Tema nr. 1 „Rădăcinile Europei.

Europa preistorică și protoistorică”

Plan:
1. Primii locuitori ai Europei. „Revoluția neolitică”. Originea producției.
2. Europa protoistorică. Civilizația megalitică. Fenomene culturale paneuropene.
3. Originea și natura entității indo-europene. Urbanizarea și apariția de noi clase sociale.
I

Legenda: „ Zeus îndrăgostit de Europa, fiica lui Agenor, regele din Tyr (Fenicia), s-a
transformat în taur și a răpit-o”.
Poetul Hesiod, sf. sec. VIII probabil a fost primul care a folosit termenul de „Europa” „cei
care trăiesc in bogatul Peloponez, pe cei din Europa, cit și pe toți cei care trăiesc in insulele
scăldate de valuri”. Prin urmare, pentru greci Europa era concepută, ca un teritoriu foarte strimt
al continentului care poartă astăzi acest nume. Noțiunea de Europa nu coincidea la acel moment,
cu cea de civilizație.
Leagănul omenirii nu se găsește în Europa, ci in Africa, acolo unde homo habilis - primul din
familia hominizilor care a conceput şi realizat unelte şi care a dispus, se pare, de un limbaj
articulat - a apărut acum 2,5 milioane de ani. Primele migraţii spre Europa şi Asia s-au petrecut
cu 1 ,5 milioane de ani în urmă și cuprins mai întâi regiunile mediteraneene.
Datoria Europei și a lumii contemporane fată de comunitățile umane, care au populat Grecia
antică este una crucială. În major națiunile europene contemporane le datorează instrumentarului
său intelectual, categoriile de gândire care structurează viziunea despre lume, fundamentele
conceptelor politice, estetice și morale, transmiterea în Occident, prin intermediul limbii şi a
gândirii grecești, a creștinismului primitiv. Aici s-a născut cea ce numim astăzi Civilizația.
DEX: 1. „Cultură - totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a
instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori”.
2. „Civilizație - nivel înalt de dezvoltare materială și spirituală a societății dintr-o
epocă dată, a unui popor, a unui stat etc.”.
Trei secole mai târziu, părintele istoriei Herodot evocă cele trei pârți care compun
uscatul : Asia, Libia și Europa, fără a indica, totuși, pentru aceasta din urmă, limite precise:
doar, eventual, acea Europă conturată în sud, în jurul Mediteranei. Despre contururile sale
occidentale, acesta scrie: „Cu toată străduința mea, nu am până acum mărturia unei persoane că
ar fi constatat existența unei mări dincolo de Europa”.

1
 În rest, dacă acesta admite că s-ar întinde spre est până la Don (Tanais), iar spre nord,
dincolo de Dunăre (Istros), totuși nu menționează mai nimic in legătură cu limitele nordice ale
„Europei din Tyr”, venită, după legendă, „din Fenicia in Creta și apoi în Licia”.
Promontoriul occidental al imensului bloc euro-asiatic, Europa este delimitată, arbitrar, la
est de linia munților Urali prelungită, până la Marea Caspică, de fluviul cu același nume.
Celelalte două laturi ale triunghiului sunt, limite naturale, formate, la vest, de Oceanul Atlantic și
de mările aflate in prelungirea lui (Marea Nordului, Marea Baltică, includem aici și Oceanul
Înghețat), iar la sud de Marea Mediterană, presărată cu insule, care o fac ușor navigabilă, chiar și
de către ambarcațiuni ușoare.
Leagănul omenirii nu se găsește în Europa, ci in Africa, acolo unde homo habilis -
primul din familia hominizilor care a conceput și realizat unelte și care a dispus, se pare, de un
limbaj articulat - a apărut acum 2,5 milioane de ani.
Primele migrații spre Europa și Asia sunt cu puțin posterioare apariției unei subspecii mai
evoluate, homo erectus, complet biped și dotat cu o capacitate craniană mai mare. Ele au loc,
deci, cu 1 ,5 milioane de ani în urmă și cuprind mai întâi regiunile mediteraneene. Implantările
se vor extinde apoi spre nord, concomitent cu retragerea ghețarilor, până in momentul in care o
nouă fază de răcire va constrânge populațiile răsfirate și încă puțin numeroase (se pare că nu mai
mult de câteva sute de mii de indivizi pe ansamblul spațiului continental și rural) să aleagă
regiuni mai primitoare.
Despre lunga perioadă care desparte apariția pe continentul nostru a primelor așezări
umane de apariția strămoșului nostru imediat - omul din Neanderthal -, dispunem de o
cunoaștere foarte lacunară și discontinuă, fondată pe studiul efectuat de preistoricieni asupra
urmelor lăsate de homo erectus . Despre „omul de Mauer”, cea mai veche fosilă umană de pe
continent, a cărui. mandibulă a fost descoperită în 1907 în acest sat din Baden-Wiirtemberg,
aproape de Heidelberg, in Germania, amestecată cu diverse fosile animale, știm că trăia acum
650.000 de ani și că se hrănea in special cu carne.
Acești primi locuitori ai Europei, repartizați în grupuri puțin numeroase între Azerbaidjan
și Spania și între Marea Mediterana și Țară Galilor, prezintă trăsături care îi deosebesc de alte
ramuri ale lui homo erectus instalate în Africa și Asia. Aceștia sânt oameni robuști, cu un craniu
având fruntea teșită, un prognatism puternic, dinți voluminoși la bărbați, mai mici la femei, și o
capacitate craniană încă redusă (de la 1.100 la 1 .200 cmc ), dar care tinde să se mărească cu

2
vremea. Ei știu să cioplească osul și piatra, trăiesc din ce vânează, din cules, din adunatul
scoicilor.
Între 100.000 și 35.000 î.e.n., adică pe parcursul ultimei glaciațiuni (Wiirm), un grup
relativ omogen populează continentul european din Spania de Sud în Italia meridională, din
Aquitania în Belgia și din Germania de vest până în Carpați și Crimeea. După descoperirea
făcută în 1856 în Neanderthal (aproape de Diisseldorf, în Germania) a resturilor unui schelet
uman și, în special, a calotei craniene a unui om de 50 de ani, s-a dat acestui grup numele de
umanitate „neanderthaliană”, dar trăsăturile care o caracterizează - cutie craniană voluminoasă
(+1 .500 cmc), prognatism puțin acuzat, talie medie (-1 ,55 m), schelet robust, musculatură
puternică, asimetrie a hemisferelor cerebrale - se regăsesc și pe resturile dezgropate în 30 de
situri explorate (din care jumătate sânt în Franța și Belgia).
Cu cea 35.000 de ani î.e.n. , apare în Europa omul modem - homo sapiens sapiens - sau
omul de Cro-Magnon, de la numele adăpostului de sub stâncă de la Eyzies-de-Tayac, în
Dordogne, unde au fost descoperite, în 1868, cinci schelete a căror morfologie este foarte
apropiată de cea a contemporanilor noștri: talie înaltă (+ 1 ,70 m), craniu voluminos ( 1.400
cmc), față largă și joasă, frunte verticală și bombată etc. Venit din Orientul Mijlociu, unde
apăruse cu zeci de mii de ani în urmă, acesta s-a instalat, progresiv, pe aproape tot continentul,
migrând spre nord în ritmul marilor mutații climaterice și atingând Danemarca și sudul
Scandinaviei între 11 .000 - 9.000 î.e.n.
S-a crezut multă vreme că sapiens sapiens luase brusc locul omului de Neanderthal, că
trecerea de la paleoliticul mijlociu la cel superior s-a operat fără tranziție, printr-o ruptură
brutală, atât la nivelul tipurilor umane cit și al civilizațiilor. Or, descoperirile de acum 15 ani - în
special cele din Saint-Cesaire, în Charente, unde un schelet de neanderthalian a fost descoperit
într-un nivel al paleoliticului superior, „châtelperronianul” - i-au făcut pe specialiști să conceapă
un scenariu mai puțin abrupt al trecerii de la umanitate la alta, probabil cu o fază de coexistență
și de fenomene de aculturație și metisaj.
Două trăsături majore caracterizează, in ultimă instanță, populațiile paleoliticului
superior. Prima privește înhumarea morților și riturile funerare, deja prezente, după cum am
văzut, în perioada precedentă, dar care vor cunoaște de atunci o puternică diferențiere.
A doua inovație, de o foarte mare importanță, privește inventarea artei, apărută, mai întâi,
sub o formă primitivă in jur de 35.000, apoi îmbogățită începând cu 20.000 i. e. n., sub tri-pla

3
formă a obiectelor decorate (lănci, vârfuri de harpon, pandantive), a artei mobiliere (statuete,
plachete și blocuri decorate) și a marii decorații parietale.
Ca și pentru apariția omului, Europa n-a avut privilegiul de a „întimpina primele
civilizații”, in sensul de epocă istorică. Acestea au început să se dezvolte, intre mileniile VIII-VII
i. e. n., în zona cuprinsă între Mediterana și Golful Persic, pentru a constitui ceea ce preistoricul
britanic Goldon Childe a numit „revoluția neolitică”.
Ceea ce caracterizează, in principal , neoliticul este înlocuirea acestei economii „de
pradă”, fondată pe vânătoare, pescuit și cules, cu o economie de producție, bazată pe
agricultură și pe creșterea animalelor. Acestui nou tip de relație între om și mediu, care va
obliga grupurile umane să se sedentarizeze și să adopte o organizare socială mai sofisticată, îi
corespund mutații importante în domeniul habitatului și al uneltelor. Schimbările decisive au
avut loc în mileniile al VIII-lea și al VI-lea, în Orientul Apropiat, în zona „cornului fertil”, care
se întinde în nordul deșertului Siriei, din Sinai până în Golful Persic.
În cursul celor două milenii care au urmat se desăvârșește lenta omogenizare a spațiului
neolitic european, fie prin aculturație, fie în urma unor mișcări migratoare de anvergură, în
funcție de procesele care continuă să diferențieze curentul mediteraneean de cel care a luat
naștere în Balcani. Între Dunăre și Atlantic, condițiile in care s-a efectuat transmiterea tehnicilor
și a practicilor neolitice au favorizat, dimpotrivă, apariția, dacă nu a culturii unice, cel puțin a
unui ansamblu cultural relativ omogen.
II
Pe ansamblu, elementele de unitate care fac ca aceste culturi ale neoliticului vechi să se
diferențieze de cele ale mezoliticului postglaciar nu ajung să definească, în această perioadă, o
civilizație „europeană” fundamental deosebită de omoloagele sale din Orientul Apropiat.
Europa este atunci împărțită în trei mari zone care, la rândul lor, prezintă fiecare o anumită
omogenitate: zona mediteraneeană și orientală, în contact direct cu marile civilizații ale
„cornului fertil” și cu Orientul Apropiat, unde „neolitizarea” s-a făcut în special pe cale
maritimă; zona continentală, care este cea a întinderilor de loess, a ceramicii cu decor linear și a
marilor construcții din lemn; în fine, zona atlantică, unde a apărut mai devreme decât în altă
parte arhitectura funerară a „megaliților”.
În această a treia zonă, care coincide în linii mari cu Europa occidentală, s-a dezvoltat,
între sfârșitul mileniului al V-lea și începutul mileniului al II-lea, civilizația megalitică,

4
definită prin existența unei arhitecturi funerare, pe care o întâlnim, mai întâi, pe coastele
Portugaliei și ale Bretaniei, apoi în Spania de nord, în cea mai mare parte a Franței și a Belgiei,
în Renania, Irlanda, Anglia, Scandinavia și, în sfârșit, în Polonia, Sardinia și Corsica. Enormele
blocuri cioplite care formează aceste monumente se prezintă fie sub forma unor pietre ridicate
(menhiri), izolate sau aliniate în rânduri paralele, ca în Camac, fie sub forma unor mese de
piatră (dolmene), acoperite sau nu de pământ (tumulus), fie sub forma unor pietre verticale mai
mici dispuse în cerc, la distanțe egale, în jurul unei pietre mai mari: cromlehurile. Toate aveau o
funcție religioasă, dolmenele, tumulii și cairn-urile (sisteme de incinte ovale din pietre de formă
neregulată) adăpostind camere funerare rotunde sau dreptunghiulare care puteau primi până la
douăzeci de corpuri . Este deci prezența monumentelor megalitice în zona cuprinsă între
strâmtoarea Gibraltar și Vistula denotă, în același timp, aptitudinile populațiilor respective în
materie de transport și de ridicare a lor (marele menhir Locmariaquer, în Morbihan care este
astăzi distrus, avea 20 m în înălțime și cântărea 360 de tone), o organizare socială capabilă de a
mobiliza efective însemnate de oameni și unele motivații religioase (cultul morților, credința în
lumea de dincolo etc.), care, aplicate la un spațiu geografic foarte întins, definesc un fond de
mentalitate comun vorba de morminte colective care ar fi fost rezervate căpeteniilor, după cum s-
a crezut multă vreme, dar care, după cele mai recente cercetări ale arheologiei preistorice, ar fi
servit, cel puțin în anumite regiuni, la înhumarea împreună a populațiilor locale.
Istoricul J.-B. Duroselle preferă să vorbească de unitatea „ideii megalitice” remarcând:
„Nu este vorba, precizează acesta, nici de un popor, nici de o civilizație care ar fi avut peste tot
aceleași caractere, ci de o idee destul de puternică pentru a-i incita pe oamenii de acum 5.000
de ani, la mii de kilometri depărtare unii de alții, să-și cinstească morții și pe câțiva din zeii lor
într-un mod foarte asemănător, dacă nu identic”.
III
La răscrucea mileniilor III-II î. e. n., în Europa Occidentală și Centrală se afirmă
cunoașterea generalizată a metalurgiei aramei, și tot acum se impun, probabil în legătură cu
migrațiile intense, fenomene culturale complexe de largă difuzare. Epoca bronzului, care ocupă
în Europa un spațiu temporal de aproximativ douăsprezece secole, marchează o etapă decisivă în
evoluția continentului nostru. Bronzul târziu, care începe in Europa în secolele XIII-XII i. e. n.,
aduce o adevărată revoluție in modul de îngropare al morților. Incinerația ia locul înhumării.
Mortul este ars pe un rug, iar cenușa este strânsă într-o urnă.

5
 În momentul în care fierul își face apariția in Europa temperată, in secolele X-IX î. e. n.,
au apărut importante rupturi în modul de viață și în practicile culturale ale oamenilor din bronzul
târziu. Locuirile pe înălțimi sunt tot mai alese de către populațiile de agricultori-crescători de
animale.
Originară din îndepărtata Asie Mică, se pare din Armenia, unde și-a tăcut apariția în
mileniul al III-lea î. e. n., metalurgia fierului a cuprins toată Europa temperată între 1000 și 800
i. e. n., după ce a tranzitat multă vreme prin Egipt, apoi prin teritoriile controlate de hitiți și
filisteni și, în sfârșit, prin Creta și Grecia. La fel ca și trecerea de la neolitic la prima epocă a
metalelor, adoptarea noii tehnici s-a efectuat progresiv și nu printr-o revoluție bruscă, folosirea
fierului fiind limitată, într-o primă perioadă, la decorarea unor obiecte prețioase și la fabricarea
de lame de lance, cea a bronzului menținând-se până în epoca romană în Scandinavia, pe
litoralul atlantic și în nordul Rusiei.
Se știe că originea și natura entității indo-europene fac parte din marile enigme ale
istoriei. Ca popor constituit, strămoș comun al majorității etniilor care au prins rădăcini în
Europa, în Iran și pe subcontinentul indian, indo-europenii n-au lăsat nici texte scrise, nici
monumente susceptibile de a le fi atribuite cu certitudine. Existența lor se bazează deci, cel puțin
într-o primă perioadă, pe ipoteze, și acestea se sprijină pe paleontologia lingvistică (metodă care
constă în a atribui unui popor cunoașterea obiectelor și a existențelor a căror denumire se
regăsește în limbă), pe lingvistica comparată (care evidențiază concordanțele numeroase din
gramatica și vocabularul majorității limbilor europene și ale multor limbi din Asia) și pe
mitologia comparată, reprezentată, în special în Franța, prin lucrările lui Georges Dumezil.
Aceasta a arătat că baza concepțiilor religioase ale indo-europenilor era fondată pe repartiția
activităților divine și umane în trei funcții cosmice și sociale: suveranitate magică și religioasă,
activități războinice, activități de producție, cărora le corespund grupurile, ordinele, clasele sau
castele clericilor, războinicilor și muncitorilor manuali.
Ipoteza cea mai acreditată a proveninței primelor grupuri de indo-europeni avansată de
arheologia clasică este că ei sânt originari din Asia Centrală și din Rusia de sud, regiune în care
s-au dezvoltat începând cu mileniul al V–lea î. e. n., diversele nivele ale civilizației
„kurganelor” în care se găsesc urmele unei societăți patriarhale, dotată cu un sistem de clase și
organizată în mici unități tribale conduse de șefi puternici. Economia este predominant
păstorească, incluzând și agricultura, și folosirea calului. Habitatul asociază colibele

6
rectangulare, grupate în sate mici, vastelor edificii fortificate iar religia arată predominarea
cultului solar.
Tot după teoriile clasice, aceste populații seminomade s-ar fi deplasat, în cursul
mileniului al III-lea î. e. n., pe de o parte, in direcția Iranului și a Indiei, pe de altă parte, de la
est la vest, pe cea mai mare parte a continentului european, ducând cu ele tehnicile lor militare
(folosirea calului și a carului, armele de bronz, apoi de fier), structurile lor aristocratice și
practicile funerare și religioase.
Fie că este rezultatul unei cuceriri militare, fie că avem de-a face cu o pătrundere lentă a
civilizației neolitice, instalarea primilor indo-europeni în spațiul cuprins între Balcani, Marea
Baltică și litoralurile Mediteranei și ale Atlanticului nu este scutită de episoade ulterioare
implicând însușirea brutală a pământului de către noii veniți, aparținând și ei ramurii popoarelor
indo-europene. Vorbind despre celți, le cunoaștem existența și, în parte, istoria, nu numai după
izvoarele arheologice, lingvistice, epigrafice, toponimice etc., ci și după mențiunile făcute în
numeroasele texte grecești și latine, de la Polybios la Cezar, și de la Posidonius la Tacitus.
Știm că sânt reperabili începând cu epoca bronzului, la sfârșitul mileniului al III-lea î. e. n., în
zona situată în nordul Alpilor, între Boemia și Burgundia, acolo unde vor apărea mai târziu
primele manifestări ale civilizației Latene.
Unii arheologii estimează că originea îndepărtată a acestei ramuri occidentale a indo-
europenilor ar trebui căutată în purtătorii culturii tumulilor din epoca bronzului, întinsă de la
Rin până la pădurile Boemiei. Unitatea civilizației care caracterizează lumea celtică la apogeul ei
nu permite, în nici un caz, să se vorbească despre un „imperiu celtic”. În primul rând, din cauza
unei foarte mari discontinuități ce caracterizează implantarea populațiilor respective. Spațiul
celților secolelor IV-III î. e. n., poate fi comparat cu o țesătură în care firele sânt rare și la mare
distanță unele de altele, cu puternice nuclee tribale, între care se deplasează grupuri de
importanță și omogenitate inegale, atrase când și când într-un punct sau altul care li se oferă de
posibilitatea de a acapara teritorii sau prăzi. Față de marile „invazii germanice” din secolul al V-
lea î.e.n., provocate de presiunea nomazilor orientali, invaziile celtice se înrudesc, se pare, mai
curând cu cele ale jefuitorilor și aventurierilor scandinavi din Evul Mediu timpuriu. Migrarea
unui popor întreg, cu familii și cu bagaje, așa cum o descrie Cezar referindu-și la helveții din
secolul I î.e.n., nu este deloc specifică colonizării celtice, aceasta bazându-se cel mai adesea pe o
recrutare om cu om din surplusul de populație.

7
 Prin urmare, nu exista continuitate între principalele nuclee de populație celtă. Și nici
unitate de rasă, elementele care compun lumea celtică aparținând tot atât de bine raselor alpine și
dinarice brahiocefale, cât și rasei nordice doliocefale. Cât despre unitatea lingvistică, aceasta
este departe de a fi absolută. Într-adevăr, dacă limbile celtice fac parte din complexul indo-
european, ele se împart, după paleontolingvişti, în două grupe principale: grupul breton, căruia îi
aparțin celții continentali, și grupul goidelic care corespunde populațiilor celte care au emigrat
într-o perioadă relativ veche (sfârșitul neoliticului) în Marea Britanie și Irlanda.
Dacă există omogenitate între grupurile umane care formează lumea celtică, ea este de
ordin cultural și se aplică în special civilizației Latene. Născută la începutul secolului al V–lea
î.e.n. în Germania meridională și în Franța de Est prin fuziunea culturii Hallstatt cu elemente
împrumutate de la greci și etrusci, aceasta a câștigat treptat cea mai mare parte a teritoriilor
ocupate de celți.