1

INTRODUCERE
Naturfilozofia sau filozofia naturii a fost etapa cea mai superioară de dezvoltare a filozofiei din
Epoca Renaşterii. Începînd cu secolul al XV-lea se constituie o nouă concepţie 
despre ştiinţă. Ştiinţa nu mai este concepută ca o sumă de cunoştinţe absolute, date odată pentru
totdeauna şi transmise invariabil din generaţie in generaţie (concepţia Evului mediu), ci devine un sistem
de cunoştinţe dobindite prin observaţie, experienţă şi calcul. Se produce o adevărată revoluţie
intelectuală. Au loc un şir de mari descoperiri ştiinţifice: Medicul Andrй Vйsale intemeiază anatomia
omului, Michele Servet a descoperit circulaţia singelui, Nicolae Copernic a demonstrat sfericitatea
Pămintului, rotaţia lui in jurul axei sale, revoluţiile planetelor in jurul Soarelui, care se găseşte in centrul
sistemului nostru planetar. Galileo Galilei a demonstrat pe cale experimentală veridicitatea teoriilor lui
Copernic şi a stabilit legile gravităţii universale. Iohan Kepler a demonstrat că orbita corpurilor cereşti
este o elipsă şi a calculat timpul evoluţiilor lor.Necătind la faptul că de la mijlocul sec. al XVI-lea inchiziţia
işi restabileşte vremelnic controlul asupra activităţii ştiinţifice (sunt arşi pe rug M. Servet şi J. Bruno, este
persecutat G. Galilei etc.), aceste descoperiri au constituit baza dezvoltării de mai departe a
ştiinţei experimentale. Pe la mijlocul sec. al XVI-lea tradiţia umanistă şi neoplatonismul şcolii lui
Ficio cu ideile lor antropocentrice se epuizează şi locul lor il ocupă filozofia naturii
(naturfilozofia). 
Filozofia naturii se deosebeşte atit prin obiectul de studiu, cit şi prin metodele de abordare
a diferitelor probleme filozofice. Inşişi ginditorii se numesc “filozofi naturali”, subliniind astfel
că ei precaută atit Cosmosul, cit şi omul de pe poziţiile naturii autonome, independent de tradiţia
teologică şi scolastică. 

Giordano Bruno

Giordano Bruno a fost un teolog şi filosof umanist italian din epoca Renaşterii. Deşi
călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A sfârşit condamnat
de Inchiziţie şi ars pe rug, dar astăzi este considerat un simbol al libertăţii de gândire.
  Giordano Bruno (1548, Nola, lângă Neapole –17.02.1600, Roma)  a fost un filozof,
astronom, matematician şi ocultist italian, ale cărui teorii anticipează ştiinţa modernă. Cele mai
importante dintre ele sunt teoria universului infinit şi teoria multiplicităţii lumilor, prin care el
respingea astronomia tradiţională geocentrică şi, intuitiv, depăşea şi teoria heliocentrică a lui
Copernic, potrivit căreia universul era finit.
Dar Giordano Bruno este celebru şi pentru sfârșitul său tragic, ars pe rug, din cauza
încăpăţânării cu care şi-a susţinut ideile neortodoxe, într-o vreme în care atât Biserica
Romano-Catolică, cât şi Bisericile Reformate afirmau cu şi mai multă forţă principiile rigide
aristotelice şi scolastice, în bătălia pe care o duceau pentru evanghelizarea Europei.

TINEREŢEA
Bruno a fost fiul unui mercenar. A primit numele Filippo la botez, iar mai târziu a fost
supranumit Il Nolano (în italiană, cel din Nola), după oraşul său natal. În 1562 a plecat la Napoli,
pentru a studia ştiinţele umaniste, logica şi dialectica (argumentaţia).
A fost impresionat de lecturile din G.V. de Colle, cunoscut pentru aplecarea sa
către averroism(gândirea multor filozofi creştini apuseni, care se inspirau din filozofia lui
Aristotel, aşa cum fusese ea popularizată de către filozoful musulman Averroes) şi pentru
1
 2

interpretările proprii date instrumentelor de memorare şi artelor memoriei (opere

mnemotehnice). În 1565 a intrat în ordinul călugărilor dominicani, la mănăstirea San Domenico
Maggiore din Napoli, luându-şi numele Giordano.
Din cauza atitudinilor sale neortodoxe, destul de curând a început să fie bănuit de erezie.
Totuşi, în 1572 a fost hirotonisit preot, fiind trimis în acelaşi an înapoi la mănăstirea din Napoli
ca să-şi continue studiile de teologie. În iulie 1575 şi-a terminat studiile, dar a devenit din ce în
ce mai iritat de subtilităţile teologice.
A citit astfel două comentarii interzise ale lui Erasmus şi a vorbit liber despre erezia
ariană, care nega  divinitatea lui Iisus. În consecinţă, a fost acuzat de erezie, împotriva lui
pregătindu-se un proces condus de mai-marele regional al ordinului, aşa că a fugit la Roma în
februarie 1576. Acolo a fost acuzat pe nedrept de crimă. A început astfel un al doilea proces de
excomunicare, iar în aprilie 1576 a fugit iar.
A abandonat ordinul dominican şi, după ce a pribegit un timp prin nordul Italiei, în 1578
s-a dus la Geneva, câştigându-şi traiul din corectura de carte. S-a convertit apoi la calvinism,
însă, după ce a publicat un pamflet la adresa unui profesor calvinist, a descoperit că Biserica
Reformată era cel puţin la fel de intolerantă ca şi cea catolică. A fost arestat, excomunicat, apoi
reabilitat după ce a retractat şi, în sfârşit, i s-a permis să părăsească oraşul. S-a stabilit în Franţa,
mai întâi la Toulouse – unde a încercat în van să primească o absolvire din partea Bisericii
Romano-Catolice, fiind însă numit profesor de filozofie – iar apoi la Paris, în 1581. Acolo,
Bruno a găsit un loc minunat unde să lucreze şi să predea.

Idei filosofice a lui Giordano Bruno(1548 . 1600)  cel mai mare ginditor al epocii renasterii.
Filosofia lui Bruno constituie un panteism de tendinte materialista siateista. Idea
centrala a invataturii lui Bruno este idea infinitatii lumii, Bruno considera ca lumea este infinita
in spatiu si ca numar .Dupa Bruno numarullumelor care exista dincolo de lumea pe care noi
vedem este infinit deoarece esteinfinit. Bruno face concluzia ca aceste lumi sunt populate cu
fiinte intelegibele.insa necatind la faptul ca spatiul este infinit, universul este unul deoarece
Dumnezeu este unul. Universul este unul ca si Dumnezeu deoarece Dumenezeueste chiar
substanta, dumnezeu se afla in inima lumii si nu dincolo de ea cumconsidera teologia
scolastica. Dumnezeu este si substanta lumii dar si cauza principiul forta premordiala care
insufleteste aceasta substanta miscind-o din interior. Aceste idei a le lui Bruno sunt expuse in
lucrarea despre infinit univers silumi (1585), care caracterizeaza invatatura sa ca conceptie
panteista despre lume.

În epoca renasterii un nou inteles al naturii il gasim in ideiile filosofice a lui Nicolae
Copernic (1473 . 1543).
Copernic este considerat intemeitorul sistemuluiheleiocentric al lumii. Teoria sa despre
miscarea de rotatie a pamintului in jurulaxei sale si a soarelui a inlocuit vechiul sistem geocentric
grec, conform acestora pamintul este nemiscat, situat in centrul universului si in jurul lui se
roteste boltacereasca. In principala lucrare Despre miscarile de roatie de a sferelor ceresti. Carea
fost publicata numai dupa moarte 1543. Sistemul teleocentric capata oconcretizare astronomica
si matematica.
 Ideiile principale ale ideilor lui Copernic sunt:
 Pamintul nu este centrul nemiscat al lumii vizibile si forma pamintului este sferica.
 Pamintul se roteste in jurul soarelui care la rindul sau ocupa locul central in lume.
2
 3

 Pamintul se roteste in jurul axei sale prin care se explica alternarea zilei si a noptii.
A demonstrat pentru prima data ca luna se invirte in jurul pamintului fiind un satelit al
lui. Astfel teoria heliocentrica a lui Copernic a insemnat o revolutie incunoasterea stiintifica
lumii schimbind punctul de referinta al omului in raport cuuniversul.In acelasi timp teoria a
demonstrat ca uneori simturile il inseala pe omcind ii arata ca pamintul este nemiscat.
Nicolaus Copernic s-a născut la 19 februarie 1473, în oraşul Torun, aflat astăzi în
Polonia. Astronom şi cosmolog, matematician şi economist, preot şi prelat catolic, a dezvoltat
teoria heliocentrică a sistemului solar. Aflaţi mai multe citind această biografie a lui Copernic.
Copernic provenea dintr-o familie de comercianţi şi înalţi funcţionari administrativi de
etnie germană. După patru ani de studiu la Universitatea din Cracovia, pleacă în 1496 în Italia,
unde în 1497 începe să studieze medicina şi dreptul canonic la Universitatea din Bologna,
aprofundând şi studiul literaturii clasice.
În Italia a citit despre ideea filozofului grec Aristarh din Samos, care, cu mai bine de un
mileniu şi jumătate înainte, afirmase că Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui,
iar nu invers, aşa cum susţinea opinia comună la acea vreme. În acest timp locuieşte în casa
matematicianului Domenico Maria de Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolemeu,
şi începe să se intereseze de astronomie şi geografie.
După terminarea studiilor în 1500, Copernic ţine prelegeri de astronomie la Roma şi în
anul următor este acceptat să studieze medicina la renumita Universitate din Padova. În anul
1503 i se acordă în Ferrara titlul de doctor în drept canonic, după care se întoarce în Polonia.
Între anii 1503 şi 1510, Copernic locuieşte în palatul episcopal al unchiului său în
Lidzbark Warminski, ajutându-l la administraţia diocezei. În acest timp redactează un scurt tratat
de astronomie, "De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus", care
va fi publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.
În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja „Comentariolus”, o
descriere a modelului heliocentric al sistemului solar, manuscrisul fiind însă destinat numai
apropiaţilor.
  În acelaşi an începe să lucreze la opera sa fundamentală, "De Revolutionibus Orbium
Coelestium" ("Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti"), pe care o termină în 1530.
Lucrarea va fi publicată abia în anul 1543, cu puţin înainte de moarte, Copernic fiind conştient
de contradicţiile cuprinse faţă de doctrina oficială a Bisericii Catolice.
În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică, deja susţinută de filosofii
pitagoreici, şi descrie cele trei tipuri de mişcări ale Pământului: în jurul axei (rotaţie), în jurul
soarelui (revoluţie) şi în raport cu planul eliptic, menţinând teza aristotelo-ptolemeică asupra
universului finit delimitat pe cer de stelele fixe.
Între 1543 şi 1600 puţini au fost adepţii sistemului copernician, cei mai renumiţi fiind
Galileo Galilei şi Johannes Kepler. Abia după sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu apariţia
lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicii cereşti, sistemul copernician a fost admis de
majoritatea gânditorilor europeni. Teoriile lui Nicolaus Copernic, expuse în lucrarea “De
Revolutionibus Orbium Coelestium”, au fost condamnate oficial de Papa Paul V, în anul 1616.

Mormântul său, descoperit abia în 2005

Mormântul lui Copernic a fost descoperit abia în anul 2005. Arheologii polonezi au găsit
3
 4

rămăşiţele unui bărbat în vârstă de 70 de ani, presupus a fi Nicolaus Copernic, într-un mormânt
din apropierea Altarului Sfintei Cruci din Catedrala gotică Frombrock,. Analizele detaliate au
evidenţiat faptul că osemintele descoperite aparţin celui considerat părintele astronomiei
moderne.
Oamenii de ştiinţă au comparat mostrele de păr descoperite pe osemintele din Frombrock
cu două şuviţe de păr din volumul Calendarium Romanum Magnum, scris de Johannes Stoeffler
în anul 1518, carte aflată pentru mult timp în proprietatea lui Nicolaus Copernic. Spre
surprinderea întregii echipe, cele două şuviţe de păr din carte prezentau o secvenţă genetică
identică cu genomul extras din dintele şi firele de păr aflate în mormântul din Frombrock, ceea
ce denotă că persoana înhumată în acel mormânt este, într-adevăr, Nicolaus Copernic.

Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642) a fost fizician,

matematician, astronom şi filozof italian care a jucat un rol important în Revoluţia Ştiinţifică.
Întreaga sa carieră a dus la îmbunătăţirea telescoapelor şi observaţiilor astronomice realizate
astfel.
Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaţionale moderne” sau  „părintele
ştiinţei moderne”. Stephen Hawking a spus că: „Galileo, poate mai mult decât orice altă
persoană, a fost responsabil pentru naşterea ştiinţei moderne.”
Contribuţiile sale la astronomia observaţională includ confirmarea prin telescop a fazelor
planetei Venus, descoperirea celor mai mari 4 sateliţi ai lui Jupiter şi observarea şi analiza
petelor solare. Galileo a contribuit şi în ştiinţa aplicată şi în tehnologie, îmbunătăţind tehnica de
construcţie a busolelor.
Galileo s-a născut la Pisa, în actuala Italie, fiind primul dintre cei şase copii ai lui
Vincenzo Galilei şi ai soţiei sale, Giulia Ammannati.
Educaţia a primit-o la Mănăstirea Camaldolese de la Vallombrosa, aproape de Florenţa.
Deşi a luat în serios posibilitatea de a deveni preot, s-a înscris la Universitatea din Pisa să
studieze medicina la îndemnurile tatălui său. Nu încheie însă aceste studii, apucându-se în
schimb de cursurile de matematică. 
Tatăl său moare în 1591, iar Galileo îl ia în grijă pe fratele său mai mic Michelagnolo. În
1592, se mută la Universitatea din Padova, unde predă geometrie, mecanică şi astronomie până
în 1610 (în această perioadă, Galileo face descoperiri semnificative în astronomie, astrologie,
cinematica mişcării, rezistenţa materialelor şi aduce îmbunătăţiri telescopului). Pe la 1593,
Galileo a construit un termometru, folosind dilataţia şi contracţia aerului.  
Între 1595–1598, el a proiectat şi îmbunătăţit o busolă geometrică şi militară. Reprezenta
o metodă nouă şi sigură de înălţare precisă a tunurilor, o cale de a calcula rapid încărcătura de
praf de puşcă necesară pentru ghiulelele de diferite dimensiuni şi din diferite materiale, permitea
construcţia oricărui poligon regulat, calculul ariei oricărui poligon sau sector de cerc, şi diferite
alte calcule.
Totodată, tatăl lui Galileo (muzician de profesie) făcuse experimente prin care a stabilit
poate cea mai veche relaţie neliniară cunoscută în fizică: pentru o coardă întinsă, înălţimea
sunetului este proporţională cu rădăcina pătrată a tensiunii (împărţirea unei coarde într-un număr
întreg produce o scară armonică). Puţină matematică legase de multă vreme muzica de fizică, iar
tânărul Galileo a văzut cum observaţiile tatălui său au dezvoltat această tradiţie.
Galileo este poate primul om care a afirmat răspicat că legile naturii sunt matematice.
Deşi avea foarte multă credinţă, rezultatele experimentale şi interpretarea lor au dus la
4
 5

respingerea supunerii oarbe faţă de dogmele Bisericii, în chestiuni ştiinţifice. Aceasta a ajutat la
separarea filozofiei de religie, fiind un progres semnificativ al gândirii umane.

Galileo era adesea dispus să-şi schimbe opiniile în conformitate cu observaţiile, stabilind chiar şi
standarde de lungime şi timp, astfel încât să îşi execute corect experimentele. 
A înţeles în scurt timp ideea de parabolă, aplicând-o în cercetările sale, afirmând că
parabola este traiectoria teoretică ideală a unui proiectil uniform accelerat în absenţa frecării şi a
altor perturbaţii. 
A acceptat că există limitări ale valorii de adevăr ale acestei teorii, recunoscând că datele
sale experimentale nu vor fi în acord cu nicio formă matematică sau teoretică din cauza
impreciziei măsurării, imposibilităţii eliminării frecării şi a altor factori.
Galilei a fost unul dintre primii europeni care au observat petele solare (le observase şi
Kepler în 1607), reinterpretând şi o observare a unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare,
care fusese atribuită unei treceri a lui Mercur. Datorită trecerilor lor periodice confirmau şi ideea
că Soarele se roteşte, oferind un puternic contraargument pentru sistemul ptolemeic şi cel
geoheliocentric al lui Tycho Brahe.
A fost primul care a vorbit despre munţii lunari şi despre craterele de pe Lună, a căror
existenţă a dedus-o din luminile şi umbrele de pe suprafaţa Lunii şi a reuşit chiar şi o estimare a
înălţimii munţilor, ceea ce l-a condus la concluzia că Luna nu este o sferă perfectă, aşa cum
susţinea Aristotel.
În 1608 Galilei a realizat un telescop cu factorul de mărire 3x după planurile concepute
de Hans Lippershey, iar în 1609 el a realizat şi altele, cu măriri de până la 30x. A putut vedea
astfel imagini mărite pe Pământ – era ceea ce se numeşte astăzi telescop terestru, sau lunetă. La
25 august 1609  inaugurează primul telescop (gr. tele=departe şi skopein=a privi) în faţa dogilor
veneţieni, acestea devenind o afacere profitabilă. Le putea vinde negustorilor care le găseau utile
atât pe mare, cât şi ca marfă comercială. Şi-a publicat primele observaţii astronomice telescopice
în martie 1610 într-un scurt tratat intitulat ”Sidereus Nuncius” (Mesager înstelat).
Tot în 1610, Galileo publică o lucrare asupra sateliţilor lui Jupiter, folosindu-şi
observaţiile ca argument în favoarea teoriei copernicane heliocentrice a Universului. În anul
următor, a vizitat Roma pentru a-şi prezenta telescopul la Collegio Romano. În timpul şederii la
Roma a devenit membru al Accademia dei Lincei.
La 7 ianuarie 1610, Galileo a observat cu telescopul său modificările a  „trei stele fixe”,
toate apropiate de Jupiter, aflate pe o linie dreaptă cu acesta. Din calcule şi observaţii a
concluzionat că ele toate se roteau în jurul lui Jupiter. Descoperise astfel trei dintre cei mai mari
patru sateliţi naturali ai lui Jupiter: Io, Europa şi Callisto, iar pe al patrulea, Ganymede, avea să îl
descopere la 13 ianuarie. Observaţiile sale au fost confirmate de observatorul lui Christopher
Clavius, iar în 1611 a fost primit ca un erou la sosirea în Roma. De-a lungul următoarelor 18 luni
el a obţinut nişte estimări remarcabil de exacte pentru perioadele acelea.
Observarea fazelor lui Venus în septembrie 1610, care erau similare cu cele ale Lunii, au
făcut din nou ca modelul ptolemeic să devină neviabil. Opoziţia faţă de teoria heliocentrică
susţinută de Galileo a crescut în 1612, prin descoperirea Căii Lactee (considerată anterior a fi o
nebuloasă), găsind că este o multitudine de stele strânse atât de aproape unele de altele încât de
pe Pământ ele par a fi nişte nori. Tot în 1612 observă şi planeta Neptun, dar ea apare în caietele
sale ca una dintre multe alte stele îndepărtate şi slabe.
În 1614, Galileo este acuzat de erezie şi este nevoit să meargă la Roma pentru a se apăra
5
 6

în 1616, dar primeşte un avertisment oficial din partea Cardinalului Roberto Bellarmino să nu
mai susţină sau să predea astronomia copernicană. Cu toate acestea Galileo nu se opreşte din
cercetări şi observă în 1616 şi planeta Saturn.

Prin teoria lansată în 1616 privind mareele, considera că oferă dovada fizică necesară
mişcării Pământului. Pentru Galileo, mareele erau cauzate de împingerea apei mărilor înainte şi
înapoi pe măsură ce Pământul accelerează sau frânează din cauza rotaţiei în jurul axei sale şi a
revoluţiei în jurul Soarelui. Dacă teoria ar fi fost corectă, am fi avut un singur flux pe zi, dar se
ştia că există două fluxuri pe zi, la aproximativ 12 ore distanţă. Galileo a explicat această
anomalie ca fiind rezultatul mai multor cauze secundare, dar a acceptat această teorie fără critică
din dorinţa de a avea o dovadă fizică a mişcării Pământului. O teorie fizică completă a mareelor
a fost disponibilă, însă, doar după Newton.
Galileo a spus despre ideea contemporanului său Johannes Kepler, cum că Luna cauzează
mareele, că este o ficţiune inutilă. Galileo a refuzat să accepte şi orbitele eliptice ale planetelor
din teoria lui Kepler, considerând cercul ca fiind forma „perfectă” a orbitelor planetare.
Galileo a spus că stelele sunt nişte sori aflaţi la diverse distanţe faţă de Pământ. Stelele
mai strălucitoare erau sori mai apropiaţi, iar cele mai slabe erau sori mai îndepărtaţi. A calculat
că stelele se află la distanţe de la câteva sute de ani lumină (A.L.), până la peste 2.000 de distanţe
solare pentru stelele greu vizibile cu ochiul liber, cele vizibile doar cu telescopul fiind şi mai
departe. A putut astfel contrazice argumentele copernicane că stelele îndepărtate sunt o
absurditate.
Prin publicarea lucrării „Il Saggiatore” în 1623 a dat o posibilă explicaţie privind natura
cometelor, scriind că: „Filozofia este scrisă în această mare carte, universul ... este scris în limba
matematicii, iar personajele sunt triunghiuri, cercuri şi alte figuri geometrice; ... ”. El nu a oferit
o teorie proprie a naturii cometelor, ci doar a prezentat unele presupuneri despre care acum se
ştie că sunt greşite.
1624 reprezintă anul în care a perfecţionat un microscop pentru observarea insectelor .
Ilustraţiile cu insecte realizate folosind unul dintre microscoapele lui Galileo au fost publicate în
1625 şi par a fi prima documentare a utilizării unui microscop.
În 1632 publică la Florenţa „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”.
În luna octombrie a acelui an însă, Galilei a fost judecat de un tribunal laic, judecată în urma
căreia a fost excomunicat şi condamnat la închisoare pe viaţă. Cu toate acestea, în urma unui
proces papal Galileo a fost pus sub arest la domiciliu şi mişcările sale au fost restricţionate de
Papă. După 1634 a stat în casa sa de la ţară din Arcetri, lângă Florenţa.
A orbit complet în 1638, fiind bolnav şi de hernie şi insomnie, astfel că i s-a permis să
călătorească la Florenţa pentru consultaţii medicale. În acest ultim an, orb complet, el a proiectat
un regulator pentru un ceas cu pendul. Primul ceas cu pendul complet operaţional a fost realizat
de Christiaan Huygens în anii 1650. Galilei a creat schiţe ale diverselor invenţii, cum ar fi o
combinaţie dintre o lumânare şi o oglindă pentru a reflecta lumina într-o clădire, un culegător
automat de roşii, un pieptene de buzunar care funcţiona şi ca tacâm, cât şi ceea ce pare a fi un pix
cu bilă. Tot atunci Galileo a descris o metodă experimentală de măsurare a vitezei luminii, însă
experimentul nu i-a ieşit şi pe distanţe mai mici de o milă.
A continuat să primească oaspeţi până în 1642, când a murit la 77 de ani, după ce a
suferit de febră şi palpitaţii. Mormântul său se află în bazilica "Santa Croce" din Florenţa.
Lucrările şi experimentele sale în ce priveşte mişcarea corpurilor, împreună cu cele ale lui
6
 7

Kepler şi René Descartes, au fost precursoarele mecanicii clasice dezvoltate de Sir Isaac Newton.
Chiar şi principiul de inerţie al lui Galileo care spunea: „Un corp care se mişcă pe o
suprafaţă netedă va continua în aceeaşi direcţie cu viteză constantă dacă nu este perturbat”,  va fi
încorporat în legile lui Newton (prima lege).

Se spune că Galileo ar fi dat drumul la bile din acelaşi material, dar de mase diferite din
Turnul Înclinat de la Pisa pentru a demonstra că durata căderii este independentă de masa
acestora (fapt dovedit în zilele noastre), contrazicând învăţăturile lui Aristotel cum că obiectele
mai grele cad mai repede decât cele uşoare, direct proporţional cu greutatea lor. 
Galileo a pus bazele relativităţii, spunând că legile fizicii sunt aceleaşi în orice sistem în
mişcare rectilinie uniformă, indiferent de viteza sau direcţia sa. Deci, nu există mişcare absolută
şi nici repaus absolut. Acest principiu a reprezentat baza legilor mişcării ale lui Newton şi joacă
un rol central în teoria relativităţii restrânse a lui Einstein. 
Contribuţia sa apare şi în matematică, unde produce o lucrare originală şi chiar
profetică: „Paradoxul lui Galileo”, în care arată că există tot atâtea pătrate perfecte câte numere
întregi sunt, deşi majoritatea numerelor nu sunt pătrate perfecte. Asemenea aparente contradicţii
au fost explicate după 250 de ani în lucrările lui Georg Cantor.
Conform legendelor populare, după ce a retractat teoria că Pământul se mişcă în jurul
Soarelui, Galileo ar fi murmurat celebra frază: „Şi totuşi, se mişcă!” (Eppur si muove!), dar nu
există dovezi în acest sens.
La sute de ani de la moartea sa, Papa Benedict al XIV-lea, Papa Ioan Paul al II-lea şi
Papa Benedict al XVI-lea şi-au exprimat regretul pentru modul în care Biserica a acţionat faţă de
el, iar în 2008 i s-a ridicat o statuie în cadrul Bisericii de la Vatican.

Bibliografie:
1) ”Universul” de Vasile Ureche, editura Dacia 1982
2) ”Astronomie” de Tit Tihon, Sorin Trocaru, Petricã Crãciun, Ioan Adam, Niculae Dobrescu,
Anamia Gireadã, editura Alfa C.C.D 2009
3) ”Astronomia pentru toţi” de Magda Stavinschi, Mircea Rusu, Erika Lucia Suhay, Elisabeta
Ana Naghi, Teşilueanu Ovidiu editura Hatline 2010
4) Wikipedia