanie împotriva regatului
persan sassanid. După unele succese iniţiale, împăratul moare în
Mesopotamia pe 26 iunie 363, datorită unei răni provocate de o suliţă,
aruncată în cursul unui atac fie de cavaleriştii persani, fie de către
cineva din propriile sale gărzi de corp, enigma morţii sale rămânând
neelucidată.
Theodosius I (379-395) se remarcă drept un mare apărător al
creştinismului. Astfel, prin edictul de la Thessalonic din 28 februarie 380
este interzis arianismul în partea orientală a imperiului iar ortodoxia
devine religie oficială de stat. În luna februarie 391 Theodosius I interzice
toate cultele păgâne iar creştinismul devine religie unică în statul
roman. La moartea acestui împărat (17 ianuarie 395), imperiul este
împărţit între cei doi fii ai săi, Arcadius, ce devine împărat în partea sa
orientală, cu capitala la Constantinopol şi Honorius, ce preia partea
occidentală a imperiului, cu capitala la Ravenna. Anul 395 marchează

54
divizarea definitivă a imperiului în Imperiul Roman de Răsărit şi
Imperiul Roman de Apus.

1.2. Epoca invaziilor şi a luptelor christologice

(395-518)

Această epocă este dominată pe plan intern de luptele

„christologice” din jurul interpretării naturii divine şi naturii umane a lui
Iisus Hristos iar pe plan extern de luptele imperiului cu vizigoţii, hunii şi
ostrogoţii. Basileii bizantini înregistrează un eşec total în lupta pentru
aplanarea disputelor religioase dar obţin succese depline în lupta cu
populaţiile migratoare prin îmbinarea folosirii forţei şi a concesiilor
materiale cu o diplomaţie foarte rafinată. În această perioadă se afirmă
mai cu seamă împăraţii Theodosius II, Zenon şi Anastasios I.
Theodosius II (408-450) a fost un împărat abil care a ştiut să facă
faţă cu succes, prin mijloace diplomatice, pericolului reprezentat de
huni. Totodată, domnia sa reprezintă o epocă de mare efervescenţă
culturală. În anul 425 este fondată şcoala superioară din
Constantinopol, ce cuprindea 31 catedre, prin organizarea şi
extinderea şcolii create de Constantin cel Mare. Înfiinţarea acestei
şcoli, ce va funcţiona până la sfârşitul imperiului, a reprezentat o
lovitură gravă dată şcolilor superioare păgâne din Atena şi Alexandria.
În anul 438 este editat Codul lui Theodosius care conţinea constituţiile
imperiale ale lui Constantin cel Mare şi ale succesorilor săi şi
ordonanţele lui Theodosius II.
Zenon (474-475; 476-491) se confruntă în 475-476 cu o răscoală
a comandantului Basiliscos, sprijinit de ostrogoţi, care se proclamă
împărat. În cele din urmă, răscoala este înăbuşită. În anii 477-488
Zenon trebuie să facă faţă pericolului reprezentat de ostrogoţi.
Remarcabil diplomat, împăratul îl investeşte pe Theodorich (Dietrich
von Bern din eposul medieval german şi viitorul rege ostrogot
Theodorich cel Mare) cu guvernarea Italiei, având titlul de magister
militum per Italiam, scăpând astfel de prezenţa nedorită a ostrogoţilor în
Peninsula Balcanică. Pentru a ajunge să guverneze Italia, excepţionalul
comandant ostrogot trebuia să-l înfrângă pe Odoacru care, după ce-l
detronase pe ultimul împărat din partea de vest a Imperiului, Romulus
Augustulus, se emancipase şi de sub autoritatea Imperiului Roman de
Răsărit.
În vara anului 489 ostrogoţii pătrund în Italia, îl înfrâng pe
Odoacru la Isonzo (august 489), Verona (septembrie 489) şi Adda (490)
şi îl asediază la Ravenna timp de 3 ani. Odoacru acceptă să
stăpânească în comun cu Theodorich Italia, dar acesta pune să fie
asasinat în timpul unui ospăţ (5 martie 493), rămânând singurul stăpân
al Italiei şi punând bazele regatului ostrogot din peninsulă.
Anastasios I (491-518) a fost impus la tron de Ariadna, văduva lui

55
Zenon. Acest împărat a fost un administrator excepţional şi a promovat
activităţile meşteşugăreşti şi comerciale. A refăcut finanţele statului,
lăsând vistieria plină la moartea sa, a reorganizat trupele de frontieră
ale Imperiului şi a construit „zidul lui Anastasios” (78 km), ce se
întindea de la Marea Marmara la Marea Neagră şi era destinat să apere
Constantinopolul de primejdia unui atac pe uscat. Spre sfârşitul
domniei sale a fost confruntat cu o puternică răscoală populară în
dioceza Tracia, condusă de Vitalian. Deşi au fost înfrânţi de trupele
imperiale, răsculaţii rămân o primejdie pentru tron până la sfârşitul
domniei lui Anastasios I.

1.3. Epoca lui Justinian (518-610)

Veacul al VI-lea al istoriei bizantine este dominat de

efigia copleşitoare a marelui împărat bizantin Justinian.
Această perioadă este marcată de încercarea de refacere a
unităţii imperiului roman, de îndelungatul război cu perşii şi de
pătrunderea şi aşezarea permanentă a slavilor în Balcani
(602). În afară de domnia împăratului Justinian, capitale sunt
pentru această epocă domniile împăraţilor Mauricios/Mauriciu şi
Phocas. Domnia lui Justinian marchează apogeul imperiului
romano-bizantin, atât pe planul politicii interne, cât şi a celei
externe.
POLITICA INTERNĂ a lui Justinian (1 august 527-14 noiembrie 565) se
caracterizează mai cu seamă printr-o vastă activitate edilitară şi
legislativă. La toate frontierele imperiului sunt construite numeroase
fortificaţii, iar în oraşele acestuia, mai cu seamă în Constantinopol,
edificii publice. Astfel, în perioada 530-548 este ridicată bazilica San
Vitale din Ravennab, iar după şapte ani de muncă intensă este terminată
în 537 catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, monument reprezentativ al
artei bizantine şi ortodoxe din toate timpurile.
În perioada 13 februarie 528-7 aprilie 529, o comisie de zece
specialişti în drept, condusă de celebrul jurist Trebonian, redactează
Codul lui Justinian, ce cuprinde constituţiile imperiale din sec. II-V. O
nouă ediţie a acestui cod a reapărut în anul 534. În noiembrie 533, o
comisie formată din doi profesori de drept şi condusă de către
Trebonian editează manualul de drept pentru studenţi Institutes,
compus din patru cărţi. După trei ani de muncă stăruitoare, o comisie
de jurişti condusă de acelaşi Trebonian, întocmeşte în 533 o operă
impresionantă compusă din 50 cărţi, numită DIGESTE sau PANDECTES.
Această operă cuprinde o selecţie şi adaptare a legislaţiei republicane
şi imperiale romane la realităţile secolului VI, adunând pentru prima
dată într-un sistem coerent o legislaţie imensă apărută de-a lungul
unui mileniu. În perioada 534-565 apar cele 154 novelle, care alături de

56
Codul lui Justinian, Institutes şi Digeste formează Corpus Juris Civilis,
cunoscut în Europa apuseană abia în veacul XII.
POLITICA EXTERNĂ a lui Justinian este caracterizată mai cu
seamă de recucerirea Africii romane (iunie 533-martie 534) şi desfiinţarea
regatului vandal, de recucerirea Italiei (535-555) şi desfiinţarea regatului
ostrogot şi de recucerirea sud-estului Spaniei (554) cu oraşele Cordoba,
Sevilla, Cartagena şi Malaga de la vizigoţi. Ampla acţiune de recucerire
bizantină a fost favorizată de existenţa unor mari resurse economico-
financiare capabile să asigure subzistenţa corpurilor expediţionare
bizantine, de acţiunile militare izbutite purtate de doi generali, Belizarie (cel mai
celebru şi mai capabil comandant militar din timpul domniei lui
Justinian) şi Narses şi de superioritatea instrucţiei, dotării cu
armament, tacticii superioare şi pregătirii corpului de ofiţeri din trupele
bizantine.
Domnia lui Mauriciu (14 august 582-23 noiembrie 602) deţine un loc
important în procesul de trecere de la imperiul romano-
bizantin la cel bizantin propriu-zis. Mauriciu (Mauricios) a fost un
eminent general şi un bun administrator, care s-a făcut însă impopular
printr-o politică de economii ce i-a provocat căderea şi pierderea vieţii.
Totodată, a organizat în premieră exarhatele Ravennei şi a Africii de
Nord, în care toată puterea civilă şi militară era concentrată în mâna
exarhului, fapt ce prefigurează organizarea themelor din veacurile
următoare (la origine, termenul themă desemna o unitate militară, iar
începând cu secolul VII desemna circumscripţia administrativă în care
staţiona unitatea militară denumită themă). De asemenea, acest împărat a
promovat o politică externă activă, având ciocniri militare cu perşii,
slavii şi avarii, cu rezultate în general pozitive.
Împăratul Phocas (25 noiembrie 602-5 octombrie 610), trac
romanizat, a fost un simplu centurion trimis cu trupele la Dunăre de
către împăratul Mauriciu, pentru a apăra acest limes de atacurile
slavilor. El a fost proclamat împărat de către trupele răsculate şi a
plecat spre Constantinopol, să-l detroneze pe împăratul care nu avea
trupe militare solide în capitală. Populaţia din capitală se răscoală din
cauza politicii de economii fiscale urmate de Mauriciu şi îl primeşte la
23 noiembrie 602 în triumf pe centurionul Phocas, care este pe 25
noiembrie încoronat împărat la Sf. Sofia. Răscoala lui Phocas a avut
urmări funeste pentru Bizanţ deoarece venirea sa la
Constantinopol a lăsat neapărată linia Dunării. De acest fapt
au profitat slavii, care începând cu 602 s-au revărsat în
Peninsula Balcanică de unde nu au putut fi niciodată alungaţi
complet de Bizanţ şi au provocat modificări ireversibile în
structura etnică a Peninsulei.
Domnia lui Phocas s-a caracterizat printr-un eşec generalizat pe
plan intern (regim de teroare îndreptat împotriva aristocraţiei imperiale
şi persecuţii împotriva ereticilor şi evreilor din provinciile orientale) şi
extern (înfrângeri în luptele cu slavii, avarii şi perşii. Acestei domnii

57
odioase (însuşi regele persan Chosroes II s-a declarat răzbunător al lui
Mauriciu) i-a pus capăt rebeliunea lui Herakleios (Heraclius), exarhul
Cartaginei, iar împăratul Phocas a fost detronat şi ucis cu întreaga
familie.

2. IMPERIUL GREC MEDIEVAL (610-717)

Cele aproape cinci veacuri cuprinse între domniile lui
Herakleios (610-641) şi Nikephor III Botaniates (1078-1081)
formează perioada clasică a istoriei bizantine.
Pe plan teritorial, în această perioadă imperiul suferă importante
pierderi în favoarea arabilor (Egipt, Siria, Palestina şi Africa de Nord).
Pe plan etnic, Bizanţul pierde o parte a populaţiei traco-romane din
Balcani, supusă slavizării dar dobândeşte o mare uniformitate etnică
deoarece majoritatea populaţiei sale va fi formată din greci sau din
elemente alogene în curs de elenizare. Uniformizarea religioasă a
imperiului se datorează pierderii provinciilor sale orientale, locuite de
grupuri de populaţii ce adoptaseră diverse erezii (în special monofizismul,
erezie care susţine în principal că Iisus Hristos ar avea o dublă natură,
fie divină, fie umană.
Pe plan social, spre sfârşitul acestei perioade istorice ţărănimea
bizantină era aproape în totalitate aservită de către aristocraţie, fapt
care a subminat baza socială a statului.
În plan cultural, secolele VII-XI prezintă două perioade distincte,
prima dintre ele (sec. VII- mijlocul sec. IX) fiind caracterizată de declin,
iar următoarea de înflorire culturală. Această ultimă perioadă este
caracterizată de afirmarea primului umanism bizantin, ilustrat prin
reîntoarcerea la valorile culturii clasice în literatură şi prin „renaşterea
macedoneană” caracterizată de inovaţii în arhitectură şi în pictura
monumentală.

2.1. Lupta pentru supravieţuirea imperiului (610-

717)

Veacul al VII-lea din istoria Bizanţului este caracterizat de

marele efort militar al lui Herakleios pentru doborârea
Imperiului Persan, de asaltul arabilor asupra posesiunilor
bizantine orientale, de grave tulburări interne şi de modificări
de structură în domeniul social, administrativ şi militar.
PE PLAN SOCIAL, dispar definitiv structurile sclavagiste, decade
marea proprietate şi se întăreşte mica proprietate ţărănească liberă. ÎN
PLAN ADMINISTRATIV, vechile forme de organizare impuse de

58
Diocleţian şi Constantin cel Mare sunt înlocuite prin theme, conduse de
strategi, ce deţin puterea militară şi civilă. PE PLAN MILITAR, trupele de
mercenari care formaseră baza armatelor bizantine din epoca
precedentă sunt înlocuite de trupe „naţionale” (stratioţi) recrutate din
rândul ţăranilor liberi din theme. Transformările de structură ale
imperiului permit rezistenţa sa, în ciuda pierderilor teritoriale mai sus
enunţate, în faţa expansiunii arabe ce culminează cu două mari asedii
ale Constantinopolului (674-678 şi 717-718). Rezistenţa Bizanţului la
atacurile Islamului a salvat nu numai acest stat, ci şi întreaga cultură şi
civilizaţie europeană.
Domnia lui Herakleios/Heracliu (5 octombrie 610-11 februarie 641) este
perioada unei profunde reforme administrative (crearea themei) care avea să
asigure timp de veacuri stabilitatea statului bizantin. Pe plan extern,
Heracliu a reuşit să îndepărteze pentru totdeauna pericolul persan de
Bizanţ (628-629), dar nu a reuşit să împiedice recucerirea de către
vizigoţi a majorităţii posesiunilor imperiale din Spania (615). În anul
626 a izbutit să respingă un atac slavo-avaro-persan asupra
Constantinopolului, dar nu reuşeşte să împiedice căderea Palestinei,
Siriei, Mesopotamiei şi Egiptului în mâinile arabilor (634-642). În
perioada 666-698 bizantinii pierd şi Africa de nord în favoarea arabilor.
Domnia lui Constantin IV (668-685) are o importanţă decisivă
pentru istoria Bizanţului, prin victoria strălucită obţinută asupra
arabilor care asediaseră Constantinopolul (674-678). Victoria arabilor
ar fi pus în pericol nu numai imperiul, ci şi întreaga civilizaţie
europeană. Acest mare împărat nu reuşeşte totuşi să împiedice
formarea hanatului bulgar (681)
Justinian II (685-695) duce o amplă politică de regenerare social-
economică şi administrativă a imperiului. El promovează interesele
micii proprietăţi ţărăneşti, baza întregului sistem militar şi fiscal al
imperiului, extinde sistemul themal în Europa şi duce o amplă politică
de colonizări. La moartea acestui împărat, ucis în urma unei răscoale,
se inaugurează o etapă de anarhie politică în imperiu, care va ţine
până în anul 717, răstimp în care pe tronul Bizanţului se succed 7
împăraţi. Anarhia din imperiu este curmată de venirea la tron a lui Leon III
Isaurianul (717-740).

Rezumat şi concluzii generale. Imperiul Bizantin a fost în

perioada 330-1453 continuatorul tradiţiilor politice, economice şi
culturale ale Imperiului Roman. În secolul IV-VII Imperiul Bizantin a
cunoscut mai multe perioade de evoluţie istorică, denumite în mod
convenţional de către specialişti Partitio Imperii Romani (330-395), Epoca
invaziilor şi a luptelor hristologice (395-518), Epoca lui Justinian (518-610),
Imperiul Grec Medieval (610-717).
Cei mai importanţi împăraţi din perioada 330-395 au fost
Constantin cel Mare (306-337), Iulian Apostatul (361-363) şi
Theodosius I (379-395). În perioada 395-518 s-au ilustrat mai cu seamă

59
împăraţii Theodosius II (408-450). Zenon (474-475; 476-491) şi
Anastasios I (491-518). Epoca lui Justinian este reprezentată mai ales
de domniile lui Justinian I (527-565), Mauriciu (582-602) şi Phocas (602-
610). Ultima perioadă a istoriei bizantine tratată în acest curs este
ilustrată de domniile împăraţilor Heracliu (610-641), Constantin IV
(668-685), Justinian II (685-695) şi Leon III Isaurianul (717-740).
Imperiul Bizantin a fost un focar de cultură şi civilizaţie în
răsăritul Europei, a contribuit în chip decisiv la creştinarea bulgarilor,
sârbilor şi ruşilor şi a fost până la începuturile Evului Mediu dezvoltat
mai avansat decât statele din vestul Europei din punct de vedere
cultural, instituţional şi al dezvoltării economice.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi trăsăturile caracteristice ale Imperiului Romano-Bizantin.

2. Arătaţi principalele elemente caracteristici ale domniei lui
Justinian I.
3. Definiţi elementele caracteristice ale imperiului grec medieval.

60
 CREŞTINISM VERSUS ISLAMISM:
CRUCIADELE ŞI IMPORTANŢA LOR ISTORICĂ

Cruciadele, în forma lor clasică, au avut loc în secolele XI-XIII

(1096-1270) şi au fost rezultatul transformărilor economice, sociale,
politice şi spirituale ale Europei de apus în veacul al XI-lea.
Impulsionate iniţial de mobiluri religioase (eliberarea Sfântului
Mormânt din Ierusalim), cruciadele nu au urmărit ulterior decât
expansiunea politică şi economică a feudalităţii apusene. În general,
cruciadele au avut urmări pozitive, datorită faptului că au pus în
contact civilizaţiile europeană şi musulmană, fapt ce a prilejuit înrâuriri
şi interferenţe reciproce.

1. Caracterul şi cauzele cruciadelor

Cruciadele au fost expediţii militare ale feudalilor
apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din
Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au apărut
într-o societate aflată în plină expansiune politică şi
militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare
petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi
păturile sociale. Izvorâte din condiţiile social-economice,
politice şi religioase ale vremii, cruciadele se deosebesc,
însă, de expediţiile militare obişnuite prin caracterul lor
internaţional şi amprenta lor religioasă.
Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost
însoţite, de la început de o ideologie creştină. Proclamate
,,războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării aşa
numitelor „locuri sfinte (Ierusalimul), de sub dominaţia
musulmană. Erau un contra djihad, adică un răspuns dat expansiunii
musulmane, ce se făcea, de asemenea, în numele unui ,,război
sfânt", declarat încă de Mahomed, ca o legitimare a politicii de
cucerire a arabilor şi preluat apoi de turci selgiucizi, care, în secolul
al XI-lea, pătrunseseră în Asia Mică. Caracterul religios al
cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al
cârei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea. Este
greşit, însă, a se considera că cruciadele au izvorât numai din
misticismul medieval.
Ideile religioase erau atunci forme ale motivelor reale şi nu simple
iluzii. Expediţiile în Orientul Apropiat au fost doar rezultatul
încercărilor bisericii catolice de a canaliza tendinţele societăţii
feudale în folosul ei, elaborând o ideologie corespunzătoare
mentalităţii vremii.

61
 Orientul Apropiat (Bizanţul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai
dezvoltat din punct de vedere economic şi cultural decât
Occidentul, exercita, la sfârşitul secolului al XI-lea, o puternică
atracţie asupra claselor sociale din apusul Europei care la acea
dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii
procesului de aservire a ţărănimii, a creşterii puterii principilor, a
instituirii „ordinului" cavaleresc, a sporului demografic, precum şi a
unor factori naturali: inundaţii, secetă, foamete, molime etc.
Povestirile pelerinilor despre bogăţiile din răsărit au trezit
interesul, în primul rând, al nobilimii şi mai ales al nobilimii sărace.
Sistemul primogeniturii lipsea de pământ un număr mare de fii de
nobili, mai cu seamă în Franţa, iar aceste elemente întreţineau o
permanentă stare de război. Anarhia politică aducea prejudicii atât
economiei domeniale, pe cale de a se dezvolta, cât şi celei
orăşeneşti. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara
Europei apărea tuturor o soluţie fericită. La ideea de cruciadă au
aderat repede şi orăşenii care întrezăreau posibilitatea unor noi
pieţe de desfacere şi aprovizionare.
Participarea masivă a ţărănimii la cruciade se explică pe de o
parte prin pauperizarea ei (Franţa a fost bântuită de foamete 48 de
ani), pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate şi solidaritate
foarte puternic în evul mediu, fapt dovedit cu prisosinţă în timpul
cruciadei copiilor (1213).
Principii s-au alăturat şi ei cruciadelor deoarece nu puteau
rămâne în afara unei lupte care le-ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu
şi glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar şi cel popular a
existat o prăpastie.
Posibilitatea unor acţiuni militare în răsărit şi a unor deplasări
de mase a fost creată de însăşi situaţia politică din Orientul
Apropiat. în a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi,
după ce au cucerit Bagdadul (1055) au înaintat în Asia Mică, în
Siria şi Palestina pe atunci stăpânite de Califatul din Egipt, iar în
anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul.
Formarea emiratului de Damasc şi a celor trei sultanate,
de Capadocia, Rum şi Smirna reprezentau o mare primejdie
pentru Bizanţ, într-un moment în care cumanii, pecenegii,
maghiarii şi nomazii atacau imperiul. În această situaţie
împăraţii bizantini au fost nevoiţi, în mai multe rânduri, să
ceară ajutor militar în Occident. Aşa s-a născut iniţiativa
papalităţii de a organiza expediţii în urma cărora scaunul
apostolic şi-ar fi mărit sfera de influenţă, mai întâi prin
înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile
catolică şi ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în
noi regiuni. în conciliile de la Piacenza şi Clermont (1095),
apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-
lea.

62
 2. Cruciada I (1096-1099)

Prima cruciadă s-a desfăşurat în două etape:

EXPEDIŢIA SĂRĂCIMII condusă de Petre Pustnicul şi Walter
cel Sărac, şi EXPEDIŢIA CAVALERILOR, grupaţi în patru
corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales
mai târziu comandant suprem al armatei, Huges de France,
fratele regelui Filip I şi Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm
Cuceritorul, Bohemund de Tarent, Robert de Flandra şi Tancred de
Sicilia.
Masele populare au ajuns la Constantinopol trecând prin
Germania, Boemia şi Ungaria. Împăratul Alexie Comnenul, pentru
a evita tulburările în oraş, i-a transportat pe cruciaţi pe coasta
Asiei Mici, unde au fost masacraţi de trupele selgiucide, sau făcuţi
prizonieri şi duşi în robie.
Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din
oraşele de pe Rin, Köln şi Mainz, ameninţând prin aceasta
caracterul sângeros şi de jaf ce aveau să-1 îmbrace expediţiile. În
anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o
înţelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau să
recunoască suzeranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la
turci. Cu mare greutate, cruciaţii au respins armata selgiucidă şi
au cucerit Niceea şi Dorileea (mai-iulie 1097), două baze militare
importante. Antiohia a rezistat şapte luni, dar în cele din urmă a
fost şi ea ocupată (1098). Cruciaţii au trebuit să lupte cu
musulmanii încă un an pentru a-şi croi drum spre Ierusalim. Abia
în anul 1099 oraşul a căzut în mâinile lor iar cruciaţii au masacrat
populaţia oraşului.
În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formaţiuni
politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului,
principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de
Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscută
din ,,Aşezămintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind
obligaţiile şi drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a
ordinii feudale. Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite
şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine militaro-
călugăreşti: Ordinul Ioaniţilor, Ordinul Templierilor şi Ordinul
cavalerilor teutoni.

3. Cruciadele a II-a şi a III-a

Turcii nu au renunţat la teritoriile pierdute. Căpeteniile

selgiucide, pe moment, au pus capăt rivalităţilor dintre ele şi unindu-se
au început ofensiva, ajutate fiind de nemulţumirile din rândul
populaţiei supuse care se răscoală în mai multe rânduri. În tot acest

63
timp turcii continuau ofensiva. Recucerirea Edessei de către
musulmani a determinat organizarea celei de a doua cruciade (1147-
1148) de către papa Eugen al III-lea. La această cruciadă au participat
trupe franceze conduse de Ludovic VII şi germane în frunte cu
împăratul Conrad III. Oastea franco-germană a fost risipită de turci în
Asia Mică.
Sultanul Egiptului, Saladin, un militar şi om politic capabil a unit
lumea musulmană sub conducerea sa şi şi-a îndreptat atacul împotriva
Ierusalimului. în lupta de la Hittin (1187), în apropiere de lacul
Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan,
şi .a pus stăpânire pe oraş. Papa Clement al II-lea a lansat un nou apel
de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei şi Franţei – Richard Inimă
de Leu şi Filip al II-lea August – şi împăratul Germaniei Frederic
Barbarossa. În vara anului 1190 o armată creştină uriaşă (circa
180.000 oameni), era gata de război. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu
oastea sa la Genova, iar Richard la Marsilia, în timp ce Frederic I a
preferat să meargă pe uscat. Primii doi suverani, abia plecaţi, au
debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a
permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reuşit
să-1 învingă pe sultanul de Iconium.
Victoria sa nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarosa a murit
înecat pe când încerca să traverseze călare râul Cydnus (Kara-Su, în
apropiere de munţii Taurus). Rămaşi fără conducător, cea mai mare
parte din cruciaţi s~au împrăştiat, numai un număr mic sub comanda
ducelui Austriei, Leopold al V-lea, şi-a continuat drumul iar în anul 1191
cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în
drumul său Richard cucerise insula Cipru şi o cedase lui Guy de
Lusignan. Singura acţiune comună a armatelor cruciade a fost
participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenţia lor
determinând, în mare măsură, capitularea oraşului (13 iulie 1191).
După acest succes au început neînţelegerile din tabăra cruciaţilor, ele
obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediţia.

4. Cruciada a IV-a (1202-1204)

Cruciada a IV-a este legată de numele papei Inocenţiu al III-lea, şi

de politica sa de a-şi impune supremaţia asupra întregii lumi creştine,
occidentale şi orientale. În anul 1190 papa a început predicarea
cruciadei, dar armata se aduna greu. La începutul secolului al XIII-lea
cruciadele îşi pierduseră baza populară, între cruciada populară şi cea
aristocrată distanţa se adâncise, păturile sărace nu mai aveau
încredere în acţiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV-a se

64
poate spune că a fost o acţiune a baronilor şi cavalerilor. Totodată
cruciada a IV-a a însemnat o abatere făţişă de la scopul de cruciadă.
Mai întâi, pentru că expediţia a fost plănuită împotriva Egiptului,
centrul unităţii lumii musulmane, şi nu ca o acţiune de cucerire directă
a Ierusalimului. În al doilea rând, expediţia a început prin asediul cetăţii
Zara (noiembrie 1202), situată pe coasta Dalmaţiei şi stăpânită de
regele Ungariei, rege catolic aflat sub protecţia scaunului apostolic.
Cucerirea Zarei a fost cerută cruciaţilor de către dogele Veneţiei,
Henric Dandolo, în schimbul transportării trupelor până la Alexandria.
În al treilea rând, în urma unei abateri de la planul iniţial al cruciadei
cavalerii s-au îndreptat spre Bizanţ unde lupta pentru tron favoriza o
intervenţie. Şi de data aceasta cruciaţii erau îndemnaţi de dogele
Veneţiei, care dorea să-şi sporească privilegiile comerciale în Imperiul
de Răsărit.
În luna mai a anului 1203, cruciaţii au sosit la Constantinopol, au
cucerit oraşul şi l-au reînscăunat pe Isac II Anghelos, apoi i-au pretins
despăgubiri băneşti pentru ajutorul dat. Deoarece bazileul nu a putut
achita suma cerută, în anul 1204 cavalerii apuseni au luat cu asalt
capitala bizantină şi au jefuit-o. În urma acestei cruciade a fost
desfiinţat Imperiul Bizantin şi împărţit în mai multe state:
Imperiul Latin de Răsărit, Niceea, Epirul şi Trapezuntul. Imperiul
bizantin a fost restaurat în 1261.

5. Urmările cruciadelor

Cruciadele au avut consecinţe pozitive şi negative, cele negative

decurgând din distrugerile de bunuri şi masacrele ce au avut loc cu
ocazia luptelor, din exploatarea populaţiei supuse, cele pozitive
constând în contactul dintre două civilizaţii care s-au influenţat
reciproc.
Zeci de mii de cruciaţi s-au deplasat în Orientul Apropiat, ducând
acolo moravurile apusene, pe care clasa dominantă din Orient le-a
adoptat. La rândul lor, feudalii apuseni au împrumutat forme ale
rafinamentului şi luxului oriental, pe care le-au adus apoi în Europa.
Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient şi
Occident. Relaţiile comerciale ale Europei apusene cu Orientul s-au
accentuat, fapt de care au profitat oraşele, mai ales cele din Italia şi
sudul Franţei.
Din punct de vedere politic, cruciadele au înlesnit în Europa apuseană
procesul de centralizare şi de afirmare a regalităţii, ca urmare a slăbirii
unei părţi a nobilimii şi a ştirbirii adusă autorităţii papale.
Pentru ţărănime expediţiile în Orient au însemnat o sporire a
obligaţiilor, pentru a acoperi cheltuielile făcute de nobili. În acelaşi
timp, ele au stimulat procesul de eliberare a ţăranilor din şerbie,
eliberarea prin răscumpărare fiind şi ea o sursă de venit. Nevoia de

65
bani i-a determinat pe nobili să accepte sumele de bani propuse de
oraşe pentru a-şi răscumpăra libertatea şi pentru a obţine mult doritele
charte de privilegii.
Rezumat şi concluzii generale. Expediţii militare cu caracter
religios declanşate de papalitate, monarhii şi feudalii apuseni,
cruciadele au avut drept scop general eliberarea Ierusalimului de sub
stăpânirea turcilor selgiucizi şi, totodată, cucerirea şi colonizarea unor
regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul.
Primele patru cruciade, aşa-zisele cruciade clasice, s-au
desfăşurat în perioada 1096-1204. Cruciada I a fost favorabilă
creştinilor, având drept rezultat crearea regatului de Ierusalim, a
principatului de Antiohia, comitatelor de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon,
a marchizatului de Tyr şi a senioriilor de Ramlah, Kerak, Sidon şi Beirut.
Cruciada a doua s-a soldat cu rezultate defavorabile pentru creştini,
marele om politic şi conducător militar Saladin, sultan al Egiptului,
recucerind Ierusalimul. Cruciada a treia s-a terminat nedecis, deoarece
creştinii au cucerit Accra în 1191 dar forţa militară şi unitatea lumii
islamice au rămas aproape intacte. Cruciada a patra a fost deturnată
de la scopul ei iniţial, recucerirea Ierusalimului, a sfârşit cu cucerirea
Constantinopolului şi desfiinţarea temporară a Imperiului Bizantin şi a
dus la sfărâmarea unităţii lumii creştine.
Cruciadele au avut consecinţe pozitive, dar şi negative. Ele au
pricinuit mari distrugeri de bunuri şi vieţi omeneşti, dar au înlesnit
contactul dintre culturile vest-europeană şi islamică, conducând la
revigorarea comerţului la distanţă. Totodată, ele au înlesnit procesul
de centralizare statală şi de afirmare a regalităţii în vestul Europei, au
stimulat procesul de eliberare al ţăranilor din şerbie şi la dobândirea
acelor charte de privilegii (dobândirea aşa-ziselor libertăţi municipale)
de către oraşele din vestul Europei.

Fixarea cunoştinţelor
1. Arătaţi mobilurile declanşării cruciadelor.
2. Prezentaţi cruciada I
3. Prezentaţi cruciada a doua şi a treia
4. Analizaţi cruciada a patra
5. Prezentaţi succint urmările cruciadelor.

66
 GERMANIA ÎN SECOLELE X-XVII

Germania a rămas, de la destrămarea Imperiului carolingian şi

până la înfăptuirea unificării ei statale din secolul al XIX-lea, o simplă
“expresie geografică”, o zonă tipică a fărâmiţării feudale. Din a doua
jumătate a secolului al X-lea, Germania a cunoscut perioade de
ascensiune şi decădere în cadrul Imperiului Romano-German, istoria ei
fiind strâns legată mai cu seamă cu cea a Italiei.
Prezentul curs îşi propune să prezinte următoarele probleme:
formarea statului german; restaurarea Imperiului; lupta pentru
investitură în sec. XI; lupta dintre papalitate şi imperiu în sec. XII-XIII;
Germania în secolele XIV-XV.

1. Formarea statului german

Regatul Germaniei s-a constituit în urma Tratatului de la Verdun

(843), prin desprinderea din Imperiul franc a părţii sale de răsărit.
Teritoriul noului stat, locuit de populaţii germanice al căror număr
trecea cu puţin peste trei milioane, era cuprins între Elba şi Rin, având
ca hotar sudic Munţii Alpi, iar în sud-est întinzându-se până la fosta
marcă răsăriteană (Ostmark} a Imperiului carolingian.
Primii regi ai statului nou creat, care s-au succedat la domnie între anii 843 şi
911, au fost descendenţi carolingieni, apoi, după o scurtă perioadă de
frământări, în anul 919, s-a instaurat dinastia saxonă, în persoana
ducelui de Saxonia, Henric Păsărarul. Aspectele politice Importante din
această perioadă au izvorât din necesitatea menţinerii fiinţei de stat,
de fixare a hotarelor, de impunere a autorităţii centrale nou create.
Incursiunile normanzilor şi ungurilor au contribuit la accelerarea
procesului de feudalizare. Lipsa unei autorităţi centrale puternice a
permis ascensiunea unor mari seniori feudali, capabili să adune
suficiente trupe pentru apărarea locală. În cursul fărâmiţării feudale au
apărut ducatele Suabia, Bavaria, Franconia, Saxonia, ai căror
conducători devin stăpânii virtuali ai unor regiuni întinse. În timpul
dinastiei saxone la problemele politice externe ale statului se va
adăuga şi lupta regalităţii pentru subordonarea acestor ducate.

67
 Pentru început însă, lui Henric I Păsărarul (919-936) îi revenea
principala îndatorire de a stăvili incursiunile maghiare. Atacului
ungurilor, din anul 926, regele nu a reuşit să-i reziste, tot ce a putut
face fiind obţinerea, în urma adunării de la Worms, a unei păci pe timp
limitat. Regele s-a îngrijit de organizarea armatei şi de ridicarea unor
noi cetăţi, mai ales în nord, unde se aflau şi posesiunile sale ereditare.
A făcut o reformă asemănătoare cu cea lui Carol Martel, creând o
armată puternică de cavaleri recrutaţi din păturile mijlocii. Rezultatul a
fost că în anul 933, la expirarea armistiţiului, Henric I obţinut în
Thuringia, la Merseburg, o victorie importantă asupra ungurilor, pe care i-
a obligat să se retragă.

2. Restaurarea Imperiului
În ciuda unei relative independenţe pe care marii feudali
încercau să o afişeze, domnia lui Otto 1 (936-973) a fost o perioadă de
întărire a autorităţii centrale şi de afirmare a statului german în politica
externă. În interior, Otto a asigurat pacea şi unitatea regatului limitând
autonomia Bavariei şi Franconiei, supunând Suabia, apropiindu-şi
Lorena printr-o legătură matrimonială. În politica internă regele s-a
sprijinit pe biserică, iar pentru serviciile aduse aceasta a fost răsplătită
cu mari proprietăţi funciare astfel că episcopii, şi ei mari feudali, au
putut contracara puterea principilor laici.
Primul mare succes înregistrat de Otto I în politica externă a
fost victoria decisivă obţinută asupra ungurilor la Lechfeld (lângă
Augsburg) în vara anului 955. Succesele obţinute au făcut ca Otto I
să fie cel mai puternic suveran din Europa apuseană în acea vreme şi
aceasta explică de ce regele german a hotărât restaurarea Imperiului

lui Carol cel Mare. Pentru a obţine titlul de împărat, suveranul german
trebuia, după tradiţie, să ajungă mai întâi stăpâni în Italia. Fărâmiţarea
politică de aici permitea o intervenţie, iar bogăţiile oraşelor italiene
constituia o atracţie pentru feudalii germani.
Pretextul a fost furnizat de două evenimente: criza papalităţii şi
lupta pentru putere ce se dădea în fostul regat lombard numit încă
,,regatul Italiei”, fapt ce i-a permis lui Otto I în anul 951, să intervină cu

ncursiunile normanzilor şi ale ungurilor, din ultimii ani ai secolului al IX-lea şi din primele decenii ale
secolului al X-lea, au contribuit la accelerarea procesului de feudalizare. Lipsa unei autorităţi centrale
puternice a permis ridicarea unor mari seniori, capabili să strângă o armată şi să asigure apărarea
68
locală. Fărâmiţarea feudală s-a concretizat în apariţia marilor ducate Suabia, Bavaria, -Franconia,
Saxonia, care aminteau de grupările etnice existente anterior (Stammesherzogtümer). La sfârşitul
secolului al IX-lea ducii devin adevăraţi stăpâni ai unor regiuni întinse.
forţa armată şi să se încoroneze rege al Italiei. Situaţia precară a papei
Ioan al XII-lea, cât şi tulburările din nordul Italiei l-au determinat pe
rege să intervină din nou în anul 961, de data aceasta campania sa având drept
punct terminus Roma, unde papa îi încredinţează coroana “imperiului
roman” (31 ianuarie 962).
Imperiul romano-german, cum a fost numit în istoriografie, apare
ca o încercare de reînfiinţare a Imperiului carolingian. În realitate el
avea o întindere mult mai redusă decât cel carolingian, căci cuprindea
numai Germania şi Italia nordică şi centrală. Teoretic, însă, la fel ca şi
imperiul lui Carol cel Mare, imperiul lui Otto I era o continuare a
imperiului roman, de unde pretenţiile lui de universalitate. Otto I era
numit imperator augustus al noului Imperiii roman. Mai târziu, după secolul
al XI-lea, i s-a spus ,,sfântul imperiu” (sacrum imperium) şi abia din secolul
al XV-lea a purtat numele de ,,Sfântul imperiu roman de naţiune
germană”.
.
3. Lupta pentru investitură în secolul XI
Conflictul pentru supremaţie între papalitate şi imperiu,
izbucneşte cu toată forţa în secolul XI şi se prelungeşte şi în cel
următor, cunoscând două etape principale. În prima etapă, conflictul
capătă forma unei lupte pentru investirea în înalte funcţii ecleziastice.
Deoarece episcopii îndeplineau simultan şi înalte funcţii în stat, atât
papa şi împăratul erau interesaţi pentru a-şi plasa oameni de încredere
pentru ocuparea acestora. Amestecul regilor în alegerile episcopale a
avut o consecinţă negativă pentru biserică. Clerul s-a laicizat, iar în
înaltele funcţii ecleziastice au ajuns să fie numiţi oameni fără vocaţie
religioasă, fapt care i-a determinat pe suveranii pontifi să pretindă că
alegerea într-o funcţie ecleziastică superioară ţine strict de competenţa
lor. Acest fapt a determinat naşterea unui conflict virulent între Grigore
VII şi împăratul Henric IV, care a fost excomunicat în 1076. În anul
următor împăratul a fost nevoit să treacă Alpii, să se ducă la Canossa,
unde se afla papa şi, în haine de penitent să implore iertarea timp de
trei zile.
Deşi a dobândit iertarea papei, Henric IV a reluat lupta, care a
continuat şi sub urmaşul său Henric V (1106-1125) şi sub urmaşii lui
Grigore VII. Abia în anul anul 1122 s-a ajuns la înţelegere între papi şi
împăraţi privind alegerea episcopilor prin concordatul de la Worms. Astfel,
s-a hotărât ca numirea episcopului în funcţia ecleziastică să fie
efectuată de papă, în timp ce feuda cu care era înzestrată episcopia să
fie dată de împărat.

4. Lupta dintre papalitate şi imperiu în secolele

XII-XIII

Odată cu moartea lui Henric al V-lea s-a stins dinastia de Franconia,

69
iar alegerea noului împărat a deschis în Germania o lungă perioadă de
lupte pentru tron. Italia a avut de suferit datorită acestor frământări,
fiecare pretendent, de îndată ce punea mâna pe putere, întreprinzând
câte o expediţie la Roma pentru a fi încoronat, prilej cu care, de fiecare
dată, oraşele din nordul Italiei erau jefuite. În cursul acestor conflicte
nobilimea germană s-a grupat in două tabere adverse reprezentate de
două familii princiare: Welfii (guelfii) strângeau în jurul lor pe adversarii politicii
imperiale, pe când seniorii de Weiblingen (ghibelinii) şi partizanii lor formau
gruparea proimperială. Welfii au găsit un aliat în papă şi comunele
italiene. Lupta s-a terminat cu victoria Casei de Weiblingen (1138) şi cu
instituirea unei noi dinastii a Hochenstaufenilor. În timpul domniei lui
Frederic 1 Barbarossa (1152-1190). puterea imperială a atins apogeul.
Acţiunile lui Frederic I Barbarossa au redeschis lupta dintre
sacerdoţiu şi imperiu. Prilejul intervenţiei regelui german în Italia l-a
constituit, pe de o parte, împotrivirea oraşului Milano de a recunoaşte
suzeranitatea sa, pe de alta, mişcarea lui Arnaldo da Brescia de la
Roma şi dorinţa răsculaţilor de a înlătura suzeranitatea pontificală şi de
a reînfiinţa Republica romană.
Sub pretextul ocrotirii Sfântului Scaun, Barbarossa a intrat în Italia
(1154), a supus oraşele lombarde, s-a încoronat rege la Pavia, iar de
aici şi-a continuat drumul la Roma, unde a înăbuşit în sânge răscoala
lui Arnaldo. Drept răsplată, papa Adrian al IV-lea 1-a încoronat împărat,
dar pretenţiile de suzeranitate, pe care Frederic nu le ascundea, au dus
foarte curând la înrăutăţirea relaţiilor (1157) şi, odată cu înscăunarea
ca papă a lui Alexandru al III-lea (1159), un vajnic apărător al
principiilor gregoriene, războiul a fost declarat. Ostilităţile s-au
prelungit până în anul 1177. În cele din urmă, oraşele italiene, unite în
„liga lombardă” (1167), după nouă ani de rezistenţă, au obţinut la
Legnano o mare victorie asupra trupelor germane (1176). Un an mai târziu, în Biserica
San Marco din Veneţia, Frederic Barbarossa şi papa Alexandru se
împăcau, iar în anul 1183, prin pacea de la Constanţa (Elveţia),
împăratul recunoştea autonomia oraşelor lombarde.
Singurul succes obţinut de Frederic I în politica italiană a fost
căsătoria fiului său, viitorul Henric al VI-lea cu moştenitoarea regatului
Siciliei, Constanţa. După anul 1190 regii Germaniei vor fi şi regi ai
Siciliei, fapt ca avea urmări importante în lupta cu papalitatea din
veacul următor.
Sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea a
marcat o întărire a autorităţii papale sub pontificatul papei Inocenţiu al
III-lea. În tot acest timp, în Germania, luptele interne duseseră la o
slăbire a regalităţii. Pentru Frederic al II-lea (1215-1250) centrul politic
va fi Sicilia, unde ia măsuri centralizatoare de guvernare. Riposta a
venit neîntârziat din partea papei Grigore al IX-lea. Folosindu-se de
refuzul lui Frederic al II-lea de a pleca în cruciadă (1227) papa 1-a
excomunicat, fapt de care au profitat oraşele din nordul Italiei pentru a
se răscula. În aceste condiţii, Frederic al II-lea a fost obligat să plece în

70
cruciadă (1228-1229). Răzvrătirea a continuat şi, cu greu, împăratul,
la întoarcere, a înăbuşit-o.
Lupta în Italia 1-a obligat pe Frederic al II-lea să facă nenumărate
concesii principilor germani. Printre acestea se numără constituţia In
favorem principum (1232), un adevărat act de recunoaştere a privilegiilor
marii nobilimi, printre care figurau: dreptul de a avea jurisdicţie
proprie, fortificaţii, oraşe, de a bate monedă etc. Prin drepturile
înscrise constituţia a stat la temelia principatelor teritoriale. Puterea
principilor a crescut într-atât încât între anii 1254-1273 a avut loc în
Germania un mare interregn, perioadă în care tronul a fost permanent
disputat şi în care „domnia pumnului" (das Faustrecht) s-a înstăpânit peste tot.

5. Germania în secolele XIV-XV

Sfârşitul secolului al XIII-lea a adus Germaniei o redresare
politică deoarece interregnul a luat sfârşit prin alegerea ca rege a lui
Rudolf de Habsburg (1273-1291), un nobil din Zürich, înzestrat cu reale
calităţi de conducător. El a renunţat la politica italiană a predecesorilor,
nu s-a încoronat împărat, în schimb a căutat prin toate mijloacele
întărirea Germaniei. A instituit pedeapsa cu moartea şi dărâmarea
castelelor pentru nobilii turbulenţi, a extins graniţele statului adăugând
Stiria, Austria, Carintia şi Carniolia (1278), teritorii revendicate
deopotrivă de statul ceh.
După moartea lui Rudolf, Germania a revenit la vechea stare de
lucruri. Menţinerea sistemului electiv a făcut să reînvie grupările
politice şi certurile dintre ele. Urmarea imediată a fost desprinderea de
imperiu a cantoanelor elveţiene Uri, Schwyz şi Unterwalden (1315), în
timp ce pe tron se afla un reprezentant al Casei de Bavaria, Ludovic.
Alegerea ca împărat a lui Carol al IV-lea de Luxemburg (1347-
1378) a însemnat o accentuare a fărâmiţării politice. Carol al IV-lea
fiind în acelaşi timp rege al Cehiei, a făcut din Praga centrul său politic,
iar Germania a lăsat-o pe seama principilor, după cum se poate
constata din ,,Bula de Aur", promulgată în anul 1356, un act de
confirmare al principatelor teritoriale care primeau dreptul de a fi
indivizibile, ereditare, de a avea monedă, taxe vamale şi justiţie
proprie. Totodată ,,Bula de Aur" punea bazele Imperiului laic
german, împăratul urmând să fie ales de şapte principi
electori, trei clerici – arhiepiscopii de Mainz, Köln şi Trier – şi
patru laici – regele Cehiei, comitele palatin de Rin, ducele
Saxoniei şi margraful de Brandenburg.
Încercările succesorilor lui Carol al IV-lea de a reda puterii
imperiale forţa s-au lovit de rezistenţa principilor teritoriali, a căror
autoritate creşte în secolul al XV-lea. Dezvoltarea economică neunitară
a întinsului teritoriu al Germaniei împiedica centralizarea statului. În anul 1438 a
revenit la tron dinastia de Habsburg. Cu toate eforturile lui Frederic al III-lea
(1440-1493) de a înzestra statul cu instituţii centralizatoare, el nu s-a

71
mai putut impune nici măcar în posesiunile ereditare (Austria), unde în
1462 se luptă cu propriul său frate, în timp ce contele palatin se
răzvrătea, iar ţăranii din Saxonia se răsculau. Această stare de lucruri
a permis regelui Ungariei, Matei Corvin, să întreprindă mai multe
războaie împotriva Germaniei, care au dus la ocuparea Vienei pentru
câtva timp (1485-1490). Includerea Ţărilor de Jos în Imperiul German a
fost singurul succes politic al lui Frederic al III-lea, dar această alipire
va fi în viitor prilej de noi tulburări.

Rezumat şi concluzii generale. Până în veacul al XIX-lea

Germania nu a reuşit să-şi realizeze unitatea statală fiind,
conform opiniei specialiştilor, o simplă „expresie geografică”. Cu
toate acestea, istoria Germaniei a avut o importanţă deosebită
pentru destinul politic, economic şi cultural al Europei
occidentale din Evul Mediu.
Regatul Germaniei s-a constituit în urma tratatului de la Verdun
(843), prin desprinderea din fostul imperiu franc (carolingian) a părţii
sale din răsărit, situată între Elba şi Rin, locuită de circa trei milioane
de oameni.
Împăratul Otto I (936-973) a reuşit în anul 962 o celebră renovatio
imperii, încercând reînfiinţarea imperiului carolingian, bazat mai mult
sau mai puţin pe tradiţia imperială romană. Formaţiunea statală a lui
Otto I includea Germania şi Italia nordică şi centrală. Începând cu
secolul XV, această formaţiune politică a purtat numele de Sfântul
Imperiu Roman de Naţiune Germană.
În secolele XI-XIII, împăraţii germani au avut un şir de conflicte
cu papalitatea, fie pentru dreptul de investire al episcopilor (secolul XI),
fie pentru supremaţie politică şi spirituală (secolele XII-XIII). În timpul
acestei ultime perioade s-au format două partide nobiliare celebre, cea
a seniorilor de Weiblingen („Ghibelinii”), sprijinitorii politicii imperiale, şi
cea a Welfilor („Guelfii”), adversari ai acestei politici. Cel mai remarcabil
împărat german din această perioadă a fost Frederic I Barbarossa
(1152-1190).
În secolele XIV-XV Germania şi-a menţinut fărâmiţarea politică,
cele mai remarcabile figuri de monarhi fiind Rudolf de Habsburg (1273-
1291) şi Frederic al III-lea (1440-1493). În această perioadă este
redactată „Bula de Aur” (1356), act care punea bazele imperiului laic
german, împăratul urmând să fie ales de cei şapte principi electori,
dintre care trei erau clerici iar patru erau laici.

Fixarea cunoştinţelor
1. Arătaţi cum s-a format Germania ca stat de sine stătător.
2. Sintetizaţi politica lui Henric Păsărarul.

72
 3. Descrieţi politica lui Otto I de restaurare a imperiului.
4. Prezentaţi esenţa luptei pentru investitură.
5. Prezentaţi politica lui Frederic I Barbarossa şi Frederic II.
6. Arătaţi evoluţia Germaniei în timpul domniilor lui Rudolf de
Habsburg, Carol IV de Luxemburg şi Frederic III.

UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA
STATULUI
ÎN FRANŢA MEDIEVALĂ

La sfârşitul secolului al X-lea, la venirea dinastiei capeţiene,

Franţa era o ţară reprezentantă tipică a fărâmiţării feudale, fiind
împărţită în circa 15 principate teritoriale ale căror stăpânitori îşi
exercitau atributele suveranităţii şi recunoşteau regelui o autoritate
nominală, nu reală. Peste 5 veacuri, la sfârşitul secolului al XV-lea,
Franţa era statul cel mai bine unificat şi centralizat din Europa.
Desfăşurarea unificării şi centralizării Franţei a urmat o cale clasică, ce
constituie exemplul cel mai caracteristic al procesului de unificare
teritorială şi centralizare politică a statelor europene.

1. Primii Capeţieni
În anul 987, la stingerea dinastiei carolingiene, adunarea marilor
baroni şi a înalţilor prelaţi de la Senlis a ales ca rege pe Hugo Capet,
duce de Ile-de-France. Domeniul capeţian, situat între Sena şi Loara,
având o suprafaţă restrânsă, primii Capeţieni dispuneau de resurse
materiale şi militare modeste, iar autoritatea lor efectivă nu depăşea
hotarele domeniului regal.
Acţiunea de întărire a autorităţii regale a fost dusă cu mai multă
energie în timpul domniei lui Ludovic al VI-lea (1108-1137), care a
înfrânt pe seniorii rebeli din cuprinsul domeniului regal.
Ludovic al VII-lea (1137-1180) s-a căsătorit cu Alienor,
moştenitoarea ducatului Aquitaniei, cel mai întins principat teritorial

73
din Franţa, realizând o uniune personală între domeniile capeţian şi
aquitan. Slabele legături dintre nordul şi sudul Franţei, ca şi divorţul
regelui (1152) au împiedicat însa ca această uniune personală să
constituie o etapă premergătoare a alipirii Aquitaniei la domeniul regal
capeţian. În anul 1152, Alienor s-a recăsătorit cu Henric Plantagenet,
conte de Anjou şi duce al Normandiei, care a ajuns şi rege al Angliei,
sub numele de Henric al II-lea (1154-1189). Posesiunile continentale
ale lui Henric al II-lea cuprindeau mai mult de jumătate din Franţa, fapt
care constituia o mare piedică în calea realizării unificării teritoriale a
acestui regat.

2. Franţa în timpul lui Filip al II-lea August

Filip al II-lea August (1180-1223) a profitat de rebeliunile aproape permanente

ale feudalilor francezi din posesiunile plantagenete, de conflictele lui Henric al II-lea
cu fiii săi şi de dificultăţile din Anglia ale lui Ioan fără Ţară pentru a
lichida aproape cu totul stăpânirea străină in Franţa. În urma luptelor
din 1202-1204, Ioan fără Ţară a fost deposedat de ducatele
Normandiei şi Bretaniei şi de comitatele de Anjou, Maine, Touraine şi
Poitou. Sub dominaţia plantagenetă a rămas numai o parte din vestul
Aquitaniei şi Gasconia. Prin deposedarea lui Ioan fără Ţară, domeniul
regal, căruia i-au fost alipite majoritatea teritoriilor, s-a împătrit.
Victoria francezilor asupra armatelor engleze, flamande şi germane la
Bouvines (1214) a dus la consolidarea stăpânirii teritoriilor redobândite de
la englezi.
Ca urmare a sporirii considerabile a domeniului regal şi a
autorităţii puterii centrale, domnia lui Filip al II-lea August a marcat
astfel o etapă decisivă în procesul de unificare şi de centralizare a
statului francez.

3. Franţa în timpul lui Ludovic al IX-lea

În timpul lui Ludovic al IX-lea, zis cel Sfânt (1226—1270),

autoritatea regală a crescut considerabil. Pentru asigurarea liniştii
interne, ordonanţa lui Ludovic al IX-lea din anul 1258 a interzis „în
regatul său, toate războaiele şi punerile de foc şi tulburarea lucrării
pământului”, ca şi portul armelor. O serie de ordonanţe au reorganizat
justiţia regală şi i-au lărgit sfera de acţiune, înlăturând sau limitând
treptat competenţa justiţiei senioriale. Astfel, justiţia regală devenea
un important mijloc de unificare şi centralizare a statului. De
asemenea, Ludovic al IX-lea a dispus emiterea unor monede regale de
aur cu o compoziţie superioară şi a reglementat circulaţia lor în întreg
regatul, măsuri are au netezit drumul instaurării monopolului monetar
regal şi au contribuit la unificarea economică a Franţei. Ludovic al IX-
lea a reglementat şi raporturile cu Anglia. Prin tratatul de la Paris
(1259), regele Angliei, Henric al III-lea, a renunţat la Normandia,

74
Bretania, Maine, Anjou, Touraine, Poitou, dar păstra ducatul Guyenne
din Aquitania, pentru care presta omagiu regelui Franţei.

4. Franţa în timpul lui Filip al IV-lea cel Frumos

În timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314),

domeniul regal s-a mărit prin alipirea comitatului de Champagne, în
urma căsătoriei sale cu unica moştenitoare a acestui comitat. În
schimb, încercarea de a anexa prin război comitatul Flandrei a eşuat.
Flandra a fost ocupată de francezi în 1300, dar dominaţia franceză,
instaurată în oraşe care se bucuraseră până atunci de o largă
autonomie municipală şi sprijinul dat de francezi pentru menţinerea
regimurilor patriciene au determinat izbucnirea puternicei răscoale a
orăşenilor din Bruges din mai 1302. Exemplul a fost urmat şi de alte
oraşe, astfel încât armatele franceze au fost silite .să se retragă din
Flandra, iar armata de intervenţie franceză a fost decisiv înfrântă de
miliţiile urbane flamande la Courtrai, în iulie 1302.
Politica internă a lui Filip al IV-lea cel Frumos a fost autoritară.
Războiul cu Flandra, întreţinerea armatei şi a aparatului birocratic i-au
impus să caute noi mijloace băneşti. Resurselor obişnuite ale
domeniului regal li s-au adăugat venituri suplimentare, pe care Filip al
IV-lea a căutat să le extindă şi să le transforme din subsidii ocazionale
în impozite permanente. Astfel, în 1295 regalitatea a introdus o taxă
de răscumpărare a obligaţiilor militare, a cărei mărime varia între
1/100-1/25 din avere sau 1/20-1/5 din venit, numită ulterior ,,darea pe
focuri" (subventio focorum, fouage). În anul 1295 regele a introdus o nouă
taxă pentru depozitarea şi circulaţia mărfurilor, care, fiind considerată
de contribuabili ilegală, a fost numită maltôte (luată pe nedrept). S-au
folosit şi alte mijloace de sporire a veniturilor regale.
La începutul secolului al XIV-lea, ordinul templierilor avea în
Franţa proprietăţi întinse şi averi uriaşe. În anul 1307 Filip al IV-lea a
arestat pe toţi templierii, le-a înscenat un proces de erezie în 1309, în
urma căruia o parte au fost arşi pe rug, iar la cererea regelui, papa a
desfiinţat ordinul în 1312. Averile ordinului au intrat în posesia
regalităţii, datoriile regelui faţă de templieri au fost anulate, iar
numerarul bănesc confiscat.
Complexele probleme cărora a avut să le facă faţă i-au impus lui
Filip al IV-lea să convoace de mai multe ori pe reprezentanţii stărilor
sociale privilegiate ale ţării – nobilimea, clerul şi orăşenimea. În aprilie
1302, pentru a obţine sprijinul stărilor privilegiate în conflictul său cu
papalitatea, Filip al IV-lea a convocat pe reprezentanţii lor la Paris. Deşi
Filip al IV-lea nu a folosit pentru prima dată procedeul convocării
reprezentanţilor stărilor sociale ale regatului, totuşi, convocând aceste
adunări mai des şi dându-le o formă organizată, le-a transformat, de
fapt, într-o instituţie nouă, numită ulterior Stări sau State Generale. De
aceea se poate considera că de la începutul secolului al XIV-lea

75
regalitatea franceză a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale, numită,
ca urmare a colaborării ei organizate cu Statele Generale, „monarhia
stărilor”, care a durat până la formarea monarhiei absolute.
Politica lui Filip ai IV-lea de a restrânge privilegiile fiscale şi
judiciare ale clerului şi de a folosi o parte din imensele venituri ale
bisericii pentru nevoile statului a dus la izbucnirea unui violent conflict
între regalitatea franceză şi papalitate. Pe tronul pontifical se afla tunci
papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), unul dintre cei mai zeloşi
reprezentanţi ai doctrinei supremaţiei papalităţii asupra suveranilor
laici. Luând legătură cu duşmanii italieni ai papei, o mică armată
franco-italiană a pătruns în statul pontifical şi a arestat pe papa
Bonifaciu al VIII-lea la Anagni, în septembrie 1303. Deşi peste câteva
zile papa a fost eliberat de o răscoală a populaţiei din oraş, ,,atentatul
de a Anagni” a însemnat o grea lovitură pentru papalitate, îndeosebi
pentru pretenţiile ei teocratice. La scurtă vreme după moartea papei
Bonifaciu al VIII-lea, Filip al IV-lea a reuşit să impună conclavului de
cardinali alegerea ca papă a arhiepiscopului de Bordeaux, sub numele
de Clement al V-lea, care, pentru a fi mai aproape de protectorul său, a
strămutat reşedinţa pontificală la Avignon, în sudul Franţei, unde
papalitatea a rămas în strânsă dependenţă faţă de regalitatea
franceză, în aşa-zisa „captivitate babilonică”, între 1309-1378.
Cu moartea lui Carol al IV-lea, lipsit, ca şi ceilalţi fii ai lui Filip al IV-lea,
de urmaşi în linie bărbătească, în anul 1328 s-a stins dinastia
capeţiană directă, urmând succesiv la tron mai multe ramuri
colaterale.

5. Începutul războiului de 100 de ani

/

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în prima jumătate a

secolului al XV-lea, desfăşurarea procesului de unificare a Franţei a fost
considerabil stânjenită datorită Războiului de 100 de ani (1337-1453),
purtat între Franţa şi Anglia. Deţinerea ca feud, de către Anglia a
provinciei franceze Guyenne împiedica atât accesul la mare al Franţei
în partea de sud-vest a ţării, cât şi desăvârşirea procesului de unificare
teritorială a statului francez prin alipirea acestei provincii.
Flandra făcea parte din regatul Franţei, dar din punct de vedere
economic ea era mai strâns legată de Anglia, de unde importa mari
cantităţi de lână pentru industria sa de postav. Regele Angliei, Eduard
al III-lea, aflat în conflict cu regele Franţei, a interzis în anul 1336
exportul de lână engleză în Flandra, ceea ce a avut ca urmare ruinarea
industriei de postav flamande. Pentru oraşele flamande devenea tot
mai limpede că interesele Flandrei cereau ieşirea de sub dominaţia
Franţei şi alianţa cu Anglia. De aceea, principalele oraşe flamande, în
frunte cu Gand, au recunoscut în anul 1340 ca rege al Franţei pe
Eduard al III-lea, care a lăsat din nou liber exportul de lână engleză în

76
Flandra.
Problema dinastică din Franţa a complicat şi mai mult raporturile
franco-engleze. În 1328 a murit fără urmaşi în linie bărbătească ultimul
rege capeţian în linie directă, Carol al IV-lea. Pretendenţi la tronul
Franţei erau Filip de Valois, vărul său primar şi regele Angliei, Eduard al
III-lea, nepotul său de soră. Marii feudali şi înalţii prelaţi francezi
întruniţi în adunare electivă, urmărind în primul rând să evite
constituirea unei monarhii prea puternice anglo-franceze sub
conducerea regelui Angliei, au ales ca rege pe Filip de Valois. Alegerea
lui Filip de Valois, devenit rege sub numele de Filip al VI-lea (1328-
1350) nu a generat imediat un conflict deschis, regele Angliei
acceptând să presteze în 1331 omagiu regelui Franţei pentru Guyenne.
Problema dinastică nu a dat naştere Războiului de 100 de ani,
ci doar a complicat contradicţiile franco-engleze mai vechi.
Resursele materiale şi umane ale Franţei erau superioare celor
ale Angliei, Franţa având o populaţie de circa 16 milioane locuitori, în
timp ce Anglia avea numai 3,5 milioane. În schimb. armata engleză s-a
dovedit superioară celei franceze, prin organizare şi capacitate de
luptă.
Înfrângerea, cu ajutor flamand, a flotei franceze la Sluys (Ecluse) în anul 1340
a asigurat englezilor posibilitatea de a debarca nestânjeniţi în Franţa.
Bătălia principală s-a dat în nordul Franţei, la Crecy (1346), unde englezii
au obţinut o victorie decisivă asupra francezilor. În anul următor a
capitulat şi portul Calais. Ostilităţile au reînceput în 1355, în timpul
domniei regelui Ioan cel Bun (1350-1364). Francezii au fost înfrânţi din
nou la Poitiers (1356), iar regele Ioan cel Bun a fost făcut prizonier şi
transportat în Anglia.

6. Lupta de eliberare a Franţei în a doua jumătate

a secolului XIV

Înfrângerea de la Poitiers şi criza din anii 1356-1358 au silit

Franţa să încheie cu Anglia tratatul de pace de la Calais (octombrie
1360), prin care Anglia primea în deplină stăpânire Guyenne, Périgord,
Saintonge, Limousin, Poitou, însumând aproximativ o treime din
teritoriul Franţei. Deşi a dat Franţei răgazul necesar refacerii, tratatul
de pace din 1360 constituia o grea lovitură pentru procesul de
unificare şi centralizare a statului francez.
Carol al V-lea (1364-1380) a dus o politică de refacere şi de
reorganizare a ţării şi de întărire a puterii centrale. Consilierilor
proveniţi din marea nobilime le-a preferat colaboratori din rândurile
micii nobilimi şi ale orăşenimii, care în timpul domniei sale au ocupat
rolul de căpetenie în organele centrale şi în cele locale ale puterii.
Neputându-se lipsi de colaborarea cu Statele Generale, îndeosebi
pentru subsidiile băneşti, el a convocat State Generale formate dintr-

77
un număr mai restrâns de deputaţi şi de notabili, care nu au mai
încercat să-şi manifeste opoziţia faţă de regalitate. Însemnatele
resurse băneşti de care dispunea i-au permis lui Carol al V-lea să-şi
alcătuiască o armată, o artilerie şi o flotă puternică, principalul său
comandant fiind conetabilul Bertrand Du Guesclin, ridicat din rândul micii
nobilimi bretone. Franţa a reînceput în anul 1369 războiul cu Anglia.
Francezii au evitat să dea mari bătălii decisive, adoptând tactica
hărţuirii necontenite a englezilor şi a cuceririi sistematice a oraşelor şi
a provinciilor stăpânite de ei, încât până la sfârşitul domniei lui Carol al
V-lea aproape toate posesiunile engleze din Franţa au fost recucerite.

7. Reizbucnirea crizei interne şi reluarea

războiului cu Anglia

Profitând de minoratul urmaşului său, Carol al VI-lea (1380-

1422), grupările nobiliare franceze au început lupta pentru putere şi
influenţă la curte. Înstrăinarea şi risipirea fondurilor funciare şi băneşti
publice a fost urmată de creşterea fiscalităţii care, împreună cu
nenumăratele neorânduieli şi abuzuri comise, au generat mari mişcări
populare în oraşe şi sate. Languedocul a fost frământat între anii 1381-
1384 de mişcarea tuchins-ilor (denumire care provine, probabil, de la
„mărăcinişuri” - în franceza medievală touche, în care se ascundeau
răsculaţii), proveniţi din rândul ţăranilor şi orăşenilor săraci. Spre
sfârşitul anului 1381 şi începutul anului următor s-au ridicat orăşenii
din Amiens, Saint-Quentin, Rouen, Reims, Laon, Soissons, Lyon. La
Paris, în martie 1382, populaţia a prădat prăvăliile de arme şi s-a
înarmat cu ciocanele de plumb folosite în lupte la spargerea armurilor,
de unde şi numele de „ciocănari” (maillotins) dat răsculaţilor.
În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea au reînceput cu o
violenţă crescândă luptele pentru putere între grupările feudale. În
fruntea unei grupări era unul dintre unchii regelui, ducele Burgundiei,
Filip cel îndrăzneţ, apoi fiul său, Ioan fără Frică, de unde numele de
burgunzi dat acestei grupări. În fruntea celeilalte, era fratele regelui,
ducele Ludovic d'Orleans, apoi fiul său, Carol, sprijiniţi de puternica
familie meridională a conţilor d'Armagnac, de unde numele de
armagnaci. Lupta dintre burgunzi şi armagnaci a contribuit la agravarea
fiscalităţii, a dezorganizării administrative şi a abuzurilor, generând o
mare nemulţumire în rândul populaţiei. Deoarece tezaurul era gol,
curtea a convocat în ianuarie 1413, Statele Generale din Nord, pentru
a obţine noi subsidii. Pe baza propunerilor de reformă ale Statelor
Generale şi sub presiunea maselor populare din Paris, conduse de
Simon Caboche, starostele breslei măcelarilor, regele a numit o

78
comisie formată din deputaţi şi consilieri regali care a elaborat, iar
regele a promulgat, în mai 1413, „Ordonanţa cabochiană”. Ea
prevedea un şir de măsuri privitoare la reformarea sistemului
administrativ, fiscal şi judiciar, inclusiv a organelor centrale.
Înteţirea luptei dintre burgunzi şi armagnaci şi mişcarea din Paris
din anul 1413, au oferit englezilor prilejul de a invada iarăşi Franţa. Ca
urmare a înfrângerii francezilor la Azincourt (1415), lui Carol al VI-lea i-a
fost impus tratatul de la Troyes (1420), prin care se stabilea căsătoria
regelui Angliei, Henric al V-lea, cu Ecaterina, fiica lui Carol al VI-lea, şi
recunoaşterea lui ca succesor la tronul Franţei. Potrivit tratatului,
Franţa ar fi urmat să devină o anexă ia Angliei, sub domnia unui rege
englez. Pentru a-şi realiza obiectivul, Henric al V-lea trebuia să
cucerească Franţa de la sud de Loara, unde Delfinul (titlu dat
moştenitorului tronului francez) Carol începea să organizeze rezistenţa.
După moartea lui Henric al V-lea şi a lui Carol al VI-lea (1422), rege al
Angliei şi al Franţei a fost proclamat Henric al VI-lea, copilul nevârstnic
al lui Henric al V-lea şi al Ecaterinei. În acest timp, regele legitim al
Franţei, Carol al VII-lea (1422-1461), stăpânea numai la sud de Loara şi
avea capitala la Bourges, revenindu-i greaua misiune de a elibera şi a
reunifica Franţa.

8. Etapa finală a războiului de 100 de ani.

Personalitatea şi rolul Ioanei d'Arc

În nordul Franţei stăpânirea engleză a generat o rezistenţă

crescândă în toate straturile sociale, îndeosebi în rândul ţărănimii şi
orăşenimii. În Normandia, numeroase cete de răsculaţi formate din
ţărani, orăşeni şi mici nobili de ţară, atacau pe englezi şi convoaiele lor
de aprovizionare.
În condiţiile luptei populare de eliberare din deceniul al treilea al
veacului XV, apariţia Ioanei d'Arc, fiică de ţărani din Domrémy,
reprezintă un episod decisiv al războiului de 100 de ani. Apariţia Ioanei
d'Arc s-a produs într-un moment deosebit de critic pentru Franţa.
Englezii asediau din anul 1428, oraşul Orléans, a cărui cucerire le-ar fi
deschis drumul peste Loara, spre sudul Franţei. Ioana d'Arc 1-a convins
pe Carol al VII-lea să-i dea o armată cu care să despresoare acest oraş.
Armata franceză, căreia Ioana d'Arc i-a insuflat încredere în victorie, a
despresurat Orléans în mai 1429, înlăturând astfel primejdia cuceririi
sudului Franţei. Apoi, croindu-şi drum spre Reims, locul
tradiţional de încoronare a regilor Franţei, armata franceză a
intrat în oraş unde, în iulie 1429, Carol al VII-lea a fost
încoronat şi uns ca rege. Consacrarea pe această cale a

79
legitimităţii lui Carol al VII-lea, realizată într-un moment în
care regalitatea constituia un element polarizator al forţelor
care luptau pentru eliberarea Franţei, a reprezentat un episod
a cărui semnificaţie depăşea limitele unui act obişnuit de
încoronare şi ungere regală. Datorită ostilităţii grupărilor de la
curte, Ioana d'Arc nu a primit sprijinul militar necesar marilor acţiuni pe
care voia să le întreprindă şi, în mai 1430, cu prilejul asediului oraşului
Compiègne, a fost prinsă de către burgunzi şi predată englezilor. Înscenându-i-
se de către englezi un proces de erezie, Ioana d'Arc a fost condamnată
şi arsă pe rug la Rouen pe data de 30 mai 1431.
Stabilirea impozitelor permanente (1439) şi reorganizarea
armatei (1445-1448) au asigurat regalităţii franceze mijloacele băneşti
şi militare necesare purtării războiului. Ultimele două provincii
stăpânite de englezi, Normandia şi Guyenne, au fost eliberate de
francezi în ultimii ani ai războiului; eliberarea Normandiei a fost
desăvârşită prin victoria francezilor de la Formigny (1450), iar cea a
Guyennei prin victoria franceză de la Castillon (1453). Englezii nu s-au
mai menţinut în Franţa decât în portul Calais, recucerit de francezi în
anul 1558.
Victoria Franţei şi consolidarea puterii centrale la sfârşitul
Războiului de 100 de ani au pregătit totodată încheierea procesului de
unificare şi de centralizare a ţării, realizată în timpul domniilor lui
Ludovic al XI-lea şi Carol al VIII-lea.

9. Franţa în timpul lui Ludovic al XI-lea

Cronicarul Filip de Commines scria despre Ludovic al XI-lea

(1461-1483) că ,,era în chip vădit prietenul oamenilor de stare de
mijloc şi duşman al tuturor celor mari care ar fi putut să i se
împotrivească". ,,Oamenii de stare de mijloc” pe care s-a sprijinit acest
rege au fost orăşenimea şi mica nobilime. „Cei mari” cu care a purtat o
luptă îndelungată au fost ducatul Burgundiei şi nobilimea franceză
rebelă.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, ducatul Burgundiei
cuprindea Burgundia propriu-zisă, Flandra şi Artois, depinzând de
regatul Franţei şi, totodată, Franche-Comté, Luxemburg şi Ţările de Jos,
depinzând de Imperiul german. Ducele Carol Temerarul (1467-1477) a
încercat să unifice teritoriile burgunde disparate şi să constituie un stat
independent faţă de Franţa şi de Imperiul german. Pentru a slăbi
Franţa, care vedea în constituirea unui regat burgund la hotarele sale o
ameninţare pentru desăvârşirea unificării sale teritoriale, Burgundia a
sprijinit rebeliunile marii nobilimi franceze împotriva regalităţii şi s-a
aliat cu Anglia. Marea nobilime franceză, sprijinită de ducele
Burgundiei, a organizat în 1464-1465 liga „Binele public”. Dându-şi
seama de făţărnicia membrilor ligii, care se străduiau să apară ca
apărători ai intereselor obşteşti, Filip de Commines remarca că ,,acest

80
război a fost numit după aceea Binele public, pentru că el se desfăşura
sub cuvânt că ar fi spre binele public al regatului”. Oraşele, îndeosebi
Parisul şi mica nobilime au rămas credincioase regelui şi i-au acordat
un sprijin eficient. Ludovic al XI-lea a izbutit să neutralizeze pe membrii
ligii, acordându-le posesiuni teritoriale, înalte dregătorii şi pensiuni. În
cursul tratativelor, membrii ligii du uitat cu totul de ,,Binele public”;
,,era mai puţin vorba de aceasta – remarcă Filip de Commines – căci
binele public se prefăcuse în bine particular”. O gravă ameninţare
pentru Franţa a constituit-o alianţa anglo-burgundă din anul 1475,
sprijinită de forţele opoziţiei feudale interne. Dând dovadă de mare
abilitate diplomatică, Ludovic al XI-lea a izbutit să neutralizeze opoziţia
feudală internă şi, prin tratatul de la Picquigny (august 1475), să obţină
retragerea armatei engleze debarcate şi să încheie pace cu Anglia. Cu
sprijinul militar şi bănesc al Franţei, elveţienii i-au înfrânt pe burgunzi
la Grandson şi Morat (1476), iar lorenii la Nancy (1477), bătălie în care Carol
Temerarul şi-a pierdut viaţa. Profitând de moartea lui Carol Temerarul,
Ludovic al XI-lea a alipit domeniului regal Burgundia, Franche-Comté,
Picardia şi Artois. Restul posesiunilor burgunde – Ţările de Jos şi
Luxemburgul – au intrat, datorită căsătoriei fiicei lui Carol Temerarul,
Maria de Burgundia, cu Maximilian de Habsburg, fiul împăratului
Germaniei Frederic al III-lea, în stăpânirea casei de Austria.
În afară de posesiunile burgunde, Ludovic al XI-lea a mai alipit
domeniului regal Roussillon şi Cerdagne (obţinute de la Aragon în
1463), Anjou (1480), Maine şi Provence (1481).
În politica sa internă, Ludovic al XI-lea a găsit un sprijin temeinic
în orăşenime şi în mica nobilime. Oraşele şi-au dovedit loialitatea faţă
de regalitate în timpul rebeliunilor feudale şi al invaziei anglo-
burgunde, organizând apărarea şi furnizând contingente militare.
Totodată ele au procurat regalităţii mari fonduri băneşti, sub formă de
impozite şi de împrumuturi. Deşi Ludovic al XI-lea a avut colaboratori şi
din rândul marii nobilimi, slujitorii cei mai devotaţi i-a recrutat din
rândurile orăşenimii şi ale micii nobilimi. El a preferat Statelor Generale
adunările de notabili – câteva zeci de delegaţi, invitaţi direct de către
rege, dintre nobili, prelaţi şi orăşeni de vază – a căror întrunire putea
avea rolul unei adunări reprezentative de stări.
Lichidarea opoziţiei feudale, evitarea convocării Statelor
Generale, perfecţionarea instrumentelor de realizare a
obiectivelor politicii regale – armata regulată, birocraţia şi
impozitele permanente – arată că în ultimii ani ai domniei lui
Ludovic al XI-lea s-au format premisele trecerii de la monarhia
stărilor la monarhia absolută, stabilită în timpul urmaşului său,
Carol al VIII-lea.

81
 10. Încheierea procesului de unificare şi de
centralizare a regatului francez în timpul lui Carol al
VIII-lea

La moartea lui Ludovic al XI-lea, fiul său, Carol al VIII-lea (1483-

1498), fiind minor, conducerea a fost preluată de sora sa mai mare Ana
şi de soţul ei, Pierre de Beaujeu. Reacţia împotriva politicii regale
autoritare, manifestată de către marea nobilime şi de Statele Generale,
a silit pe Ana şi pe Pierre de Beaujeu să convoace la Tours, în ianuarie
1484, Statele Generale. Statele Generale de la Tours cuprindeau
deputaţi ai celor trei stări din toate provinciile franceze, cu excepţia
Bretaniei, constituind astfel prima adunare reprezentativă a stărilor din
întreaga Franţă, expresie a etapei finale a unificării şi centralizării ţării.
În Statele Generale de la Tours deputaţii au propus o serie de măsuri
privind conducerea centrală şi organizarea fiscală, administrativă şi
judiciară a ţării, ca introducerea în consiliul regal a 12 membri aleşi
dintre deputaţii Statelor Generale şi perceperea impozitelor numai cu
asentimentul lor. După obţinerea votului pentru perceperea impozitului
regal în anii 1484 şi 1485, curtea s-a grăbit să închidă, în martie 1484,
sesiunea Statelor Generale. Tentativa acestora de a-i impune regalităţii
controlul, îndeosebi în domeniul fiscal, a eşuat pentru că regalitatea
era suficient de consolidată şi deputaţii întruniţi la Tours, oglindind
contradicţiile dintre stările ai căror reprezentanţi erau, nu au acţionat
de comun acord.
Marea nobilime, neavând şanse de a-şi impune regalităţii
revendicările prin mijlocirea Statelor Generale, a recurs în anii următori
la calea armelor. Conflictul dintre regalitate şi marea nobilime, numit
de contemporani ,,Războiul nebunesc”, a durat, cu intermitenţe, între
anii 1485 şi 1488. În 1488, armata marii nobilimi a fost decisiv înfrântă
de armata regală, iar rebeliunea nobiliară înăbuşită.
Ducatul Bretaniei, ultimul mare principat teritorial al
Franţei şi sprijin al rebeliunilor nobiliare, a fost alipit
domeniului regal în anul 1491. Deşi Bretania şi-a menţinut
autonomia, unirea din 1491 a marcat încheierea unificării
teritoriale a Franţei.
La sfârşitul secolului al XV-lea în Franţa s-a încheiat, în ansamblu,
procesul de unificare teritorială şi de centralizare politică, aproape
întreg teritoriul ţării devenind domeniu regal. Deşi provinciile care
făceau parte din domeniul regal îşi mai păstraseră privilegii şi instituţii
proprii, monarhia îşi exercita atributele esenţiale ale suveranităţii,
astfel încât Franţa era cel mai centralizat stat din apusul Europei.
Unificarea economică realizase progrese însemnate, deşi formarea
unei pieţe interne unice era stânjenită de numeroase vămi interne.
Unificarea lingvistică progresa, deşi existau încă deosebiri de limbă

82
între nord (langue d'oïl) şi sud (langue d'oc). Cultura dobândea şi ea tot mai
mult trăsături unitare pe întreg teritoriul ţării, la acest proces
contribuind triumful limbii franceze din nord şi începutul răspândirii
tiparului. Toate aceste trăsături – unitatea de teritoriu, de limbă,
economică şi culturală – care se închegau la sfârşitul secolului al XV-
lea. reprezentau elementele constitutive ale naţiunii franceze în
formare, premisele trecerii francezilor de la popor la naţiune.

Rezumat şi concluzii generale. Franţa medievală reprezintă în

Europa cazul clasic de unificare teritorială şi de iniţializare a centralizării
statale, luat ca model de specialişti. Istoria creării şi centralizării statului
medieval englez începe în anul 987, când Hugo Capet, duce de Ile de France, este
ales rege. Centralizarea statului feudal francez s-a făcut atât în
detrimentul Angliei, care deţinea întinse posesiuni în Franţa, cât şi al
marilor seniori feudali, care doreau să fie cvasi-independenţi pe
posesiunile lor. În perioada primilor capeţieni, regii Angliei dobândesc
posesiuni întinse în Franţa, în urma căsătoriei moştenirii ducatului
Aquitaniei, Eleanor (Alienor) cu Henric al II-lea Plantagenet, regele
Angliei (1154-1189). Filip al II-lea August (1180-1223) a reuşit să
recâştige majoritatea posesiunilor deţinute de englezi în Franţa, iar
Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270) a întărit puterea regală şi a
reglementat raporturile cu Anglia prin tratatul de la Paris (1259). În
urma acestui tratat, Henric al III-lea al Angliei păstra în Franţa doar
ducatul Guyenne din Aquitania, pentru care trebuia să presteze
omagiu vasalic regelui Franţei.
Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a dus o politică autoritară,
a desfiinţat ordinul cavalerilor templieri, a intrat în conflict cu
papalitatea şi a sporit considerabil prestigiul regalităţii franceze.
La stingerea dinastiei capeţiene (1328) relaţiile anglo-franceze
au intrat într-o perioadă de încordare, ce a culminat cu izbucnirea
celebrului Război de 100 de ani (1337-1453). Deşi englezii au câştigat
o serie de victorii militare impresionante în 1346 (Crecy), 1356
(Poitiers) şi Azincourt (1415), resursele economice şi umane superioare
ale Franţei, combinate cu o largă mişcare de resurecţie naţională,
simbolizată mai cu seamă de Jeanne d’Arc, au contribuit la înfrângerea
Angliei. Regii Ludovic al XI-lea (1461-1483) şi Carol al VIII-lea (1483-
1498) desăvârşesc unificarea teritorială a Franţei şi, implicit, pun
bazele centralizării statului francez.
Realizarea unificării teritoriale şi iniţializarea centralizării statale
au făcut din monarhii Franţei cei mai puternici regi ai Europei de până
la sfârşitul secolului XVIII şi au contribuit la procesul de iniţiere a
dominaţiei culturale franceze în vestul Europei, manifestată timp de
câteva secole.

Fixarea cunoştinţelor

83
 1. Prezentaţi succint situaţia Franţei în timpul primilor regi
capeţieni.
2. Arătaţi evoluţia regatului francez în timpul domniilor lui Filip al
II-lea August şi Ludovic al IX-lea.
3. Rezumaţi principalele acte de politică internă şi externă ale lui
Filip al IV-lea cel Frumos.
4. Prezentaţi cauzele şi desfăşurarea Războiului de 100 de ani.
5. Rezumaţi succint trăsăturile personalităţii şi rolul Ioanei d’Arc
în timpul Războiului de 100 de ani.
6. Prezentaţi etapele finale ale procesului de centralizare statală
în Franţa: domniile lui Ludovic al XI-lea şi Carol al VIII-lea.

UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI

MEDIEVAL ENGLEZ
Procesul de centralizare a Angliei a început imediat după
cucerirea ei de către normanzi (1066) şi s-a încheiat în secolul al XV-
lea, după ce „Războiul celor două roze”, izbucnit între casele de York
şi Lancaster a fost lichidat. Acest proces nu a fost neîntrerupt, în
perioada menţionată înregistrându-se momente de declin al autorităţii
regale.

1. Cucerirea Angliei de către normanzi.

Penetraţia normanzilor din Franţa începuse încă din vremea

ultimului rege anglo-saxon, Eduard Confesorul (1042-1036), ea
făcându-se fie pe cale comercială, fie religioasă. Este vremea când
ducatul normand, prin evoluţia înregistrată, îşi putea permite o
expansiune, iar politica lui Eduard constituia un prilej pentru o
pătrundere în nord. Moartea lui, survenită în anul 1066, a dat lui
Wilhelm, ducele Normandiei, pretextul unei intervenţii militare în
Anglia, unde alegerea noului rege, Harold, crease unele disensiuni. În
cursul lunii septembrie 1066 Wilhelm a debarcat în apropiere de
Hastings şi în urma unei ciocniri sângeroase cu armata lui Harold, a
obţinut o victorie decisivă (14 octombrie); în luna decembrie Wilhelm se
încorona rege la Westminster (1066-1087).
După cucerire s-a format în Anglia o monarhie puternică, cea mai

84
puternică autoritate laică ce exista în acea vreme în Europa apuseană.
Explicaţia se găseşte în baza materială şi socială solidă pe care
dinastia normandă a ştiut să şi-o creeze. Coroana engleză, din
momentul cuceririi, a beneficiat de mari întinderi de pământ provenind
din posesiunile de pe continent, al căror număr a crescut, şi din
domeniile confiscate de la anglo-saxoni, din care regele şi-a rezervat o
şeptime.
Evoluţia lentă a domeniului feudal din Anglia, pe de o parte,
sistemul de împroprietărire practicat de Wilhelm, pe de altă parte, au
împiedicat crearea de principate teritoriale, iar puterea marii feudalităţi
a fost astfel limitată. Regele a păstrat sistemul de recrutare a oastei
mari fyrd) şi a creat instituţii centralizatoare de guvernare. A păstrat
unitatea administrativă shire, pe care a asimilat-o comitatului de pe
continent, iar curia regală (curtea, sfatul regal) a rezultat din împletirea
sfatului înţelepţilor (witenagemoot) cu consiliul ducal normand. Fiscalitatea
a fost organizată pe principii noi, din curia regis desprinzându-se o secţie
specială, Camera Eşichierului, însărcinată cu centralizarea veniturilor
statului, care de la început s-au separat de tezaurul regelui. Pentru a
cunoaşte numărul contribuabililor şi situaţia lor materială, în anul 1086
Wilhelm a procedat la realizarea unui amplu recensământ consemnat
sub numele de „Cartea Judecăţii de Apoi” (Domesday Book). În cursul
înregistrării, toţi ţăranii dependenţi au fost înscrişi sub numele de şerbi
(vilani), de aceea Domesday Book a .contribuit la aservirea ţărănimii.
O altă consecinţă importantă a cuceririi a fost afirmarea
autorităţii regale asupra celei ecleziastice. Ea se explică prin dorinţa
papei de a-şi crea un aliat în centralizarea bisericii din Anglia, fapt ce îl
determinase să încuviinţeze actul de cucerire.
Dezvoltarea economiei urbane, în secolele următoare, a
constituit şi în Anglia un nou suport al politicii de centralizare. Cu toate
acestea, regalitatea puternică instituită de Wilhelm Cuceritorul
prezenta unele puncte slabe. Mai întâi, vasalitatea care lega pe regii
din dinastia normandă de regele Franţei, relaţie din care a rezultat un
lung şir de războaie. În al doilea rând, nici o lege scrisă nu definea
autoritatea regală şi, conform dreptului feudal, un suzeran putea fi
renegat de vasalii săi dacă se făcea vinovat de o politică neconformă
intereselor lor.
Prima etapă a conflictului regalitate-feudali s-a deschis cu moartea lui
Henric I (1100-1135) şi cu anarhia provocată de lupta pentru tron.
Timp de aproape douăzeci de ani, baronii englezi au devenit
atotputernici în stat. Acestei stări de lucruri i-a pus capăt venirea lui
Henric al II-lea la domnie (1154-1189), întemeietorul dinastiei Plantagenet.

2. Politica de centralizare a regatului englez în secolul XII

Henric al II-lea, odată cu urcarea sa pe tron, aducea coroanei
engleze noi posesiuni pe continent, el fiind unul dintre cei mai mari

85
seniori francezi ai timpului, care stăpânea: Normandia, Maine,
Touraine, Anjou, Poitou, Aquitania, având drept de suzeranitate asupra
comitatelor Auvergne şi Toulouse, la care a adăugat Bretania.
În politica de centralizare a lui Henric al II-lea un loc de
seamă îl ocupă reformele sale, mai cu seamă reforma militară
şi reforma juridică.
Prima reformă a înlocuit obligaţia militară de tip vasalic cu o taxă
(scutagium), care-i permitea regelui să-şi sporească veniturile pentru a
plăti luptători angajaţi şi astfel să nu mai depindă, în caz de război, de
bunul plac al feudalilor. În acelaşi timp, Henric al II-lea hotăra că orice
om liber poate fi chemat la oaste.
Cea de a doua reformă a constat în elaborarea unui drept comun
(Common Law). El prevedea extinderea competenţei tribunalelor regale
asupra tuturor oamenilor liberi, indiferent de condiţia socială, trecând
peste justiţia feudală. Singura piedică rezulta din faptul că apelul la un
tribunal regal se făcea în schimbul unei taxe ceea ce, evident, a limitat
posibilitatea ţăranilor de a se adresa tribunalelor regale în diferendele
pe care le aveau cu seniorii lor. Lărgirea sferei jurisdicţiei regale s-a
izbit de rezistenţa îndârjită a bisericii, care se întărise în perioada de
anarhie anterioară domniei lui Henric al II-lea. Regele însă nu a .cedat
şi pentru a evita în viitor orice opoziţie din partea clerului a promulgat
„Statutele de la Clarendon” (1164). Acest act urmărea supunerea
reprezentanţilor bisericii faţă de Common Law, de aceea proclama
dreptul de judecată al regelui şi funcţionarilor săi asupra prelaţilor,
consideraţi baroni ai coroanei, deci vasali direcţi ai regelui. Statutele
din anul 1164 au fost condamnate de papa Alexandru al III-lea, iar
Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, şi-a asumat greaua sarcină
de a face respectată în Anglia politica de universalitate a Romei, care,
potrivit principiilor vremii, îi dădea dreptul de jurisdicţie supremă.
Controversa iscată a generat un conflict doctrinal, biserica
susţinând primordialitatea spiritualului asupra temporalului şi, deci,
dominaţia clericilor, în faţa cărora autoritatea regală trebuia să se
plece. Dar Henric al II-lea nu a voit să cedeze. Conflictul rege-biserică a
dus la uciderea lui Thomas Becket (1170), în timpul ciocnirii din
catedrala de la Canterbury, provocată de către Reginald Fitz Urse,
trimis de rege, împreună cu alţi trei cavaleri, pentru a-l aresta pe
episcop. De asasinat a fost făcut vinovat regele, pe care papa l-a
excomunicat. După doi ani, Henric al II-lea, pentru a nu pierde
încrederea totală a supuşilor şi odată cu ea coroana, a fost nevoit să
capituleze. În luna mai a anului 1172, regele a jurat supunere papei, a
promis să anuleze statutele de la Clarendon şi să respecte dreptul
clerului de a apela la Roma în cazul unor neînţelegeri. În plus, pentru
ridicarea excomunicării, papa a cerut regelui să facă penitenţă la
mormântul lui Thomas Becket şi, pentru absolvirea deplină de păcate,
să plece în cruciada pe care tocmai o organiza împotriva turcilor.
Împăcarea a fost .sancţionată prin bula papală din 2 septembrie 1172.

86
 În politica externă, singurul succes al lui Henric al II-lea a constat
în cucerirea Irlandei (1170), cu puţin înainte de uciderea lui Thomas
Becket. Amânarea cruciadei l-a împiedicat pe rege să participe la
expediţia plănuită. Obligaţia a fost preluată de fiul său, Richard I
(1189- 1199), supranumit Inimă de Leu, care din această pricină a şi
stat aproape tot timpul cât a domnit departe de ţară. Absenţa
îndelungată a regelui a permis din nou ridicarea baronilor la
conducerea ţării şi o nouă criză politică avea să străbată istoria Angliei.

3. Slăbirea autorităţii centrale în secolul XIII

La moartea lui Richard Inimă de Leu, rege al Angliei a ajuns fratele

său Ioan ără Ţară (1199-1216). Tot lui îi fusese încredinţată regenţa in
timpul absenţei lui Richard şi încă de atunci se văzuse caracterul
neechilibrat al regelui Ioan, fapt ce permisese manifestarea unor
dezordini în viaţa politică, tocmai într-un moment în care Anglia
înregistra o dezvoltare din punct de vedere economic prin lărgirea
comerţului, şi, legat de acesta, o creştere a puterii oraşelor. Centre ca
Londra, Southampton, Dover, Ipswich, Boston au cunoscut un puternic
avânt, datorită schimburilor cu Flandra şi cu liga hanseatică (uniune a
unor oraşe germane) prin intermediul căreia soseau în Anglia mărfuri
din Orient (mătăsuri, bijuterii, mirodenii). Tot în secolul al XIII-lea se
constată o intensificare a legăturilor cu negustorii italieni. În aceste
condiţii, orăşenii se afirmau pe scena politică, iar nobilimea a găsit în ei
un aliat în lupta cu regalitatea. Prima care a profitat de situaţia delicată
a Angliei a fost biserica, cu care Ioan Fără Ţară a comis imprudenţa să
deschidă conflictul.
Puternicul papă Inocenţiu al III-lea s-a folosit de situaţie, a
intervenit cu fermitate şi a impus lui Ioan fără Ţară să recunoască
suzeranitatea scaunului apostolic. Închinarea din anul 1213 a avut
consecinţe grave; regele devenea vasalul pontifului roman, iar regatele
Angliei şi Irlandei intrau în patrimoniul Sf. Petru, Ioan Fără Ţară şi
succesorii săi urmând să le deţină ca simple concesiuni feudale.
Subjugarea faţă de scaunul apostolic, marcată prin plata anuală a unei
sume de bani. a dăinuit până la sfârşitul secolului al XIII-lea. Profitând
de situaţia critică în care se afla Anglia, Filip al II-lea August, regele
Franţei, a pornit atacul împotriva vasalului său englez. În anul 1204 el
a confiscat lui Ioan Normandia, Bretania, Maine, Touraine, Anjou şi
Poitou. Încercarea regelui Angliei de a-şi recăpăta posesiunile s-a
soldat cu un eşec total. În lupta de la Bouvines (1214), armata engleză a
suferit o grea înfrângere, în urma căreia regele a rămas în Franţa
numai cu stăpânirea Aquitaniei.
Un an mai târziu, în 1215, venea rândul baronilor să se
răzvrătească, ocazie cu care era smulsă regelui Ioan, Magna Charta
Libertatum (15 iunie). Actul fixa în scris privilegiile bisericii, ale nobilimii
laice şi ale orăşenilor londonezi. Între libertăţile înscrise figurau:
neamestecul regelui în alegerile episcopale, garantarea dreptului de

87
stăpânire asupra domeniului feudal; privilegii juridice pentru nobili;
limitarea obligaţiilor vasalice; consultarea nobililor laici şi ecleziastici în
fixarea impozitelor; înlesniri comerciale acordate orăşenilor din Londra
etc. Magna Charta a marcat sfârşitul perioadei anglo-normande de
exercitare a puterii monarhice în absenţa controlului nobiliar.
Din anul 1215 se formează primul organ însărcinat să vegheze ca
hotărârile regale să fie conforme cu legea ţării. Un consiliu alcătuit din
25 de membri, toţi baroni, afară de unul singur, primarul Londrei, avea
să judece plângerile îndreptate împotriva coroanei. Era nucleul unei noi
instituţii ce se va contura sub domnia lui Henric al III-lea (1216-1272),
în timpul războaielor civile. Este vorba de răscoala baronilor,
cavalerilor şi orăşenilor izbucnită în anul 1258, sub conducerea lui
Simon de Montfort, conte de Leicester.
Într-un prim memoriu – Prevederile de la Oxford – înaintat regelui în 1258,
se cerea ca autoritatea regală să fie în întregime supusă controlului
baronilor. Cavalerii şi orăşenii au cerut şi ei un drept asemănător în
Prevederile de la Westminster.
Rezultatul răscoalei baronilor a fost că în luna august a
anului 1265, pentru discutarea problemelor de stat, a fost
convocată o adunare la care, pentru prima dată, în afară de
baroni, au fost invitaţi câte doi reprezentanţi din fiecare
comitat şi doi orăşeni din oraşele mai importante. Aşa a luat
naştere Parlamentul englez, un organ de conducere
reprezentativ, asemănător Statelor Generale din Franţa.
Desăvârşirea lui ca instituţie s-a făcut în cursul secolului al XIV-
lea, când se va împărţi în două camere: Camera Lorzilor, din care
făceau parte marii feudali laici şi ecleziastici, şi Camera Comunelor,
care întrunea cavaleri şi vârfurile orăşenilor. Odată cu domnia lui
Eduard I (1272-1307) a început perioada monarhiei pe stări, o
nouă etapă în procesul de centralizare a Angliei.

4. Criza societăţii engleze în secolul al XV-lea

Sfârşitul secolului XIII şi începutul celui următor au marcat noi

progrese în politica de centralizare a statului englez şi au contribuit la
întărirea autorităţii regale. Între anii 1277-1301 a fost alipită Ţara
Galilor la regatul englez, iar în 1291 Eduard I îşi impunea suzeranitatea
asupra Scoţiei. În anul 1314, în urma luptei de la Bannockburn, Scoţia
şi-a recăpătat independenţa. Eduard III (1327-1377) s-a implicat în
războiul de 100 de ani.
Secolul al XV-lea a însemnat pentru Anglia crearea premiselor
dezvoltării relaţiilor capitaliste. Structura domeniului feudal se schimbă
prin folosirea mâinii de lucru libere în agricultură şi extinderea
sistemului arendăşiei, ca urmare a dezvoltării manufacturii, în special a
celei de postav, Anglia deţinând în această perioadă primul loc în

88
Europa în exportul de postav. Adaptarea la noile relaţii s-a făcut însă
anevoie. O parte a nobilimii se vede ameninţată cu decăderea iar
numeroşi ţărani şi orăşeni sărăcesc.
Secolul al XV-lea debutează printr-o criză politică ce a cuprins
treptat întreaga societate. În anul 1399, Richard al II-lea a fost
detronat, iar la cârma ţării s-a instituit o nouă dinastie, din familia
Lancaster. Primii regi, Henric al IV-lea (1399-1413) şi Henric al V-lea
(1413-1422) de Lancaster, au încercat să înlăture criza reluând
Războiul de 100 de ani şi întărind biserica catolică. Politica întreprinsă
s-a dovedit însă a fi greşită, deoarece a înlesnit creşterea anarhiei
feudale în Anglia şi a nemulţumirilor faţă de regalitate, mai ales după
înfrângerile din Franţa. Opoziţia a generat o nouă răscoală în anul
1450, condusă de Jack Cade, la care, pe lângă un număr mare de
ţărani, au participat nobili sărăciţi şi orăşenimea din Londra.
Răscoala lui Jack Cade a constituit preludiul unui război
civil, cunoscut sub numele de Războiul celor două roze (1460-
1485), purtat de familiile Lancaster şi York. Acest război a
constituit cea mai sângeroasă perioadă din istoria Angliei, dar
tocmai prin aceasta a jucat un rol important în procesul de
centralizare a statului şi de întărire a regalităţii, în această
vreme punându-se bazele monarhiei absolute. Războiul celor
două roze a contribuit la scăderea numerică a nobilimii şi a bazei ei
materiale. În tot acest timp, orăşenii nu au încetat să se îmbogăţească,
astfel că s-a ajuns la un echilibru de forţe între nobilime şi orăşenime,
nici una din aceste două clase nefiind destul de puternică pentru a mai
controla pe rege.
Eduard al IV-lea (1461-1483) a interzis Camerei Comunelor de a
supraveghea activitatea funcţionarilor regali şi şi-a asigurat o
independenţă legislativă. Tot Eduard a încheiat Războiul de 100 de ani
dintre Franţa şi Anglia. Pacea de la Picquigny (1475) prevedea ca Anglia, în
schimbul unei sume de bani drept despăgubire, să renunţe la toate posesiunile
din Franţa, cu excepţia portului Calais.

Rezumat şi concluzii generale. Anglia medievală a

reprezentat exemplul statului cel mai centralizat şi bine organizat din
Europa acelor vremuri, în care însă regii au trebuit să ţină seama într-
un grad necunoscut pe continent de voinţa Statelor Generale (Stările
Generale). Procesul de întărire a autorităţii regale debutează în Anglia
chiar din anul cuceririi ei de către ducele Wilhelm al Normandiei,
supranumit „Cuceritorul” (1066). Henric al II-lea Plantagenet (1154-
1189) a amplificat procesul de centralizare a statului medieval englez,
dobândind totodată numeroase posesiuni în Franţa prin căsătoria sa cu
Alienor (Eleanor) de Aquitania. Reformele sale militare şi juridice au
asigurat stabilitatea şi soliditatea statului englez. Fiii săi, Richard Inimă
de Leu (1189-1199) şi Ioan Fără Ţară (1199-1216) nu au avut calităţile
politice şi organizatorice demonstrate de marele lor părinte, astfel că

89
au dat prilejul întăririi puterii marilor nobili şi, implicit, slăbirii autorităţii
regale.
Răscoala cavalerilor, baronilor şi nobililor (1258-1265) a avut
drept urmare naşterea Parlamentului englez în 1265. Societatea
engleză experimentează în secolul XV instaurarea unei anarhii feudale
accentuate şi un sângeros război civil (1460-1485) între casele regale
de York şi Lancaster, cunoscut şi sub numele de „Războiul celor două
roze”. Cu toate acestea, monarhia insulară devenise deja în secolul XV
statul cel mai avansat din punct de vedere economic şi cu instituţiile
politice cele mai liberale din Europa.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi situaţia Angliei din perioada domniei lui Wilhelm

Cuceritorul.
2. Rezumaţi succint istoria Angliei în secolul XII.
3. Prezentaţi succint perioada de slăbire a autorităţii regale în
Anglia în secolul XIII.
4. Arătaţi semnificaţia Războiului celor două roze din secolul XV
pentru istoria Angliei.

UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI

ÎN SPANIA MEDIEVALĂ

În Peninsula Iberică unificarea teritorială şi centralizarea politică

au avut un caracter complex, desfăşurându-se în condiţiile luptei duse
de popoarele spaniol şi portughez pentru eliberarea ţărilor lor de sub
stăpânirea arabă. Procesul de eliberare a Peninsulei Iberice de sub
dominaţia arabă a fost numit în literatura de specialitate Reconquista
(„recucerirea”) şi a marcat în chip special evoluţia istorică a Spaniei şi
Portugaliei.

1. Peninsula Iberică sub stăpânirea arabă

În condiţiile expansiunii arabe, armatele Califatului omeyad,

întărite cu triburi berbere din nord-vestul Africii, sub conducerea lui
Tarik, un comandant militar de origine berberă, profitând de
frământările din regatul vizigot, au debarcat în anul 711 în sudul
Spaniei şi i-au învins pe vizigoţi. Până în anul 718 armatele Califatului
au ocupat aproape întreaga Peninsulă Iberică.

90
 După cucerire, fondul funciar al regalităţii vizigote şi o mare
parte din domeniile marilor proprietari localnici şi ale bisericii catolice
au devenit proprietate funciară califală. Confiscările făcute de arabi au
dus la scăderea ponderii proprietarilor mari şi mijlocii localnici în curs
de feudalizare. Totodată, a avut loc şi un proces de aservire a ţăranilor
liberi localnici de către cuceritori. În schimb, s-au creat condiţii
prielnice accelerării formării feudalităţii arabe, alcătuită din războinici
şi slujbaşi (ale căror posesiuni, acordate din fondul funciar califal, erau
condiţionate de îndeplinirea slujbei militare şi civile) şi din slujitori ai
instituţiilor religioase musulmane, ale căror pământuri erau
inalienabile. În acelaşi timp, s-a format şi o pătură de mici proprietari şi
crescători de animale liberi din rândurile berberilor statorniciţi în
Spania. Un însemnat număr de arabi şi berberi, îndeosebi negustori,
cămătari şi meşteşugari, s-a stabilit în oraşe.
În Peninsula Iberică cuceritorii s-au stabilit în număr
mare, îndeosebi din rândurile berberilor trecuţi la islamism din
nord-vestul Africii, cunoscuţi de către populaţia localnică sub
numele de mauri. Unele triburi berbere, ca almoravizii şi
almohazii, au continuat să migreze în Peninsula Iberică şi în
secolele următoare. Cu tot afluxul cuceritorilor, populaţia
ibero-romană a continuat să alcătuiască majoritatea, ea
constituind baza formării popoarelor spaniol şi portughez.
Populaţia romanică şi populaţia maură emigrată au convieţuit
mai multe veacuri, păstrându-şi, în mare parte instituţiile social-
economice, administrative, judiciare şi religioase proprii dar, în acelaşi
timp, şi influenţându-se reciproc, ceea ce a dus la crearea unei
civilizaţii originale hispano-arabe.
După cucerirea arabă, Peninsula Iberică a fost transformată într-o
provincie a Califatului omeyad de la Damasc. După răsturnarea
dinastiei omeyade de către dinastia abbasidă în anul 750, omeyadul
Abd er Rhaman s-a refugiat în Peninsula Iberică, unde, cu sprijin
berber, a pus bazele unui emirat independent, având capitala la
Cordoba. Apogeul Spaniei arabe a fost atins în secolul al X-lea,
îndeosebi în timpul domniei lui Abd er Rhaman al III-lea (912-961), care
s-a proclamat calif în anul 929. De la sfârşitul secolului al X-lea
autoritatea califului a început să slăbească, ca urmare a creşterii
puterii unor mari familii feudale, care deţineau principalele funcţii de
conducere în Califat. Primele decenii ale secolului al XI-lea s-au scurs în
lupte interne pentru putere între diferitele grupări feudale, care au dus
la slăbirea şi la destrămarea Califatului de la Cordoba. În timpul
acestor frământări, centrul de greutate al vieţii politice a Spaniei arabe
s-a strămutat de la Cordoba la Sevilla, unde se afla capitala celui mai
însemnat stat maur. Destrămarea Califatului a avut ca urmare slăbirea
stăpânirii maure în peninsulă, fapt ce a uşurat lupta de eliberare a
popoarelor spaniol şi portughez.

91
 2. Reconquista (recucerirea)

În regiunile muntoase din nordul Peninsulei Iberice necucerite de

arabi, s-a format către mijlocul secolului al VIII-lea, micul regat al
Asturiilor, de unde a pornit acţiunea de eliberare sau de „recucerire"
(Reconquista) de sub stăpânirea arabă. În secolele X-XII, în procesul
recuceririi, s-au mai format regatele spaniole ale Leonului,
Castiliei, Navarrei şi Aragonului şi regatul Portugaliei.
La lupta de eliberare a Peninsulei Iberice de sub stăpânirea arabă
au participat toate păturile sociale ale popoarelor spaniol şi portughez:
ţărani, orăşeni, nobilime, sub conducerea regalităţii şi sub patronajul
bisericii. Recucerirea a fost însoţită de acţiunea de colonizare internă a
teritoriilor eliberate, în care se întemeiau sau se repopulau oraşe, sate,
domenii nobiliare sau mănăstireşti. Colonizarea se făcea mai ales în
regiunile eliberate cu slabă densitate demografică din centrul Castiliei,
sudul Aragonului, coloniştii primind charte privilegiale de colonizare.
Ţărănimii, colonizată adesea sub formă de obşti săteşti, i s-a garantat
libertatea sau o stare de dependenţă mai uşoară şi sarcini feudale mai
reduse. Oraşele au obţinut privilegii speciale, care le asigurau
desfăşurarea activităţii meşteşugăreşti-comerciale, autonomia
municipală şi organizarea unor miliţii urbane proprii. Pentru domeniile
intrate în stăpânirea sa, nobilimea avea îndeosebi obligaţii militare,
ceea ce a generat o feudalitate numeroasă şi războinică.
Recucerirea a fost făcută în câteva etape distincte. De la
mijlocul secolului al VIII-lea până la începutul secolului al XI-lea, datorită
apogeului puterii emiratului şi Califatului de Cordoba, lupta de
eliberare s-a desfăşurat cu rezultate schimbătoare şi, în ansamblu, cu
progrese lente. De la începutul secolului al XI-lea, în condiţiile
destrămării Califatului Cordobei, regatele spaniole ale Navarrei,
Castiliei, Leonului şi Aragonului au desfăşurat o amplă acţiune de
recucerire teritorială.
Castilienii au eliberat în anul 1085 Toledo şi au atins cursul
mijlociu al fluviului Tago. Recucerirea a fost temporar oprită de
intervenţia unor triburi berbere din nordul Africii, chemate în ajutor de
maurii din Spania — almoravizii (de la sfârşitul secolului al XI-lea) şi
almohazii (de la mijlocul secolului al XII-lea). Din secolul al XIII-lea
recucerirea a dobândit din nou succese decisive. Marea victorie
obţinută contra arabilor de armatele reunite ale regatelor Castiliei,
Navarrei şi Aragonului în localitatea Las Navas de Tolosa (1212) a fost
urmată de eliberarea aproape totală a Spaniei sudice, marcată de
eliberarea oraşelor Cordoba (1236), Valencia (1238), Sevilla (1248) şi a
insulelor Baleare (1228-1235). Arabilor nu le-a mai rămas decât
emiratul sau regatul Granadei, din sudul Spaniei.

92
 3. Monarhia stărilor

Maturizarea procesului de formare a stărilor sociale a avut ca

urmare constituirea în fiecare regat spaniol, în cursul secolelor XII-XIII,
a adunărilor reprezentative pe stări, numite Cortesuri. În regatul
Castiliei, Cortesurile întruneau deputaţii, grupaţi în trei ,,braţe”, ai
nobilimii, clerului şi oraşelor; în regatul Aragonului, unde existau
Cortesuri separate pentru Aragonul propriu-zis, Catalonia şi Valencia,
Cortesurile aveau patru ,,braţe”: nobilimea mare, nobilimea mică,
clerul şi orăşenimea. În cadrul Cortesurilor, oraşele deţineau un rol
foarte însemnat, de care au profitat pentru a-şi menţine privilegiile şi
autonomia municipală. Aşadar, şi în regatele spaniole a existat o
,,monarhie a stărilor” caracterizată prin colaborarea regalităţii cu
Cortesurile.

4. Încheierea Reconquistei şi desăvârşirea

centralizării politice a Spaniei

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, unificarea şi

centralizarea Spaniei au devenit tot mai necesare, în vederea asigurării
desfăşurării producţiei şi schimbului de mărfuri şi a desăvârşirii
eliberării ţării prin cucerirea emiratului Granadei. Unificarea teritorială
a fost realizată, în esenţă, prin unirea regatelor Aragonului şi Castiliei,
în urma căsătoriei lui Ferdinand, moştenitorul Aragonului, cu Isabella,
moştenitoarea Castiliei, în anul 1469. Alegerea Isabellei ca regină a
Castilliei (1474-1504) a avut ca urmare asocierea la tronul Castiliei a
lui Ferdinand, pe atunci moştenitor al Aragonului. Peste câţiva ani,
Ferdinand a devenit rege al Aragonului (1479-1516).
Unirea realizată pe această cale avea un caracter dinastic,
fiecare regat păstrându-şi suveranul, structura şi instituţiile, încât
Spania avea doi regi asociaţi prin căsătorie dinastică. Cu tot
caracterul său incomplet şi tranzitoriu, unirea dinastică a
reprezentat o etapă decisivă în procesul de unificare teritorială
şi centralizare politică a Spaniei. În anul 1512 a fost alipită şi
partea de la sud de Pirinei a regatului Navarrei.
Unirea Castiliei şi Aragonului a permis sporirea considerabilă a
forţei militare a Spaniei, ceea ce i-a dat posibilitatea să desăvârşească
eliberarea integrală a ţării, în urma războiului purtat pentru cucerirea
Granadei (1481-1492).
Paralel cu politica de unificare teritorială şi de desăvârşire a
eliberării ţării, Ferdinand şi Isabella au urmărit să curme anarhia
feudală şi să întărească autoritatea centrală. Regalitatea a dărâmat
castelele marilor seniori rebeli şi ale cavalerilor briganzi, a interzis

93
nobilimii să mai ţină suite înarmate şi a prevăzut pedepse grele pentru
cei care încălcau pacea publică. Insuficienţa veniturilor domeniale,
încheierea recuceririi şi curmarea anarhiei feudale au silit nobilimea să-
şi găsească noi resurse de existenţă, intrând în serviciul regelui ca
ostaşi, slujbaşi sau curteni. Totodată, regalitatea a redus privilegiile
urbane, a intervenit frecvent în alegerile municipale şi a instituit în
oraşe funcţionari ai regelui cu atribuţii administrative, judiciare şi
fiscale, supunându-le astfel autorităţii regale. De asemenea, a
convocat tot mai rar Cortesurile. Existenţa unei mici nobilimi războinice
a permis regalităţii spaniole să recruteze o armată numeroasă.
Totodată, în cadrul alianţei cu oraşele şi îndeosebi în lupta pentru
curmarea anarhiei feudale, regalitatea a folosit şi miliţiile oferite de
ligile şi frăţiile urbane (hermandades). Biserica a devenit şi ea un sprijin al
regalităţii. În anul 1478 papa a autorizat pe Ferdinand şi pe Isabella să
instituie ,,Tribunalul Inchiziţiei”, transformat în 1482, în ,,Consiliul
suprem al Inchiziţiei”, menit să supravegheze fidelitatea faţă de
biserica catolică şi faţă de stat a tuturor supuşilor.
Deşi la sfârşitul secolului al XV-lea Spania nu-şi realizase decât
parţial unificarea economică şi politică, iar fostele regate şi provinciile
îşi păstraseră un pronunţat particularism, Spania constituia, totuşi, unul
dintre cele mai puternice state centralizate ale Europei apusene.

Rezumat şi concluzii generale. Organizarea şi centralizarea

regatului medieval spaniol s-a făcut în condiţiile luptei împotriva
arabilor care au cucerit Spania în perioada 711-718. În ciuda cuceririi
arabe, populaţia ibero-romană creştină a continuat să deţină
preponderenţa demografică în peninsulă.
Eliberarea Spaniei de sub stăpânirea maură a fost un proces
îndelungat, desfăşurat între secolele VIII-XV, cu rezultate
schimbătoare. Principalele momente ale Reconquistei au fost date de
eliberarea oraşului Toledo (1085), bătălia de la Las Navas de Tolosa
(1212) câştigată de creştini, eliberarea oraşelor Cordoba (1236),
Valencia (1238), Sevilla (1248), a insulelor Baleare (1228-1235) şi a
emiratului Granadei (1492).
Unificarea teritorială a Spaniei a fost realizată, în esenţă, datorită
căsătoriei dinastice dintre Isabella de Castilia şi Ferdinand de Aragon
(1469). În 1215 a fost alipită la noul stat centralizat şi partea de la sud
de Pirinei a regatului Navarrei. Spania a devenit un stat puternic mai
cu seamă începând cu a doua jumătate a secolului XVI, care a păstrat
însă până în zilele noastre numeroase particularităţi etno-lingvistice şi
culturale

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi situaţia Peninsulei Iberice din timpul stăpânirii

94
 arabe.
2. Arătaţi semnificaţia şi etapele Reconquistei.
3. Determinaţi specificul monarhiei stărilor în Spania.
4. Desemnaţi principalele evenimente şi procese din perioada
finală a Reconquistei.

REGATELE SCANDINAVE ÎN SECOLELE XI-XVII

Istoria Danemarcei, Norvegiei şi Suediei în secolele XI-XV este strâns

împletită, datorită condiţiilor economice şi politice de dezvoltare foarte
asemănătoare. Marea, care făcuse în secolele anterioare din locuitorii
acestor ţări vikingi, a continuat să formeze nu numai o cale de acces ci
şi o punte de legătură. în timp ce comerţul în Baltică s-a dezvoltat, rolul
economic al acestor ţări a crescut, dat fiind că în tot evul mediu Europa
răsăriteană a comunicat cu partea apuseană a continentului prin
Baltică. Schimburile intense care se făceau prin intermediul porturilor
baltice a făcut ca acest teritoriu de coastă să intre în sfera intereselor
politice ale împăraţilor germani, regilor englezi, iar din secolul al XVI-
lea ale ţarilor ruşi.
Prezentul curs îşi propune să ofere câteva informaţii despre
dezvoltarea social-economică şi evoluţia politică a ţărilor scandinave
din perioada mai sus menţionată.

1. Dezvoltarea social-economică
În ţările nordice s-a înregistrat un proces mai lent de feudalizare,
vechile structuri social-economice menţinându-se şi în cursul secolelor
XI-XII. Întârzierea se explică prin slaba dezvoltare a agriculturii – în
nord condiţiile climatice nefiind prielnice — cât şi prin numeroasele
războaie interne şi revolte ale ţăranilor cauzate de politica nobilimii de
a se impune ca o clasă privilegiată.
Până la mijlocul secolului al XII-lea relaţiile comerciale s-au limitat
la lumea slavilor pomeranieni, letonă, estonă, livoniană, finlandeză.
Odată cu formarea Hansei şl activitatea bogată desfăşurată de
negustorii germani,legăturile economice ale ţărilor nordice s-au extins
considerabil, cu urmări importante pentru dezvoltarea ulterioară. Au

95
apărut oraşe noi, cele vechi au crescut ca întindere şi număr de
locuitori. Printre cele mai cunoscute se numără: Roskilde, Copenhaga,
Qslo, Bergen, Stockholm. Visby, adevărat centru comercial în Baltică,
avea 13 porţi şi 50 de turnuri. Dezvoltarea comerţului a constituit un
stimulent pentru producţia meşteşugărească şi minieră. în secolul al
XIII-lea erau cunoscute în Suedia peste 20 de mine de argint, fiei şi
aramă, printre care vestitele mine de aramă de la Falun, deschise în
1288.
Consecinţa cea mai importantă a procesului lent de feudalizare a
fost menţinerea ţărănimii libere în ţările scandinave până în secolul al
XIV-lea, când se produce aservirea ei în masă de către nobilimea ce se
constituise între timp într-o clasă ierarhizată după sistemul vasalic,
având numeroase domenii şi castele. Din secolul al XIV-lea se
răspândeşte şi instituţia cavaleriei, armatele feudale înlocuind definitiv
pe cele ale ţăranilor liberi, care lupta aproape în exclusivitate pe mare,
la chemarea regelui, prezentându-se cu propriile lor corăbii (după
sistemul skiprejda). Nobilii şi prin el Raad-ul (dieta) câştigă. în autoritate,
mai ales datorită faptului bine stabilit prin tradiţie şi cutume că în ţările
scandinave coroana rămânea ereditară.

2. Situaţia politică

În secolul al XI-lea preponderenţa politică în nord a revenit

Danemarcei, şi, cu unele întreruperi, ea s-a menţinut până la sfârşitul
evului mediu. Organizându-se politic înaintea Norvegiei şi Suediei,
Danemarca a reuşit să-şi creeze la începutul secolul al XI-lea o armată
bine disciplinată şi puternică. Este momentul când regele Swen îşi
începe expediţiile de cucerire a Angliei, încheiate în 1013. Acelaşi rege
în lupta navală de la Svolder (aproape de insula Rügen), a înfrânt pe
regele Norvegiei Olaf I (1000). Cu acest an a început dominaţia daneză
în Norvegia şi, odată cu ea, lupta norvegienilor pentru a-şl menţine
independenţa, luptă ce a durat mai multe secole.
Olaf al II-lea numit şi cel Sfânt (1015-1028) a fost primul rege
care a redobândit libertatea ţârii sale (1015) şi a luat măsuri pentru
întâlnirea autorităţii regale. Dar tendinţele centrifuge ale nobilimii l-au
pus în imposibilitate de a avea o armată puternică cu care să reziste
tendinţelor expansioniste ale Danemarcei. Knut cel Mare (1014—1036)
a ştiut să profite de slăbiciunea adversarului şi, în anul 1028, a
debarcat în Norvegia şi a înlăturat de la domnie pe Olaf al II-lea. Astfel
se crea în nord un imperiu format din Danemarca, Norvegia, Anglia, iar
un timp Suedia recunoaşte şi ea suzeranitatea lui Knut. Noul stat s-a
dovedit însă, a fi efemer, el destrămându-se odată cu moartea
întemeietorului. La fel ca Anglia, Norvegia a revenit la vechea dinastie,
alegând rege pe fiul lui Olaf, Magnus cel Bun (1035-1047). Fire
autoritară, vrea să aducă ţării sale revanşa şi se intitulează şi rege al
Danemarcei, cele două ţări rămânând unite până la moartea sa.
Următoarele două secole au însemnat pentru Danemarca o perioadă

96
de progres şi prosperitate.
Regi ca Sven Estridsen (1047-1074) şi Valdemar I (1157-1188) au
făcut din Danemarca o mare putere în nord, în stare să se măsoare cu
Germania şi să întreţină relaţii diplomatice cu Franţa şi Portugalia.
Valdemar al II-lea (1202-1241) supranumit şi Victoriosul a supus tot
litoralul răsăritean al Balticii până la Golful Finic, impunându-şi
suzeranitatea în porturile de aici o asemenea putere devenea
stânjenitoare până şi pentru nobilii danezi, care nu doreau o autoritate
regală puternică. In această situaţie oraşele germane din nord s-au
grupat în jurul Lübeckului care, în 1226, primise de la împăratul
Frederic al II-lea privilegiul de a face comerţ liber, şi au pus bazele unei
asociaţii în stare să ţină piept expansiunii daneze.
Hansa (uniune a oraşelor germane), a cărei primă menţiune
oficială datează din anul 1358, practic şi-a început activitatea de la
mijlocul secolului al XIII-lea. Valdemar al II-lea, în pragul morţii, pierdea
supremaţia asupra comerţului maritim şi statul danez nu o va mai
recăpăta decât în timpul lui Valdemar al III-lea Atterdag (1340-1375),
când autoritatea regală, slăbită de o lungă luptă cu nobilii, se reface
pentru scurt timp. La data aceasta Hansa era mal puternică decât un.
regat şi în anul 1368 a declarat război Danemarcei, lupta fiind
susţinută de 67 de oraşe din ligă şi de regele Suediei, Albert al III-lea,
adversarul Danemarcei. în 1370 pacea de la Stralsund ratifica
privilegiile Hansei. Totodată în Danemarca se constată o accentuare a
influenţei germane prin intermediul nobilimii din Holstein.
În tot acest timp Norvegia a fost pradă războaielor interne şi
nemulţumirilor sociale. încercările unor regi ca Sverre Sigurdson (m.
1202), Haakkon al IV-lea (1217-1263) şi Magnus Legislatorul (1263-
1280), de a da ţării un sistem juridic unic, de a reglementa
succesiunea la tron. şi de a evita tutela bisericii nu au putut împiedica
decăderea politică a ţării. La aceste cauze, de ordin politic, s-a adăugat
ciuma neagră, care la mijlocul secolului al XIII-lea a decimat aproape
jumătate din populaţia ţării. Două treimi din bogăţiile ţării au fost
pierdute în acest flagel, fapt ce a permis ca oraşele germane Lübeck şi
Rostock sâ pună stăpânire pe comerţul norvegian, în timp ce regi lipsiţi
de importanţă purtau războaie în Scoţia şi Irlanda.
Până în secolul al XIII-lea regalitatea suedeză nu a cunoscut nici
o stabilitate. Abia între 1275-1365, sub domniile lui Magnus Ladulaas,
Albert al III-lea şi Magnus Eriksson, statul se organizează cu adevărat în
anul 1347 s-a emis prima lege valabilă pentru întreg regatul, dar
războaiele civile, frecvente şi aici, au durat până în 1361.
Impunerea ordinii interne, refacerea economică, rezistenţa faţă
de expansiunea germană, ce se făcea prin intermediul Hansei,
reclamau o centralizare politică. Soluţia s-a găsit în unificarea celor trei
ţări. În 1380, Olaf, regele Danemarcei a fost ales rege al Norvegiei iar
în 1388, când coroana daneză revine lui Erik de Pomerania, Suedia a
fost şi ea inclusă în uniune. în anul 1397 Erik a fost încoronat rege al
celor trei state la Kalmar, de aici denumirea de ,,Uniunea de la
Kalmar". Ea a durat până în anul 1523, fiind uneori încălcată de Suedia
(de pildă între 1438-1440 şi 1448-1457).
Unitatea Danemarcei, Norvegiei şi Suediei era doar
dinastică. Fiecare ţară avea administraţie proprie şi consiliu de
guvernare, care îşi trimitea reprezentanţii în Rigraat (dieta
regală).
Momentul de maximă putere a Uniunii 1-a constituit domnia lui
Cristian I, întemeietorul dinastiei Oldenburg. Ales rege al Danemarcei la anul 1448, rege

97
al Norvegiei în 1449, rege al Suediei în 1457, Cristian aducea Danemarcei
Schleswig şi Holstein, al căror duce era.
Suedia a ridicat din nou armele (1471) şi, în cele din urmă, sub
con-ducerea lui Gustav Vasa, şi-a câştigat independenţa (1523).
Norvegia, în schimb, a ajuns sub dominaţia deplină a Danemarcei. Rolul
consiliului regatului s-a redus tot mai mult, încât, în 1536, Cristian al III-
lea putea declara public că Norvegia nu mai exista ca regat aparte, că
ea face parte integrantă din Danemarca, situaţie pe care o va avea
până în 1814. De la desprinderea Suediei de Danemarca, cele două
regate vor rămâne ostile unul faţă de celălalt şi nici îmbrăţişarea noii
religii, luteranismul, ce se cerea apărată, nu le va mai apropia. Ambele
regate se ciocneau de aceleaşi ambiţii şi dorinţă de expansiune. Regii
danezi sperau să recapete hegemonia asupra Scandinaviei. Suedia
râvnea să obţină controlul în Marea Baltică şi să câştige deschidere
spre Atlantic. Ambele regate aveau ca scop anexarea de teritorii de pe
litoralul Mării Baltice, mai ales Livonia cu portul Riga, interese care le-
au împins în secolul al XVII-lea în Războiul de 30 de ani.
Rezumat şi concluzii generale. Procesul de feudalizare şi de
centralizare statală al statelor scandinave s-a desfăşurat în condiţii
oarecum diferite de restul continentului european. La acest lucru a
contribuit atât clima aspră şi solurile sărăcăcioase ce au făcut
imposibilă dezvoltarea unei agriculturi prospere, ramura de bază a
economiei medievale, cât şi legăturile comerciale limitate doar cu slavii
pomeranieni, letonii, estonienii, livonienii şi finlandezii. Lipsa unei
economii prospere, coroborată cu spiritul de independenţă al urmaşilor
vikingilor, cu menţinerea îndelungată a unei ţărănimi libere numeroase
şi a unor cutume prefeudale, a încetinit procesul de feudalizare şi de
centralizare statală. Acest proces a fost încetinit şi de influenţa
economică şi politică deţinută la un moment dat de uniunea oraşelor
germane (Hansa) în viaţa statelor scandinave.
Istoria politică a statelor scandinave în secolele XI-XVI a avut o
evoluţie oarecum lineară, dată de menţinerea preponderenţei
Danemarcei asupra Norvegiei şi Suediei. În 1397 se definitivează aşa-
zisa „Uniune de la Kalmar”, când Erik de Pomerania deţinea calitatea
de rege al Danemarcei, Norvegiei şi Suediei. Această uniune durează
până în 1523, când Suedia îşi câştigă independenţa. Norvegia va
rămâne sub tutela Danemarcei până în 1814.

Fixarea cunoştinţelor
1. Prezentaţi evoluţia social-economică a Norvegiei, Suediei
şi Danemarcei în perioada secolelor XI-XVI.
2. Analizaţi situaţia politică a statelor nordice în perioada
secolelor XI-XVI.
ITALIA ÎN SECOLELE X-XVII

Starea de fărâmiţare economică a Italiei, căreia i s-au adăugat

dominaţiile străine - bizantină, germană, normandă, franceză – a stat
la baza divizării ei politice medievale, iar particularităţile structurii ei
sociale au generat natura regimurilor sale politice. Locul de apariţie a
unor forme timpurii ale capitalismului în sectorul manufacturier,

98
bancar şi comercial şi patrie a Renaşterii, Italia nu a constituit însă
până în secolul XIX, secolul realizării unificării sale naţionale, decât o
simplă „expresie geografică”. Prezentul curs îşi propune să aducă în
atenţia cititorilor câteva elemente esenţiale de istorie politică a Italiei
în perioada medievală.

1. Italia din a doua jumătate a secolului X până în

a doua jumătate a secolului XIII

Din a doua jumătate a secolului al X-lea şi până în a doua

jumătate a secolului al XIII-lea, Italia era împărţită în mai multe
stăpâniri politice: Italia nordică şi centrală, care depindea de Imperiul
romano-german, pe teritoriul căreia se aflau ducatul Savoiei,
marchizatele de Saluzzo şi Montferrat, iar ulterior s-au format un şir de
oraşe-state; statul papal; republicile Veneţia şi Genova; regatutul
normand din Sicilia şi din Italia de Sud, care la sfârşitul secolului
XII a devenit posesiune germană.
În secolele XI-XII, datorită înfloririi lor economice şi sporului
demografic şi profitând de slăbirea seniorilor lor laici sau eclesiastici,
de luptele dintre papalitate şi imperiu şi de scăderea neîncetată a
autorităţii Imperiului romano-german, iar în cazul Veneţiei a Imperiului
bizantin, un şir de oraşe din Italia nordică şi centrală şi-au dobândit
treptat autonomia. Unele dintre ele şi-au subordonat ţinutul rural din
jur (contado, distretto), ajungând republici urbane cu un teritoriu relativ întins.
Lupta lor pentru ieşirea de sub dominaţia seniorilor locali
sau imperială, pentru obţinerea autonomiei sau independenţei
şi extinderea teritorială a fost îndelungată şi s-a purtat pe căi
variate. Totodată, LUPTA COMUNALĂ (lupta pentru obţinerea
„chartei de privilegii” ce le garanta libertatea şi autonomia) s-
a împletit cu puternice contradicţii dintre păturile sociala din
oraş: nobili, patricieni, pături mijlocii şi mărunte.
FLORENŢA, care depindea de marchizii de Toscana, s-a
organizat sub formă de comună pe la 1130, statutul de comună fiindu-i
recunoscut oficial de împăratul Frederic I în 1183. Organele comunei
florentine erau: un consiliu de 12 consuli, un consiliu de 100-150
fruntaşi din oraş (boni homines) şi o adunare populară, formată din
cetăţenii cu drepturi depline. Deoarece consiliul consulilor era recrutat
dintr-un grup restrâns de familii nobiliare şi patriciene legate de
nobilimea din oraş, familiile patriciene mai recente şi păturile mijlocii şi
mici din oraş, care nu aveau reprezentanţi în consiliul consulilor,
revendicau o reorganizare a instituţiilor comunei, în vederea unei
reprezentări mai largi a populaţiei oraşului. Pentru a le atenua
opoziţia, păturile conducătoare au atribuit, la începutul secolului XIII,
puterea executivă unui „împuternicit" (podestà), ales din afara Florenţei,
al cărui rol era de a stăvili lupta pentru putere a populaţiei din oraş.

99
 Această organizare nu a putut stăvili lupta pentru lărgirea bazei
sociale a comunei medievale, astfel că familiile patriciene mai noi şi
păturile mijlocii şi mărunte au răsturnat în anul 1250 vechea
conducere nobiliară şi patriciană şi au instaurat o nouă conducere,
care şi-a creat un organ special, numit „Poporul” (II Popolo), cârmuit de
un „căpitan al poporului”, ajutat de un consiliu de 12 bătrâni şi un
consiliu de 24 de reprezentanţi ai breslelor. În pofida numelui său,
regimul politic al ,,Poporului” era, de fapt, o conducere a familiilor
patriciene mai noi, care nu participaseră până atunci la conducere.
Pentru a preîntâmpina luarea puterii de către nobilime şi familiile
patriciene legate de ea şi pentru a-şi consolida dominaţia, familiile
patriciene mai noi au emis în anul 1293 „Rânduielile dreptăţii”
(Ordinamenti di giustizia), prin care erau restrânse drepturile politice ale
nobililor şi patricienilor legaţi de ei (magnaţi), care nu mai puteau fi
aleşi în funcţiile de conducere ale Florenţei. Noua conducere a
comunei, definitivată în ultimii ani ai secolului XIII, avea următoarea
structură: Organul suprem îl constituia Signoria, formată dintr-un
,,gonfalonier (stegar) al dreptăţii” şi din şase, iar apoi din opt priori,
reprezentanţi ai ,,artelor (breslelor) majore”. Totodată, s-au păstrat
funcţia de podestat şi organul de conducere ,,Poporul”, cârmuit de
un ,,căpitan al poporului” şi de un consiliu restrâns. Pentru unele
probleme importante, Signoria putea convoca adunarea poporului, care însă
era chemată tot mai rar să-şi spună cuvântul.
VENEŢIA, dependentă iniţial de Imperiul bizantin, a
început din secolul al X-lea să se desprindă de Bizanţ,
devenind independentă. Cârmuitorul Veneţiei era ducele sau
dogele. Din secolul al XI-lea, pe măsura sporirii însemnătăţii lor,
nobilimea şi patriciatul urban au acţionat atât pentru a limita puterea
dogelui cât şi pentru a restrînge atribuţiile adunării populare, care au
fost treptat trecute pe seama unui organ al nobilimii şi patriciatului,
„consiliul celor înţelepţi”, menţionat în anul 1143. Din secolul al
XIII-lea, organul fundamental de cârmuire a Veneţiei era
Marele Consiliu. Instrument de asigurare a dominaţiei politice a
nobilimii şi patriciatului urban, el era format din reprezentanţii
acestor două pături sociale dominante. Pentru a rezerva accesul în
Marele Consiliu numai reprezentanţilor familiilor nobiliare şi
patriciene mai vechi şi a opri pătrunderea reprezentanţilor unor
familii nobiliare şi patriciene de origine mai nouă, în anul 1297 a avut
loc aşa-numita „Inchidere a Marelui Consiliu”, potrivit căreia puteau
avea membri în consiliu numai acele familii reprezentate în el în
perioada 1293-1297. În atribuţiile Marelui Consiliu intrau toate
problemele importante ale Veneţiei. Fiind alcătuit dintr-un mare
număr de membri – câteva sute –, pentru a se putea lucra operativ şi
eficient, din el s-au constituit treptat, în cursul secolelor XII-XIII, mai
multe organe separate: şase consilieri ai dogelui, care, împreună cu
acesta, alcătuiau Micul Consiliu. Micul Consiliu împreună cu cei trei şefi

100
 ai tribunalului suprem de 40 de membri numit Quarantia alcătuiau
Signoria. Senatul, constituit în anul 1229 din 60 de membri ai Marelui Consiliu, se
ocupa direct de principalele probleme din „republica lagunelor”: viaţa
economică, navigaţia, politica externă.

2. Italia din a doua jumătate a secolului XIII până

la sfârşitul secolului XV
În a doua jumătate a secolului XIII şi în secolele XIV-XV, in Italia
existau, ca şi în veacurile precedente. mai multe tipuri de regimuri politice: monarhii
feudale, ca în regatul Neapolelui, ducatul Savoiei, marchizatele de
Montferrat şi de Saluzzo; regim teocratic în statul papal; republici aristocratice,
ca la Veneţia şi la Genova. În unele republici urbane forma de
guvernământ a evoluat de la comună medievală cu autonomie largă
sau limitată, la seniorie sau tiranie, ca la Milano, Florenţa, Verona, Padova,
Ferrara, Mantova.
Din secolul al XIII-lea, în unele oraşe funcţia de podestat, deţinută
de familii nobiliare, a început treptat să devină ereditară şi să se
exercite ca o seniorie individuală municipală, fiind de aceea tot mai
mult numită seniorie (Signoria) sau, cu un termen grecesc antic, care
desemna o conducere autoritară individuală în oraşe, tiranie. Astfel, în a
doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în primele decenii ale secolului
al XIV-lea, s-au instaurat la Verona senioria familiei Della Scala sau
Scaliger, la Ferrara şi la Modena senioria familiei d'Este, la Padova
senioria familiei Carrara.
Senioria Milanului a fost obţinută în anul 1257 de familia Della
Torre, iar în 1277 de familia Visconti, care a deţinut-o ereditar până la
stingerea ei din 1447. Ca urmare a extinderii teritoriale a senioriei
Milanului, care a ajuns să cuprindă cea mai mare parte a Lombardiei şi
a sporirii autorităţii familiei Visconti, Gian-Galeazzo Visconti şi-a luat în
1395 titlul de duce, iar Milanul a devenit ducat. După stingerea
dinastiei Visconti şi după o scurtă restaurare a Republicii milaneze,
puterea a fost uzurpată în anul 1450 de condotierul Francesco Sforza,
care a pus bazele unei noi dinastii ducale.
La Florenţa, unde orăşenimea reprezenta o puternică forţă
economică şi politică, conducerea personală a fost instaurată nu de
către o familie nobiliară, ci de către o familie din rândurile „poporului
gras", a Medicilor. Începutul instaurării autorităţii Medicilor s-a
datorat lui Cosimo cel Bătrîn, unul dintre cei mai influenţi
oameni de afaceri din Florenţa. Acesta nu a deţinut decât rareori
magistraturi principale în Signorie, dar în cursul anilor 1443-1464, el i-a plasat în
principalele magistraturi din Signorie şi din diversele consilii urbane pe
partizanii săi politici, exercitându-şi autoritatea prin mijlocirea lor.
Păstrarea instituţiilor şi a practicilor republicane nu putea însă ascunde
exercitarea de către Cosimo de Medici a unei seniorii de fapt.
Contemporanul său, papa Pius al II-lea (1458-1464), sesizându-i

101
autoritatea pe care o deţinea, scria: ,,Cosimo poate tot; el est arbitrul
păcii, al războiului, al legilor. El nu este cetăţean, ci stăpân. În casa sa
se dezbat treburile republicii. El desemnează pe cei car deţin
magistraturile".
La moartea lui Cosimo de Medici, conducerea a revenit fiului săi
Pietro (1464-1469), iar apoi fiului acestuia, celebrul protector al artelor,
Lorenzo Magnificul (1469-1492), ceea ce oglindea transmiterea ereditară
de fapt a puteri în Florenţa în familia de Medici. De aceea, referindu-se
la regimul politic florentin din timpul lui Lorenzo Magnificul şi la
autoritatea sa, Francesco Guicciardini definea în secolul următor în
Istoria Italiei Florenţa ca fiind ,,un oraş liber în aparenţă, dar în realitate
tiranizat de un cetăţean al său”. La moartea lui Lorenzo Magnificul,
conducerea a revenit fiului său Piero (1492-1494). Comportarea sa
tiranică şi încheierea, în condiţiile începerii războaielor italiene, a unui
tratat umilitor cu Franţa, au dus la opoziţia crescândă a florentinilor,
care l-au răsturnat în noiembrie 1494.
Veneţia şi-a accentuat în secolele XIV-XV caracterul aristocratic
al regimului politic. Împotriva încercărilor de răsturnare a regimului
aristocratic, a fost creat un organ special de supraveghere şi de
reprimare numit Consiliul celor zece, la început cu caracter provizoriu (1310),
devenit apoi permanent în 1355. Investit cu atribuţii întinse, Consiliul
celor zece exercita o supraveghere severă asupra vieţii publice şi
private a Veneţiei, ceea ce genera frecvente acte arbitrare şi crea o
stare de permanentă suspiciune.

3. Relaţiile dintre statele italiene

În. secolele XIV-XV s-a intensificat procesul de constituire a unor
mari republici urbane şi principate teritoriale. Datorită întinderii
teritoriale şi dezvoltării economice, republicile Florenţei şi Veneţiei,
ducatul Milanului, statul papal şi regatul Neapole deţineau rolul cel mai
important în viaţa politică a Italiei.
Între aceste state s-au purtat între sfârşitul secolului al XIV-lea şi
mijlocul secolului al XV-lea mai multe războaie pentru preponderenţă
politică în Italia. Războiul l-a deschis ducele Milanului, Gian-Galeazzo
Visconti (1385-1402), care urmărea să instaureze preponderenţa
Milanului în Italia nordică şi centrală. Rezistenţa Florenţei şi a altor oraş
italiene, ca şi moartea lui Gian-Galeazzo Visconti au dus la eşecul
încercării Milanului de a-şi instaura hegemonia în Italia nordică şi
centrală (1399-1402). Încercările de a-şi instaura preponderenţa în
centrul Italiei ale regelui Neapolelui, Ladislau, s-au lovit şi ele de
rezistenţa statului papal, a Florenţei şi a altor oraşe italiene şi au eşuat
(1404-1413). Planurile lui Gian-Galeazzo Visconti au fost reluate în
deceniul al treilea al secolului XV de un urmaş al său, Filippo Maria
Visconti, care a fost însă învins de armatele coalizate ale Florenţei şi
Veneţiei. Aceste războaie şi conflictele care au avut loc în anii

102
următori au arătat că nici unul dintre statele italiene nu avea
posibilitatea să-şi impună hegemonia politică şi să realizeze
unificarea ţării, datorită împotrivirii celorlalte state italiene. În
consecinţă, în cursul anilor 1454-1455, Milano, Veneţia, Florenţa şi
Neapole, precum şi alte state italiene mai mici, au încheiat sub
patronajul papalităţii LIGA DE LA LODI, al cărui obiectiv
principal era menţinerea echilibrului politic dintre statele
italiene.

Rezumat şi concluzii generale. Ca şi Germania, Italia şi-a realizat

unitatea politică abia în secolul XIX. În Evul Mediu acest lucru nu a
putut fi înfăptuit datorită mai cu seamă faptului că regiuni întinse din
peninsulă au fost stăpânite pe rând de bizantini, germani, normanzi sau francezi,
care au împiedicat naşterea şi consolidarea unei mişcări de unificare
naţională eficiente şi apariţia acelui „principe” ideal plăsmuit de geniul
lui Machiavelli, capabil să unifice peninsula sub o singură cârmuire.
Totodată, rivalităţile economice şi politice dintre statele italiene au
contribuit la menţinerea acestei stări de lucruri.
În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului X şi a doua
jumătate a secolului XIII, harta politică a Italiei se prezenta astfel: în
Italia nordică şi centrală, dependentă de Imperiul Romano-German,
principalele formaţiuni politice erau ducatul de Savoia şi marchizatele
de Saluzzo şi Montferrat; statul papal, republicile Veneţia şi Genova
erau independente; în sudul peninsulei exista Regatul normand din
Sicilia şi din Italia de Sud, care la sfârşitul secolului XII devine o
posesiune germană.
În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului XIII şi
sfârşitul secolului XV în Italia existau monarhii feudale (regatul de Neapole,
ducatul Savoia, marchizatele de Montferrra şi Saluzzo), un stat teocratic
(statul papal) şi republici (Veneţia, Genova, Florenţa, Padova, Milano
etc.).
De la sfârşitul secolului XIV şi până la mijlocul secolului XV,
principale principate teritoriale şi oraşe-republici italiene au luptat
pentru supremaţie. Aceste războaie nu au dus la triumful nici unui
competitor, motiv pentru care, în anii 1454-1455 s-a încheiat Liga de la
Lodi, în vederea menţinerii unui echilibru politic între statele italiene.

Fixarea cunoştinţelor

1. Precizaţi situaţia divizării politice a Italiei până în prima

jumătate a secolului XIII.
2. Arătaţi esenţa luptei comunale din oraşele italiene.
3. Prezentaţi evoluţia Florenţei şi Veneţiei până în prima
jumătate a secolului XIII.
4. Precizaţi situaţia divizării politice a Italiei începând cu

103
 cea de-a doua jumătate a secolului XIII.
5. Prezentaţi evoluţia Milanului, Florenţei şi Veneţiei
începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIII.
6. Rezumaţi succint relaţiile dintre statele italiene în
perioada medievală.

TURCII OTOMANI ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA

EVULUI MEDIU EUROPEAN
Stat cu posesiuni tricontinentale (Europa, Asia şi nordul Africii,
Imperiul Otoman a avut o înrâurire majoră, în cea mai mare parte
negativă, asupra destinului creştinătăţii europene. Acest curs îşi
propune să prezinte cititorilor formarea Imperiului Otoman, pornind de
la statul turcilor selgiucizi din Asia Mică, cauzele ascensiunii şi

104
declinului acestuia.

1. Statul turcilor selgiucizi din Asia Mică

Turcii otomani, la fel ca şi predecesorii lor, turcii selgiucizi, îşi

aveau originea în Asia Centrală, unde strămoşii lor, vechii turci,
menţionaţi în izvoarele chineze sub numele de Tu-kiu, au întemeiat un mare
imperiu Gök-Türk (al „turcilor albaştri") între anii 552-744. Întins de la
fruntariile Bizanţului şi Iranului în vest până la hotarele împărăţiei
chineze în est, această mare formaţiune de stepă, fără capitală şi
frontiere stabile, controla marele drum al mătăsii, care trecea prin Asia
Centrală. Încurajaţi de câştigurile aduse de acest mare negoţ, kaganii
(hanii) Gök-Türk au căutat să asigure protecţia lungilor caravane ale
comerţului internaţional, creând astfel, în mod obiectiv, şi punţi de
legătură între străvechile civilizaţii ale Mediteranei şi Iranului, pe de o
parte, ale Chinei şi Indiei, pe de altă parte.
În secolele VIII-XI, pe ruinele Imperiului Gök-Türk s-a format o mare
confederaţie de triburi turco-oguze, cu centrul în Sîr-Daria sudică, dar
cu frontiere nesigure, vremelnice. Această formaţiune, caracterizată
prin relaţii feudale timpurii şi adoptarea Islamului (cca. 940), a fost
distrusă de kîpceaci (cumani) în anii 1050-1051, triburile componente
fiind împinse spre vest, spre Iran, Horasan, Asia Mică şi Europa
răsăriteană (aici oguzii aveau să fie cunoscuţi sub numele de uzi sau
pecenegi). Aceste triburi, alimentate mereu de noi valuri venind din
Asia Centrală şi Anterioară, unde, în secolele XI-XII, trecerea la
orânduirea feudală şi explozia demografică lăsau fără pământuri
agricole şi păşuni .un mare număr de turci, au constituit rezervorul
militar şi demografic al noului stat turc, al selgiucizilor, fondat în
secolul al XI-lea pe o vastă arie geografică în Orientul Apropiat şi
Mijlociu.
Noul imperiu îşi trage numele de la Selgiuk, care în veacul al X-lea
a fost conducătorul unei mărci turco-oguze, musulmane, de la frontiera
Iranului. În fapt, adevăratul fondator al .statului selgiucid a fost Tugrul
Beg, sub comanda căruia, după prăbuşirea statului persan, turcii au
avansat spre vest, spre Califatul abbasid, cucerind în anul 1055
Bagdadul. Cu această ocazie, Tugrul Beg a primit de la calif titlul de
sultan. Acest act n-a reprezentat o simplă atribuire a unui titlu unui
soldat învingător, ci semnifica, în fapt, transferarea autorităţii
principale, reale, din mâinile califilor abbasizi şi ale aristocraţiei arabe,
în mâinile conducătorilor selgiucizi şi ale aristocraţiei turce şi iraniene,
în vreme ce puterea califilor rămânea limitată doar la sfera spirituală
religioasă. În anul 1071, în celebra bătălie de la Mantzikert (Malazgirt),
selgiucizii înving oastea bizantină, condusă de însuşi împăratul Roman
al IV-lea Diogene, care a fost făcut prizonier.
În anul 1077, Suleyman Bey, conducătorul unei noi formaţiuni
selgiucide apărute între Konya (vechiul Iconium) şi Kayseri (Caesarea),

105
se proclamă sultan, punând astfel bazele sultanatului turco-selgiucid
din Anatolia, vasal, până la mijlocul veacului al XII-lea, „Marelui
Selgiucid” de la Isfahan (Iran). Se deschidea în acest chip un nou şi
important capitol în istoria Anatoliei, unde începea procesul stabilirii în
masă a turcilor, în primul rând din ramura oguză. După unele estimări,
altminteri foarte aproximative, în cursul secolelor XI-XII Asia Mică a fost
invadată de circa 500.000-1.000.000 de turci, care s-au stabilit
îndeosebi în Anatolia estică şi centrală, slab populate. Sedentarii s-au
aşezat pe văile râurilor, bune pentru agricultură, iar nomazii au urcat în
munţi. Ţăranii bizantini, apăsaţi de povara dărilor imperiale, treceau de
partea turcilor selgiucizi. Bazileii înşişi, ca Mihail al VII-lea bunăoară
creaseră un ,,vid de populaţie” în Anatolia, prin politica lor de
strămutare a populaţiei anatoliene în Balcani.
În consecinţă, la capătul unui complex proces de metamorfoză
politico-militară, social-economică şi confesională care a avut loc din a
doua jumătate a veacului XI şi până în prima jumătate a veacului XV,
Anatolia bizantino-creştină a devenit turco-musulmană, începând a fi
numită, încă din veacul XII Turquia sau Turkomania.
Se pun totodată bazele poporului turc, ca şi ale celui azerbaidjan,
prin contribuţia hotărâtoare a oguzilor. În cursul ocupaţiei turceşti a
Anatoliei o parte a populaţiei greco-creştine a fost dizlocată, alta a fost
omorâtă, dar cea mai mare parte a rămas pe loc, fie păstrându-şi
vechile tradiţii de viaţă şi credinţă, fie convertindu-se la islamism şi
amestecându-se cu cuceritorii. Felul de viaţă şi de guvernare al
autohtonilor a fost preluat de noii veniţi, aflaţi la un grad inferior de
dezvoltare, ceea ce le-a grăbit sedentarizarea şi feudalizarea.
Opriţi circa un veac în expansiunea lor spre vest de cruciaţi,
selgiucizii din Anatolia cuceresc în 1116 Konya, devenită noua lor
capitală până la începutul secolului al XIV-lea. De la această capitală i
s-a spus statului turco-selgiucid din Anatolia sultanatul de Konya,
supranumit în Orient sultanatul de Rum (Rum desemnând teritoriile
romane, de fapt bizantine, romeice, luate în stăpânire de selgiucizi),
stat care s-a extins de la Antalya (pe ţărmul Mediteranei) la Sinope (pe
litoralul Mării Negre) şi din Siria de nord până în Transcaucazia.
Formaţiunea selgiucidă reprezintă veriga de legătură dintre
vechile state turceşti (turcice) din Asia Centrală şi viitorul stat al
turcilor otomani (osmanlâi) atât în ce priveşte instituţiile, cât şi în ce
priveşte limba şi cultura.

2. Fondarea Imperiului Otoman

Sultanatul de Rum a atins apogeul puterii sale în prima jumătate

a veacului al XIII-lea, sub Alaeddin Keykübad (1219-1236) şi Keyhüsrev
III (1236-1245). Prosperitatea clasei conducătoare se ridica însă pe
exploatarea maselor care, nemulţumite, s-au răsculat în anul 1241, sub

106
conducerea dervişului (călugăr musulman) Baba Ishak. Autorităţile au
reprimat cu greutate răscoala, care s-a întins din vest spre est,
cuprinzând aproape toată Anatolia. Peste 4.000 de oameni – printre
care femei şi copii – au căzut victimă represaliilor. Între timp, armatele
tătaro-mongole înaintau victorioase spre Asia Mică. La 1243, în urma
bătăliei de la Kösedag (60 km est de Sivas), oastea selgiucidă a fost
zdrobită şi sultanatul de Rum primea astfel lovitura de graţie, deşi
formal existenţa sa a mai continuat, sub suzeranitate mongolă, până la
1307. Pe ruinele fostului sultanat, s-au format 10-16 principate (beylikuri
sau emirate) : de Germiyan,de Karaman, de Kastamonu, de Menteşe,
de Saruhan etc. Printre acestea figura şi micul principat al lui Osman,
situat în sud-vestul Asiei Mici, la frontiera cu Bithynia bizantină şi
având drept centru orăşelul Sögüt.
Deşi, după tradiţie, fondatorul dinastiei otomane a fost Ertugrul
(mort pe la 1280) care se pusese cu aproape 400 de membri ai tribului
oguz în slujba Selgiucizilor de Rum, primind în schimb domeniile Sögüt
şi Domanic în Phrygia de nord, în fapt, adevăratul fondator al statului
otoman a fost fiul său Osman (Othman), care i-a succedat în anul 1299
la conducerea tribului şi a micii formaţiuni de margine situată pe valea
bogată a Sakaryei şi în apropierea marelui drum comercial al Bursei
(turc. Bursa), marcă îndreptată iniţial împotriva Bizanţului sub
pretextul „războiului sfânt” (gaza). Ea avea să cunoască o expansiune
rapidă, devenind în curs de două veacuri o putere tricontinentală,
întinsă de la cataractele Nilului la porţile Vienei şi de la Gibraltar la
izvoarele Indusului.
Datele esenţiale ale acestei expansiuni, care s-a lovit de o eroică
rezistenţă a popoarelor întâlnite în cale, sunt: la 1326, otomani
cuceresc Bursa, care devine a doua lor capitală; la 1352 ei pun piciorul
în Europa, ocupând cetatea Tzympe. Odată instalat acest cap de pod,
urmează căderea Gallipolelui (1354), paralel cu o importantă achiziţie
în Anatolia: Ankara. Cad apoi rând pe rând, în Balcani: Adrianopole
(1361 poate 1369 sau 1371, devenit capitală după anul 1402), Sofia
(1385), Salonic (1386), Skopije (1391), Tîrnovo, capitala Bulgariei
(1393), Vidinul (1396). Bulgaria dispare astfel de pe hartă şi la finele
veacului al XIV-lea statul otoman ajunge la Dunăre, devenită hotarul
său natural din miazănoapte. Serbia pierde partea sa vestică şi
centrală, în special în urma luptei de la Kossovopolje (1389), Albania încă
rezistă în munţii ei, Imperiul bizantin este învăluit de Bayazid
„Fulgerul" (Yilderim) (1389-1402), care cucereşte principatele
turcomane din Anatolia (Germiyan, Karaman etc.).
Invazia lui Timur Lenk, victoria lui asupra lui Bayazid la Ankara
(28 iulie 1402) şi interregnul otoman ce i-a urmat (1402-1412) acorda
Bizanţului asediat un răgaz de circa jumătate de veac. Sub Mehmed al
II-lea Fatih (Cuceritorul) (1451-1481), considerat a fi adevăratul
fondator al Imperiului otoman, oraşul Constantinopol de pe Bosfor este
cucerit (29 mai 1453), statul otoman căpătând astfel, împreună cu

107
Strâmtorile, „inima şi plămânii” unui organism imperial. La 1475 cade
sub suzeranitatea otomană Hanatul Crimeii, încheindu-se, în linii mari,
transformarea Mării Negre într-un „lac otoman".
În Balcani, Mehmed al II-lea transformă ultimele posesiuni ale
statului sârb în paşalîc (1459), cucereşte Moreea (1464), supune
Albania (1474); în Asia, el stăpâneşte toată Anatolia, inclusiv puternicul
principat de Karaman (1468), pune capăt Imperiului grec la Trapezunt
(1461) şi împinge mult spre est frontierele statului său în defavoarea
hanului turcoman Akkoyunlu (al „Oii Albe”) din Iran, Uzun Hasan.
Imperiul Otoman era astfel creat, iar suveranul său devenea împărat
(padişah), nemaifiind un simplu prinţ (bey) ca Osman, ci han (sultan) turco-
selgiucid şi cezar romano-bizantin, reuniţi deopotrivă în persoana
aceluiaşi monarh.

3. Cauzele ascensiunii Imperiului Otoman

Specialiştii au căutat să dea răspuns la întrebarea cum se explică
această extraordinară ascensiune a puterii turco-osmane de la micul
trib de 400 călăreţi al lui Ertugrul la Imperiul lui Mehmed al II-lea, întins
între Nil şi Dunăre, de la porţile Belgradului şi până în estul Anatoliei?
Cum a fost posibil ca un mic principat de margine să se extindă treptat
şi să nimicească un stat de mare tradiţie şi civilizaţie, ca Imperiul
bizantin, vechile state balcanice ca Serbia, Bulgaria şi Albania, sau
puternicele principate anatoliene, ca cel de Germiyan (ce avea
200.000 călăreţi şi pedestraşi la sfârşitul secolului al XIII-lea), de
Kastamonu (200.000 călăreţi), de Karaman (50.000 oşteni fără
detaşamentele nomazilor)?
Înainte de toate, trebuie precizat că principatul lui Osman nu era
o insulă turcească într-o mare bizantină, ci doar pintenul, avanpostul
unei întregi zone turceşti – Anatolia, care n-a încetat a fi alimentată
cu noi valuri de populaţii turcice (oguze), împinse spre vest de
mongoli. Cu ajutorul celorlalţi principi turci din Anatolia, beii otomani
şi-au mărit posesiunile pe seama Imperiului bizantin, iar cu sprijinul
Bizanţului s-au extins pe seama celorlalţi bei turci. Însăşi poziţia
geografică strategică a beylikului otoman permitea această
pendulare pe două fronturi precum şi controlul drumurilor
comerciale.
În al doilea rând, luptele interne din Bizanţ şi din ţările balcanice,
descentralizarea acestor state, atinse de fărâmiţare au permis
otomanilor să manevreze ajutând pe unii contra altora, pentru a-i
înghiţi apoi rând pe rând. Din simple instrumente, cum păreau la
început, otomani au trecut la o expansiune pe cont propriu, susţinută
de entuziasmul religios al gazi-ilor („luptători în războiul sfânt”) şi
bucuroşi să primească prăzi pe lumea aceasta şi ,,recompensă
dumnezeiască pe lumea cealaltă”, pentru aducerea
„necredincioşilor” ,,pe calea lui Allah”. Tendinţele expansioniste ale

108
 clasei dominatoare otomane au fost sprijinite de un stat centralizat
care moştenise proprietatea de stat asupra pământului, precum şi o
armată bine organizată, care avea o mare mobilitate (prin ponderea
deosebită a călărimii uşoare), un bun. sistem de aprovizionare, de
comunicaţii şi de informaţii, un eficace corp de arcaşi, o tactică a
retragerilor simulate (toate moştenite din Asia Centrală), precum şi
un corp de armată permanentă, a(pentru prima oară în Europa), cu
soldă în numerar (ienicerimea), iniţiat încă de Orhan I şi organizat în
1361-1362 de Murad I după modelul selgiucizilor. Armata otomană a
folosit de asemenea masiv armele de foc şi artileria, ceea ce a
asigurat succesul campaniilor lui Mehmed al II-lea şi mai ales ale lui
Selim I. O caracteristică a expansiunii statului otoman a constituit-o şi
faptul că avansul militar se făcea din aproape în aproape, pe baza
resurselor militare locale, de frontieră. Sultanul cu forţele principale
ale armatei nu intervenea decât în momentele critice sau decisive,
pentru a da duşmanului lovitura de graţie. În felul acesta, cheltuielile
puterii centrale erau minime şi se lăsa beilor de margine libertatea de
mişcare şi putinţa de a se îmbogăţi rapid, fapt ce avea darul de a le
menţine elanul cuceritor.
Un alt factor care explică succesul expansiunii otomane îl
constituie sistemul de infiltrare şi cucerire treptată a unei zone,
cuprinzând două etape. În prima etapă se cucereau cetăţi, devenite
capete de pod ale ofensivei otomane, lăsându-li-se învinşilor teritoriile
şi autonomia statală internă în schimbul plăţii tributului. În etapa a doua,
teritoriile tributare erau transformate în simple provincii ale statului
otoman. În teritoriile cucerite, otomanii au dat dovadă de toleranţă
religioasă şi, în linii generale, au permis fostei clase dominante să îşi
păstreze pământurile.
Turcii au avut o diplomaţie suplă faţă de adversari, care mergea
de la intimidare (prin scrisori ameninţătoare, prin primirea fastuoasă a
solilor străini cărora li se arătau trupele de elită şi bogăţiile sultanului),
la sistemul practicării luării de ostateci din familiile princiare (pentru ca
părinţii acelor copii-ostatici să nu se răscoale împotriva turcilor), până
la contractarea unor căsătorii şi a altor forme de alianţă, inclusiv cu
statele creştine. Format relativ devreme dintr-o echipă de renegaţi
greci sau italieni, capabili şi fără scrupule, aparatul diplomatic otoman
recurgea cu abilitate la principiul divide et impera, folosind şi amplificând
neînţelegerile dintre adversarii statului otoman.
Nu în ultimul rând, turcii au recurs la presiuni economice, fie prin controlul
drumurilor comerciale, prin infiltrarea monedei şi negustorilor otomani,
fie chiar prin veritabile „blocade economice”, ca cea din 1514,
împotriva Iranului şiit. În sfârşit, din punct de vedere tactico-strategic,
Imperiul otoman a urmat cu consecvenţă un principiu fundamental,
anume cel de a nu se angaja concomitent pe două fronturi de
anvergură.
Toate aceste elemente explică măcar in parte cariera istorică a

109
principatului de margine al lui Osman Bey. Instaurarea dominaţiei
otomane în Europa sud-estică, la fel ca şi în alte zone geo-grafice, a
fost însoţită de numeroase distrugeri materiale şi pierderi umane într-o
primă etapă, de stoarcerea resurselor materiale şi a energiilor umane
din teritoriile cucerite, într-o a doua etapă, contribuind, alături de alţi
factori la rămânerea în urmă a popoarelor supuse faţă de Occidentul
european.

4. Cauzele declinului Imperiului Otoman

Conform opiniei specialiştilor, istoria Imperiului Otoman cuprinde

perioada de ascensiune (1290-1566), perioada de stagnare (1566-
1683) şi perioada de declin (1683-1918). În mod practic însă, germenii
declinului acestei puteri tricontinentale încep să apară încă de la
sfârşitul domniei lui Soliman Magnificul (1566), manifestându-se în chip
accelerat odată cu înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei de către
regele Sobieski (1683).
În literatura de specialitate există inventariate circa douăzeci de
cauze ale declinului Imperiului Otoman. Cauzele interne ale decăderii
imperiului ţin de decăderea economiei rurale şi urbane, creşterea
explozivă a cheltuielilor militare neproductive pentru înzestrarea
ienicerilor cu arme de foc costisitoare şi pentru întreţinerea unei mari
flote în Marea Mediterană, generalizarea corupţiei, decăderea puterii
centrale, ostilitatea faţă de introducerea de inovaţiile militare, tehnice
sau culturale din Occident, devalorizarea asprului (principala monedă,
de argint, a statului), deplasarea axei comerciale a Europei din Marea
Mediterană în Oceanul Atlantic, fapt ce i-a lipsit pe turci de
importantele venituri aduse de comerţul de tranzit, etc. Cauzele externe
ale decăderii Imperiului ţin de înfrângerile militare şi pierderile
teritoriale suferite. Înfrângerile militare se datorează pe de o parte
faptului că turcii nu şi-au modernizat armata şi au fost refractari la
noile metode de luptă europene, iar pe de altă parte faptului că lumea
creştină a reuşit să înjghebeze coaliţii eficiente împotriva Islamului.
Nu înfrângerile militare şi pierderile teritoriale au fost cauza
ultimă a decăderii Imperiului Otoman, deşi ele au accentuat-o. În
realitate, decăderea imperiului s-a datorat unor fenomene mult mai
adânci petrecute în interiorul societăţii otomane, care, faţă în faţă cu o
Europă care trecuse deja la metode capitaliste de producţie şi comerţ,
n-a găsit în ea însăşi noi resurse, noi posibilităţi de revitalizare a
organismului statal şi de valorificare a imenselor bogăţii stăpânite, ci s-
a închis în forme tradiţionale de viaţă, dedându-se mai mult
consumului şi risipei decât producţiei de noi bunuri şi valori.

Rezumat şi concluzii generale. Începând cu secolul XIV, Imperiul

Otoman a influenţat în chip decisiv istoria centrului şi estului Europei.

110
Etapa preliminară, condiţie sine qua non a genezei acestui imperiu, este
cea a fondării statului turcilor selgiucizi din Asia Mică. La capătul unui
proces complex de transformări religioase, social-economice şi politico-
militare desfăşurat începând cu a doua jumătate a secolului XI până în
prima jumătate a secolului XV, Anatolia bizantino-creştină a devenit
turco-musulmană. Oştile sultanatului selgiucid de Rum au fost învinse
în chip decisiv de mongoli în 1243. Existenţa sa, sub suzeranitate
mongolă, a continuat până în anul 1307, după care, pe teritoriul său s-
au format circa 16 principate (beylikuri sau emirate). Între aceste principate
exista şi cel condus de Osman, situat în sud-vestul Asiei Mici, la
frontiera cu Bithynia bizantină. Deşi tradiţia istorică îl consemnează pe
Ertugrul ca fondator al dinastiei otomane, adevăratul fondator al
statului otoman a fost fiul acestuia, Osman (Othman), care i-a urmat la
conducere în 1299.
Un şir de urmaşi capabili, între care se detaşează Murad I, Baiazid
I, Mehmed I, Murad II şi Mehmed II, reuşesc să creeze din statul
otoman, până la sfârşitul secolului XV, cea mai puternică forţă militară
a Europei. Acest lucru a fost posibil datorită unui complex de factori
interni (demografici, economici, militari, religioşi, politico-diplomatici şi
strategici) şi externi (slăbiciunea şi dezbinarea statelor balcanice
atacate) favorabili. Decăderea Imperiului Otoman s-a datorat
manifestării combinate a unor factori interni şi externi defavorabili.
Între aceştia se detaşează stagnarea şi decăderea economică,
generalizarea corupţiei, împotrivirea obstinată la introducerea
elementelor de progres, decăderea militară, înjghebarea unor coaliţii
eficiente de către creştini etc.

Fixarea cunoştinţelor
1. Arătaţi provenienţa etimologică a etnonimelor „turci
selgiucizi” şi „turci otomani”.
2. Prezentaţi succint istoria statului turcilor selgiucizi şi
precizaţi rolul său în cadrul lumii creştine şi musulmane.
3. Schiţaţi evoluţia statului otoman până în secolul XV
(inclusiv).
4. Arătaţi (cu exemple) cauzele ascensiunii Imperiului
Otoman.
5. Prezentaţi cauzele declinului Imperiului Otoman.

111
 ASCENSIUNEA ŞI EVOLUŢIA IMPERIULUI MONGOL

Genialul comandant de oşti, legiuitor şi administrator Ginghis-

Han a creat cel mai uriaş imperiu din câte cunoscuse omenirea, de la
moartea lui Alexandru Macedon. Acest imperiu a influenţat în chip
decisiv viaţa Europei de est şi sud-est. Prin distrugerea Rusiei
Kievene, mongolii au împiedicat pentru trei secole ascensiunea
politică a slavilor de răsărit. Totodată, prin presiunea permanentă
exercitată asupra regatului Ungariei, mongolii au ocrotit în chip
indirect crearea statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara
Românească, deoarece ungurii nu au putut dispune de întreaga lor
forţă politico-militară capabilă să împiedice acest fenomen istoric.
Totodată, în timpul existenţei Imperiului Mongol a existat o
anumită siguranţă a circulaţiei de mărfuri şi persoane în cadrul
acestuia, urmare a aşa-zisei pax mongolica. Un stat succesoral al
Imperiului Mongol, Hanatul Hoardei de Aur, a influenţat în chip
negativ, datorită incursiunilor neîncetate de pradă, istoria medievală
a românilor.

1. Triburile mongole în perioada prestatală

În secolul al XII-lea, triburile mongole se întindeau la est până la

fluviul Amur, la vest până la cursul superior al fluviului Irtîş, la sud până
1a hotarele Chinei, la nord până la Lacul Baikal. Ele au luat denumirea
de mongole numai de la începutul secolului al XIII-lea, după
constituirea statului mongol unit, când s-a simţit nevoia creării unui
nume comun pentru toate triburile înrudite care intrau în componenţa
lui. În Europa, mongolii erau cunoscuţi sub numele de tătari. Mongolii
se ocupau cu creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul şi
meşteşugurile casnice. Ei nu se ocupau cu agricultura, iar negoţul era
legat de schimbul în natură al produselor economiei lor pastorale cu
produsele agricole şi meşteşugăreşti ale popoarelor vecine. Religia
dominantă la mongoli era şamanismul.
În perioada de la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul
secolului al XIII-lea, triburile mongole se găseau într-o epocă
de profunde transformări economice, sociale şi politice,

112
datorită trecerii de la orânduirea comunei primitive în
destrămare la feudalismul timpuriu, contopirii ginţilor şi
triburilor într-un popor mongol unic şi a constituirii statului
mongol unit.
În acea perioadă, mongolii trăiau deja într-o societate stratificată,
formată din oameni liberi, aristocraţi (noioni) şi oameni dependenţi
(araţi). Aristocraţia şi şefii de triburi dădeau în folosinţă păşuni şi în
dependenţă familii de araţi membrilor cetelor lor armate (nucheri), ca
recompensă ca recompensă pentru slujbele militare prestate. În
societatea mongolă existau şi robi patriarhali (care nu jucau un rol
hotărâtor în producţie), recrutaţi mai ales din prizonieri de război şi
folosiţi ca păstori, meşteşugari sau slugi în casă.

2. Formarea statului mongol. Ascensiunea lui Ginghis-han

Formarea claselor antagoniste ale societăţii feudale nomade

timpurii şi apariţia contradicţiilor între araţi şi aristocraţie, lupta din
rîndurile aristocraţiei şi ciocnirile dintre triburi sau dintre uniuni de triburi
(ulusuri) pentru păşuni, pradă şi dominaţie, precum şi necesitatea de a
desfăşura organizat incursiunile de pradă şi de cucerire pe seama
popoarelor vecine au constituit premisele formării statului feudal
mongol. Realizarea lui se datorează noion-ului Temugin, numit ulterior
GINGHIS-HAN. După purtarea unor lupte îndelungate cu alţi hani
conducători de triburi şi de uniuni de triburi, Temugin a rămas singurul
han în măsură să-şi impună dominaţia asupra tuturor triburilor
mongole, care, în adunarea reprezentanţilor lor (hural, kurultai), ţinută pe
valea râului Onon 1-au ales mare han al întregii Mongolii, dându-i titlul
de Ginghis-han (1206).
Statul mongol era un stat feudal timpuriu, în care marele han
exercita o putere fără limite, fiind împărţit în unităţi teritoriale-militare,
formate din grupe de familii, care, în raport cu numărul de 10, 100,
1.000 şi 10.000 de ostaşi pe care îi trimiteau la oaste erau numite
,,zeci” ,,sute”, ,,mii”, şi ,,zeci de mii” şi erau conduse de slujbaşi
proveniţi din rândurile aristocraţiei locale, ce puteau fi numiţi şi
revocaţi oricând de către marele han. Structura de clasă şi organizarea
statului feudal mongol se oglindesc în ,,Marea Iasă”, legiuire menită să
asigure pacea şi ordinea în societatea mongolă. Oastea mongolă era
alcătuită mai cu seamă din unităţi de cavalerie grea şi uşoară, care
avea o deosebită mobilitate.

3. Cuceririle mongole

Constituirea statului mongol unit a avut ca urmare încetarea

luptelor dintre triburile şi ulusurile din Mongolia. De aceea, pentru a
satisface setea de pradă şi pentru a canaliza energia războinică a

113
mongolilor săi în afara hotarelor, Ginghis-han a organizat mari expediţii
de cucerire.
Într-o primă etapă, oştile mongole au supus triburile din valea
fluviului Ienisei şi triburile uigure din Turkestanul de răsărit şi au impus
tribut statului XI-XIA, situat la nord de China (1207-1211). În timpul lui
Ginghis-Han, China de nord era ocupată de triburile jucene, de origine
tungusă, care constituiseră un stat cunoscut sub numele de KIN (QUIN),
cu capitala la Ian-dzin (Beijing). Jucenii nu au putut face faţă atacului
mongolilor, care au ocupat cea mai mare parte a Chinei de nord (1211-
1215).
În etapa a doua, mongolii au atacat şi cucerit HOREZMUL (1219-
1221), statul cel mai însemnat din Asia Centrală, cu înfloritoarele oraşe
Buhara, Samarkand, Marw (Merv) şi Urghenci. Apoi o parte a oastei
mongole condusă de iscusiţii generali Djebe şi Subotai a invadat
Gruzia, Azerbaidjanul, nordul Caucazului şi sudul Rusiei, unde, în
bătălia de la Kalka, a înfrânt oştile ruso-cumane (1223).
În etapa a treia, cuceririle mongole au continuat şi după moartea lui
Ginghis-han, survenită în 1227, fiind opera fiului său, marele han
Ogodai (Ughedei, 1229-1241) şi a lui Batu-han. În alianţă cu Imperiul
Song din China de sud, ai cărui conducători urmăreau desfiinţarea
statului jucen, oştile mongole au înfrânt pe juceni şi au ocupat toate
posesiunile lor din China de nord (1231-1234). În anii următori, oştile
mongole au purtat mai multe campanii de cucerire în Europa. O mare
armată mongolă, condusă de Batu-han, a supus pe cumani (kîpciaci) şi
pe bulgarii din regiunea Volgăi (1236-1237), a invadat nord-estul
Rusiei, prădând oraşele Reazan, Moscova şi Vladimir şi sudul Rusiei
(1239), pustiind Kievul în 1240.
În anul 1241, oştile mongole, al căror efectiv se ridica la 150.000-
200.000 ostaşi şi erau comandate de Batu-han şi Subotai, au invadat
un şir de ţări din Europa răsăriteană şi centrală. Un corp de oaste a
străbătut Polonia şi a înfrânt la Lignica (Liegnitz), în Silezia, armata
reunită a feudalilor poloni, silezieni, moravi şi germani, apoi s-a
îndreptat. prin Slovacia, spre Buda. Un al doilea corp de oaste a pătruns în
Ungaria nordică şi a înfrânt oastea ungară la Mohi, pe râul Sajo, un afluent al
Tisei. Alte grupuri ale unui al treilea corp de oaste au străbătut Moldova,
Transilvania şi Ţara Românească. şi s-au îndreptat spre Buda, unde a
avut loc joncţiunea tuturor forţe-lor mongole. Alte detaşamente de
mongoli au făcut incursiuni în Peninsula Balcanică, până în Dalmaţia şi
Croaţia, precum şi în Austria, ajungând până în apropierea Vienei.
Lupta popoarelor atacate, pierderile suferite precum şi pregătirile care
aveau loc în Mongolia în legătură cu alegerea noului mare han i-au
determinat pe mongoli să se retragă în 1242.
Luptele pentru demnitatea de mare han din perioada 1242-1251
au oprit temporar cuceririle mongole, care au reînceput însă în
deceniul al şaselea al secolului XIII. În apus, mongolii au cucerit Iranul şi
Irakul cu Bagdadul, punînd capăt existenţei califatului arab abbasid în

114
anul 1258. În răsărit, ei au început cucerirea sudului Chinei, care, cu
toată rezistenţa eroică a poporului chinez, a fost în întregime ocupată
(1268-1279). Marele han mongol Kubilai şi-a luat şi titlul de împărat al
Chinei. a întemeiat o nouă dinastie, care a primit denumirea de origine
chineză de Yuan şi a mutat capitala Imperiului mongol din Mongolia, de
la Karakorum, în China, la Beijing, denumit atunci Hanbalîk. Ulterior,
mongolii şi-au impus dominaţia asupra Coreei, Indochinei şi Birmaniei
(ultimul sfert al secolului XIII. În schimb, expediţiile de cucerire a
Japoniei (1274, 1276, 1281) şi a Javei (1293) s-au sfârşit cu grele
înfrângeri pentru aceştia.
Cauzele succeselor mongole rezidă în primul rând în calităţile militare
deosebite ale luptătorilor mongoli. Generalii mongoli s-au dovedit net
superiori în arta militară tuturor conducătorilor cu care au venit în
conflict, iar ostaşii mongoli aveau însuşiri războinice deosebite, fiind
călăreţi şi arcaşi neîntrecuţi. În al doilea rând, ţările invadate şi
cucerite experimentau diverse crize interne în timpul invaziilor
mongole, fapt ce le-a împiedicat să opună o rezistenţă eficientă
cuceritorilor mongoli. Totodată, războaiele dintre statele europene le-
au slăbit de asemenea capacitatea de apărare în faţa atacurilor
mongole.
Invaziile mongole au fost însoţite de grave distrugeri materiale,
de masacre şi înrobiri de mari proporţii, care constituiau procedee prin
care năvălitorii căutau să dezorganizeze rezistenţa ţărilor atacate şi să
le silească la supunere necondiţionată. Regiuni înfloritoare şi bine
populate din China, Asia Centrală, Iran sau Europa de răsărit au fost
prefăcute în pustiuri, mari oraşe ca Beijing, Buhara şi Kiev, au fost în
mare parte distruse, iar milioane de oameni au fost masacraţi sau duşi
în robie.
Ca urmare a cuceririlor mongole s-a format cel mai întins stat
cunoscut în istorie, cuprins între Oceanul Pacific şi ţărmurile nordice
ale Mării Negre. Statul mongol rămânând la început unitar în
ansamblul său, cuprindea două grupe de teritorii – ulusul marelui han,
compus din Mongolia şi China şi ulusurile celorlalţi fii ai lui Ginghis-han
sau ale urmaşilor acestora, asupra cărora îşi exercita autoritatea
supremă marele han, căruia ceilalţi stăpânitori de ulusuri îi datorau
supunere. Deoarece întinsul stat mongol nu putea fi cârmuit cu
mijloacele insuficient de evoluate ale societăţii mongole, cuceritorii au
fost nevoiţi să păstreze vechiul aparat de stat din ţările cucerite,
Pentru evidenţa impozitelor, care au crescut mult în timpul stăpânirii
mongole, mongolii au organizat recensăminte fiscale amănunţite.
Statul mongol, compus dintr-un conglomerat de populaţii care se
deosebeau între ele prin nivelul dezvoltării economico-sociale,
organizare de stat, limbă şi cultură, reprezenta o formaţie politică
artificială, realizată prin subjugare. Marile deosebiri dintre ţările
componente ale statului mongol şi accentuarea procesului de
feudalizare au avut ca urmare apariţia unor fenomene centrifugale,

115
specifice stadiului feudalismului dezvoltat, care au dus la treptata
destrămare a statului mongol.
Fenomenul de destrămare s-a manifestat prin transformarea
ulusurilor supuse autorităţii marelui han în state de sine stătătoare
care, la rândul lor, s-au fărâmiţat în formaţii statale mai mărunte. În a
doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în secolele XIV-XVI, principalele
state (ulusuri) mongole erau imperiul chino-mongol, hanatul din Asia
Centrală, hanatul din Iran şi hanatul Hoardei de Aur.

4. PRINCIPALELE STATE SUCCESORALE MONGOLE

a. Hanatul mongol din Asia Centrală

Această formaţiune statală se întindea între fluviul Amu Daria la

apus, lacul Balhaş şi izvoarele fluviului Irtîş la nord, podişul Tibetului la
sud şi hotarele Chinei la răsărit, fiind condus de dinastia Ciagataizilor,
după numele lui Ciagatai, fiul lui Ginghis-han. Ulterior, în componenţa
ulusului Ciagataizilor a intrat şi ulusul urmaşilor lui Ogodai (Ughedei),
care cuprindea regiunea Podişului Altai.
Dezvoltarea inegală a relaţiilor feudale la triburile mongole
stabilite în Asia Centrală, mai intensă în regiunile apusene şi mai lentă
în cele răsăritene, a avut ca urmare scindarea, la mijlocul secolului al
XIV-lea, a ulusului ciagataid în două hanate deosebite, Mavaranar în
apus şi Mogulistan în răsărit.

b. Statul lui Timur Lenk

Feudalii locali şi mongoli din Mavaranar, pentru a-şi putea

consolida dominaţia de clasă şi pentru a organiza mari expediţii de
cucerire, şi-au dat seama de necesitatea unei puteri centrale
autoritare, a cărei instaurare a fost realizată de emirul mongol turcizat
Timur Lenk („Timur cel Şchiop”). Nefiind urmaş al lui Ginghis-han, el nu
putea lua titlul de han. De aceea, păstrând ca han pe un ciagataid, a
deţinut puterea efectivă având numai titlul de mare emir (1370-1405).
Timur-Lenk a organizat mari războaie de cucerire, în urma cărora a
constituit un stat imens, în a cărui componenţă au intrat partea de
apus a Asiei Centrale, Horezmul, Iranul, Azerbaidjanul, Transcaucazia,
Irakul, Siria şi Asia Mică. El a organizat mai multe campanii împotriva
Hoardei de Aur, cu care prilej a distrus marile oraşe comerciale Sarai,
Astrahan, Azov, abătând astfel tranzitul de mărfuri spre Iran, Buhara şi
Samarkand, aflate în stăpânirea sa. Campania sa împotriva Imperiului
otoman din anul 1402, sfârşită prin înfrângerea oştilor otomane lângă
Ankara şi luarea în captivitate a sultanului Baiazid I, a slăbit Imperiul
otoman şi a dat Bizanţului posibilitatea să mai supravieţuiască o
jumătate de secol.

116
 În timpul lui Timur Lenk procesul de feudalizare s-a accelerat.
Neîncetatele expediţii necesitând un număr sporit de călăreţi, el a
acordat aristocraţiei sau ostaşilor domenii ereditare (soyurgal), a căror
stăpânire era condiţionată de prestarea serviciului militar călare.
Accelerarea procesului de feudalizare şi alcătuirea statului timurid
dintr-un conglomerat de ţări aflate în stadii diferite de dezvoltare
economico-socială şi deosebite prin limbă şi cultură, au avut ca
urmare destrămarea sa. Urmaşul lui Timur-Lenk, Şah Ruk (1409-
1447), care stăpânea Asia Centrală, Afganistanul şi Iranul, a cedat
Mavaranarul fiului său, Ulug Bek. După o perioadă de lupte interne
între timurizi (1449-1469), statul timurid s-a destrămat în mai multe
state de sine stătătoare: Mavaranar, Ferghana, Horasan, Afganistan.
Partea de răsărit a ulusului ciagataid sau Mogulistanul, care nu intrase
în componenţa statului timurid. a continuat să-şi ducă o existenţă
de sine stătătoare. Ca şi celelalte ulusuri, de la sfârşitul secolului al XV-
lea Mogulistanul s-a destrămat în câteva hanate, dintre care cele mai
importante erau hanatele Caşgariei şi Uiguriei.

c. Hanatul Hoardei de Aur

După invadarea Rusiei în anii 1236-1241 şi retragerea mongolilor
din Europa centrală şi sud-estică în anul 1242, Batu-han, nepotul lui
Ginghis-Han şi o parte din oastea mongolă s-au stabilit pe cursul
inferior al fluviului Volga în 1243. Ulusul iniţial al Djucizilor, după
numele lui Djuci, fiul lui Ginghis-han, extins prin cucerirea Rusiei, a
început să fie cunoscut ulterior sub numele de hanatul kîpciacilor
(cumanilor) sau mai ales sub acela de hanatul Hoardei de Aur. El se
întindea de la fluviul Obi până la ţărmurile nordice ale Mării Negre,
avându-şi centrul în oraşul Sarai, la vărsarea Volgăi în Marea Caspică.
Către sfârşitul secolului al XIII-lea, Hoarda de Aur a încetat să mai
recunoască autoritatea marelui han şi a devenit un stat mongol de
sine stătător. Ulterior, accelerarea feudalizării Hoardei de Aur, luptele
de eliberare duse de poporul rus şi de alte popoare aflate sub
stăpânirea mongolă şi înfrângerile suferite din partea lui Timur Lenk
au avut ca urmare slăbirea şi destrămarea Hoardei de Aur. Hanatul
Crimeei s-a format la sfârşitul primului pătrar al secolului al XV-lea şi
cuprindea Crimeea şi o parte din litoralul de nord al Mării Negre. În
anul 1475 Imperiul otoman a ocupat coloniile genoveze din Crimeea,
iar hanatul Crimeei a recunoscut suzeranitatea sultanului. Hanatele
Cazanului şi Astrahanului s-au format la mijlocul secolului al XV-lea,
primul pe cursul mijlociu, iar al doilea pe cursul inferior al fluviului Volga.

Rezumat şi concluzii generale. Începând cu secolul XIII,

triburile mongole unite de către Ginghis Han au făurit în Asia un mare
imperiu, care a devenit în scurt timp o mare ameninţare pentru toate
popoarele din jur. În anul 1206 noionul Temugin este ales mare han

117
(Ginghis Han) al întregii Mongolii. Într-o primă etapă, acesta distruge
statul Xi-Xia, situat la nord de China şi ocupă partea de nord a celei
din urmă ţări. Ulterior, acesta distruge sultanatul de Horezm (Asia
Centrală), iar o parte a forţelor sale invadează Gruzia, Azerbaidjan,
nordul Caucazului şi sudul Rusiei, învingând rezistenţa trupelor ce li s-
au opus. Cea mai celebră bătălie dată de acest corp expediţionar
mongol a fost cea de la râul Kalka (1223), unde au fost distruse forţele
ruso-cumane.
Fiul şi nepotul lui Ginghis Han (Ogodai şi Batu Han) extind şi
consolidează cuceririle mongole în China şi în Europa. Oştile lui Batu
Han îi supun pe cumani şi pe bulgarii din regiunea râului Volga (1236-
1237), invadează o mare parte a Rusiei (1239-1240), Polonia, Cehia,
Ţările Române, Ungaria, Croaţia, Austria (1241).
În deceniul şase al secolului XIII, mongolii reîncep expediţiile în
Asia, cucerind Iranul, Irakul, sudul Chinei, Coreea, Indochina şi
Birmania, dar nereuşind să cucerească Japonia şi Java.
Principalele state succesorale mongole au fost Hanatul din Asia
Centrală întemeiat de Ciagatai, fiul lui Ginghis Han, statul lui Timur
Lenk (1370-1405) şi Hanatul Hoardei de Aur. Uriaşul imperiu mongol a
putut fi edificat şi consolidat datorită calităţilor militare şi politico-
diplomatice deosebite ale conducătorilor mongoli, combinate cu
valoarea militară deosebită a ostaşilor mongoli şi slăbiciunile interne
ale statelor atacate, care nu au putut astfel opune o rezistenţă
eficientă în faţa invadatorilor mongoli.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi situaţia teritorială şi socială a triburilor

mongole din perioada prestatală.
2. Arătaţi evoluţia statului mongol în timpul lui Ginghis Han.
3. Prezentaţi succint istoria principalelor state succesorale
mongole ale imperiului creat de Ginghis Han.

118
 ORAŞUL MEDIEVAL EUROPEAN. GENEZĂ ŞI
EVOLUŢIE
Oraşele medievale europene au reprezentat adevărate insule de
libertate individuală într-o societate puternic stratificată social, fiind
totodată cele mai importante centre de cultură şi locurile unde au
apărut germenii unei noi societăţi, societatea capitalistă. Acest curs
urmăreşte reducerea vastei problematici privind oraşul medieval
european, la aspectele sale esenţiale. În consecinţă, structura acestuia
va fi următoarea: continuitate şi discontinuitate în evoluţia
oraşului medieval european; structura socială urbană;
activitatea corporativă; statutul politic şi regimul social politic
urban; importanţa oraşelor medievale.

1. Continuitate şi discontinuitate în evoluţia

oraşului medieval european

În evul mediu timpuriu, pe teritoriul fostului Imperiu roman de

apus, evoluţia oraşelor s-a caracterizat, pe de o parte, prin
continuitatea vieţii urbane antice, iar pe de altă parte prin declinul ei
faţă de antichitate. Totodată, în u unele regiuni periferice ale fostului
Imperiu Roman de Apus, în care viaţa urbană fusese mai slab
dezvoltată, a avut loc un proces de înviorare parţială sau de naştere a
oraşelor.
În Italia, continuitatea vieţii urbane s-a păstrat în formele cele
mai persistente unde marea majoritate a oraşelor din evul mediu are o
origine antică. Îndeosebi în regiunile rămase sub stăpânirea sau sub
influenţa Bizanţului, viaţa urbană a fost stimulată de contactele

119
 economice cu lumea bizantină, desfăşurate în secolele VIII-X prin
mijlocirea unor oraşe ca Veneţia, Gaeta, Napoli, Amalfi, Salerno, Bari.
În Peninsula Iberică şi mai cu seamă în Spania vizigotă, a exista
de asemenea o puternică continuitate a vieţii orăşeneşti. Din primele
decenii ale secolului al VIII-lea, continuitatea orăşenească a avut loc in
condiţiile instaurării stăpânirii arabe, datorită căreia viaţa economic a
peninsulei s-a desfăşurat în strânsă legătură cu cea a califatului aral:
În Gallia francă, continuitatea vieţii urbane a fost mai intensă îi
regiunile sale meridionale şi centrale, unde influenţa romană s-a păstra
mai puternică, decât în cele nordice. Totodată, în condiţiile înviorări
vieţii economice din regiunile nordice ale Galiei şi ale legăturilor lor
comerciale cu Britania anglo-saxonă, aici au luat naştere câteva oraşe
portuare, ca Quentovic, la gura râului Canche, la sud de Boulogne sau
Dorestad, la confluenţa râului Lek cu Rinul.
În Germania, evoluţia oraşelor a cuprins două zone distincte. În
regiunile de pe valea Rinului şi de pe cursul mijlociu al Dunării, unde se
află oraşe de origine romană (Köln, Bonn, Mainz, Worms, Speyer,
Augsburg, Regensburg, Viena), a existat o continuitate între oraşul
antic şi cel medieval. În regiunile de la est de Rin şi de la nord de
cursul mijlociu al Dunării, oraşele sunt de origine medievală. Aici
începuturile vieţii urbane au fost stimulate în secolele VII—X de
progresul economic şi de construirea unor centre militare-
administrative (castre, burguri) şi religioase, mai ales episcopale, în
jurul cărora au luat naştere aşezări cu caracter meşteşugăresc şi
comercial, care au constituit nucleele de formare a unor oraşe
medievale (Frankfurt-am-Main, Emden, Hamburg, Magdeburg etc.).
În Britannia, oraşele de origine romană, aflate în declin, au dăinuit
parţial şi în epoca anglo-saxonă, continuitate care se oglindeşte, în
afară de atestări scrise sau arheologice, şi în păstrarea în numele lor a
sufixelor cester şi chester, transmise din termenul latin castrum, prin forma anglo-
saxonă de ceaster. Totodată, pentru unele oraşe de origine romană şi
mai ales pentru cele de origine medievală anglo-saxonă se folosea
termenul germanic de burh, similar celui germanic de burg.
În ţările scandinave, oraşele au luat naştere în ultimele secole
ale mileniului I, ca urmare a progresului economic, îndeosebi a
intensificării schimburilor comerciale. În sudul peninsulei Iutlanda s-au
format, la capetele istmului Schleswig, oraşele portuare Hollingstedt şi
Haithabu, care mijloceau contactele comerciale dintre Marea Baltică şi
Marea Nordului, iar în Suedia - Birka şi Sigtuna, situate în insulele
lacului Mälar, din vecinătatea Stokholmului, care funcţionau drept
capete nordice ale „drumului de la varegi la greci".
În concluzie, pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus a existat
în evul mediu timpuriu o continuitate, in ansamblu, între oraşul antic şi
cel medieval, mai pronunţată în Italia, Peninsula Iberică, Galia şi mai
atenuată în Germania renană şi dunăreană şi în Britania anglo-saxonă,
astfel încât se poate vorbi mai de grabă de o epocă de tranziţie decât

120
de o întrerupere. Totodată, oraşelor de origine romană li s-au adăugat
în evul mediu timpuriu oraşe de origine medievală, atât pe teritoriul
fostului Imperiu roman de apus cât şi în ţările din Europa centrală şi
nordică, care nu intraseră în cuprinsul său.

2. Structura socială urbană

Societatea urbană medievală era structurată în funcţie de criterii

socio-profesionale şi socio-juridice extrem de precise.
În funcţie de criteriile socio-profesionale, care au la bază
raporturile de proprietate şi ocupaţiile, populaţia urbană poate fi
grupată în: proprietari laici şi ecleziastici de terenuri şi imobile;
meşteşugari, mineri, corăbieri, negustori, zarafi-cămătari, intelectuali;
elemente marginale formate din oameni cu mijloace incerte de
existenţă. În condiţiile formării relaţiilor capitaliste, în unele oraşe au
luat naştere burghezia şi lucrătorii salariaţi neorganizaţi corporativ.
Dezvoltarea meşteşugurilor, a comerţului şi a circulaţiei băneşti, iar
ulterior formarea relaţiilor capitaliste au avut ca urmare accentuarea
stratificării sociale a populaţiei urbane. Din masa populaţiei orăşeneşti
s-a desprins treptat, începând cu secolele XI-XII, un grup de orăşeni
bogaţi, alcătuit din proprietari de terenuri, imobile şi corăbii, mari
negustori, meşteşugari-patroni din „breslele mari”, zarafi şi cămătari
care formau patriciatul sau cetăţenii de bază ai oraşului (divites, majores,
meliores, potentes, primores, grands, popolo grosso). Ei cumpărau adesea
proprietăţi rurale sau chiar domenii, se înrudeau cu familii nobiliare,
luptau călare în miliţia urbană, duceau un trai asemănător nobilimii.
Totodată, pentru a-şi menţine şi consolida situaţia, ei încheiau legături
familiale, îşi rezervau principalele funcţii municipale sau se grupau în
asociaţii. În secolele XIV-XV, în condiţiile formării relaţiilor
capitaliste, în unele oraşe, în principal din rândul patriciatului,
s-a desprins burghezia timpurie.
Marea majoritate a populaţiei orăşeneşti era formată din păturile
„mijlocii”, „mărunte”, „sărace” (minores, popolo medio, popolo minuto, povres),
între care hotarul era nesigur şi fluctuant, alcătuite, cu precădere, din
meşteşugari şi mici negustori. Din secolele XIV-XV, li s-au adăugat
lucrători salariaţi neorganizaţi corporativ din întreprinderile capitaliste,
îndeosebi de postav („unghii albastre” în Italia şi Flandra, ciompi la
Florenţa).
Pe măsura răspândirii şi laicizării culturii, în mediul urban s-a
format o pătură de intelectuali medievali: magiştri de şcoală şi
universitari, legişti, notari, medici, provenită, în marea ei majoritate,
din rândul orăşenilor şi în creştere necontenită. În funcţie de criteriile
socio-juridice, care împărţeau persoanele după poziţia socio-
profesională, statutul juridic şi apartenenţa confesională, populaţia
oraşelor era grupată în „orăşeni” (cives, burgenses) şi „neorăşeni" (non

121
burgenses), astfel încât nu toţi locuitorii oraşelor medievale aveau statut
de orăşeni.
Starea socială a orăşenilor, care alcătuia comunitatea
orăşenească constituia marea majoritate a populaţiei urbane. Orăşenii
formau o stare socială distinctă şi privilegiată a societăţii medievale,
prin activitatea lor economică specifică (meşteşuguri, minerit, comerţ,
operaţii băneşti, navigaţie), prin statutul lor social-juridic de oameni
liberi, prin participarea lor la organizarea şi conducerea autonomă a
comunităţii urbane. De aceea, condiţia social-juridică de oameni liberi
a orăşenilor făcea din oraş o oază de libertate, care contrasta cu starea
de dependenţă din lumea rurală şi se reflecta în larg răspânditul dicton
medieval că „aerul oraşului te face liber”.
Din rândul „neorăşenilor” făceau parte persoane aparţinând fie
stării sociale a nobilimii şi a clerului, fie unor categorii sociale
marginale. Nobilimea provenea fie din familiile nobiliare care locuiau în
oraş din perioada dominaţiei senioriale, fie din familii statornicite
ulterior şi unele şi altele stăpânind, în majoritatea cazurilor, şi domenii
rurale. În oraşele din nordul şi centrul Italiei, unele familii nobiliare,
angrenate în comerţul extern, aveau legături strânse cu familiile
patriciene, cu care adesea se înrudeau.
Clerul secular (preoţii) şi regular (călugării) era mai numeros
îndeosebi în oraşele-reşedinţe episcopale sau cu mănăstiri mai multe.
Existau, de asemenea, slujbaşi feluriţi, reprezentând, în statele în curs
de centralizare, autoritatea centrală şi ostaşi depinzând fie de organele
municipale, fie de puterea centrală.
Se adăugau grupuri sociale periferice sau marginale, uneori
destul de numeroase, alcătuite din oameni cu mijloace de subzistenţă
incerte, neliberi (robi) sau care prestau munci desconsiderate
(servitori), elemente declasate (cerşetori, vagabonzi) sau persoane de
alte confesiuni (musulmani în oraşele iberice eliberate de sub
stăpânirea maură, evrei).

3. Organizarea corporativă

Unicitatea organizării profesionale a oraşului medieval este dată

de existenţa breslelor (corporaţiilor), asociaţii profesionale în care
meşteşugarii îşi desfăşurau activitatea. Breasla medievală purta, în
funcţie de regiune, diferite denumiri (ars, fraternitas, ministerium, officium,
arte, metier, Zunft).
Embrionare în secolele X-XI, breslele s-au cristalizat în secolele
XII-XIII, devenind tot mai numeroase şi mai minuţios organizate în
secolele XIV-XV. În unele oraşe breslele erau organizate, în funcţie de
forţa lor economică şi social-politică în grupuri; la Florenţa, cele 21
bresle sau „arte” au fost împărţite între 1267 şi 1292, în 7 „bresle
mari”, 5 „bresle mijlocii” şi 9 „bresle mici”.

122
 Breasla îi grupa pe toţi meşteşugarii care lucrau în acelaşi
meşteşug sau în meşteşuguri înrudite şi era condusă de un staroste
şi de un sfat al breslei, aleşi de membrii ei, de regulă, din rândul
meşteşugarilor-patroni (meşteri).
Breasla avea atribuţii variate. Principala sa atribuţie consta în
organizarea procesului de producţie şi a desfacerii produselor în
condiţiile monopolului breslei, dreptul de a ţine atelier şi de a practica
meşteşugul avîndu-1 numai membrii ei. Pornind de la cunoaşterea,
prin experienţă, a posibilităţilor de desfacere a produselor sale pe piaţa
internă şi externă, breasla stabilea, printr-o organizare corporativă a
producţiei, numărul atelierelor şi al lucrătorilor şi ucenicilor din fiecare
atelier, felul uneltelor şi procedeele tehnice, durata zilei de muncă,
cantitatea, preţul materiei prime şi al produselor etc. La început,
reglementarea minuţioasă şi severă a producţiei şi a desfacerii
produselor a avut urmări pozitive, contribuind la dezvoltarea
meşteşugurilor şi la asigurarea calităţii pro-duselor. Ulterior, eforturile
breslelor de a-şi păstra monopolul prin măsuri privind limitarea
producţiei, menţinerea procedeelor tehnice tradiţionale, înlăturarea cu
forţa a concurenţei meşteşugarilor nebreslaşi din oraş sau a
meşteşugarilor din oraşele mai mici din vecinătate şi a celor rurali, au
frânat progresul tehnic şi economic şi au generat conflicte sociale.
Urmărind pentru fiecare membru breslaş, în cadrul
„ierarhiei corporative", asigurarea unei existenţe potrivit
condiţiei sale, breasla reglementa şi controla relaţiile între
meşteşugarul-patron (meşter) lucrători şi ucenici.
Pentru ca un lucrător să ajungă meşteşugar-patron, trebuia să
aibă nu numai pregătirea profesională corespunzătoare, dovedită prin
executarea, sub supravegherea breslei, a unei „lucrări de măiestrie”, ci
şi posibilităţile materiale necesare pentru deschiderea unui atelier,
organizarea producţiei, întreţinerea ucenicilor şi plata lucrătorilor,
achitarea unor taxe tot mai ridicate etc. Dacă la început, în perioada
avântului meşteşugurilor urbane, ridicarea lucrătorului la situaţia de
meşteşugar-patron se realiza mai uşor, ulterior, în condiţiile limitării
producţiei, accesul a fost tot mai mult îngrădit îndeosebi prin măsuri
menite să rezerve fiilor sau ginerilor de meşteşugari-patroni
transmiterea ereditară a atelierului. Ca urmare a consolidării
transmiterii ereditare a atelierului, majoritatea lucrătorilor au rămas
permanent în situaţia de lucrători salariaţi.
Meşteşugarii erau datori să plătească cotizaţii stabilite
pentru „lada breslei”, în vederea constituirii unui fond comun de
asistenţă socială, din oare erau acordate ajutoare breslaşilor şi
familiilor acestora în cazuri de boală, deces etc.
Breslele aveau şi importante atribuţii politice. Meşteşugarii
au luptat împotriva patriciatului sub conducerea breslelor, iar după
instaurarea regimului social-politic corporativ, locurile în consiliul
municipal erau repartizate în funcţie de însemnătatea social-

123
economică şi politică a diferitelor bresle în viaţa oraşului, participarea
legală la viaţa politică municipală fiind condiţionată de apartenenţa la
o breaslă.
Breasla avea obligaţii militare, constând în participarea la
miliţia urbană şi la ridicarea, întreţinerea sau paza zidurilor oraşului.
Ea avea şi îndatoriri religioase, contribuind îndeosebi la
construirea sau înzestrarea unor biserici. Totodată, breasla veghea ca
membrii ei să ducă o viaţă cinstită şi să aibă o conduită morală
corespunzătoare.

4. Statutul politic şi regimul social-politic urban

Ca urmare a unei vaste mişcări de dobândire a aşa-ziselor

„charte de privilegii” de la marii seniori feudali sau conducători de stat,
orăşenii au dobândit o stare socială liberă şi privilegiată iar oraşul a
devenit o comunitate organizată autonom. În raport cu gradul de
autonomie dobândit, oraşele aveau statute politice variate, care pot fi
grupate în câteva tipuri esenţiale.
1. Oraşe desprinse complet de sub autoritatea seniorială
sau monarhică. Aceste oraşe erau independente sau depindeau
numai de jure de marii seniori sau monarhi. Ele aveau statutul de
republici urbane sau de oraşe libere, ca republicile urbane italiene Veneţia,
Genova, Florenţa, Pisa, Siena, Lucca, ca oraşele imperiale
(Reichsstädte) de pe teritoriul Imperiului Romano-German, sau mai cu
seamă oraşele libere (Freie Städte) din cadrul aceleiaşi formaţiuni
politice.
2. Oraşe cu autonomie largă în raport cu autoritatea
seniorială sau monarhică, de care încă depindeau. În această categorie
se încadrează unele oraşe din Flandra, Franţa nordică, Italia nordică şi
centrală, Germania, Franţa sudică.
3. Oraşe cu autonomie limitată, în raport cu autoritatea
seniorială sau monarhică, în rândul cărora se încadrau „oraşele regale”
(les bonnes villes) din Franţa (inclusiv Parisul) şi Anglia.
În calitate de comunităţi libere şi privilegiate, care alcătuiau
starea socială a orăşenilor, oraşele îşi trimiteau deputaţi în adunările
reprezentative locale sau generale ale „stărilor”. Stările erau cele trei
clase sociale fundamentale ale Evului Mediu: oratores („cei ce se roagă”
sau clericii), bellatores („cei ce se războiesc” sau nobilii, din rândul
cărora făceau parte şi monarhii), laboratores („cei ce muncesc”, ţărani,
meşteşugari şi negustori). Adunările stărilor purtau denumiri diferite ca
State Generale (Franţa), Parlament (Anglia), Cortesuri (Peninsula Iberică),
Dietă (Imperiul Romano-German, unele oraşe italiene etc.).
În raport cu evoluţia structurii sociale a populaţiei urbane şi a

124
ponderii social-politice a păturilor ei, regimul social-politic al
republicilor urbane, al oraşelor libere şi al celor cu autonomie largă,
având diverse organe de conducere locale, a luat forme variate, ce pot
fi grupate în câteva tipuri de bază.
1. Regim patrician şi nobiliar-patrician, în care conducerea
era deţinută de patriciat, ca în oraşele hanseatice, sau de nobilime şi
patriciat, ca la Veneţia şi Genova.
2. Regim corporativ, în care conducerea era exercitată de bresle.
3. Regim al conducerii personale, propriu unor oraşe italiene, în care
autoritatea era exercitată, în condiţiile păstrării instituţiilor comunale,
de un reprezentant al păturilor sociale dominante social-politic, ca, de
pildă, în cazul conducerii autoritare sau principatului familiei de Medici
la Florenţa în secolul al XV-lea.

5. Importanţa oraşelor medievale

Procesul de urbanizare a avut consecinţe complexe pentru lumea

medievală occidentală. Formarea oraşelor ca centre miniere,
meşteşugăreşti, comerciale şi portuare a impulsionat progresul
economic, prin dezvoltarea tehnicii şi a navigaţiei, a producţiei şi
comerţului, a circulaţiei băneşti.
Procesul de urbanizare a avut ca urmare formarea orăşenimii,
care, prin activitatea sa economică specifică, statutul său social-juridic
şi formele de organizare şi conducere autonomă a comunităţii urbane,
a constituit o stare socială distinctă şi privilegiată în sistemul ierarhic
trinitar al societăţii medievale.
În ceea ce priveşte rolul în evoluţia statală, oraşele angrenate în
unificarea economică a ţării, ca marea majoritate a oraşelor franceze,
engleze sau iberice au constituit un factor care a contribuit la
unificarea teritorială şi centralizarea politică a statului, în timp ce
oraşele ale căror interese economice erau orientate cu precădere spre
pieţe externe şi aveau o largă autonomie, ca majoritatea oraşelor
italiene şi germane, au constituit un factor de menţinere sau chiar de
adâncire a diviziunii politice.
Cerinţele complexe ale vieţii urbane au creat condiţii prielnice
răspândirii culturii în rândurile orăşenilor, formării unei culturi
orăşeneşti cu trăsături distincte şi a unei intelectualităţi laice de origine
orăşenească, ceea ce a dat impuls dezvoltării culturale a societăţii în
ansamblul său.

Rezumat şi concluzii generale. Oraşul medieval european a

reprezentat o adevărată oază de libertate într-o societate puternic
stratificată. În vreme ce în mediul rural, majoritatea oamenilor erau neliberi de jure
şi de facto, în oraşe oamenii erau liberi din punct de vedere juridic,

125
existând însă, în mod firesc, diferenţe enorme de avere între ei. În
aceste condiţii, în lumea medievală germană a apărut celebrul proverb
Die Stadtluft macht sie frei („Aerul oraşului te face liber”).
În Europa occidentală a existat o continuitate între oraşul antic şi
cel medieval, mai pronunţată în Italia, Peninsula Iberică sau Galia şi
mai atenuată în Germania renană şi dunăreană şi în Britania anglo-
saxonă. Oraşelor de origine romană li s-au alăturat în Evul Mediu
timpuriu oraşe de origine medievală, atât în zonele ce făcuseră parte
din Imperiul Roman de Apus, cât şi în cele din Europa centrală şi
nordică, ce nu făcuseră parte din cuprinsul său.
Din punct de vedere social, populaţia oraşelor medievale era
extrem de diversificată, fiind formată din nobili, meşteşugari,
negustori, intelectuali, studenţi, practicanţi ai unor profesiuni liberale,
lucrători, marginalizaţi ai societăţii etc. Din punct de vedere
profesional, oraşul medieval cunoaşte organizarea în corporaţii (bresle,
ghilde), cu atribuţii profesionale, politice, militare şi religioase.
Din punct de vedere al statutului politic, vestul Europei a cunoscut oraşe
desprinse complet de sub autoritatea seniorială sau monarhică, oraşe
cu autonomie largă şi oraşe cu autonomie limitată faţă de autoritatea
seniorială sau monarhică. În ceea ce priveşte regimul social-politic
urban, oraşele din această zonă a Europei au fost conduse de patriciat
şi nobilime (regim patrician şi nobiliar-patrician), de către bresle (regim
corporativ) şi de către exponenţii unei singure familii nobiliare sau
patriciene (regim al conducerii personale).

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi detaliat, pe ţări şi regiuni geografice,

fenomenele de continuitate şi discontinuitate, în raport
cu Antichitatea, a oraşelor medievale europene.
2. Prezentaţi structura populaţiei urbane în funcţie de
criteriile socio-profesionale.
3. Arătaţi situaţia nobilimii, clerului şi a grupurilor sociale
defavorizate din cadrul oraşelor medievale.
4. Precizaţi succint ce erau breslele (corporaţiile)
medievale.
5. Prezentaţi detaliat organizarea şi rolul breslelor
medievale.
6. Analizaţi statutul politic şi regimul social-politic al
oraşelor medievale.
7. Arătaţi importanţa oraşelor medievale.

126
 CULTURA EUROPEANĂ ÎN FEUDALISMUL TIMPURIU

Cultura europeană occidentală din feudalismul timpuriu

reprezintă o îmbinare între tradiţiile culturale ale antichităţii greco-latine
şi cultura popoarelor germanice. Mănăstirile au jucat în această
perioadă rolul unor remarcabile instituţii de cultură, care au prezervat
realizările culturale ale antichităţii, creând condiţiile pentru apariţia
faimoasei „renaşteri carolingiene” şi, în general, pentru avântul culturii
europene.

127
 1. Cultura în primele secole ale evului mediu

În primele secole ale evului mediu, principalele trăsături

ale vieţii culturale le constituie declinul culturii antice,
răspândirea unor elemente ale culturii popoarelor germanice
stabilite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus şi geneza
culturii medievale timpurii.
Cultura clasică intrase în declin încă de la sfârşitul existenţei
imperiului, declin agravat de decăderea oraşelor – principalele centre
de cultură – şi de destrămarea instituţiilor lumii romane în epoca marii
migraţii a popoarelor germanice şi a constituirii regatelor barbare. Un
şir de oameni de cultură s-a străduit să transmită realizările culturii
clasice îndeosebi sub forma unor compendii. Martianus Capella (sec. al V-lea) a
transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în
şapte „arte liberale" (numite astfel deoarece erau considerate drept
cunoştinţe servind unor scopuri culturale, vrednice de un om liber). Ele
au fost grupate ulterior în „trei căi” (trivium): gramatica, dialectica şi
retorica şi în „patru căi" (quadrivium): aritmetica, geometria, astronomia
şi muzica ale cunoaşterii, care au constituit ulterior baza
învăţământului medieval. Sub forma unor compendii, rezumate şi
extrase, cunoştinţele antichităţii au fost preluate în evul
mediu timpuriu care, în mai mare sau mai mică măsură, a
beneficiat de o parte a acestui tezaur cultural.
În acelaşi timp, popoarele germanice stabilite pe teritoriul
fostului Imperiu roman de apus au adus propriile creaţii culturale, mai
ales sub forma legiuirilor cutumiare şi a literaturii epice orale.
La rândul său, pe măsura consolidării poziţiilor sale social-politice
şi ideologice în societate, biserica creştină devenea tot mai precaută
faţă de cultura antică „păgână”. Exprimând poziţia oficială a bisericii
fată de moştenirea culturală antică, papa Grigore I cel Mare reproşa în
601 unui prelat că „în una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos
împreună cu lauda lui Jupiter”.
În condiţiile regresului cultural al epocii şi ale instaurării
supremaţiei spirituale a clerului, principalele centre de cultură
reprezentau nişte oaze răzleţe (unele reşedinţe episcopale şi unele
mănăstiri sau curţile regale), iar creatorii şi purtătorii de cultură
proveneau aproape numai din rândurile unor clerici cu pregătire
culturală mai temeinică, astfel încât termenii de „cleric” şi de „ştiutor
de carte” deveniseră sinonime. Principalele activităţi culturale din
mănăstirile mai însemnate se desfăşurau în scriptoriul sau atelierul de
copiat codice. Călugării preparau pergamentul, cernelurile şi vopselele,
copiau, împodobeau cu miniaturi şi legau codicele. Prin copiere de
codice, unele mănăstiri au ajuns să-şi întemeieze biblioteci vestite,
considerându-se că „o mănăstire fără bibliotecă este ca o cetate fără

128
arsenal”. Bibliotecile mănăstireşti cuprindeau lucrări nu numai
religioase ci şi profane, între care şi opere antice salvate astfel de la
pieire, ca mănăstirile Vivarium, Monte Cassino şi Bobbio în Italia,
Corbie şi Luxeuil in Franţa, Sankt Gallen, Fulda şi Reichenau în
Germania, Lindisfarne în Anglia etc.
La curţile regale, activitatea culturală avea o destinaţie
precumpănitor practică, fiind subordonată necesităţilor cârmuirii.
Creatorii ei erau de asemenea clerici, care formau personalul
cancelariei, unde erau întocmite acte şi scrisori, dar unde erau
redactate şi analele oficiale. La curţile regale îşi desfăşurau activitatea
şi poeţi de curte, clerici şi laici şi rapsozi laici.
În secolele VI-VIII, preocupările culturale erau îndreptate
mai mult asupra cunoştinţelor enciclopedice, teologiei-
filosofiei, istoriografiei şi beletristicii şi mai puţin asupra
ştiinţelor naturii.
În domeniul istoriografiei, în Galia, Grigore, episcop de Tours (cca 538-594), a
scris Istoria francilor, în care expune istoria Galiei şi cu precădere a
francilor de la începuturile legendare ale dinastici Merovingienilor până
către finele secolului al VI-lea. În Anglia, cea mai răspândită cronică
aparţine lui Beda Venerabilul, autorul lucrării Istoria bisericească a
neamului anglilor, care înfăţişează istoria Britaniei de la venirea anglo-
saxonilor în insulă până în anul 731.
În afară de lucrările în limba latină, mai artificiale şi cu o
adresabilitate mai restrânsă, ca opera poetică a lui Venantius
Fortunatus, poet la curtea regelui Sigebert al Austrasiei (a doua
jumătate a secolului al VI-lea), un loc important ocupau operele
beletristice în limbile germanice, adresate unui public necunoscător al
limbii latine, Ele aparţin, de regulă, genului epic şi sunt datorate unor
autori anonimi. Cel mai vechi poem cunoscut pare a fi Cântecul lui Hildebrand,
creat la hotarul dintre secolele V-VI şi fixat în scris în secolul al
IX-lea. În Britania anglo-saxonă cel mai răspândit poem epic
era Beowulf, legendă de sorginte scandinavă, adusă de angli în
Britania în secolul al VI-lea, pe baza căreia a fost alcătuit m
Northumbria sau în Mercia, în jurul anului 700, poemul păstrat.
Poemele epice circulau şi in statul franc. Cronicarul Einhard (Eginhard)
relatează în Viaţa împăratului Carol cel Mare că acesta a poruncit să
fie fixate in scris „străvechile poeme barbare în care erau cântate
istoria şi războaiele regilor de demult”, întreprindere remarcabilă care,
din păcate, nu s-a păstrat.

2. Renaşterea carolingiană

Evoluţia culturala din primele secole ale evului mediu, prin

transmiterea unei părţi a moştenirii culturale a antichităţii şi prin
funcţionarea unor centre culturale laice şi mai ales religioase, a creat
condiţii pentru înviorarea culturii în timpul aşa-numitei „Renaşteri

129
carolingiene” (ultimul sfert al secolului al VIII-lea-prima jumătate a
secolului al IX-lea). Expansiunea statului franc carolingian şi a
creştinismului în ritul bisericii romane a sporit nevoia de slujbaşi şi
clerici cu o pregătire mai bună, în funcţie de necesităţile statului şi
bisericii. Pentru realizarea acestor scopuri, Carol cel Mare a sprijinit
deschiderea de şcoli episcopale şi mănăstireşti şi a solicitat
colaborarea unor oameni cultivaţi din statul franc şi din afara hotarelor
lui.
Walafrid Strabo, în prologul la Viaţa împăratului Carol cel Mare,
datorată lui Einhard, relatează că „dintre toţi regii, el era cel mai zelos
în a căuta oameni cultivaţi şi în a le procura mijloacele de a studia
după plac, ceea ce i-a îngăduit să asigure iarăşi înflorirea întregii
ştiinţe”. Carol cel Mare a invitat la curtea sa, din Italia pe Petru din Pisa
şi pe Paulin din Friul, gramaticieni şi poeţi, pe Paul Warnefrid, cunoscut
sub numele de Paul Diaconul, cronicar, din Spania pe poetul şi teologul
Theodulf, din Irlanda pe astronomul Dungal, şi pe geograful Dicuil, din
Britania anglo-saxonă pe teologul şi literatul Alcuin, care a avut şi rolul
unui consilier cultural al împăratului.
Programul „Renaşterii carolingiene'" a fost realizat prin
activitatea „statului major cultural” al lui Carol cel Mare, format din
oamenii cultivaţi mai sus-menţionaţi şi s-a desfăşurat numai în
cercurile cultivate ale epocii: centrale, ca „Academia palatmă" de la
Aachen, care nu era un aşezământ didactic mai înalt sau ştiinţific, ci, în
fapt, „un cerc de discuţii” şi un cenaclu cu caracter cultural-literar şi
locale (şcolile episcopale, mănăstireşti şi, uneori, parohiale). Între
realizările „Renaşterii carolingiene" se numără reorganizarea
şcolară menţionată, ameliorarea scrierii şi a limbii latine,
înviorarea studiilor literare şi istorice.
În ultimele decenii ale secolului al VIII-lea şi în primele decenii ale
secolului al IX-lea s-a format, întâi pentru scrierea de codice (cărţi
manuscrise), apoi şi pentru scrierea de cancelarie, (litera, n.ns.)
minuscula carolingiană, clară, elegantă, uşor de trasat şi lizibilă şi
au fost realizate progrese în cunoaşterea şi folosirea corectă a limbii
latine. Restaurarea studiilor literare clasice latine a avut efecte
multiple. Preţuirea lor, pentru valoarea intrinsecă şi ca îndreptar pentru
studierea textelor sacre, a dus la copierea lor în scriptoriile unor
mănăstiri, textele multor opere clasice fiind transmise posterităţii nu în
manuscrise antice, ci în copii carolingiene, ca opere sau părţi din
operele lui Caesar, Titus Livius, Tacitus, Vergilius, Lucretius etc.
În istoriografie, tendinţa de a glorifica şi a justifica politica statului
carolingian şi a suveranilor săi se reflectă in Analele regatului francilor,
cronică oficială a evenimentelor mai însemnate petrecute în anii 768-
829, în Viaţa împăratului Carol cel Mare scrisă de Einhard (Eginhard)
(cca. 830) sau în Istoriile lui Nithard, consacrate perioadei de frământări
din statul carolingian de la mijlocul secolului al IX-lea. Istoria Italiei se
reflectă în Istoria longobarzilor, datorată lui Paul Diaconul (sfârşitul

130
secolului al VIII-lea).
De la mijlocul secolului al IX-lea, în condiţiile
frământărilor social-politice din statul carolingian şi ale
incursiunilor tot mai frecvente ale normanzilor şi sarazinilor,
oare au creat condiţii neprielnice pentru evoluţia culturală,
„Renaşterea Carolongiană” şi-a încheiat existenţa ca epocă
istorică. Deşi această mişcare culturală nu a cuprins decât un
mic număr de oameni, prin valorificarea şi transmiterea unei
părţi a moştenirii culturale clasice şi prin efortul de a concilia
creştinismul cu înţelepciunea antică a constituit o verigă de
legătură între cultura clasică, umanismul occidental din
secolele XII-XIII şi umanismul renascentist.

3. Cultura între mijlocul secolului IX şi

mijlocul secolului XI

Perioada cuprinsă între mijlocul secolului al IX-lea şi mijlocul

secolului al XI-lea constituie o epocă în care, datorită unor condiţii
istorice speciale, s-au îmbinat trăsături şi interferenţe culturale
contradictorii.
În a doua jumătate a secolului al IX-lea şi în prima
jumătate a secolului al X-lea efectele destrămării imperiului
carolingian şi incursiunile normande, sarazine şi maghiare au
creat împrejurări neprielnice evoluţiei culturale. În continuare
însă, de la mijlocul secolului al X-lea, stabilizarea regimului
seniorial şi zăgăzuirea incursiunilor normande, sarazine şi
maghiare au dat Occidentului posibilitatea apariţiei unor
realizări culturale.
Continuarea obiectivelor „Renaşterii carolingiene" de valorificare
a moştenirii culturale clasice şi de conciliere a creştinismului cu
înţelepciunea antică a fost completată prin intensificarea contactelor
culturii occidentale cu culturile bizantină şi arabă, mai ales prin Italia
de sud şi Spania arabă.
Încheierea procesului de formare a popoarelor şi a limbilor
romanice şi germanice a avut ca urmare pătrunderea în cultura scrisă,
alături de limba latină, care şi-a menţinut supremaţia de limbă cultă, a
limbilor vorbite, în care au fost alcătuite unele monumente ale culturii
vremii.
La cumpăna secolelor X şi XI oamenii de cultură contemporani
înţelegeau procesele şi fenomenele în funcţie de climatul spiritual în
care trăiau şi de capacităţile lor intelectuale. Raoul Glaber (Glabre),
călugăr-cronicar francez din prima jumătate a secolului al XI-lea este
autorul unor Istorii în care, abundă calamităţile şi miracolele.
Influenţa înnoitoare a culturii bizantine şi arabe nu s-a

131
putut manifesta fără exprimarea unor rezerve. Liudprand, episcop de
Cremona, cunoscător al limbii greceşti, conducătorul soliei trimise de
împăratul Otto I cel Mare în Bizanţ la 968 şi autor al Relatării despre
solia constantinopolitană, privea cu suspiciune lumea şi civilizaţia
bizantină. În schimb, călugărul Gerbert d'Aurillac (cca. 940-1002),
ajuns papă sub numele de Silvestru al II-lea (999-1002), a fost un spirit
cu o largă deschidere intelectuală, depăşindu-i pe oamenii de cultură
contemporani ai Occidentului. El a continuat conceptul renascentist
carolingian al îmbinării credinţei cu ştiinţa, afirmând că „Divinitatea a
făcut un dar deosebit oamenilor dându-le credinţa şi nerefuzându-le
ştiinţa”. În acelaşi timp, el a cunoscut unele realizări ale culturii
greceşti antice şi ale culturii arabe. Preocupărilor legate de cultivarea
ştiinţelor umaniste, între care căutarea manuscriselor operelor clasice,
Gerbert le-a adăugat cele din domeniul ştiinţelor naturii – matematică,
geometrie, astronomie, medicină. Paralel cu omul de cultură de orizont
larg, Gerbert a fost şi un om de şcoală, întocmind pentru uşurarea
calculelor elevilor săi un abac perfecţionat.
În domeniul ştiinţelor naturii, în zona de contact din sudul Italiei a
culturii occidentale cu cele bizantină, arabă şi ebraică, a funcţionat din
secolul al X-lea şcoala de medicină de la Salerno.
Ca şi în secolele precedente, limba culturii scrise a continuat să
fie cea latină. Dar încheierea, în linii mari, a procesului de formare în
Occident a popoarelor şi limbilor romanice şi germanice a stat la baza
pătrunderii şi răspândirii limbilor vorbite în cultura scrisă. Astfel,
Jurământul de la Strassburg (Strasbourg), întocmit în anul 842 ca o
consfinţire a înţelegerii dintre Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul
împotriva fratelui lor Lothar şi al cărui cuprins a fost consemnat de
Nithard in Istoriile sale, este redactat în limba latină, dar pentru a fi
înţeles de oştenii din Francia apuseană ai lui Carol şi de cei din Francia
răsăriteană (Germania) ai lui Ludovic, conţine şi o redactare in lingua
romana (vechea franceză) şi în lingua tudesca (vechea germană).
În Britania anglo-saxonă, regele Wessex-ului, Alfred cel Mare
(871-899), dispunea organizarea de şcoli în care „toţi copiii de oameni
liberi din Anglia... să stea să înveţe atâta timp cât nu sunt potriviţi
pentru altă ocupaţie, până când sunt capabili să citească şi să scrie
bine în anglo-saxonă”. Lui Alfred cel Mare i se datorează şi iniţiativa
alcătuirii Cronicii anglo-saxone, redactată în limba engleză veche. Departe
de a fi un „veac întunecat", secolul al X-lea a reprezentat o epocă de
pregătire a relansării culturale din secolele următoare.

4. Arta

Ca şi în domeniul culturii, şi în cel al artei au coexistat şi s-au

influenţat elemente ale moştenirii clasice romane, păstrate
îndeosebi în domeniul arhitecturii în piatră şi în tehnica mozaicului, ale

132
lumii germanice, prezente mai ales în arhitectura în lemn şi in obiectele
de lemn ca şi în artele decorative (minore): podoabe, miniaturi şi
coperţi de codice şi ale creştinismului. Elementele moştenirii clasice
romane s-au păstrat în Italia, Peninsula Iberică, Galia sudică şi zona
renană, cunoscând o revigorare in timpul „Renaşterii carolingiene”,
care a constituit o tendinţă de renovatio şi în sfera artei.
O mare răspândire aveau construcţiile în lemn, laice
(reşedinţe suverane şi senioriale, castre şi burguri (oraşe
forticate) şi ecleziastice (biserici şi catedrale) în întreaga Europă
apuseană, dar mai ales în Germania si ţările nordice
(scandinave).
Sculptura şi pictura erau considerate de regulă auxiliare ale
arhitecturii (coloane, picturi murale), deşi s-au realizat şi obiecte
separate, ţinând însă mai curând de artele decorative.
De o mare răspândire şi preţuire se bucurau artele decorative,
legate de prelucrarea lemnului (capetele de balaur la corăbiile vikinge)
şi a metalelor (arme încrustate, piese ornamentale ca fibule, catarame,
broşe, pandantive etc., împodobite cu emailuri sau pietre preţioase şi
semipreţioase) si decorarea manuscriselor. Scriptoriile, mai ales cele
ecleziastice, din secolele VI-X constituiau ateliere nu numai pentru
copiat codice, ci şi pentru realizarea legăturilor şi ferecăturilor
codicelor, ca Evangheliarul din Kells, Evangheliarul de la Lindisfarne (Britania
anglo-saxonă, sec. VIII-IX), Evangheliarul lui Godescalc şi Evangheliarul de la
Lorsch (statul carolingian, sfârşitul sec. VIII - începutul sec. IX), Psaltirea
de la Utrecht (statul carolingian, începutul sec. IX), Evangheliarul lui Otto al III-lea,
Evangheliarul de la Echternach (Germania, sfârşitul sec. X).
În concluzie, departe de a fi o cultură primitivă sau
barbară, cum a fost considerată de către mulţi detractori ai
Evului Mediu, cultura din epoca timpurie a acestei perioade se
caracterizează prin realizări remarcabile.

Rezumat şi concluzii generale. Cultura medievală reprezintă o

combinaţie strălucită între tradiţiile culturale ale antichităţii greco-
latine, influenţa creştinismului, cultura popoarelor germanice şi cultura
arabă. Cunoştinţele Antichităţii au fost transmise Evului Mediu timpuriu
mai mult sub forma unor compendii, rezumate şi extrase. În secolele
VI-VIII, preocupările culturale din vestul Europei erau îndreptate mai cu
seamă spre dobândirea unor cunoştinţe enciclopedice, spre teologie,
filozofie, istoriografie şi beletristică şi mai puţin asupra ştiinţelor
naturii. Cunoştinţele de logică, matematică, astronomie şi medicină ale
europenilor devin mult mai largi odată cu difuzarea culturii arabe în
Europa.
La sfârşitul secolului VIII şi prima jumătate a secolului următor,
vestul Europei înregistrează o amplă mişcare culturală denumită
„renaşterea carolingiană”. Acest fenomen cultural s-a manifestat atât
în domeniul organizării învăţământului, cât şi a studiilor literare şi

133
istorice. Totodată, au fost îmbunătăţite limba şi scrierea latină (apariţia
„minusculei carolingiene”). Timp de aproape un secol (a doua jumătate
a secolului IX şi prima jumătate a secolului X), Europa occidentală a
experimentat o oarecare stagnare culturală datorată destrămării
imperiului carolingian şi incursiunilor normanzilor, sarazinilor şi
maghiarilor. După această perioadă de eclipsă culturală, Europa
occidentală a găsit resursele necesare pentru a nouă revigorare
culturală.

Fixarea cunoştinţelor

1. Desemnaţi conceptul de „arte liberale” şi precizaţi ce se

înţelege prin termenii de „trivium” şi „quadrivium”.
2. Arătaţi în ce consta activitatea dintr-un scriptoriu mănăstiresc.
3. Subliniaţi trăsăturile caracteristice ale „Renaşterii
carolingiene”.
4. Precizaţi care au fost învăţaţii chemaţi de Carol cel Mare la
curtea sa.
5. Arătaţi trăsăturile culturii occidentale între mijlocul secolului IX
şi mijlocul secolului XI.
6. Subliniaţi trăsăturile artei occidentale din Evul Mediu timpuriu.

134
 CULTURA EUROPEANĂ ÎN SECOLELE XI-XV

Acest curs prezintă sintetic principalele trăsături caracteristice

ale culturii europene din perioada feudalismului dezvoltat. De aceea,
vor fi prezentate sintetic evoluţia literaturii cavalereşti cu genurile ei
specifice şi a istoriografiei, esenţa principalelor dispute teologico-
filosofice medievale şi situaţia ştiinţelor naturii din perioada mai sus
menţionată.

1. Condiţiile istorice ale evoluţiei culturii în

secolele XI-XV

CULTURA, înţeleasă ca ansamblu al creaţiilor spirituale, al

instituţiilor şi căilor de receptare şi răspândire a valorilor
spirituale în societate, reflectă, nuanţat şi sub o formă

135
specifică, multiplele procese care au loc în societate. Unitară în
ansamblul său, cultura din Occidentul european a avut un şir de
trăsături distincte de la ţară la ţară, ca urmare a condiţiilor istorice
interne deosebite şi a unor influenţe culturale exterioare, mai ales
bizantine şi arabe. Ea a evoluat, de-a lungul acestor 5 secole, în
condiţiile istorice care şi-au pus amprenta asupra caracterelor sale
comune şi asupra trăsăturilor sale specifice.
În paralel cu creaţiile şi instituţiile culturale ale puterii centrale şi
ale claselor conducătoare (curtea regală, clerul, nobilimea), s-a format
şi s-a răspândit şi o creaţie culturală a păturilor populare. Maturizarea
relaţiilor feudale la hotarul dintre evul mediu timpuriu şi dezvoltat a
dat naştere unei culturi nobiliare, a cărei principală realizare o
constituie literatura cavalerească.
Procesul de urbanizare, însoţit de intensa dezvoltare a economiei
urbane şi a autonomiei municipale, a generat cultura orăşenească. În
acelaşi mediu urban au luat naştere în secolele XIV-XV relaţiile
capitaliste timpurii şi burghezia, care au constituit mediul social-
economic şi politic al apariţiei Renaşterii.
Formarea statelor naţionale unificate şi centralizate şi a unor
principate teritoriale şi republici urbane a fost însoţită de constituirea
unui aparat birocratic a cărui procedură scrisă folosită implica un
anumit nivel de cultură al slujbaşilor săi. Încheierea procesului de
formare a popoarelor şi limbilor din Europa apuseană a creat condiţii
pentru folosirea, alături de limba latină, a limbilor vorbite şi în cultura
scrisă, creându-se astfel, în fiecare ţară. un bilingvism cultural (limba
latină ca mijloc de exprimare a culturii scrise şi de comunicare între
cărturari şi limba vorbită ca mijloc de exprimare pentru cultura scrisă şi
orală). Folosirea limbilor vorbite cultura scrisă a uşurat accesul la
cultura al oamenilor care nu cunoşteau limba latină. În acelaşi timp,
folosirea limbii latine ca limbă universală a culturii a continuat să
uşureze contactele culturale între oamenii de diverse etnii care o
cunoşteau (cărturari, clerici, studenţi etc.).
Din ultimele secole ale acestei perioade, cultura a beneficiat de acţiunea
unor factori favorizanţi: înfiinţarea universităţilor (din secolul al XIII-
lea), folosirea hârtiei (din secolul al XIII-lea) şi inventarea tiparului
(mijlocul secolului ai XV-lea).

2. Literatura cavalerească

Literatura cavalerească din secolele XI-XIII reflecta felul de viaţă

şi mentalitatea nobilimii din această perioadă. Adresată nobilimii, care

136
nu avea suficiente cunoştinţe de latină, literatura cavalerească a fost
scrisă în limbile vernaculare (vorbite), ceea ce i-a asigurat o largă
răspândire.
Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa, Anglia şi
Spania în secolele XI-XII şi în Germania în secolele XII-XIII. Ele au la
origine diverse cântece epice orale, menţionate în epoca carolingiană.
Poemele epice franceze (chansons de geste) au fost alcătuite, prin
prelucrări succesive, în regiunea de la nord de Loara. Ele aparţin
„ciclului regal”, în care un loc de frunte ocupă suveranii carolingieni,
îndeosebi Carol cel Mare (Cântecul lui Roland, Încoronarea lui Ludovic (cel Pios) şi
,,ciclului feudal", în care rolul de căpetenie revine marilor seniori
feudali (Guillaume d’Orange, Raoul de Cambrai, Girard de Roussillon, Garin lorenul.
Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din perioada
apogeului relaţiilor vasalice şi a cavalerismului, poemele epice
franceze au ca teme predilecte războiul, faptele de vitejie,
fidelitatea yasalică, onoarea cavalerească etc.
În Spania, cel mai răspândit poem epic îl constituie Cidul, în care
sunt înfăţişate faptele de vitejie ale lui Rodrig Diaz del Bivar în luptele cu maurii.
În Germania, o largă răspândire a avut Cîntecul Nibelungilor, care, în
forma păstrată, datează de la sfârşitul secolului al XII-lea sau începutul
secolului al XIII-lea. Sâmburele de adevăr istoric al acestui poem îl
constituie înfrângerea şi masacrarea unui grup de burgunzi de către
huni în anul 437. Datorită prelucrărilor succesive, evenimentele
relatate nu mai apar ca aparţinând epocii marii migraţii a popoarelor,
ci perioadei de început a evului mediu dezvoltat, timp în care a fost
definitivată versiunea păstrată. În cântul al 22-lea sunt menţionaţi
războinici polon, kieveni şi pecenegi, precum şi „Ramung-
viteazul", voievod din ţara românilor.
Poemul epic scandinav este reprezentat de Saga islandeză, fixată în scris
din secolul al XII-lea, dar care relatează evenimente şi fapta petrecute
în secolele anterioare.
În Franţa sudică, unde exista o civilizaţie mai evoluată decât în
Franţa de nord, a luat naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi în
primele decenii ale secolului al XlII-lea aşa-zisa literatură curteană,
creată la curţile senioriale meridionale. Din sudul Franţei, ea s-a
răspândit, începând cu secolul al XII-lea, în Catalonia (Spania), nordul
Italiei, nordul Franţei, Anglia, Germania. Acest gen de literatură a fost
ilustrat îndeosebi de poezia lirică, alcătuită în Franţa de sud de
TRUBADURI, în Franţa de nord de TRUVERI, în Germania de
MINNESÄNGER-I, proveniţi din mediile nobiliare şi orăşeneşti. Destinată
mediilor nobiliare, poezia lirică avea ca subiect predilect dragostea
cavalerului faţă de doamna sa, manifestată prin năzuinţa de a se
ilustra atât prin fapte de arme în războaie şi turnire, cât şi printr-o
purtare curtenitoare.
Romanele cavalereşti, au apărut începând cu secolul al XII-lea.
Ele reprezintă o îmbinare a faptelor de arme din poemele epice, a

137
dragostei din poezia lirică şi a unor elemente legendare, mai ales din
folclorul celtic din Bretania, Ţara Galilor sau Irlanda. Printre cele mai
răspândite romane se numără romanele din ciclul Mesei Rotunde (în care
personajul emblematic este legendarul rege Arthur) şi Tristan şi Isolda.
Unul dintre cei mai cunoscuţi autori a fost Chrétien de Troyes (a doua
jumătate a secolului al XII-lea), autor al romanelor Cavalerul Lancelot, Yvain -
cavalerul cu leul.

3. Istoriografia

Exprimate mai ales sub forma cronicilor, lucrările istoriografice

au o tematică variată, ele putând fi cronici „universale", cronici ale
unor evenimente (de pildă referitoare la cruciade), cronici ale
unor ţări sau suverani, cronici ecleziastice etc. Deşi operele
istoriografice sunt dominate şi în evul mediu dezvoltat de concepţia
teologică, totuşi spiritul laic şi-a făcut tot mai mult simţită prezenţa în
paginile acestora.
Printre cronicile „universale” (raportate de fapt la Occident) se
numără Cronici sau despre cele două cetăţi de Otto, episcop de Freising
(secolul al XII-lea).
Dintre numeroasele scrieri consacrate cruciadelor au avut o largă
circulaţie Cronica primei cruciade scrisă de un anonim şi Faptele lui
Dumnezeu săvârşite prin franci (Gesta Dei per Francos) de Guibert de
Nogent de la începutul secolului al XII-lea). Cea de-a patra cruciadă şi
cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204 sunt redate în
două opere în limba franceză, Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy
de Villehardouin şi Cucerirea Constantinopolului de Robert de Clari.
În Franţa, au apărut Viaţa lui Ludovic (al VI-lea, n. ns.) cel Gros, de
Suger (mijlocul secolului al XII-lea), Viata sfântului Ludovic (al IX-lea, n.ns.) de Jean de
Joinville (începutul secolului al XIV-lea), întinsul corpus al Marilor cronici ale
Franţei, alcătuit in abaţia regală de la Saint Denis (secolul al XIV-lea)
sau Memorii de Philippe de Comines (a doua jumătate a secolului al XV-
lea).
În Germania, operele istoriografice referitoare la vieţile împăraţilor
se împletesc în secolele XI-XIII cu istoria imperiului şi a conflictului
dintre papi şi împăraţi, ca Faptele împăratului Frederic (I, n. ns.) de Otto de
Freising (secolul XII).

4. Teologia şi filosofia

Evul Mediu dezvoltat este marcat de numeroase dispute teologice

şi filosofice, care s-au manifestat cu precădere în mediul urban, unde
îşi desfăşurau activitatea episcopatele, principalele şcoli şi
universităţile.

138
 În secolele XI-XII au luat amploare mai cu seamă disputele
desfăşurate între adepţii celor două curente filosofice opuse, realismul şi
nominalismul şi între adepţii metodei scolastice, sprijinită pe „autorităţi"
(pe spusele unor magiştri) şi ai metodei bazate pe cercetare şi
experiment.
Realiştii, inspirându-se din filosofia lui Platon, susţineau că
noţiunile generale (universalia) constituie realităţi de sine stătătoare cu
caracter spiritual, anterioare proceselor, fiinţelor şi lucrurilor, concept
filosofic exprimat prin afirmaţia că „universaliile sunt reale" (universalia
realia sunt), de unde şi numele de realism.
Nominaliştii susţineau că doar procesele, fiinţele şi lucrurile au
existenţă reală, iar universaliile sunt numai denumiri date acestora,
care există independent şi anterior noţiunilor. Acest concept filosofic
era exprimat prin afirmaţia că „universaliile sunt denumiri" (universalia
nomina sunt), de unde şi numele de nominalism. Principalii
reprezentanţi ai curentului realist au fost Anselm de
Canterbury (secolul XI) şi Thoma d'Aquino (secolul XIII), iar
printre cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului nominalist
se numără Roscelin din Compiegne (secolul XI), Pierre Abelard
(secolul XII), Duns Scot (secolul XIII), William Occam (secolul
XIV).
Începând cu secolele XII-XIII a avut loc şi o înfruntare filosofică
având ca obiect raportul dintre credinţă şi raţiune, dintre afirmaţiile
bazate pe „autorităţi” (pe concluziile unor celebri oameni de cultură
şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experiment. Adepţii
conceptului subordonării raţiunii faţă de credinţă îşi exprimau punctul
lor de vedere prin teza lui Anselm de Canterbury „cred ca să înţeleg”
(credo ut intelligam). Pierre Abelard a inversat termenii tezei lui Anselm,
susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege, concept
exprimat prin teza „înţeleg ca să cred" (intelligo ut credam).

5. Ştiinţele naturii

În domeniul ştiinţelor naturii progresul a fost, în ansamblu,

lent, el fiind, pe de o parte, stimulat de înrâurirea ştiinţei greceşti
(prin mijlocire arabă) şi arabe, iar pe de altă parte, încetinit de
metoda abstractă de studiu şi de „autoritatea" textelor sacre şi
antice.
În domeniul matematicii au fost introduse cifrele zise arabe (de fapt,
de origine indiană şi răspândite de arabi), care au uşurat considerabil
calculul, realizându-se totodată progrese în algebră şi geometrie.
Filosofii englezi Robert Grosseteste şi Roger Bacon s-au preocupat de
matematică, fizică şi astronomie şi au subliniat necesitatea aplicării
matematicii la ştiinţele naturii. Totodată, Bacon a subliniat rolul
capital al experimentului în cercetarea ştiinţifică.

139
 În domeniul astronomiei, francezul Nicole d'Oresme (secolul XIV) a
argumentat teoria mişcării de rotaţie a pământului, iar Nicolaus
Cusanus (secolul XV) a combătut teoria oficială a geocentrismului
(pământul se află în centrul sistemul solar).
Cunoştinţelor geografice din secolele XIV-XV sunt ilustrate
prin existenţa unor atlase şi portulane (hărţi maritime cu indicarea
reliefului din zona de coastă, a porturilor şi distanţelor, îndeosebi
pentru Marea Mediterană şi Marea Neagră).
Cunoştinţele medicale erau reduse şi nesigure. Astfel,
referindu-se la cauzele epidemiei de ciumă din 1348-1349, magiştrii
Facultăţii de Medicină a Universităţii din Paris o explicau prin stricarea
aerului, generată de o conjuncţie astrală neprielnică.

Rezumat şi concluzii generale. Perioada de manifestare

maximă a potenţialului creator al culturii medievale europene s-a
manifestat între secolele XI-XIV. În această perioadă, cultura
occidentală a beneficiat de manifestarea acţiunii unor factori
favorizanţi: înfiinţarea universităţilor şi folosirea hârtiei (din secolul al
XIII-lea), inventarea tiparului (mijlocul secolului al XV-lea).
În această perioadă înfloreşte literatura cavalerească,
reprezentată de celebrele chansons de geste (Cântecul lui Rolland,
Guillaume d’Orange, Cidul, Cântecul Nibelungilor etc.) şi romanele
cavalereşti (romanele din ciclul Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde, Tristan
şi Isolda etc.). Istoriografia medievală occidentală este reprezentată
prin diverse cronici „universale”, cronici ale unor evenimente (mai cu
seamă cele referitoare la unele evenimente), cronici ale unor ţări sau
suverani, cronici ecleziastice etc. Cei mai celebri cronicari medievali au fost Geoffroy de
Villehardouin, Robert de Clari, Otto de Freissing etc.
În plan filosofico-religios, în această perioadă se afirmă filosofia
scolastică şi disputa de idei dintre nominalism şi realism, sau dintre
aristotelismul realist şi doctrina idealistă a lui Platon. În această
perioadă, cultura europeană cunoaşte progrese remarcabile în
domeniul ştiinţelor naturii, matematicii, astronomiei, geografiei şi
medicinii.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi principalele condiţii istorice ale evoluţiei culturii

europene în secolele XI-XV.
2. Nominalizaţi principalele poeme epice şi romane
cavalereşti din Franţa, Germania şi Spania.
3. Prezentaţi cu exemple trăsăturile caracteristice ale
literaturii curtene şi a romanelor cavalereşti.
4. Nominalizaţi realizările istoriografiei medievale.
5. Arătaţi principalele trăsături caracteristice ale disputelor
teologico-filosofice şi evoluţia ştiinţelor naturii.

140
 RENAŞTEREA – ÎNCEPUTUL LAICIZĂRII SOCIETĂŢII
EUROPENE

RENAŞTEREA, epocă de mare progres în istoria omenirii, are

două componente: componenta intelectuală (Umanismul) şi
componenta artistică. Din punct de vedere cronologic, acest
fenomen istoric extrem de complex, a apărut mai întâi în oraşele din
Italia, în cursul secolului al XIV-lea, iar apoi, din a doua jumătate a
secolului al XV-lea şi în alte ţări ale Europei apusene. Corifeii Renaşterii
preconizau întoarcerea la idealurile intelectuale şi artistice ale
Antichităţii clasice, considerându-le superioare celor medievale.
Renaşterea a marcat începutul lungului proces de secularizare a
bisericii şi de laicizare a societăţii vest-europene. În timpul Renaşterii,
concepţia general-medievală teocentristă („Dumnezeu în centrul
universului”) a fost înlocuită cu concepţia de tip laic antropocentristă

141
(„omul în centrul universului”).
Prezentul curs îşi propune familiarizarea cititorilor cu principalele
aspecte ale umanismului şi a realizărilor artistice din vremea
Renaşterii. Datorită vastităţii informaţiei, acest curs va trata doar
realizările reprezentative ale Renaşterii italiene

1. Condiţiile istorice ale apariţiei Renaşterii

Renaşterea a luat naştere şi a înflorit în oraşe, care reprezentau,

încă din secolele XII-XIII principalele centre de cultură ale societăţii
europene şi constituiau, datorită formării relaţiilor capitaliste şi a
burgheziei, mediul social-politic şi cultural cel mai prielnic pentru
apariţia unor noi manifestări spirituale. Din oraşe, ideile şi creaţiile
renascentiste au pătruns şi în mediile nobiliare şi ecleziastice şi la
curţile monarhilor şi principilor teritoriali, care le-au preluat şi adaptat
intereselor şi mentalităţilor proprii.
Renaşterea constituie, pe de o parte, o continuare a
culturii orăşeneşti din secolele precedente iar pe de altă parte
reprezintă o etapă superioară în evoluţia creaţiei spirituale
orăşeneşti, născută în noile condiţii de dezvoltare a vieţii
urbane. Deoarece apariţia ei a avut loc mai de timpuriu şi a
luat forme caracteristice în oraşele din Italia, îndeosebi în cele
din Toscana, Renaşterea din secolele XIV (trecento), XV (quatrocento)
şi XVI (cinquecento) reprezintă un fenomen cu precădere italian.

2. Umanismul timpuriu

Umanismul este o mişcare culturală apărută în secolul XIV

care a promovat încrederea în valoarea omului şi a
perfecţionării sale şi a militat pentru dezvoltarea multilaterală
a personalităţii umane şi pentru impunerea unei culturi laice,
în spiritul culturii clasice a Antichităţii.
Zorii Umanismului florentin au fost marcaţi de activitatea şi
creaţia lui Dante Alighieri (1265-1321). Opera sa poetică fundamentală,
Divina Comedie, scrisă în dialectul toscan al limbii italiene şi definitivată în
ultimii ani ai vieţii, înfăţişează călătoria sa alegorică în cele trei
împărăţii de dincolo de viaţă – Infernul, Purgatoriul şi Paradisul.
Conform opiniei specialiştilor, Dante este un poet aflat la hotarul dintre
Evul Mediu şi Renaştere.
Francesco Petrarca (1304-1374), originar dintr-o familie de notari
din Arezzo, şi-a însuşit o temeinică cultură juridică şi literară clasică şi
şi-a lărgit orizontul prin lungi călătorii făcute în Italia şi Franţa.
Preocuparea pentru antichitate la Petrarca se manifestă prin studierea
sistematică a culturii romane, prin colecţionarea manuscriselor unor

142
opere clasice şi prin scrierea unor lucrări în limba latină cu subiecte din
antichitatea romană, ca Africa, Despre bărbaţi vestiţi sau a unor tratate
filosofice. În afară de operele în limba latină, Petrarca a scris
numeroase poezii în dialectul toscan, adunate în culegerea cunoscută
sub numele de Canţonierul sau Rime răzleţe.
Giovanni Boccaccio (1313-1375) este autorul a numeroase opere
literare, printre care şi capodopera sa Decameronul, scris în limba italiană
între anii 1352-1354. În cele o sută de nuvele povestite de-a lungul a
zece zile – de unde şi titlul grecesc al operei sale de un grup refugiat
la ţară în timpul ciumei care bântuia la Florenţa în 1348, Boccaccio,
înzestrat cu un spirit fin şi ascuţit de observaţie, a înfăţişat o adevărată
frescă a societăţii italiene a vremii sale.

3. Umanismul erudit şi critic

Acest tip de umanism a apărut ca urmare a interesului nu

numai pentru creaţia in limba latină, de care oamenii de
cultură aveau cunoştinţă şi până la Renaştere, ci şi pentru
cea în LIMBILE GREACĂ ŞI EBRAICĂ, realizându-se astfel o
cunoaştere de ansamblu a realizărilor culturale ale
antichităţii.
Studiul limbii eline (greceşti), aproape necunoscută în
Occident până la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al
XV-lea, a fost uşurat de imigrarea în Italia a unor cărturari bizantini,
care au început predarea ei în universităţile din oraşele italiene.
Rrenaşterea studiilor elenice a pornit din Florenţa, unde nivelul
dezvoltării spirituale şi apariţia Umanismului au generat preocuparea
pentru cultura greacă veche. Predarea limbii eline la Universitatea (Studium)
din Florenţa a fost inaugurată m 1397 de cărturarul bizantin
Manuel Chrysoloras, care a alcătuit o gramatică a limbii eline
şi a tradus m limba latină Republica lui Platon. În secolul următor,
predarea limbii eline a fost asigurată, printre alţii, de Gheorghe din
Trapezunt şi de Gemistos Plethon. Florenţa a devenit în secolul al XV-
lea cel mai însemnat centru italian al studiilor elenice. Alte centre de
studii elenice se găseau la Ferrara, Bologna, Padova, Veneţia şi
Roma. La hotarul dintre secolele XV şi XVI, centrul studiilor elenice s-a
deplasat de la Florenţa la Veneţia.
Studiile ebraice, aplicate textelor religioase ebraice şi vechi
creştine, au făcut progrese datorită activităţii erudite a florentinilor
Giannozzo Manetti în prima jumătate a secolului al XV-lea şi Pico della
Mirandola în a doua jumătate a acestui secol.
Restaurarea studiului limbilor latină, elină şi ebraică a dat
umaniştilor posibilitatea să depăşească sistemul medieval al
contactului cu operele de bază ale culturii antice prin

143
 mijlocirea unor extrase, rezumate, traduceri sau comentarii şi
să ia cunoştinţă de ele în limba originală si în întregime,
realizându-se astfel o cunoaştere superioară a creaţiei
spirituale a antichităţii. Mai buna cunoaştere a culturii antice,
inclusiv a caracterului său laic şi raţionalist, a impulsionat naşterea
umanismului critic. Aplicat iniţial ramurilor umaniste ale cunoaşterii,
ca filologia, istoria, teologia, filosofia, literatura, umanismul critic
susţinea necesitatea argumentării pe baza izvoarelor autentice,
cerinţă oglindită în deviza umanistă „la izvoare!" (ad fontes!), precum şi
cercetarea şi folosirea lor în spirit ştiinţific, fundamentat pe critica
filologică şi istorică.

4. Umanismul în a doua jumătate a secolului al

XV-lea

De la mijlocul secolului al XV-lea, umanismul se manifestă mai cu

seamă în Florenţa, unde exista o atmosferă propice mecenatului
cultural-artistic, exercitat mai cu seamă de. Cosimo cel Bătrân şi
Lorenzo Magnificul. Depinzând de comenzile şi sprijinul familiei de
Medici, umaniştii florentini s-au transformat treptat în a doua jumătate
a secolului al XV-lea, din cetăţeni liberi în curteni, preocupaţi să placă
principelui prin glorificarea cârmuirii şi lăudarea virtuţilor sale.
În restul Italiei, umanismul s-a răspândit m cursul secolului al XV-lea, în
oraşele- state din centrul şi nordul peninsulei, în regatul napolitan şi în
statul pontifical. Principalele centre ale umanismului din aceste zone
erau curţile ducilor de Montefeltro la Urbino, Gonzaga la Mantova,
d'Este la Ferrara, Sforza la Milano, curtea regală napolitană şi curtea
pontificală, creaţiile umaniste de aici având cu precădere un caracter
aristocratic.

5. Renaşterea artistică în Italia în secolele XIV-XV

Renaşterea din Italia a fost pregătită de creaţia artistică
din secolele precedente şi de tradiţia artei clasice, pe care
formele atenuate ale goticului italian nu le-au putut înăbuşi şi
s-a manifestat, ca şi Umanismul, în condiţiile unei intense vieţi
urbane şi ale dominării ei de orăşenimea şi burghezia bogate şi
influente.
Concepţia renascentistă despre arhitectură a fost sintetizată de
Leon Batista Alberti în lucrarea Despre arta construcţiei, în care a formulat
câteva principii de bază: construirea în funcţie de ambianţă şi de
destinaţie; amenajarea spaţiului înconjurător, astfel încât prin
întrunirea tuturor condiţiilor materiale şi estetice corespunzătoare,
arhitectura să fie în slujba omului.
Între construcţiile reprezentative ale Renaşterii, un loc deosebit
ocupă, prin măreţie şi realizare tehnică, cupola catedralei (domului)

144
Santa Maria del Fiore din Florenţa, ridicată de Filippo Brunelleschi (1377-
1446) în anii 1420-1436. Cu un diametru de 42 m, cu baza la o
înălţime de 55 m de la sol şi cu o înălţime totală de 107 m, cupola
domului florentin era cea mai mare cupolă ridicată din antichitate
până în epoca Renaşterii. Dintre palatele florentine se remarcă, prin
sobrietate şi armonia proporţiilor, palatele Medici, Rucellai sau Strozzi
(început la 1489) datorate, respectiv, arhitecţilor Michelozzo
Michelozzi, Leon-Battista Alberti şi Benedetto de Maiano.
Continuând evoluţia din perioada gotică, în perioada
Renaşterii sculptura şi pictura s-au transformat din auxiliare
ale arhitecturii în ramuri de sine stătătoare ale artei. În centrul
preocupărilor sculptorilor şi pictorilor era aşezat omul. În sculptură, de
pildă, statuia ocupând un loc central. în operele de inspiraţie
religioasă, artiştii au umanizat personajele, insistând atât asupra
trăsăturilor şi acţiunilor' lor supranaturale, cât şi asupra caracterului
lor omenesc, cu forţa şi cu slăbiciunile lor trupeşti şi sufleteşti. În
operele cu tematică laică, a căror pondere a sporit necontenit, omul
este înfăţişat tot mai frecvent în ambianţa socială în care trăia şi îşi
desfăşura activitatea.
Preocuparea de a înfăţişa cât mai veridic natura/ambianţa
socială, şi mai ales omul, a impus artiştilor o cercetare atentă şi
pătrundere a omului, societăţii şi naturii. Omul este analizat din punct
de vedere fizic şi psihic.
Dintre sculptorii Renaşterii italiene din secolul al XV-lea un loc de
excepţie îl ocupă florentinii. Donatello (1386-1466) a turnat în bronz la
Padova statuia ecvestră a condotierului Erasmo di Narni, poreclit
Gattamelata (1447-1453), primul monument ecvestru de mari
proporţii realizat: în epoca Renaşterii. Andrea del Verrocchio (1435-1488)
este autorul statuii în bronz a lui David, în care personajul biblic este
redat sub înfăţişarea unui tânăr luptător cu un trup foarte bine
proporţionat, ca şi al celei mai frumoase statui ecvestre a Renaşterii,
cea a condotierului Bartolomeo Colleoni, turnată şi aşezata pe soclu la
Veneţia după moartea artistului.
Prin specificul şi prin mijloacele sale de realizare, picturii
i-a revenit rezolvarea unor probleme complexe. Unele erau
asemănătoare celor puse în faţa sculpturii, ca redarea corectă a
corpului uman, a mişcării şi a psihicului personajului. Altele erau
proprii picturii, ca redarea perspectivei sau modelarea imaginilor prin
lumină, umbră şi culoare. Referindu-se la sarcina pictorului de a reda
omul sub aspectul său fizic şi psihic, Leonardo da Vinci afirma că
„pictorul bun e chemat să picteze două lucruri esenţiale, adică pe om
şi mentalitatea acestuia”. De aceea, ţinând seama de cunoştinţele
temeinice de care pictorul avea nevoie pentru a rezolva sarcinile
complexe care îi stăteau în faţă, Leonardo da Vinci afirma în studiile
sale că „pictura este o activitate intelectuală" sau că „pictura este
artă şi ştiinţă”.

145
 Centrul în care au fost soluţionate cel mai do timpuriu şi la
nivelul cel mai înalt din punct de vedere teoretic şi al realizării artistice
problemele care stăteau în faţa picturii a fost Florenţa, de unde noile
concepţii şi realizări s-au răspândit în întreaga Italie. Desprinderea de
tradiţia medievale a fost inaugurate de „protorenascentistul" florentin
Giotto di Bondone (cca. 1266-1337), care a realizat o pictură în care
peisajul şi personajele nu mai sunt redate într-o suprafaţă plană, ci
dau senzaţia materialităţii, situându-se într-un spaţiu tridimensional.
Înnoitorul picturii florentine renascentiste este considerat Tommaso di Giovanni,
zis Masaccio (1401-1428), care a realizat progrese remarcabile în
înfăţişarea corpului uman şi a mişcărilor sale, precum şi în crearea
perspectivei, prin redarea volumului în spaţiu. Progresele realizate în
redarea corectă a proporţiilor corpului omenesc şi a mişcărilor sale se
constată, de asemenea, în lucrările lui Antonio Pollaiuolo (1429- 1498) sau
ale lui Luca Signorelli (1450-1523).
LEONARDO DA VINCI (1452-1519) a fost preocupat, atât în studiile sale
teoretice cât şi în compoziţiile sale, de problemele esenţiale ale
picturii, ca peisajul şi gruparea logică şi armonioasă a personajelor,
modelarea imaginii prin jocul de lumini şi umbre, tehnică pentru care
a folosit termenul de sfumato, explicat de el însuşi „ca văzut printr-o
uşoară perdea de fum”, redarea trăsăturilor psihice ale personajelor.
Reprezentative sunt în acest sens tablourile sale Fecioara din grota cu
stânci (1485 şi replica din 1511), Cina cea de taină (1495-1499), portretul
Mona Lisa, soţia lui Francesco del Giocondo, cunoscut de aceea şi sub
denumirea de La Gioconda (1507).
Alte centre în care au fost realizate remarcabile lucrări de
pictură. pe baza tradiţiei artistice locale şi sub influenţa şcolii
florentine sunt Ferrara, Rimini, Arezzo, Urbino, unde a pictat
şi florentinul Piero della Francesca (1420-1492), Padova,
Verona şi Mantova, unde a lucrat Andrea Mantegna (1431-
Î806), Milano, unde a pictat şi Leonardo da Vinci sau Veneţia,
unde au pictat fraţii Giovanni (1430-1516) şi Gentile (1429-1507)
Bellini.

Rezumat şi concluzii generale. Fenomen cultural complex,

Renaşterea s-a manifestat cu precădere în literatura şi arta europeană,
influenţând însă practic toate compartimentele societăţii europene.
Renaşterea presupunea iniţial revenirea la tradiţiile culturale şi
artistice ale Antichităţii păgâne greco-latine dar, în cele din urmă, a
declanşat un proces general de laicizare a societăţii, de înlocuire a
concepţiei medievale teocentrice („Dumnezeu în centrul tuturor
lucrurilor”) cu perspectiva antropocentrică („omul în centrul tuturor
lucrurilor”).
Renaşterea a apărut mai întâi în Italia, unde cunoaşte cel puţin
patru secole de evoluţie: duecento (secolul XIII), trecento (secolul XIV),
quatrocento (secolul XV) şi cinquecento (secolul XVI), de unde s-a răspândit

146
mai întâi în vestul, apoi în centrul şi estul Europei. Renaşterea din
vestul şi, parţial, centrul Europei a fost contemporană cu Renaşterea
italiană. Renaşterea din estul Europei s-a manifestat însă numai parţial,
în perioade istorice în care fenomenul renascentist dispăruse de mult
în vestul Europei

Fixarea cunoştinţelor

1. Arătaţi condiţiile socio-economice ale apariţiei Renaşterii.

2. Definiţi succint umanismul.
3. Prezentaţi-i pe principalii reprezentanţi ai Umanismului
timpuriu şi operele lor.
4. Arătaţi prin ce se caracterizează umanismul critic.
5. Definiţi principalele trăsături ale umanismului italian din a
doua jumătate a secolului XV.
6. Prezentaţi principalele aspecte caracteristice ale arhitecturii,
sculpturii şi picturii italiene din epoca Renaşterii

BIBLIOGRAFIE

Ablai, M., Arabii. De la Mecca la Cordoba, Bucureşti, 1968.

Altamira, R., Histoire de l'Espagne, Paris, 1956.
Arbman, H., The Vikings, Londra, 1965.
Atkinson, W., Histoire d'Espagne et du Portugal, Paris, 1965.
Barraclough, G., The Medieval Papacy, Londra, 1968.
Bloch, M., Societatea feudală, vol. 1-2, Cluj, 1995-1997.
Bosl, K., Staat, Gesellschaft, Wirtschaft im deutschen Mittelalter,
München, 1973.
Boutruche, R., Seigneurie et féodalité, vol. 1-2, Paris, 1970.
Braudel, F., Jocurile schimbului, vol. 1-2, Bucureşti, 1985; Idem,

147
Structurile cotidianului, vol. 1-2, Bucureşti, 1982; Idem, Timpul
lumii, vol. 1-2, Bucureşti, 1989.
Bréhier, L., La civilisation bysantine, Paris, 1970.
Brentjes, B., Civilizaţia veche a Iranului, Bucureşti, 1976.
Calmette, J., La société féodale, Paris, 1927.
Cazan, Fl., Cruciadele, Bucureşti, 1990.
Clot, A., Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 nopţi,
Bucureşti, 1989; Idem, Mahomed II cuceritorul Bizanţului,
Bucureşti, 1993.
Coulborn, R. (Editor), Feudalism in History, Princeton, 1956.
Courcelle, P., Histoire littéraire des grandes invasions germaniques, Paris,
1948.
Curtius, E. R., Literatura europeană şi Evul Mediu latin,
Bucureşti, 1970.
Decei, A., Istoria imperiului otoman până la 1656, Bucureşti,
1978.
Delumeau, J., Frica în Occident, vol. 1-2, Bucureşti, 1986; Idem,
Civilizaţia Renaşterii, vol. 1-2, Bucureşti, 1995.
Demydow, F., Die Goldene Horde und ihre Vorgänger, Leipzig, 1972.
Derjavin, N.A., Slavii în vechime, Bucureşti, 1949.
Diehl, Ch., Les grandes problemes de l’histoire byzantine, Paris,1943.
Dollinger, Ph., La Hanse (XIIe-XVIIe siècles), Paris, 1964.
Drâmba, O. Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 2-3, Bucureşti,
1986, 1990.
Duby, G., Guerriers et paysans, Vie-XIIe siècle, Paris, 1973;
Idem, Evul Mediu masculin, Bucureşti, 1991.
Duţu, Al., Literatura comparată şi istoria mentalităţilor,
Bucureşti, 1982; Idem, Dimensiunea umană a istoriei,
Bucureşti, 1986.
Ennen, E., The Medieval Town, Amsterdam, New Zork, Oxford, 1979.
Franke, O., Geschichte des chinesisches Reiches, vol. 1-5, Berlin, 1961.
Ganshof, Fr.-L., Qu’est-ce que la féodalité?, Bruxelles, 1957.
Gebhardt, B., Handbuch der deutschen Geschichte, vol. 1, Frühzeit und
Mittelalter, Stuttgart, 1965.
Gernet, J., Lumea chineză, vol. 1-2, Bucureşti, 1975.
Gilson, E., Filozofia în Evul Mediu, Bucureşti, 1995.
Goldenberg, S., Epoca marilor descoperiri geografice, Bucureşti, 1971.
Goro Hani, Istoria poporului japonez, Bucureşti, 1964.
Grekov, B.D., Iakubovski, A.I., Hoarda de aur şi decăderea ei,
Bucureşti, 1953.
Huizinga, J., Amurgul Evului Mediu, Bucureşti, 1968.
Iorga, N., Chestiunea Rinului, 1912; Idem, Chestiunea

148
Dunării,1913; Idem, Chestiunea Mării Mediterane, 1914;
Idem, Dezvoltarea aşezămintelor politice şi sociale ale
vechii Europe, vol. 1, 1921; Idem, Istoria vieţii bizantine,
Bucureşti, 1971.
Joos, Louis C.D., Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti,
Le Goff, J., Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, 1970;
Idem, Pentru un alt Ev Mediu, vol. 1-2, Bucureşti, 1986; Idem,
Imaginarul medieval, Bucureşti, 1991; Idem, Omul medieval, Iaşi,
1999.
Le Roy Ladurie, Em., Montaillou, sat occitan de la 1294 până la
1324, vol. 1-2, Bucureşti, 1992.
Logan, Donald F., Vikingii în istorie, Bucureşti, 1990.
Lopez, R.S., Naissance de l'Europe, Paris, 1962.
Lot, F., Les invasions germaniques, Paris, 1945; Idem, La fin du monde
antique et le début du Moyen Âge, Paris, 1951.
Madaule, J, Istoria Franţei, vol. 1, 1973.
Manolescu, Radu, Societatea feudală în Europa apuseană,
Bucureşti, 1974; Manolescu, Radu (coordonator), Istoria
medie universală, Bucureşti, 1980; Idem, Istoria Evului Mediu,
vol. 1: Europa apuseană, partea I, Bucureşti, 1993.
Martis, M., De la Bharata la Gandhi. Civilizaţia, istoria şi cultura
indiană, Bucureşti, 1987.
Matei, H., Mayaşii, Bucureşti, 1967.
Murra, J., Civilizaţia inca, Bucureşti, 1987.
Musset, L., Les invasions barbares et le peuplement de l'Europe, vol. 1,
Les vagues germaniques; vol. 2, Le second assault contre l’Europe
chrétienne, Paris, 1965; Idem, Les peuples scandinaves au Moyen Âge,
Paris, 1951.
Oţetea, A., Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, 1968.
Pacaut, M., Guide de l’Etudiant en histoire medievale, Paris, 1973.
Panofski, E., Renaşterea şi renaşteri în arta occidentală,
Bucureşti, 1974.
Pâclişanu, Z., Istoria creştinismului antic, Oradea, 1937.
Perelman, Ch. (Editor), Les catégories en histoire, Bruxelles, 1968.
Perroy, Ed., Le Moyen Âge. Expansion de l'Orient et la naissance de la
civilisation occidentale, în Crouzet, Maurice (Editor), Histoire generale des
civilisations, tom III, Paris, 1967.
Pirenne, H., Histoire de l’Europe des invasions au XVI-e siècle, Paris,
1936;
Idem, Mahomed şi Carol cel Mare, Bucureşti, 1993.
Proccaci, G., Istoria italienilor, Bucureşti, 1975.
Riche, P., Les invasions barbares, Paris, 1964.

149
Runciman, S., Căderea Constantinopolului. 1453., Bucureşti,
1991.
Simu, O., Civilzaţia japoneză tradiţională, Bucureşti, 1984.
Sourdel D., Sourdel J.T., Civilizaţia Islamului clasic, vol. 1,
Bucureşti, 1975.
Trevelyan, G.M., Istoria ilustrată a Angliei, Bucureşti, 1975.
Vlăduţescu, Gh., Introducere în istoria filozofiei medievale,
Bucureşti, 1973.
Wallerstein, Im., Sistemul mondial modern, vol. 1-4, Bucureşti, 1993.
Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului,
Bucureşti, 1993.
Zimmermann, H., Veacul întunecat, Bucureşti, 1983.

150