Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți

Facultatea de Științe Reale, Economice și ale Mediului

Referat la disciplina universitară

Cultura și Civilizația Europeană

cu tema

Cultura literară clasicistă

Realizat:Răileanu Dina, st. gr. MI21Z

Verificat: Teo-Teodor Marşalcovschi, conf. univ., dr.

 Literatura franceză

Clasicismul este un curent literar- artistic ce apare în Franţa în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea întimpul domniei lui Ludovic al XIV-lea şi se dezvoltă în perioada dintre secolele
XVII-XVIII. Clasicismul pledează pentru valorificarea antichităţii şi este caracterizat, în
special, prin respectul pentru antichi -tate.Termenul “ clasicism” vine de la latinul
“clasicus”, ceea ce înseamnă – de prim rang, în care te poţi încrede, demn de urmat.Cuvîntul
“clasic” are mai multe accepţii. Se consideră clasice operele literareşi artistice care întrunesc
condiţiile perfecţiunii. În acest sens sînt clasici scriitorii şi artiştii a căror opera îşi păstrează
valoarea de-a lungul veacurilor. În altă accepţie “clasic” înseamnă ceea ce aparţine lumii şi
culturii antice greco-latine. Clasicismul este, astfel, un curent literar în operele căruia
raţiunea are rolul dominant şi care defineşte ansamblul culturii şi literaturii greco-latine prin
extensiuni antice. În aşa felideea de clasicism se contopeşete cu cea de antichitate.Este
necesar să menţionăm că nu există un element.
clasic pur şi că în majoritatea cazurilor “Clasicismul” este întrepătruns de “Romantism”.La
origine,“Clasicismul” se bazează numai pe judecata etică şi poate fi definit ca o mişcare
artistică şi literară care promovează ideile de armonie şi echilibru a fiinţei umane. Acesta
este caracterizat prin afirmarea sensului moral şi estetic al artei, prin conformarea faţă de
regulile clasice după modelul antichităţii greco-romane,prin îmbinarea frumosului cu binele
şi adevărul, utilului cu plăcutul, prin interesul pentru natura umană şi prin obiectivitatea
scriitorului.În formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade importante:
1.Perioada Renaşterii franceze ce cuprinde a II-a jum. a secolului al XVI-lea. Ideea generală
a esteticii clasiciste este cea a imitaşiilor antichităţii.
2. Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660 şi înlocuieşte importanţa primordială a imitaţiilor
cu primatul regulelor.Perioada 1636-1711 şi e remarcată prin apariţa satirelor lui
Boileau.Gruparea ideilor clasiciste şi transformarea lor într-o unitate de norme estetice
constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine,
Boileau,Molière, La Fontaine, La Bruyère.
Pornind de la imitaţia anticilor, este promovată o artă cu un scop moral, în centrul căreia se
află omul raţiunii şi al armoniei universale. Clasicismul reuneşte scriitorii care acceptă unele
legi comune, care au ca trăsături generale: claritatea, ordinea şi măsura. În Franţa principalii
reprezentanţi ai clasicismului sunt: Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin-
Molière, La Fontaine, Jean de la Bruyère, Boileau.
Alături de Jean Racine, Pierre Corneille ilustrează tragedia clasică franceză în mod strălucit,
fiind “deschizător de drumuri” în această direcţie. Corneille afirmă că:“Tragedia cere pentru
subiectul ei o acţiune măreaţă, extraordinară, serioas㔺i că “Izvorul trebuie căutat în istorie
sau legendă”. Corneille scrie capodopera sa “Cidul”. Cu “Cidul” apare adevăratul stil tragic.
Corneille rămîne, astfel, pictorul măreţiei şi nobleţei umane. Prin opera lui Racine şi
Corneille, tragedia s-a impus ca gen major în clasicismul modern.
Corneille a produs piese timp de aproape 40 de ani şi rămâne unul din cei mai productivi
autori dramatici francezi. E cazul să-i subliniem remarcabilă capacitate de înnoire. Dincolo
de celebritatea de mare autor tragic şi de faptul că a asigurat triumful tragicomediei prin Le
Cid , Corneille este şi creator comediei de caracter (înaintea lui Molière), al comediei eroice,
prefigurare a dramei romantice (înaintea lui Victor Hugo), şi chiar al unui composito
monstruoso : tragedia…-operetă (Agésilas).

Literatura germană

Reprezentantul major al iluminismului în literatura germană a fost Gotthold Ephraim

Lessing . El a depășit stricțile lui Gottsched, declarând în 1759, în Briefe, die neueste
Literatur betreffend, Nr. 17 („Scrisori referitoare la cea mai nouă literatură, nr. 17”),
„Nimeni nu va nega faptul că etapa germană datorează o mare parte din îmbunătățirea
timpurie a profesorului Gottsched. Eu sunt Nimeni! ” Lessing a fost cel care a devenit, prin
propria sa impresionantă piesă de teatru și scrieri teoretice pentru teatru, fondatorul literaturii
germane moderne. Destul de interesant, a îndemnat povestea lui Faust asupra
contemporanilor săi ca subiect deosebit de adecvat scenei germane.

Cu jocul lui Miss Sara Sampson (1755), Lessing a introdus și în scena germană un nou gen:
thebürgerliches Trauerspiel („tragedie burgheză”). Acesta a demonstrat că tragedia nu
trebuie să se limiteze la născut, așa cum a menținut Gottsched în interpretarea sa despre
poezia lui Aristotel . Lessing a reinterpretat pe Aristotel în Dramaturgia sa din
Hamburgische (1767–69;Dramaturgia din Hamburg ), afirmând că emoțiile cathartice de
milă și frică sunt resimțite de public și nu de figuri din dramă. Cu acest accent pe milă și pe
compasiune, Lessing l-a interpretat pe Aristotel în termeni de virtuți creștine de clasă
mijlocie și consacrate Shakespeare ca model de urmat pentru dramaturgii germani. Potrivit
lui Lessing, tragediile lui Shakespeare trezesc frica, milă și compasiune cu mai mult succes
decât dramele clasicismului francez. În Emilia Galotti (1772), principala sa „tragedie
burgheză”, Lessing a adaptat legenda romană din Virginia la setarea absolutismului din
secolul al XVIII-lea: un tată este forțat să-și ucidă propria fiică pentru a o proteja de
seducerea unui prinț absolutist. Această rechizitorie evidentă a unui sistem politic a scăpat de
publicul contemporan, dar i-a inspirat pe dramaturgii de mai târziu ai mișcării Sturm und
Drang („Furtuna și stresul”), care exalta natura și sentimentul uman și individualismul .

În Minna von Barnhelm (1767), cea mai de succes comedie a lui Lessing, se ocupă de
dragoste și onoare în Prusia din secolul al XVIII-lea. Piesa prezintă emanciparea
protagoniștilor din codul de onoare prusac și din convențiile societății ale căsătoriei.
Întrebarea ușoară, dar profundă a lui Lessing, a codurilor severe a făcut din jocul său prima
lucrare din literatura germană cu un conținut semnificativ contemporan.

Drama sa finală, cu versuri goale, Nathan der Weise (1779;Nathan Înțeleptul ), este
reprezentativ pentru Iluminare. Situat în Ierusalimul din secolul al XII-lea în timpul
cruciadelor, piesa tratează toleranța religioasă. Conflictele dramatice sunt orientate către
conflictele celor trei religii implicate - iudaismul, creștinismul și islamul - și se împletesc în
dragostea unui templier cavaler pentru fiica lui Nathan, evreul înțelept care întruchipează
idealul umanității. La baza piesei se află pilda inelului pe care Nathan îl oferă ca răspuns la
întrebarea care dintre cele trei religii este adevărata. Un tată are unul prețios sună, ci trei fii
pe care îi iubește în egală măsură. Pentru a evita să favorizeze un fiu, el obține două copii
identice ale inelului, dar numai inelul „autentic” are puterea de a-l face pe posesorul său iubit
de Dumnezeu și de oameni. Frații sunt sfătuiți să demonstreze prin acțiunile lor care dintre
cei trei au primit inelul original. Pilda implică faptul că creștinii, evreii și musulmanii sunt
implicați ca cei trei frați într-o competiție care să demonstreze prin conduită etică - mai
degrabă decât prin prejudecăți , război și bâjbâind dogma - adevărul religiilor lor. Cu această
piesă Lessing a fost cu mult înaintea timpului său, nu numai în ceea ce privește toleranța
religioasă, ci și în subversiunea sa dramatică a unuia dintre stereotipuride antisemitism
religios european: evreul rău și frumoasa lui fiică. Utilizarea lui Lessing de un evreu înțelept
a fost un tribut adus prietenului său Moses Mendelssohn , un filosof care a fost figura
centrală a emancipației evreilor germani.

Nathan der Weise arată că Lessing a fost implicat într-una din dezbaterile teologice centrale
despre revelația religioasă din Germania secolului al XVIII-lea, dezbatere în care nu a cedat
nici ortodoxiei, nici raționalismului superficial. Piesa a fost concepută pentru prima dată ca o
declarație religioasă care se opune ortodoxiei protestante, mai degrabă decât ca o piesă de
teatru, dar cenzura care amenința să reducă mult timp îndrăgita polemică a lui Lessing
împotriva teologilor protestatici dogmatici l-a încurajat să-l facă o dramă puternică. Nu se
aștepta niciodată să fie pusă în scenă.

În concluzie pot sa afirm ca Alături de Jean Racine, Pierre Corneille ilustrează

tragedia clasică franceză în mod strălucit, fiind “deschizător de drumuri” în această
direcţie iar cu jocul lui Miss Sara Sampson (1755), Lessing a introdus și în scena
germană un nou gen: thebürgerliches Trauerspiel („tragedie burgheză”).