„Literatura-calea spre o natiune moderna”

Cuprins:

 Paşoptismul: delimitări conceptuale

 Romantismul
o Particularităţile romantismului
o Romantismul paşoptist

 Momentul Dacia Literară

 Articolul ,,Introductie’’

 Generaţia paşoptistă
 Mihail Kogălniceanu
 Vasile Alecsandri
 Ion Heliade Rădulescu
 Nicolae Bălcescu
 Andrei Şaguna

 Concluzii

 Bibliografie

Pasoptismul: delimitari conceptuale

Înainte de a întreprinde unele investigaţii în legătură nemijlocită cu tema acestei

lucrări, e nevoie să facem unele precizări privind limitele cronologice ale epocii paşoptiste şi să
elucidăm tendinţele principale ale acesteia, tendinţe care s-au impus în epocă şi care „au
orientat şi fertilizat concepţia artistică şi scrisul fiecărui creator în parte”.
Împărţirea istoriei literaturii naţionale în epoci sau perioade e un lucru la fel de anevoios
ca şi stabilirea unor anumite limite în viaţa spirituală a unui popor, deoarece aceasta, la fel ca şi
literatura, se prezintă ca ceva neîntrerupt. În evoluţia literaturii există întotdeauna legături de
continuitate şi „cu cât scriitorul este mai mare, cu atât legăturile lui cu trecutul şi viitorul sunt
mai adânci”. Astfel, între literatura paşoptistă şi cea anterioară şi posterioară există o unitate
indisolubilă.
Spre exemplu, primele manifestări ale iluminismul, prezent în epoca paşoptistă, apar
încă în fazele literare de până la 1840, în creaţia unor anumiţi scriitori şi oameni de cultură, fiind
reprezentat, în primul rând, de Şcoala Ardeleană. Paşoptiştii, însă, au amplificat aceste stări
de manifestări iluministe pronunţate, dar, totuşi, incipiente, transformându-le într-un sistem de
concepţii social-politice şi cultural-estetice bine închegat. Ideile iluministe îşi păstrează la noi
forţa şi interesul până în jurul anului 1870, de aceea, iluminişti pot fi consideraţi atât S. Micu,
Gh. Şincai, P. Maior, Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu, cât şi M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, V.
Alecsandri ş.a.
Ca orientare literară, în cuprinsul literaturii paşoptiste predomină romantismul care va
atinge apogeul abia cu M. Eminescu. Dar elemente romantice sunt detectabile încă în poezia lui
Al. Hrisoverghi, V. Cârlova, I. Heliade-Rădulescu, adică în opera celor care au cultivat motivul
ruinelor şi al mormintelor, tema trecerii timpului, solitudinea şi peisajul nocturn. În această
ipostază romantismul se va îmbina cu iluminismul şi clasicismul. Totodată, însă, elementele
romantice se vor prelungi şi în epoca post-eminesciană, coexistând cu elementele
sămănătoriste şi simboliste. În acest context, ideea specificului naţional în cultură şi artă,
anunţată de Dacia literară, va fi preluată de revista Sămănătorul, la începutul secolului al XX-
lea, care va promova o literatură inspirată din realităţile naţionale, în pofida orientărilor
moderniste ale epocii.
În concluzie, putem vorbi despre două etape ale romantismului românesc, pe care le
delimitează şi D.Micu : cea de până la apariţia Daciei literare, o etapă „mai puţin individualizată
naţional” şi, cea de a doua, în care „reflectarea specificului autohton devine orientare
programatică”.
Vorbind despre continuitatea literară, menţionăm că o legătură strânsă îi uneşte pe
scriitorii din prima jumătate a secolului al XIX-lea cu D. Cantemir şi cronicarii.
Paşoptiştii îi onorează pe aceştia ca depozitari ai tradiţiei, ca înalte exemple de
patriotism şi înţelepciune. Istoria, reflectată artistic, era chemată, în această perioadă, să ridice
sufletele către un ideal pozitiv. Încă Aristotel susţinea că „reprezentarea artistică a istoriei este
mai ştiinţifică şi mai severă decât istoriografia serioasă. Întradevăr, poezia prinde sâmburele şi
esenţa, iar realitatea exactă înşiră doar amănuntele”.
Preocupările scriitorilor paşoptişti pentru istoria naţională, pentru limbă şi îmbogăţirea
ei, pentru educarea poporului sunt de atitudine romantică, dar se vor altoi pe dimensiuni
clasice indiscutabile, ţinând de rigoare, limpezime, normă.
Aşadar, romantismul nu constituie singura caracteristică fundamentală a perioadei
paşoptiste, în limitele acesteia se remarcă şi existenţa altor metode de creaţie. Astfel, în sânul
epocii se depistează şi elementele realiste, întrucât reflectarea problemelor sociale şi
satirizarea viciilor orânduirii feudale, erau trăsături esenţiale, promovate de scriitorii perioadei,
deşi curentul realist se va constitui în literatura română abia în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea.
De altfel, cum susţine academicianul H. Corbu, „romantismul şi realismul aveau un punct
de plecare comun: destrămarea orânduirii feudale…” . Deosebirea dintre aceste două metode
de creaţie constă în faptul că romanticii „vedeau în mediu mai mult un ornament, menit a
imprima o anumită culoare locală cadrului acţiunii şi personajelor zugrăvite, realiştii consideră
mediul ca unul din momentele determinante ale operei literare” .
Deci, epoca paşoptistă este perioada în care se afirmă simultan mai multe curente şi
care exemplifică totodată teza continuităţii literare. „Impuritatea devine o caracteristică
primordială a curentelor din literatura română” . Cauza principală a acestei efervescenţe constă
în rapiditatea evoluţiei diferitor metode de creaţie: înainte de a se epuiza vreunul dintre curente
are loc sincronizarea cu altele.
„Curentele sunt importate odată cu formele, ideile literare vin la noi gata impregnate în
tipare narative sau prozodice pe care toată lumea se grăbeşte să le pună la lucru” .
Faptul că literatura română a păşit pe calea „europenizării” cu întârziere a exercitat o
influenţă vădită asupra ritmului de dezvoltare şi asupra căutărilor ei ideatico-artistice.
Orientarea spre înnoiri radicale, tendinţa de sincronizare la toate nivelurile cu ţările dezvoltate
din punct de vedere economic şi cultural constituie caracteristica principală a paşoptismului.
Dar rămăşiţele trecutului mai continuau să persiste, de aceea între formele noi şi vechi de viaţă
deseori se dădeau lupte crâncene şi, în acelaşi timp, ele, aceste forme de viaţă, coexistau şi se
împleteau. Emergenţa specificului perioadei paşoptiste condiţionează inexistenţa unei păreri
unanime în rândurile specialiştilor, în ce priveşte periodizarea epocii respective, dealtfel ca şi a
literaturii în genere.
 Şi, totuşi, punând la bază anumite principii, literatura se poate diviza,
convenţional, în etape.

Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular

şi supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic,
deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi
patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a
trezirii la acţiune.

Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de

posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o
perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi,
poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri
de scriitură. Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul epocii.

Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o intenţionalitate
estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în această
perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt importate o dată
cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice. Occidentalizarea nu
s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a adaptării, a imitării modelelor, a
respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului). Activitatea publicistică a
lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin atitudinea lor lucidă şi responsabilă, a
contribuit la instituirea premiselor culturii române moderne. „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o
manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. [...] Traducerile însă nu fac o
literatură." afirmă Kogălniceanu în Introducţie la Dacia literară, în 1840. Articol-prograra al
romantismului românesc, Introductia se axează pe evidenţierea necesităţii de realizare a unei
literaturi naţionale originale şi pune în mişcare o schemă de idei generale.

Paşoptismul (termenul fiind, în primul rând, unul social-politic care defineşte complexul
manifestărilor legate de mişcarea burghezo-democratică de la 1848) corespunde unui moment
de răspântie în evoluţia istorică a ţărilor române: trecerea de la feudalism la capitalism, de la
vasalitate la independenţă, de la fărâmiţarea în provincii la un stat unitar naţional. În plan
îngust, el începe cu anul 1840 – anul apariţiei Daciei literare – şi se termină la finele deceniului
al şaselea, odată cu unirea principatelor Moldovei şi Munteniei şi formarea, în 1859, a Statului
Român. Dar, privit într-un plan mai larg, epoca paşoptistă începe înaintea lui 1840, continuând
şi după data indicată mai sus. Cu alte cuvinte, putem distinge trei etape ale literaturii
paşoptiste:
• una, prepaşoptistă, anunţată de debutul lui V.Cârlova şi Al. Hrisoverghi,
continuând până la 1840, fiind dominată de figurile lui Gh. Asachi şi I. Heliade-Rădulescu şi de
activitatea primelor ziare naţionale: Albina românească şi Curierul românesc;
• cea de a doua, cuprinsă aproximativ între anii 1840-1860, marcată de apariţia Daciei
literare, a Propăşirii şi a României literare şi de activitatea celora care au colaborat la
aceste reviste;
• a treia, cea postpaşoptistă, ce va continua să evolueze pe linia ideologiei paşoptiste,
dominată de figurile lui B. P. Hasdeu, N. Filimon, A. Odobescu.
Aşadar, delimitarea temporală a perioadei de care ne vom ocupa, în plan pur literar,
poate fi configurata, „între debutul lui V. Cârlova, în Curierul românesc, şi debutul lui M.
Eminescu din 1866, în Familia lui Iosif Vulcan” , când va începe o nouă epocă literară – cea a
marilor clasici. Abia odată cu apariţia, în 1867, a revistei Convorbiri literare şi a constituirii
societăţii Junimea, „se afirmă un nou mod de a gândi literatura” . În sânul acestei perioade,
cuprinsă între anii 1830-1867, Dacia literară constituie o piatră de hotar şi inaugurează etapa
maturizării artistice a literaturii.
Epoca paşoptistă cuprinde o pleiadă întreagă de scriitori, deosebiţi după metodele de
creaţie folosite, după genurile şi speciile literare abordate, dar pe care-i uneşte aceeaşi
atitudine militantă faţă de artă. Actul literar este pentru ei un mijloc pentru împlinirea unităţii şi
independenţei naţionale, pentru dreptate socială. E o perioadă pentru care valorificarea
trecutului şi pregătirea viitorului sunt teme de gravitate egală.
În încheierea acestui paragraf, subliniem faptul că însăşi apariţia şi activitatea Daciei
literare „n-a fost un fenomen incidental şi efemer” . Etapa paşoptistă propriu-zisă a fost
pregătită în multe privinţe de procesul cultural care i-a precedat. Deocamdată menţionăm doar
că edificatoare, în acest sens, ni se par argumentele aduse de E. Boldan în legătură cu
activitatea lui C. Negruzzi sau ale cercetătorului H. Corbu vis-à-vis de contribuţia lui Gh. Asachi
etc. Totodată, unele caracteristici ale epocii paşoptiste s-au păstrat în literatură şi după anul
1860, tradiţional considerat sfârşitul perioadei date.
De aceea, referindu-ne, în prezenta lucrare, la noţiunea de „epocă paşoptistă”, vom
subînţelege perioada cuprinsă aproximativ între anii ̉30 şi sfârşitul anilor ̉60 ai secolului al XIX-
lea.
Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european şi parcurge un
drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în adaptări după autorii străini, în
special francezi, e de remarcat sincronismul dintre manifestul romantismului francez (Prefaţa
la drama Cromwell, de Victor Hugo, în 1827) şi articolul-program Introducţie, publicat de
Kogălniceanu în 1840. Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului
francez şi aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-popular de la revista
Dacia literară.
Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales istoria
ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura - coordonată a sufletului
românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare,
libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale
scriitorilor paşoptişti.

Romantismul

Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale

secolului XVIII în Europa, care a durat mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra
raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic.
Iniţial, doar o atitundine, o stare de spirit, romantismul va lua mai târziu forma unei mişcări.
Autorii romantici au scris din ce în ce mai mult despre propriile lor sentimente, subliniind drama
umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate şi
raţiune, începutul secolului XIX va fi marcat de subiectivitate, de emoţie şi de eul interior.
Particularităţile romantismului
 Accentul pus pe subiectul uman în detrimentul adevărurilor aşa-zis obiective şi al
realităţii exterioare în general. În teoria cunoaşterii, filosofii Kant şi J. G. Fichte au evidenţiat
rolul dinamic al subiectului în orice act cognitiv, iar Friedrich Schelling a ajuns la concluzia că
omul poate accede la adevăr doar prin introspecţie şi autocontemplaţie, întrucât să te cunoşti
pe tine însuţi înseamnă să cunoşti totul, în virtutea analogiilor ascunse dintre uman şi cosmic.
Din această perspectivă, Schelling îi acordă un rol privilegiat artistului care, animat de o
misterioasă energie creatoare, are menirea de a reface unitatea dintre om şi natură. În viziunea
romanticilor, raţionalismul şi apariţia civilizaţiei moderne de tip industrial, care începea să se
configureze în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, l-au înstrăinat pe om de natură, de
semeni şi, în cele din urmă de el însuşi. Arta devine astfel o formă de cunoaştere metafizică sau
“o noua religie” destinată să pună capăt acestor forme de înstrăinare .
Interesul pentru ipostazele excepţionale ale umanului:
• titanul: John Keats, Hyperion; P.B. Shelley, Prometeu dezlănţuit;
• demonul, purtător al revoltei sociale (vizează starea de lucruri din societate), dar mai
ales religioase (are ca obiect ordinea instituită de Dumnezeu şi, în ultimă instanţă,
contestă divinitatea): G.G. Byron, Cain; M.I. Lermontov, Demonul;
• geniul: Alfred de Vigny, Moise; Nikolaus Lenau, Faust; Mihai Eminescu, Luceafărul.
Ironia romantică: dezgustat de real, artistul romantic are tendinţa de a se refugia într-o
lume imaginară, produs al propriei lui fantezii; în acelaşi timp însă, el este prea lucid pentru a
nu deveni conştient de inconsistenţa acestui univers, pe care îl va supune deriziunii şi
bagatelizării, atitudine cunoscută sub numele de ironie romantică. Principalul său teoretician a fost
Friedrich Schlegel, reprezentant al Şcolii de la lena, care definea ironia romantică drept o « alternanţă
necontenită între autocreaţie şi autodestrucţie », ocupând o poziţie intermediară între scepticism şi
entuziasm. Ironia romantică se face prezentă în opera unor reprezentanţi de marcă ai
romantismului: Jean-Paul, Ludwig Tieck, E.T.A. Hoffmann, Mihai Eminescu.
Motivul iubirii imposibile - întruchipează aspiraţia spre absolut, specifică sufletului romantic.
Această iubire se poate naşte între parteneri care aparţin unor regnuri (E.T.A. Hoffmann, Ulciorul de aur) sau
planuri cosmice diferite (Alfred de Vigny, Eloa; M.I. Lermontov, Demonul; Mihai Eminescu, Luceafărul). În
aproape toate situaţiile însă iubirea romantică este nefericită. Din cauza faptului că intre bărbat şi
femeie există o incompatibilitate de destin, ea se manifestă cu o intensitate ieşită din comun şi
poate duce la distrugerea unuia sau a ambilor parteneri. Unul dintre cei mai mari cântăreţi ai iubirii
romantice a fost Alfred de Musset, cu Nopţile sale, care vor servi drept sursă de inspiraţie pentru
Alexandru Macedonski.
Sentimentul naturii - natura constituie în romantism cadrul marilor experienţe umane
(dragostea, moartea), dar şi locul de refugiu predilect al inadaptatului măcinat de “răul secolului".
Literatura romantică înfăţişează două ipostaze ale naturii: natura protectoare, maternă (Lamartine,
Eichendorf, Eminescu), dar şi natura ostilă, indiferentă la suferinţele omeneşti (Alfred de Vigny, Casa
pdstorului). Peisajul romantic stă sub semnul sublimului (sunt considerate sublime acele privelişti sau
opere de artă care provoacă o admiraţie amestecată cu teamă), aspiră la grandios şi tinde să se
deschidă la infinit. Printre elementele de peisaj cele mai frecvente în poezia de natură a romanticilor
se numără muntele, marea, pădurea, lacul, valea.
Gustul pentru fantastic, care satisface aspiraţia romantismului pentru tot ce
este straniu, neobişnuit, excepţional. Aşa se face că autorii romantici au cultivat cu
insistenţă basmul filosofic sau nuvela şi romanul fantastic, ilustrat de scriitori ca E.T.A
Hoffmann sau E.A. Poe.
Interesul pentru specificul naţional - din punct de vedere cronologic, fenomenul
romantic a coincis cu cristalizarea conceptului modern de naţiune şi cu apariţia conştiinţei naţionale
la popoarele europene. În această ordine de idei, filosoful german Johann Gottfried Herder respingea
imitarea modelelor antice preconizată de clasicism, arătând că originalitatea unui autor sau a unei
literaturi nu poate rezulta decât din valorificarea elementului naţional. Exact în acest spirit sunt şi
ideile expuse de Mihail Kogălniceanu în articolul-program al revistei Dacia literară.
Romantismul paşoptist
 În literatura română, romantismul se face simţit prin intermediul scriitorilor paşoptişti
şi persistă mult timp după declinul curentului în culturile vest-europene. Romantismul românesc
poate fi delimitat în trei etape: preromantică, paşoptistă şi postpaşoptistă.
Romantismul cunoaşte o perioadă pregătitoare, numită preromantism, în Anglia în
secolul XVIII şi este exprimarea unei profunde nelinişti, îndoieli, dezamăgiri, căutări, incertitudini
în raport cu siguranţa, raţionalismul, detaşarea clasicilor. Aşadar se conturează o reacţie de
respingere a clasicilor. Preromantismul a cunoscut o concentrare în literatură datorită unui grup
de poeţi. Ca stare de spirit este nostalgia, visarea, neliniştea etc. ei cultivând anumite teme sau
motive vechi, dar transpuse într-o atmosferă şi un spaţiu cât mai modern : viaţa este
shimbătoare, fortuna labilis, vanites vanitatum, totul e deşertăciune. Atmosfera este de mister,
nelinişte propice fantomelor, spiritelor, atmosfera este una rece , de lună rece numită atmosferă
osianică ; Osian era pseudonimul poetului J. MacPherson.
“Se cuvine notat că pentru literatura română romantismul înseamnă, în acelaşi timp,
ceva mai mult şi ceva mai puţin decât un “curent literar” în accepţia occidentală a cuvântului:
mai mult, întrucât nu constituie o singură aventură a limbajului, ci o formă de manifestare a
aspiraţiilor colective, un stil al participării la istorie; mai puţin, pentru că nu oferă bogăţia de
nuanţe şi aspecte pe care le întâlnim în literaturile de mare tradiţie (...). În orice caz, apariţia
romantismului corespunde la români cu naşterea literaturii moderne.
(Paul Cornea, Romantismul paşoptist. În căutarea specificului naţional)
Momentul paşoptist propriu-zis, aduce o poezie lirică, militantă, patriotică şi vizionară,
de evocare istorică, cu rădăcini adânci în bogatul filon folcloric, aşa cum apare la scriitori ca
Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogălniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei
Mureşanu. Principalele caracteristici ale romantismului românesc paşoptist rămân patriotismul
şi lupta pentru realizarea idealului naţional, o conştiinţă militară cetăţenească, o inimoasă
dăruire şi slujire a poporului.
Ca orientare literară, în cuprinsul literaturii paşoptiste predomină romantismul care va
atinge apogeul abia cu M. Eminescu, considerat ultimul mare romantic european. Dar elemente
romantice sunt detectabile încă în poezia lui Al. Hrisoverghi, V. Cârlova, I. Heliade-Rădulescu,
adică în opera celor care au cultivat motivul ruinelor şi al mormintelor, tema trecerii timpului,
solitudinea şi peisajul nocturn. În această ipostază romantismul se va îmbina cu iluminismul şi
clasicismul. Grigore Alexandrescu, de exemplu, este un scriitor clasic prin cultivarea unor specii
literare aparţinând acestui curent, fabula, satira, epistola, dar şi un scriitor romantic, prin elegie,
prin meditaţia istorică, prin cultul trecutului. Totodată, însă, elementele romantice se vor
prelungi şi în epoca post-eminesciană, coexistând cu elementele samanatoriste şi simboliste. În
acest context, ideea specificului naţional în cultura şi arta, anunşată de Dacia literară, va fi
preluată de revista Sămănătorul, la începutul secolului al XX-lea, care va promova o literatură
inspirată din realităţile naţionale, în pofida orientărilor moderniste ale epocii.
Preocupările scriitorilor paşoptişti pentru istoria naţională, pentru limba şi îmbogăţirea ei,
pentru educarea poporului sunt de atitudine romantică, dar se vor altoi pe dimensiuni clasice
indiscutabile, tinând de rigoare, limpezime, normă. Aşadar, romantismul nu constituie singura
caracteristică fundamentala a perioadei paşoptiste, în limitele acesteia se remarcă şi existenţa
altor metode de creaţie. Astfel, în sânul epocii se depistează şi elementele realiste, întrucât
reflectarea problemelor sociale şi satirizarea viciilor orânduirii feudale, erau trăsături esenţiale,
promovate de scriitorii perioadei, deşi curentul realist se va constitui în literatura română abia în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dealtfel, cum susţine academicianul H. Corbu,
„romantismul şi realismul aveau un punct de plecare comun: destrămarea orânduirii feudale…”
Deosebirea dintre aceste două metode de creaţie constă în faptul că romanticii „vedeau în
mediu mai mult un ornament, menit a imprima o anumită culoare locală cadrului acţiunii şi
personajelor zugrăvite, realiştii consideră mediul ca unul din momentele determinante ale
operei literare”.
Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare şi al deşteptării
conştiinţei naţionale. Literatura romantică din perioada paşoptistă nu se pierde în zugrăvirea
zbuciumului şi a căutărilor intime, ea este o literatură angajată, pusă în slujba idealului naţional.
Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine definit, care ridică
literatura noastra de la încercările minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu.
 Faptul că literatura română a paşit pe calea „europenizării” cu întârziere a exercitat o
influenţă vădită asupra ritmului de dezvoltare şi asupra căutarilor ei ideatico-artistice.
Orientarea spre înnoiri radicale, tendinţa de sincronizare la toate nivelurile cu ţările dezvoltate
din punct de vedere economic şi cultural constituie caracteristica principală a paşoptismului.
Momentul ,,Dacia Literara”
,,Introducţie” la ,,Dacia Literară”

Apariţa în 1840 a revistei Dacia literara a înscris în istoria literaturii şi a întregii

culturii româneşti un nou moment, unul dintre principalele momente de referinţă. Cu toate că a
apărut doar în trei numere, acest periodic a dat mişcării literare impulsionate de Curierul
românesc, Albina românească, Foaie pentru minte, inimă şi literatură un accent menit a-i
preciza pe deplin conţinutul şi a-i determina pentru câteva decenii întreaga evoluţie. Însuşindu-
si romantismul cu implicaţii luministe inerent creaţiei promovate de publicaţiile anterior
apărute, Dacia literara i-a imprimat un caracter naţional explicit. Din paginile ei porneşte aşa
numitul de Ibrailea un “curent poporan şi istoric". Curentul acesta exista de fapt, însă
nedeclarat. I-am şi menţionat unii dintre constituenţi, tacit, prin semnalarea scrierilor de
inspiraţie manifest patriotică editate înainte de 1840. Până la Kogălniceanu s-a scris în spirit
naţional aşa cum se vorbeşte în proză (nu numai de către Monsieur Jourdain): fără
conştientizarea faptului. Kogălniceanu a formulat ceea ce toţi patrioţii gândeau şi simţeau. Prin
orientarea dată de el, Dacia literara ne apare astăzi asemenea unui izvor care, adunând
pâraiele din jur, generează un fluviu.
La data apariţiei periodicului, MIHAIL KOGĂLNICEANU (6.11.1817-2.7.1891) avea 23
de ani şi publicase trei lucrări istorice, în limbile germană şi franceză: Moldau und Wallachei,
Romanische oder Wallachische Sprahe und Literatur, Esquisse sur I'histoire, les moeurs et la
langue des Cigains, Histoire de la Walachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens
(apărute toate în 1837). Înapoiat, în 1838, de la studii (Luneville, Berlin), el preia în iulie, Alăuta
românească, încercand s-o învioreze. Din 1840 va dirija o seamă de alte publicaţii, nu numai
culturale, va conduce (împreună cu Alecsandri, C. Negruzzi, P.M. Câmpeanu) Teatrul Naţional
din laşi, va întemeia tipografie, în care va edita, în afară de revistele sale, îndeosebi piese de
teatru, calendare, almanahuri. În 1843 va începe să funcţioneze ca profesor de istorie la
Academia Mihăileană, deschizându-şi cursul cu celebra lecţie în care înălţa un elogiu vibrant
trecutului naţional eroic. Mai energic şi, în orice caz, mai modern în concepţii decât Asachi, pe
care începe să-l eclipseze, M. Kogălniceanu devine noul emul moldovean al lui Heliade
Rădulescu, asupra căruia dobândeşte un tot mai vădit ascendent.
Ideea conducătoare a programului Daciei literare e rezumată chiar în titlul revistei, şi
Introducţia din primul număr, semnată de “redactorul raspunzător", o explicitează. Declarându-
se hotărâtă a depaşi regionalismul publicaţiilor de cultură existente, Dacia literară se voia o
“foaie românească" şi, ca urmare, îşi propunea a se “îndeletnici cu producţiile româneşti fie din
orice parte a Daciei, numai să fie bune". Inserând în cuprinsul ei, alături de “compunerile
originale a redacţiei şi conlucrătorilor săi", “cele mai bune scrieri originale ce va găsi în
deosebitele jurnaluri româneşti", revista avea să devină “un repertoriu general al literaturii
româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni,
bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său”. “Ţălul" noii publicaţii
fiind “realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură pentru toţi", era normal ca ea
să cultive “duhul naţional", stimulând creaţia originală şi stăvilind “mania traducţiilor".
Kogălniceanu nu respingea traducerile din principiu (a tradus el însuşi), dar considera că
acestea nu trebuiau să covârşească literatura originală, şi, mai ales, nu trebuia tălmăcit orice,
indiferent de calitate. În concepţia lui era legitim a traduce şi adapta oricât, însă nu în
detrimentul creativităţii autohtone. Or, în acel moment, tocmai creativitatea autohtonă era,
după opinia lui, ameninţată: “Dorul imitaţiei s-a facut la noi o manie primejdioasă, pentru că
omoară în noi duhul naţional (...) mai în toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească.
Dar ce folos! Că sunt numai traducţii din alte limbi, şi încă şi acelea de-ar fi bune! Traducţiile
însă nu fac o literatură". De aceea: “Noi vom prigoni pe cât vom putea această manie
ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi". Cu un sentiment de
mândrie naţională direct exprimat, în consonanţă cu cel dintr-un mai sus citat articol al lui Gh.
Baritiu, Kogălniceanu formulează memorabil necesitatea unei literaturi crescute din realităţile
noastre, expresie a caracterului naţional specific: “Istoria noastră are destule fapte eroice,
frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de
poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţa
să ne împrumutăm la alte naţii."
Imediat dupa ,,Introducţie” e tipărită, semnificativ, sub genericul Scene istorice din
cronicele Moldaviei, nuvela Alexandru Lăpuşneanu a lui C. Negruzzi. Tot atât de elocvent se
declară spiritul călăuzitor al publicaţiei şi sub alte generice, atât din primul număr cât şi din cele
următoare: Scene pitoreşti din obiceiurile poporului, Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei,
Scene contimporane, sub care apar nuvele şi articole de Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri.
Colaborează şi Alexandrescu (Anul 1840). În fiecare număr al revistei, materia e distribuită în
patru compartimente: literatura originală inedită, “alegere din alte foi" (reproduceri din Curierul
românesc, Albina românească, Foaie pentru minte... etc), critică literară, note la zi (Telegrafal
Daciei).
Promovarea spiritului naţional fiind crezul întregii sale vieţi, M. Kogălnicenu şi l-a
afirmat, după interzicerea Daciei literare, prin înfiinţarea, în acelaşi an, a unei noi publicaţii
istorice, Arhiva românească (3 vol., 1840, 1841, 1845), iar cinci ani mai târziu prin editarea unui
corpus de cronici (Letopisiţile Ţării Moldovii, 1845-1852; ed. H: Cronicile României, 1872-1874).
În .introducţiile" la aceste publicaţii — şi, tot atât de vibrant, în amintitul « Cuvânt » pentru
deschiderea cursului de istorie naţională — îndrumatorul de conştiinţe reformulează repetat, în
continuarea aserţiunilor din articolul introductiv al « Daciei literare », ideea necesităţii de a ne
cunoaşte pe noi înşine, ca naţiune, Şi a ne menţine identitatea: “Vom avea încă zile frumoase
pe pământ. Dar, pentru a le avea, trebuie să ne cunoaştem solia ce Dumnezeu ne-a dat, trebuie
să fim vrednici de bunătăţile ce cerul ni-au dăruit în atâta îmbelşugare, trebuie să ne ţinem, în
unire, trebuie să sporim în bine (...). Să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti — atât cât nu sunt
împotriva dreptei cugetări".
Consecutiv, periodicele scoase de Kogălniceanu, au grupat, în chip firesc, pe toţi
scriitorii şi cărturarii de seamă, din toate provinciile româneşti. Apariţia Daciei literare a fost
salutata cu entuziasm de Curierul românesc (specificându-se că, prin ea, “vedem acum curat că
am avut şi avem toţi românii aceeaşi limbă"), ca şi de Albina românească şi de Foaia... lui
Barium. Arhiva romdneasca a. fost luata ca model de către N. Bălcescu şi August Treboniu
Laurian pentru al lor Magazin istoric pentru Dacia(1845-1848,1851).

Articolul ,,Introductie”
Constituirea deplina a romantismului pasoptist a fost marcata de programul teoretic
Introductie, redactat de Mihail Kogalniceanu. Publicat in primul numar al revistei, articolul-
program reprezinta manifestul literar al romantismului romanesc.
La inceputul articolului axat pe evidentierea necesitatii unei literaturi originale si
rationale, Kogalniceanu prezinta activitatea gazetelor romanesti aparute anterior, fata de care
Dacia Literara urmareste sa aduca un suflu nou, sugerat si de titlul revistei. Se respinge
coloratura locala si amestecul politicului, revista adresandu-se scriitorilor romani de pretutindeni
pentru a publica scrieri originale: ,,O foaie dar, care, parasind politica, s-ar indeletnici numai cu
literatura nationala, foaie care, facand abnegatie de loc, ar fi numai o foaie romaneasca, si prin
urmare s-ar indeletnici cu productiile romanesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune,
aceasta foaie, zic, ar implini o mare lipsa in literatura noastra. O asemenea foaie ne vom sili ca
sa fie Dacia literara [....]. Asadar foaia noastra va fi un repertoriu general al literaturei
romanesti"
Cele patru puncte ale articolului-program sunt:
• Intemeierea spiritului critic in literatura romana pe principiul estetic: ,,Critica noastra
va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana."
• Afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literarurii romane: ,,talul nostru
este realizarea dorintii ca romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti".
• Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre: ,,Dorul imitatiei s-a facut la noi o
manie primejdioasa, pentru ca omoara in noi duhul national. Aceasta manie este mai ales
covarsitoare in literatura. [...] Traductiile insa nu fac o literatura."
• Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspirafie in
conformitate cu specificul national si cu estetica romantica: ,,Istoria noastra are destule
fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de
pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru
aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii."

Generatia pasoptista

“Superba şi voluntara generaţie de real sacrificiu, dedicată unei cauze, cea a zidirii
României, generaţia paşoptistă ne apare, la peste un secol şi jumătate, dezbărată de sechelele
ironiilor caragialeşti şi ale ironiei necruţătoare a lui Maiorescu, fiu de paşoptist, marele filtru al
culturii naţionale, neînţelegător însă şi nedrept judecător pentru faptele celor care au avut
îndrăzneala de a se ridica în zbor către viitor. Ironiile sale sunt mai adecvate epigonilor, celor
care au tras foloasele luptei şi jertfelor luptătorilor de la 1848.

Paşoptiştii s-au însumat într-o generaţie minunată, care m-a fascinat încă de la
începuturile mele istoriografice. Primul meu studiu le-a fost dedicat - tinerilor români de pe
baricadele pariziene din februarie 1848 - acum 56 de ani şi am considerat că se cuvenea astăzi,
în acest Discurs de recepţie, rostit la capătul unei vieţi, să mă reîntorc spre ei, pentru a aduce
un postum şi meritat omagiu celor care au avut îndrăzneala de a rupe cu o lume şi de a zidi cu
forţe proprii, dăruire şi multă dragoste de ţară, o Românie. »

Astfel îşi încheia profesorul Dan Berindei discursul de recepţie în Academia Română,
rostit în ziua de 26 aprilie 2001. În sala devenită neîncăpătoare, domnia sa a facut această
profesiune de credinţă, după ce înfăţişase, cu căldură şi putere evocatoare, opera unei generaţii
ce pusese temelia României moderne: generaţia de la 1848.

Se cuvine deci, să amintim câteva cuvinte despre aceşti „precursori ai României

moderne” care au dorit să construiască o ţară care să însumeze naţiunea în care credeau şi,
totodată, modernitatea.

Generaţia paşoptistă a fost aceea care, înfruntând piedici ce păreau de netrecut a reuşit
să-şi alăture poporul, transformând un ideal într-o realitate, devenind făuritorii României.

Au mai fost şi oameni de cultură, ctitori ai istoriografiei moderne, constructori şi slujitori ai unui
nou învăţământ…şi cei mai talentaţi dintre ei au fost cei care au realizat, într-o etapă
hotărâtoare a existenţei naţionale a românilor, opere literare devenite clasice. O generaţie
deosebit de complexă ca tipuri de temperamente şi personalitate ca educaţie. Scriitorii
paşoptişti au vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe
domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. Polimorfismul preocupărilor individuale se
explică în contextul epocii.
 „….Desprinşi de acest pământ, pe care nu au fost decât nişte trecători efemeri, romanticii nu
sunt totuşi acele făpturi evanescente, ireale şi prea angelice, pe care le-a închipuit o legendă deşartă.
Cu cât te familiarizezimai mult cu ei, cu atât îţi dai mai bine seama că toţi au fost nişte fiinţe foarte
bine conturate şi foarte uşor de conturat, care au năzuit bineînţe les să-şi regăsească obârşiile
spirituale, dar au vrut şi să trăiască din plin,
aici jos, potrivit acestor obârşii."
(Albert Beguin, Sufletul romantic şi visul)
Mihail Kogalniceanu

În data de 6 septembrie 1817 se naşte la Iaşi un fost

om politic de primă mărime din România, Mihail
Kogălniceanu.
"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din
lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu,
cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al
secolului al XIX-lea”.
În procesul transformărilor social-economice survenite în
structura ţărilor române la mijlocul secolului al XIX-lea − în
perioada revoluţiei de la 1848, precum şi a formării,
organizării şi dezvoltării statului naţional român − s-au
afirmat, pe plan social-politic şi cultural, o serie de
personalităţi remarcabile. Printre acestea, la loc de frunte s-
a situat Mihail Kogălniceanu. Personalitate multilaterală a
culturii româneşti, Mihail Kogălniceanu şi-a asociat numele
la mai toate actele fundamentale care au marcat făurirea
României moderne.
Studiile le-a început în casa părintească, cu un profesor de origine franceză, un emigrant,
apoi cu călugărul maramureşean Gherman Vida, avându-l coleg pe Vasile Alecsandri. Îşi
continuă apoi instrucţia, mereu împreună cu Vasile Alecsandri, în pensionul lui Victor Cuenim şi
în Institutul de la Miroslava, până în 1834. În acelaşi an a fost trimis la studii în Franţa, la
colegiul din Luneville, şi de aici, după un an de studii, la Berlin, unde urmează cursurile
universitare de istorie şi drept. Rezultatul muncii sale din anii de studenţie în Germania îl
constituie mai multe lucrări pe care le publică în această epocă, între care se remarcă: „Limba
şi literatura română sau valahă” (1837), „Schiţă asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor
cunoscuţi în Franţa sub numele de boemieni” (1837) şi „Istoria Valahiei, a Moldovei şi a
valahilor de peste Dunăre” (Vol.I., perioada 1241-1792, publicată în 1837), care reprezintă nu
numai o ilustrare strălucită a potenţelor tânărului istoric, ci şi o puternică afirmare
contemporană a dorinţei de unitate naţională, devenită, la mijlocul secolului trecut, o necesitate
de natură obiectivă. Primele sale lucrări aveau să-i consacre în lumea ştiinţifică a Europei
contemporane, şi să-i situeze printre spiritele cele mai nobile, cele mai viguroase şi mai
înaintate ale poporului român.
În 1838 se întoarce în Moldova cu o solidă pregătire intelectuală, hotărât să-şi pună
toată puterea de muncă în slujba patriei, încă de la întoarcerea la Iaşi, redactează, o vreme, cu
Gheorghe Asachi, „Alăuta românească”.
Întemeiază, în 1840, revista „Dacia literară”, al cărei titlu însuşi era un simbol şi un
program, atrăgând colaboratori de pe întreg teritoriul românesc. Cu mult efort şi mari cheltuieli,
Mihail Kogălniceanu îşi asumă sarcina de a da la lumină izvoarele istoriei neamului românesc
(cronici, hrisoave, zapise), publicând cea dintâi revistă istorică la noi – „Arhiva românească”
(1841) - şi pregătind, încă din anul 1840, colecţia de cronici ale Moldovei. Aceste preocupări
meritorii îl impun ca pe un competent istoric şi, în anul 1843, este chemat să ocupe catedra de
istoria românilor la Academia Mihăleană.
A publicat „Letopiseţele Moldovei (3 vol., 1845-1862) şi „Cronicile României” (3 vol.,
1872-1874), care au servit ca material documentar atât unor studii istorice făcute de el sau de
alţii, cât şi ca izvor de inspiraţie multor scriitori şi poeţi. Mihail Kogălniceanu a editat revista de
orientare patriotică şi democratică „Propăşirea, foaie ştiinţifică şi literară” (1844), unde a
colaborat şi Nicolae Bălcescu, precum şi ziarul „Steaua Dunării” (1855-1860), care a avut un rol
important în lupta pentru Unirea Principatelor, în preajma marilor frământări care au precedat
anul revoluţionar 1848, Mihail Kogălniceanu nu s-a limitat numai la activitatea pe tărâmul
istoriei. Istoricul de larg orizont, cu o serioasă cultură, l-a dublat pe omul politic. Pentru
activitatea sa îndreptată împotriva regimului autoritar al lui Mihail Sturdza, a fost surghiunit, în
1844, la mânăstirea Râşca.
Perioada care începe cu anul revoluţionar 1848 reprezintă pentru Mihail Kogălniceanu o
etapă nouă în care, prin activitatea sa politică, ce este precumpănitoare, se străduieşte să
aplice practic principiile democratice ce le afirmase cu atâta vigoare şi strălucire în perioada
anterioară. Celebrele sale „Dorinţe ale partidei naţionale în Moldova”, din 1848, reprezintă unul
din cele mai complete programe ale revoluţiei româneşti.
După înfăptuirea Unirii, ca ministru şi sfetnic apropiat al lui Cuza, Mihail Kogălniceanu a
iniţiat sau a susţinut actele noii domnii care aveau drept scop întărirea actului din 1859 prin
reforme cu caracter democratic şi afirmarea tot mai deplină a independenţei. I-a revenit un
merit deosebit în realizarea celor două reforme însemnate: secularizarea averilor mânăstireşti şi
reforma agrară prin care în bună parte relaţiile feudale au fost înlăturate şi ţărănimea
împroprietărită, împrejurările care au precedat războiul din 1877, marcate de redeschiderea
crizei orientale, l-au readus pe Kogălniceanu pe primul plan al vieţii publice. Ca ministru de
externe, a afirmat, cu demnitate şi prestigiu, interesele României, dorinţa acesteia de a-şi
legitima drepturile la o viaţă liberă şi independentă.
Mihail Kogălniceanu a avut o însemnată contribuţie la orientarea vieţii culturale şi
ştiinţifice româneşti, în literatură a abordat diverse genuri: corespondenţa, însemnările de
călătorie, schiţa de moravuri, nuvela, pamfletul, romanul (fragmentar), teatrul. A tipărit operele
a o serie întreagă de scriitori ai epocii, între care Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Alecu
Donici, Constantin Stamati, Vasile Alecsandri, Costache Caragiale ş.a., împreună cu Vasile
Alecsandri şi Costache Negruzzi, a fost numit, în 1840, la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi,
unde rolul lui de organizator rămâne de prim ordin în ceea ce priveşte fixarea repertoriului ce
trebuia jucat în limba română, constituirea trupelor de actori, costumele, decorurile etc. Mihail
Kogălniceanu a acordat o deosebită importanţă învăţământului.
A avut o contribuţie importantă la înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860), a Şcolii de
pictură, a Conservatorului de muzică, a Şcolii de comerţ, a Facultăţii de medicină din Iaşi ş.a.
Mihail Kogălniceanu, personalitate puternică, om de litere şi animator al vieţii culturale
naţionale, a cărui operă este pătrunsă de o puternică dragoste faţă de popor, faţă de ideile
dreptăţii sociale şi ale libertăţii naţionale, s-a
stins din viaţă la Paris, la 20 iunie 1891.

Vasile Alecsandri
(1821-1890)

-viaţa şi activitatea literară-

Vasile Alecsandri s-a născut la 21 iulie

1821 la Bacău. Copilăria viitorul scriitor şi-a
petrecut-o în casa părintească. Între 1828-1834
Alecsandri îşi face studiile la pensionul lui
Chenim. La sfârşitul lui iulie începutul lui august
1834 Vasile Alecsandri "în vârstă de zece ani
trecuţi" merge la şcolile din Paris a "Craiei
Franţei". La 27 octombrie 1835 trece cu succes
bacalaureatul. Îndată după bacalaureat începe să
se pregătească, întru îndeplinirea dorinţei tatălui
său, pentru studiul medicinii. Din noiembrie 1836
până în aprilie 1837 Alecsandri urmează cursurile
de drept român la facultatea de drept. În 1839,
probabil, pe la începutul verii, întreprinde o
călătorie prin Italia. Călătoria a durat câteva luni, însă în acel scurt timp Vasile Alecsandri
vizitează Livorno, Siena, Roma, Bolonia, Florenţa, Veneţia. Italia cu natura fermecătoare şi cu
imensele-i tradiţii şi bogăţii culturale au produs asupra tânărului scriitor o impresie profundă şi
de neşters. Prima sa scriere publicată- Buchetiera de la Florenta(1840, Dacia literară)- a fost
scrisă la îndemnul lui Mihail Kogălniceanu şi îşi datorează apariţia întâmplărilor din timpul
acestei călătorii. Alături de "Buchetiera de la Florenta" în 1841 Vasile Alecsandri publică în
revista "Spicuitorul moldo-român" a lui G.Asachi poeziile "Către d. De Lamartin(Oda unui tânăr
moldovean)", "Cazacul" şi "Fiica cea tânără". La 11 noiembrie 1840 vede lumina tiparului prima
sa operă dramatică-"Farmazonul din Hârlău".
Începând cu anul 1843, în diferite "Calendare", iar apoi în paginile "Propăşirii" (1844),
coredactor al căreia era, precum şi în alte publicaţii, una după alta apar numeroase scrieri în
versuri şi proză cum sunt cunoscutele sale poezii "Baba Cloanţa", "Hora", "Sora şi Hoţul", "Andrii
Popa", "Strigoiul" s.a. scrise sub influenţa nemijlocită a creaţiei populare. Pe scena teatrului
apar comediile satirice şi farsele "Iorgu de la Sadagura"(1844), "Iaşii în carnaval"(1845).
A participat activ la acţiunile revoluţionare din anul 1848. Atunci apare şi renumita sa
poezie "Deşteptarea României". În ianuarie 1885 Vasile Alecsandri este ministru plenepotenţial
la Paris, post pe care l-a ocupat până la sfârşitul vieţii. Începând cu anul 1888 pe scriitor tot mai
des îl încearcă simptomele unei boli grave, care va deveni fatală pentru el. La 4 iunie 1890 în
căutarea liniştii mult râvnite şi pentru îngrijirea sănătăţii ruinate, poetul se întoarce la Mirceşti.
În seara zilei de 22 august 1890 Vasile Alecsandri se stinge din viaţă, mistuit de nemiloasa-i
boală: cancer la ficat şi plămâni.
Alecsandri pleacă lăsând, în urma-i o uriaşă trudă, desfăşurată timp de jumătate de secol, cu o
rară dărnicie şi abnegaţie.

"Şi-acel rege-al poeziei, veşnic tânăr şi ferice,

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice
Ce cu basmul povesteşte-veselul Alecsandri,
Ce-nşirind mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cânta pe Dridri… "
(M.Eminescu)

Personalitate marcantă a epocii de la 1848, prin "totalitatea acţiunii sale literare"(Titu

Maiorescu), Vasile Alecsandri a contribuit la fondarea şi dezvoltarea a numeroase specii literare
şi a publicat prima mare culegere de poezie populară românească.
 Ion Heliade Radulescu

I s-a zis părintele literaturii române şi i s-a

ridicat o statuie la Bucureşti. Este, a doua
mare personalitate a literaturii române după
D. Cantemir" (G. Călinescu). Vede lumina zilei
la Târgovişte, ca fiu al lui Ilie Rădulescu.
Urmează Şcoala grecească de la Schitu
Măgureanu. Trece la Colegiul Sf. Sava,
ajutându-l pe Gh. Lazăr şi devenind, la
retragerea acestuia, succesor de nădejde. Va
preda aici româna şi matematica. Publică la
Sibiu Gramatica Românească (1828).
Înfiinţează primul ziar Curierul românesc
(1829), urmat de suplimentul literar Curierul
de ambe sexe (1837).
În 1836, îşi adună producţia literară în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de
proze şi de poezie. Participă la pregătirea Revoluţiei de la 1848, redactează proclamaţia ce s-a
citit la Izlaz, e membru al guvernului provizoriu şi e silit a se expatria, trăind 10 ani departe de
ţară la Paris, Constantinopol şi Insula Chios. Abia în 1859 se înapoiază din exil.
Cel care pregătise revoluţia n-a împărtăşit ideile radicale, violente ale confraţilor politici.
În opoziţie cu aripa radicală a revoluţionarilor, I.H.R. era adept al acţiunilor moderate, pentru a
feri ţara de intervenţia străină. S-a pronunţat împotriva împroprietăririi clacaşilor, pentru
desprinderea totală de sub influenţa Rusiei şi pentru o înţelegere cu Turcia. Mulţi din foştii
prieteni i-au devenit adversari. Îşi ia aere de profet, împroşcându-şi adversarii cu furie
nestăpânită.
Scriitor, filolog şi îndrumător cultural, Heliade domină o jumătate de secol de poezie
românească. Îşi face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearcă toate speciile genului
liric, însă producţiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a
dovedit înzestrat pentru poezia satirică şi fabulă. şi în proză, unde are talent, se distinge spiritul
său satiric. Cea mai importantă operă este Echilibru între antiteze, prima schiţă românească a
unui sistem filosofic.
Capodopera literară a lui Heliade Rădulescu rămâne Zburătorul:
"Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate, Mulţimi de vinetele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau din spate, Îmi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc!"
Porneşte de la mitul folcloric, de care vorbeşte şi Dimitrie Cantemir în Descriptio
Moldaviae. Acelaşi mit îl inspira şi pe Eminescu în Călin (File de poveste) şi în Luceafărul.
Poetul nostru naţional îl admira astfel în Epigonii:
"Eliad zidea din visuri şi din basme seculare Delta biblicelor sfinte, profeţiilor amare, - Adevăr
scăldat în mite, sfinx pătruns de-nteles. Munte cu capul de piatră de furtune detunată, Stă şi
azi în faţa lumii o enigmă nesplicată, Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres."
Nicolae Balcescu
(n. 29 iun 1819 - d. 29 nov 1852)

A fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român. Născut în

Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu
sin Petre şi al"serdăresei" Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua
numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea,
în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a
murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi
Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt
document se mai pomeneşte şi de o altă soră: Eleni. Studiază la
Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de
istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu.
Călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania,
Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August
Treboniu Laurian, la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut
începând cu 1844.
În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie
se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile
ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi
de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal. Ca istoric, marea sa operă
a fost "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul", pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă
manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu. Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze
forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Cu
un paşaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, "au nom de Sa Majesté l'Empreur des
Ottomans", în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galaţi şi încearcă să
pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe
mama sa, care era în vârstă şi bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima
e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul "Alla
Trinacria". Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani. În anul 1977, Cantemir
Rişcuţia a făcut parte dintr-o delegaţie română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în
care se spunea că ar fi inmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care
credea că trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capuccini.
Rişcuţia a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae
Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese înmormântat într-un osuar de onoare al
capuccinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai
fost scos la lumină.

Andrei saguna

S-a născut în 20 ianuarie 1809, la Mişkolţ în nordul

Ungariei, din părinţi aromâni, originari din Grabova, lângă
Moscopole în Balcani. În 1814, Naum Şaguna, tatăl lui Andrei
Şaguna trece la catolicism. În 1816 Anastasie (numele de botez
a lui Andrei) începe şcoala la Mişkolţ. În 1826 termină gimnaziul
catolic la călugării piarişti din Pesta.
La 29 decembrie 1826 trece la ortodoxie (religia
strămoşilor). Între 1826-1829, urmează filozofia şi dreptul la
Buda. În 1829 pleacă la Vârşeţ unde urmează teologia. La 1
noiembrie 1833 se călugăreşte şi ia numele de Andrei. La 15/27
iunie 1846 este numit vicar general la Sibiu. La 18/30 aprilie
1848 este hirotonit la Carloviţ ca episcop. Atunci el a spus: „Pe
românii transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc
şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez”.
La 3/15 mai 1848 prezidează împreună cu episcopul greco-
catolic Lemeny, Adunarea de la Blaj. În fruntea unei delegaţii,
duce petiţia de la Blaj la împăratul de la Viena. În 16/28
decembrie 1848 organizează o adunare la Sibiu de unde trimite o nouă petiţie împăratului.
Ideea unităţii românilor este conţinută în “Memoriul” naţiunii române din Marele Principat al
Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, prezentat tot împăratului.
La 12 martie 1850 organizează la Sibiu, Congresul bisericesc, la care partcipă şi Avram Iancu.
Angajamentul lui Şaguna luat la Carloviţ începe să prindă viaţă. La 27 august 1850 se
deschide la Sibiu Tipografia eparhială, întemeiată pe banii lui Şaguna. Aici se tipăresc
abecedare, cărţi şi istorioare biblice. La 1 ianuarie 1853 se întemeiază Telegraful Român,
singurul ziar din România cu apariţie neîntreruptă până astăzi. Începând cu anul 1855, Şaguna
reorganizează învăţământul teologic din Sibiu sub forma unui Institut de teologie şi pedagogie şi
care poartă numele de Seminarul Andreian. Începând cu anul 1854, a organizat peste 800 de
şcoli primare confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate gimnaziile ortodoxe din
Braşov şi Brad. Gimnaziul de la Braşov, inaugurat in 1850, este una dintre cele mai vechi şcoli
superioare româneşti, astăzi purtând numele mitropolitului Şaguna: Colegiul Naţional "Andrei
Şaguna". Şcolii din Brad îi dăruieşte Andrei Şaguna în 1870 suma de 2000 fl. Din îndemnul său
vor fi tipărite 25 de titluri de manuale şcolare, Andrei Şaguna sprijină ideea lui Ioan Puşcariu de
a înfiinţa Astra. Şaguna este ales primul preşedinte al Astrei.
„Şaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a
redat speranţe şi vigoare, a pus plugul în brazdă şi a dezţelenit ceea ce ameninţa să devină
pârloagă”. Aşa a procedat şi în Ţara Moţilor unde neştiinţa de carte, în rândul românilor
ortodocşi, era foarte mare, şi se datora sărăciei, restricţiilor şi mai ales lipsei de organizare.
Situaţia şcolilor româneşti ortodoxe era jalnică. Lipseau localurile de şcoli, învăţătorii, manualele
şcolare, şi mai ales o instituţie care să dea învăţătorilor cunoştiinţele necesare. Comunicările
(rapoartele) primite de la protopopiate oglindesc pe deplin cele afirmate.

CONCLUZII

• Scriitorii pasoptisti sunt personalitati profund angajate in

procesul de modernizare a societatii romanesti, de constituire a identitatii noastre nationale si
culturale.
• Participanti sau simpatizanti ai Revolutiei de la 1848, isi pun
condeiul in slujba idealurilor social-politice ale vremii. Adepti ai culturii franceze, manifesta
unitate in orientarile estetice, dar si in procesul de modernizare social-politica.
• Sub influenta ideologiei romantice, ei descopera si valorifica
traditiile, istoria, natura - elemente ale specificului national si principale teme literare.
• Pasoptistii pun bazele literaturii noastre moderne, ca deschizatori
de drumuri in diverse genuri si specii, iar in cateva decenii asimileaza curente literare
manifestate succesiv in literaturile occidentale, in decursul a mai bine de un secol si jumatate.
• Prin creatiile lor contribuie la dezvoltarea limbii romane literare
si a limbajului beletristic.
• Scriitorii pasoptisti formeaza prima generatie a literaturii noastre
moderne, oamenii inceputului de drum, care manifesta pe deplin acordul intre a voi si a putea,
intre idealism avantat si vizionarism profetic, calitati pentru care sunt admirati de Mihai
Eminescu in poezia Epigonii: „ Voi credeati in scrisul vostru...".

Bibliografie
 Anghelescu M., „Preromantismul românesc” (până la 1840). – Bucureşti, „Minerva”, 1971
 Beşteliu M., „Imaginaţia scriitorilor romantici”. – Craiova, „Scrisul românesc”, 1978
 Călinescu George, „Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent”, Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Editura „Minerva”, Bucureşti, 1982).
 Călin V., „Curentele literare şi evocarea istorică”. – Bucureşti, „Editura pentru Literatură”
 Corbu H., „Aspecte ale gândirii estetice patruzecioptiste ‘’, „De la cronografie la
literatura modernă” , – Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1974
 Cornea Paul „Oamenii începutului de drum”, Bucureşti, „Cartea Românească”, 1974
 Cornea P „Studii de literatură română modernă”, Bucureşti, „Editura pentru Literatură”,
1962
 Cornea Paul, Zamfir M., „Gândirea românească în epoca paşoptistă,” (1830-1860).Vol. I.
–Bucureşti, 1968,
 Kogălniceanu M., „Scrieri (literare, istorice, politice)”; Studiu introductiv de Geo Serban.
– Bucureşti, Editura “Tineretului”
 Marx Karl, „Despre români”, Editura “Politică”, Bucureşti
 Micu D. „Scurta istorie a literaturii române” – Bucureşti,” Iriana’’, 1994,
 Popovici D., „Romantismul românesc”, Editura “Tineretului”
 Tincu B., „Paşoptismul în istoriografia literară contemporană” , „Revistă de istorie şi
teorie literară’’, tom 23, nr. 2
 „Dacia literară”, capitolul „Introducţie”
 „Dicţionar Enciclopedic Român”, vol. I (A - C), Bucureşti, 1993.