Tănăsachi Tudor-Maximilian

Examen – istoria istoriografiei

Incepand odata cu Renasterea, omul va incepe sa puna din nou accent pe sine in
detrimentul convingerilor Evului Mediu ale unui destin impus, mentalitate ce va urma acest
traiect pentru ca in secolul al XVII-lea sa se concretizeze sub forma Epocii Luminilor. Astfel,
atat cronologic, cat si conceptual, etapa renascentista o precede pe cea iluminista. In mod firesc,
inceputul acestei laicizari a societatii (mai ales in sec. XVII-XVIII) si a chestionarii raportului
dintre om si divinitate, impreuna cu colosala schimbare de mentalitate a oamenilor epocilor
respective, schimbare care provoaca si insoteste aceste procese, se vor reflecta in toate
domeniile, istoriografia nereprezentand o exceptie.

Intrucat termenul de Renastere cuprinde in sine ideea de Antichitate, este necesar sa ne

aplecam asupra efectului anticilor asupra acestei istoriografii de secol XV-XVII. Modelele
antice, atat cel grecesc cat si cel roman au servit istoricilor acestei perioade. Putem observa cu
usurinta de pilda cum in aceste doua perioade un loc de prestigiu il ocupa politicul. Polybus,
mostenind de la Herodot amploarea viziunii si ideea unei istorii universale si de la Tucidide
consideratiile referitoare la o istorie critica, obiectiva, care sa serveasca peste secole, adauga
acestor doua conceptii, fiind convins intru totul de eficacitatea sistemului roman, istoria politica,
ce are, in scrierile sale, un caracter cauzal determinant. Renasterea impreuna cu istoricii sai vor
pune ceva mai mult accent pe aceasta latura, gasind in ea si un instrument de convingere. Astfel,
istoria este scrisa deseori de oameni politici, ori fosti oameni politici, discursul istoric avand
acum un nou ecou in prezent. Cel ce inaugureaza aceasta istorie este Leonardo Bruni, ce este
continuat cu succes de Machiavelli si de alti intelectuali ai acestor vremi. Odata cu scurgerea
timpului, ideea Antichitatii ca model de neegalat este data la o parte de iluministi, care,
observand progresele epocii lor capata incredere in propria ratiune, ce le va deveni unealta
principala in deslusirea lumii. Astfel, istoriografic, Antichitatea ilustreaza, pentru istoricii acestor
vremuri, ideea istoriei ca o invatatoare a vietii. Putem sesiza aici primul dezacord dintre un
istoric iluminist si unul renascentist, intrucat mostenirea antica este de un calibru diferit pentru
fiecare.

De asemenea, mostenirea evului mediu este reabilitata de catre iluministi insa nu din
pricina vreunei idealizari a perioadei medievale, cum se va intampla in secolele urmatoare, ci din
pricina dezgustului si a repulsiei renascentistilor fata de aceste secole. Continuand ideile
 Tănăsachi Tudor-Maximilian

medievale, istoricul renascentist alege sa puna accentul pe elementele de discontinuitate. Aceasta

separare poate fi inteleasa si din necesitatea acestuia de a da un nume timpurilor trecute. Astfel,
prin Flavio Biondo conceptul de Evul Mediu se va naste tocmai din aceasta idee, acest concept
desemnand perioada de intuneric dintre lumina initiala a Antichitatii si cea a Renasterii.
Observam astfel cum si mostenirea medievala va atinge diferit cele doua perioade.

Impartind istoria in 3 paliere, anume umana, naturala si sacra, istoricul laic se poate
bucura de ceva mai multa independenta avand o categorie rezervata doar pentru sine, intrucat
istoria naturala si de cea sacra le revine savantilor si clericilor. Astfel, istoria umana ajunge sa
devina rezultatul direct al actiunilor omului, fiind expresia vrerii sale. Machiavelli surprinde
in ,,Principele” acest aspect prin ideea ca soarta, desi are un caracter premergator faptelor,
ingaduie omului sa carmuiasca jumatate dintre actiuni. Soarta se traduce pentru renascentisti ca
si context mai degraba, conceptia lui Jean Bodin referitoare la determinismul climatic fiind
edificatoare. Acesta imparte emisfera in 3 zone de 30 de gradem respectiv meridionala,
temperata si nordica, caracterul lucuitorilor din fiecare zona fiind determinat de clima in care
acestia isi duc traiul. Se remarca de asemenea ideea opozitiei E-V, N-S, autorul sugerand, spre
exemplu, ca occidentalii au obiceiuri mai brutale decat orientalii, ce sunt prezentati ca fiind
pasnici, binevoitori si ingeniosi. Aceasta teorie a determinismului climatic isi va gasi locul si in
veacul luminilor, ocupand numeroase pagini in opera lui Montesquieu, ce o va detalia adaugand
si o explicatii anatomice tipice iluminismului, un exemplu fiind acela al papilelor gustative ce la
frig nu mai raspund stimulului la fel de bine, prin acest principiu fiind explicata raceala
caracterului nordicilor. ,,Despre spiritul legilor” foloseste totusi o suita de explicatii intru-un
demers cat mai rational nu insa pentru a explica caractere, ci pentru a creea un fundament
incontestabil propunerilor legislative ale autorului. Putem vedea in aceasta continuitate aprobarea
lui Montesquieu pentru conceptiile predecesorului sau, adaugand acestora convingatorul mod de
a rationa iluminist.

Perspectiva referitoare la stat a celor doua epoci este asemanatoare intrucat istoricii
renascentisti, vazand istoria ca rezultatul actiunilor omuluisi observand traiectul pe care il
urmeaza o natiune in evolutia sa leaga acest traiect in mod direct de actiunile conducatorului.
,,Principele” este un exemplu celebru in aceasta directie, constistuind un ghid ce ofera viitorului
conducator concepte de urmat impreuna cu un instrumentar riguros ce permite punerea in
 Tănăsachi Tudor-Maximilian

practica a acestora. Aceasta opera expune ideile lui Machiavelli legate de conducerea unei
natiuni, acesta considerand ca, la momentul respectiv, in care Italia era faramitata, solutia se
gasea in intregirea poporului sub un singur conducator remarcabil, ,,Principele” urmarind de fapt
formarea acestuia. Totusi, ideile lui Machiavelli se regasesc si in Franta secolului XV, stat al
carei situatii politice autorul italian o cunostea foarte bine. In spiritul acestei stranse legaturi
dintre stat si conducatorul sau, iluministii vor ajunge de asemenea sa cunoasca natiunile Europei
prin conducatorii sai, operele semnate de Voltaire (,,Istoria Rusiei in timpul lui Petru cel
Mare”; ,,Istoria lui Carol al XII-lea”; ,,Secolul lui Ludovic al XIV-lea”) ilustrand intocmai acest
fapt. Acordul dintre cele doua curente vizavi de perspectiva conducerii unui stat este din acest
punct de vedere implinit, insa variantele recomandate pentru situatia vremurilor respective
difera. Machiavelli, ca reprezentant al Renasterii, ofera putere nelimitata monarhului, insa
Secolul Luminilor este epoca in care marile idei privitoare la politica se vor naste. Astfel, prin
Montesquieu ia nastere principiul separarii puterilor in stat, ce contravine puternic cu ideile
reprezentantului nostru ales din Italia renascentista.

Astfel, putem sesiza atat elemente de continuitate cat si discrepante intre cele doua epoci,
acestea pornind de la atitudinile diferite fata de mostenirea epocilor premergatoare, cat si de la
cristalizarea ratiunii ca instrument de intelegere a lumii, idee ce porneste de la intelectualii
florentini pentru a-si atinge apogeul printre iluministii parizieni.
Tănăsachi Tudor-Maximilian