Universul poeziei bacoviene

Acest univers al poeziei este inclus în volumele “Plumb” 1916, “Scânteie galbene” 1926,
“Comedii în fond” 1936, Stanţe burgheze” 1946 şi “Poezii” 1956. Urmărind opera lui
Bacovia vom constata că avem de a face cu o operă autentică şi originală. El mărturisea
“mi-a plăcut în artă să urmăresc o problemă. Deşi am citit în tinereţe Rebo Baudelaire şi
alţii n-am simţit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă vârstă. Noi trebuie să
ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu paraziţi sau
maimuţe”. Totuşi Bacovia va recunoaşte influenţa lui Baudelaire, Rollinaţ, Urlaine şi
Edgar Allan Poe în versurile unor poezii ca “Sonet” sau “Finiş”. Aceşti poeţi îl
influenţează prin gustul pentru oribil, nevroze, iubirea morbidă, culoarea şi sunetul care
creează sugestia. Din literatura română Bacovia este prevestit de Ion Păun Pincio şi
Macedonski prin motivul ploilor, al nopţilor, al corbilor, prin folosirea instrumentelor
muzicale şi predilecţia pentru imagini muzicale. Bacovia aduce o tonalitate nouă în lirica
românească. În poezia lui domină cerul de plumb apăsător, orizontul închis, străbătut de
corbi, abatoare, ospicii, toamna galbenă,macabrul.

George Bacovia se situeaza intre doua momente ale istoriei literare romanesti; ilustrand,
de fapt, “devenirea istorica a curentului simbolist’’ spre formule lirice intermediare
impresioniste si expresionist-moderniste. “…prin formatie, G. Bacovia isi depaseste
epoca, apartinand poeziei romane moderne ca unul dintre marii precursori.’’ (N.
Manolescu, Tema IV)
Receptarea critica a volumului ‘’Plumb’’ penduleaza intre evocarea “atmosferei” specifice
poeziei, cu accent asupra efectelor psihologice si senzoriale, ceea ce pledeaza pentru
‘’sinceritatea’’ pactului (E. Lovinescu considera ca poezia bacoviana este un refuz al
estetismului si al intelectualismului prin cultul starii sufletesti “elementare’’) si izolarea
elementelor de conventie estetica, de artificiu si teatralitate a recuzitei simboliste.
(Calinescu)
Receptarile critice ulterioare depasesc viziunea lovinesciana a elementaritatii si
animalitatii, ca si pe aceea calinesciana a artificiului.

Ion Negoitescu,in “Istoria literaturii romane’’ afirma ca :’’Poezia bacoviana […] apartine
expresiilor celor mai specifice ale simbolismului. In tehnica sa se rezolva cu mijloace pe
care scoala simbolista i le-a oferit, acea suma a sugestiilor care vin din muzica, din
culoarea irizata in jocul luminii, din confuzia inconstientului, date ale marii picturi
impresioniste, carora apoi temperamentul poetului le-a adaugat aura fanatica a
destinului sau, sarcasmul si mania decrepita, funebrul aer damnat.’’ .
Tudor Vianu descopera in poezia lui Bacovia ca dominanta structura simbolista a
procedeelor artistice: muzicalitatea discursului prin obsesiva intrebuintare a refrenului,
stilizarea unor impresii imediate, abundenta de imagini decorative, recursul la epitetul
neologistic, conventional, general, de factura livresca. Acestei maniere simboliste din
prima faza a creatiei sale, cand poetul se dovedea “mai estet, mai livresc, mai
dependent de modele”, T. Vianu ii opune “aspiratia spre denotatie si tranzitivitate”,
manifestata prin tendinta de a nota “senzatia sa nemijlocita, ingenua si dureroasa.” ( T.
Vianu, “Scriitori romani”, vol III )
In monografia “G.Bacovia”, criticul literar Mihail Petroveanu se refera la tragismul de
sens absurd al poeziei bacoviene, apropiind-o de literatura existentialistilor occidentali:
“Cu Bacovia, ca si cu Beckett sau Kafka, ne mentinem in limitele lumii cunoscute,
cotidiene. Caracterul nou, straniu, provine din suprasolicitarea realului, din dilatarea
pana la gradul de halucinatie tocmai a trasaturilor proprii zonei celei mai familiare, mai
banale, mai triviale chiar, daca ne gandim la Beckett.” Bacovia,este omul “prozei” de
fiecare zi, lipsit de iluzii, care inspira o poezie lucida pana la sarcasm, ceea ce
presupune o “banalizare” sau o “degradare” a tragismului bacovian.

Ceea ce se observa numaidecat la BACOVIA este spiritul decadent al unei sensibilitati,

in linii esentiale, eminesciene. Dionis, sufleteste, e un primitiv sanatos si mizeria lui e
relativa: o natura in ruina, dar nu in dezagregare. Izbitoare sunt mai degraba vitalitatea,
germinatia colosala. Casa lui Dionis se afla in mijlocul unei gradini pustii, cu zaplazurile
naruite, in care lobodele si buruienile au crescut in uriase tufe negre. Pe streasina
putreda de sindrila muschiul straluceste in lumina lunii, prin treptele de la intrare a
razbatut iarba. La BACOVIA dimpotriva, natura este expresia unei dezorganizari
sufletesti, a unei nevroze. El are predilectie pentru tristetile autumnale, cu case "ce
stau daramate" si mansarde igrasioase, cu parcul "mancat de cancer si ftizie". E o
natura in descompunere, atinsa de o moarte lenta si inexorabila. Pe Dionis natura il
protejeaza, el nu i se opune, ci o prelungeste, parand el insusi un element al naturii. La
BACOVIA natura e ostila, apasatoare ca o inchisoare: "Case de fier in case de zid, / Si
portile grele se-nchid". Saracacios, insa nu sordid, e si interiorul eminescian, intr-o
neoranduiala care e a naturii insasi. Colbul se aduna in straturi groase, paianjenii au
umplut ungherele cu matasa lor, prin carti "umbla soarecii furis", iar plosnitele roiesc
nesuparate pe pereti. Odaia lui BACOVIA e rece si neprimitoare, prin colturi "dorm
umbre negre", faclia tremura in oglinda, tablourile de pe pereti atarna strambe si triste.
Nici prezenta iubitei nu face sa para plina desarta casa, ca la Eminescu: "Odaia mea
ma inspaimanta. / Aici n-ar sta nici o iubita". La Eminescu, iubirea este o expresie
fireasca a instinctului, fara mari complicari, si de aceea sanatoasa. BACOVIA trece si
el zadarnic pe sub ferestre sau bate in geamul stins, dar el cere iubitei, care canta la
clavir muzica funebra, un vals indoliat: "Hai sa valsam, iubito, prin salon / Dupa al
toamnei bocet mortuar" sau vrea sa inece in parfumuri si in roze o banuiala de
putrefactie: "Toarna pe covor parfume tari / Adu roze pe tine sa le pun; / Sunt cativa
morti in oras, iubito, / Si-ncet cadavrele se descompun". El nu are numai obsesia
molipsirii, a sarutului ftizie, a sanilor lasati, dar si a "amorului defunct", imaginandu-si
trupul iubitei inert, pe "flori de plumb", intr-un cavou. in sfarsit, daca natura lui
Eminescu e "naturala", a lui BACOVIA e artificiala, ca a simbolistilor. Eminescu canta
codrul urias, teiul, bradul, miresmele imbatatoare. La BACOVIA dam de verlainienele
parcuri si havuzuri, florile lui sunt uscate, parand de hartie, sau au parfumuri
otravitoare. Locul melancoliei lui Eminescu e in padure, langa izvor sau pe lacul
"incarcat cu flori de nufar". La BACOVIA nevrozele se produc in "carciumi umede,
murdare" sau in odaia obscura, inecata in fum de tigara si in aburii cafelei. in locul
paradisului eminescian, care e insula lui Euthanasius, vom gasi la BACOVIA
baudelairienele "paradisuri artificiale". Psihologia lui BACOVIA e in fond aceea a
tuturor "artistilor proletari culti" - cu termenul foarte nimerit al lui Gherea -care a avut, in
ultimele decenii ale secolului trecut, un puternic fond eminescian. Ibraileanu va vorbi
chiar despre un "curent eminescian", care a exprimat starea de spirit a unei bune parti
din scriitorii (Traian Demetrescu, St. Petica, Al. Obedenaru s.a.) intrati in literatura in
jurul lui 1900. Melancolia, dezgustul, scepticismul lui Eminescu devin, fara seninatatea
ataraxic a a Luceafarului, "deznadejde tragica". El e ceea ce se cheama un utopist si
poeziile sunt pline de referiri la o ordine noua de lucruri, foarte cetoasa insa, si in
termenii generali ai epocii: "O, vino odata, maret viitor", "zvon de vremi mari", "O, cand
va veni un cantec de alte primaveri ?!" etc; cea mai directa din aceste atitudini de
protest e in Serenada muncitorului. Lucrul cel mai important e ca aceasta stare
generala depresiva constituie terenul de penetratie a simbolismului francez in poezia
romaneasca. Poezia lui BACOVIA pleaca neindoielnic din simbolism, mai ales din
Rollinat, Corbiere, Laforgue, din Poe sau Baudelaire. Exista totusi diferente importante.
Simbolistii, care redescopera, impotriva afectivitatii romantice si a artizanatului
parnasian, poezia de cunoastere, scriu de fapt o poezie de conceptie, deghizata.
Sinestezia, "corespondentele" baudelairiene sunt adeseori procedee intelectuale.
Culorile, sunetele, vocalele sunt tratate ca notiuni.

La BACOVIA conceptele se topesc ca zaharul in ceai, pastrandu-si doar aroma sau

gustul, se resorb in substanta insasi a lirismului. Rareori un poet a fost mai
"substantial" decat BACOVIA Totusi, constiinta nu lipseste, fie ca o numim artificiu, fie
altfel, caci, folosindu-se de recuzita simbolista, BACOVIA o exploateaza oarecum din
exterior, cu o distanta ce merge de la ironia imperceptibila la parodie. Interesant e de a
constata ca, avand simtul conventiei "decadente", el nu elimina nimic din ea, n-o
subtiaza, nu incearca s-o faca invizibila, ci, din contra, o ingroasa la maximum. Atat
temele, cat si poezia insasi ca program, adica arta poetica, sunt, de la un punct inainte,
luate in deradere. Simbolismul bacovian este, fata de celalalt (anterior cu un deceniu
sau doua), ca o lume asemanatoare si paralela, deformata insa intr-o oglinda care nu
numai rastoarna imaginea, dar schimba proportiile ca intr-o caricatura. Putem vorbi la
BACOVIA de un veritabil antisimbolism.

La un capat al poeziei lui se produce o dezintegrare a limbajului, prin sincopa, prin

recurgerea la forme voit prozaice si nearticulate. La un altul, poetica simbolista este
supralicitata si uneori compromisa prin patetism. Peste tot simtim rictusul, nuanta de
sarcasm a vocii ori un mod de a monta imaginile ce indica - intr-o maniera excesiva
sau, din contra, intr-una de expresivitate cu intentie nula - parodia simbolismului
decadent. Poezia a fost impinsa pe nesimtite spre polii ei: unul este proza, banalul
limbii comune; altul este poza, limbajul emfatic, conventia exacerbata. Intre proza si
poza se consuma insa la BACOVIA nu numai aventura antisimbolismului, dar si a
antipoeziei. BACOVIA este intaiul nostru "antipoet", in sensul modern: expresivitatea lui
excesiva, disonantele, primitivismul, coloristica intensa, amestecul de patetic si umor,
ricanarea continua il fac sa traverseze, dinspre simbolism spre epoca moderna, cu
iuteala unei comete, campurile de atractie planetara ale expresionismului, dadaismului,
suprarealismului, ale literaturii absurde etc. Simbolismul urmarea sa fie muzical,
sugestiv, evanescent. Arta poetica a lui Verlaine contine intreg programul. Muzica lui
BACOVIA este dizarmonica, sincopata, tipata la trompeta, isterica. Fata de violinele lui
Verlaine, el pare amuzical, procedand prin stenograma de elemente disparate, ca
Trakl. Culorile simboliste apoi se grefau pe sunete si mirosuri, intr-un sistem de
corespondente menite a arata intelectualitatea unui lirism interesat de esente. La
BACOVIA culoarea devine nu numai persistenta si obsesiva, dar de o mare
materialitate, ca la expresionisti. Orice reprezentare (fiind vorba de tablouri de natura)
este distrusa, desfigurata ca o fata pe care s-a scurs fardul. Violetul, negrul, albul, rozul
invadeaza lucrurile ca niste prezente fizice, erodeaza peisajele sau le pateaza.

Poetul pare a aplica vopselele pe panza direct din tub sau cu latul cutitului. Si aceste
vopsele sunt cateodata halucinante prin intensitate. Simbolistii erau cel mult decorativi,
BACOVIA e pictural. Dar nu reprezentand realul ca Albert Samain, atat de iubit de
poetul Plumbului, in naturile sale moarte, ci "maltratandu-1". Tot un mod de a maltrata
realul este repetitia mecanica prin care BACOVIA creeaza o lume de marionete, de
papusi de ceara, care fac salturi grotesti, ca niste fiinte dezarticulate. Ceea ce la
Macedonski ori Stefan Petica era hieratism, stilizare, aici e curata rigiditate. Se poate
nota ca, in toate trei cazurile, BACOVIA se remarca prin intensificarea senzatiei (de
sunet, culoare sau cinetica), prin marirea expresivitatii uneori pana dincolo de limita
suportabila. El e modern, fiindca socheaza: ochiul, urechea, imaginatia. "Nervii" lui
BACOVIA sunt un paroxism deliberat al senzatiei: "Departe, in cetate viata tropota / O,
simturile-mi toate se enervau fantastic / Dar in lugubrul salii pufneau in mod sarcastic, /
Si Poe, si Baudelaire, si Rollinat". Aceasta nevroza este expresia unei alienari: poetul
se simte strain nu numai de lume (burgheza sau in general), dar si de sine insusi. Nici
cand zice eu, BACOVIA nu este eu, ci un altul. ,Je est un autre", ca la Rimbaud,
Baudelaire, ca la moderni. O instrainare, asadar, un vid existential ce consta in
resimtirea universului ca fiind pe de-a-ntregul reificat. Acea impasibilitate, acea
obiectivitate nuda a lirismului in care se cuprinde, deopotriva cu tot restul lumii, eul
poetic insusi sunt tocmai constiinta unei lumi de obiecte: mecanisme inerte, fara suflet.
Eul liric nu i se poate nici el sustrage, circuland prin peisajele de planeta moarta ale
poeziei bacoviene ca un mecanism dezarticulat. Poetul se priveste din afara si pe sine,
ca pe un obiect. Privelisti-obiecte, stari de suflet-obiecte, eul liric-obiect: in poezia lui
BACOVIA nu exista decat obiecte. Orice viata a disparut si, implicit, orice sens. Acesta
e infernul: dominatia si teroarea obiectelor. Anxietatea de aici provine, din absoluta
neputinta de a mai percepe un sens existentei. Daca lirismul lui Eminescu e o forma de
magie ce reconstruieste lumea de la capat, asadar o cale de a "poetiza" realul, al lui
BACOVIA este efortul zadarnic de a articula cantecul universal si unificator, si este
funciarmente depoetizant. Impasul, incetarea oricarui cantec, de atatea ori evocate de
B., sunt ilustrate cel mai bine intr-un vers eminescian, ce pare scris pentru el: "Ah,
organele-s sfaramate si maestrul e nebun". Caci BACOVIA e poetul unui cantec "etern
neispravit", incapabil a mai descoperi un sens. Lumea lui fiind reificata, fara viata,
dramele insesi ce se joaca pe scena lumii vor fi tragicomice sau absurde. BACOVIA
precede lui Emil Botta, Dimitrie Stelara si altora in simtul pentru bufoneria sumbra. El
este un bufon genial, jucand orice rol, in orice spectacol: fiindca toate rolurile si toate
spectacolele sunt absurde. Teatralitatea poeziei bacoviene (departe de a fi un simplu
artificiu) e legata de acest vid esential ce face ca existenta sa semene cu scena unui
teatru pe care se desfasoara o piesa fara inteles, in care actorii mimeaza roluri bizare.
Blanzii Pierrot si Colom-bine ai simbolistilor devin un fel de personaje beckettiene, desi
nu numaidecat in sensul moral religios sugerat de M. Petroveanu (ipostaza suprema a
blestemului de a trai), ci, mai degraba, in sensul transformarii omului intr-un robot, intr-
un mecanism. Simularea, gluma, farsa, existente si la Laforgue, devin scalambaiala
grotesca, inganare tragica, imitare nebuneasca a unei existente goale. Si la simbolisti
apar circul, balciul, carnavalul, dar ca manifestari pitoresti ori tragicomice ale lumii; la
BACOVIA circul, balciul sunt lumea insasi. Expresia insasi s-a alterat, si BACOVIA nu
mai compune versuri corecte despre iubiri lugubre, ca Rollinat, nu mai regaseste
coerenta intr-o veselie trista ca Laforgue ori in primitivitatea de cantec popular, ca
Tristan Corbiere. in concluzie: ceea ce e extraordinar la BACOVIA este ca exprimand,
cel dintai la noi, profunda criza prin care trece umanismul clasic burghez, resimtind
alienarea ca pe o transformare a intregului univers intr-o lume fara viata, dominata de
obiecte, terorizata de roboti monstruosi, a creat totodata si un limbaj al crizei. E un
antipoet in masura in care e un antiburghez. Unei lumi "iesite din tatani", ca aceea
care-i provoaca lui BACOVIA groaznicele cosmaruri, ii corespunde si o poezie "iesita
din tatani".

Elemente simboliste în poezia bacoviana

Simbolismul, curent literar de dimensiune europeana ce a aparut în Franta la sfârsitul
secolului al XIX-lea, constituie o reactie împotriva parnasianismului, a romantismului,
dar si a naturalismului. Astfel, simbolismul renunta la modalitati care sunt de domeniul
 epicului sau al dramaticului, optând, în schimb pentru o lirica a inefabilului realizata
prin sugestie, aluzie, analogie, corespondenta. Simbolistii refuza ideile si imaginile
clare, precise, preferând sa exprime impresii vagi, stari sufletesti neclare, sa cufunde
sufletul în reverie. Sensibilitatea simbolista se caracterizeaza prin melancolie,
anxietate, nevroza, spleen, prin gustul pentru bizar.
Bacovia este unul dintre marii poeti originali de dupa Eminescu, desi opera sa a
stârnit reactii controversate în rândurile criticilor. Nichita Stanescu considera ca "dintre
poetii a caror tensiune de comunicare a atins pragul extrem al suportabilitatii emotive,
în ordinea poeziei românesti, Bacovia este primul", pe când George Calinescu îl pune
în mari drepturi, numindu-l "poet care cultiva artificiul".
Creatorul volumelor "Plumb", "Scântei galbene", "Cu voi", "Comedii în fond" si "Stante
burgheze", recunoaste ca o importanta sursa de inspiratie o reprezinta operele
simbolistilor francezi: "Una din obsesiile mele a alcatuit-o simbolismul decadent. Prin
1898-1903 m-am preocupat adânc de Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rollinat, Jean
Moreas pe care i-am descoperit în colectia "Les hommes d'aujourd'hui"" si
marturiseste ca poeziile sale nu sunt o manifestare pe plan social, ci un lucru
personal, un mijloc de a-si procura satisfactii proprii: "Nu am nici un crez poetic. Scriu
precum vorbesc cu cineva, pentru ca îmi place aceasta îndeletnicire".
Eugen Lovinescu spune ca, în operele sale, Bacovia creaza "o atmosfera de plumb",
surprinde un univers exterior "de coplesitoare dezolare", pustiu, apasator, obsedant
prin repetitie ("Buciumul toamna/ Agonic - din fund - / Trec pasarele si tainic s-ascund.
/Ţârâie ploaia / Nu-i nimeni pe drum; / Pe-afara de stai / Te-nabusi de fum." -
"Pastel"). Imaginea toamnei cu ploi monotone, ce grabeste declinul vitalului, cu copaci
decompusi în parcuri devastate, este limitata într-un peisaj de mahala al târgului
provincial de altadata, cu casele scufundate în noroaie eterne, "între cimitir si abator".
Poezia lui Bacovia este un avertisment dat lumii, de la care nu asteapta vreun
raspuns: de aici, sentimentul vidului, râsul absurd, nervozitatea. Bacovia
experimenteaza procedee moderne. Trei sunt elementele care duc la dezagregarea si
la dezordinea lumii: focul, care mocneste si agonizeaza, apa, care descompune,
vântul, ale carui sunete sinistre reprezinta simbolic dezechilibrul lumii.
Bacovia valorifica teme si motive simboliste autentice, pe care le preia de la poetii
francezi si pe care le împleteste cu maiestrie: motivul târgului provincial, motivul
toamnei dezolante, motivul ploii, motivul parcului solitar, motivul singuratatii, motivul
vagabondului si alcoolismului, motivul mortii si a descompunerii materiei, motivul
poetului damnat, motivul iubirii (vazuta într- maniera opusa romantismului). Motivul
nevrozei provocate de un anotimp sumbru, schimbator este insuflat de Baudelaire. La
Bacovia, cerul jos si greu este de plumb, umezeala atinge dimensiuni apocaliptice
("De-atâtea nopti aud plouând, / Aud materia plângând" - "Lacustra"), însa, spre
deosebire de Baudelaire, Bacovia nu înzestreaza urâtul cu puteri supranaturale, ci îi
alatura starea de atrofiere, de deteriorare continua. ("Sunt câtiva morti în oras, iubito, /
si-ncet, cadavrele se descompun. " - "Cuptor").
În creatiile bacoviene, orasul apare sinistru, potrivnic vietii, ca un lacas al figurilor de
ceara, al terorii, un loc unde curge sânge pe strazi, iar corbii se prabusesc din zbor.
("si sânge cald se scurge pe canal, / Plina-I zapada de sânge animal" - "Tablou de
iarna"; "Departe, pe câmp, / Cad corbii, domol" - "Pastel").
În "Nevroza" este zugravita imaginea târgului acoperit de zapada, întunecat, pustiu,
imagine ce produce melancolie, tristete, angoasa ("si geme greu ca în delir").
Laitmotivul acestei poezii este orasul cimitir (prin repetitia versului "si ninge ca-ntr-un
cimitir"), simbol al mediului sufocant, lipsit de speranta.
 "Afara ninge prapadind,
Iubita cânta la clavir,
si târgul sta întunecat,
De parca ninge-n cimitir.
si plâng si eu, si tremurând
Pe umeri pletele-I resfir .
Afara târgul sta pustiu,
si ninge ca-ntr-un cimitir."
Târgul mizerabil, sarac, cu strazi mici acoperite de fân si noroi este prezentat si în
poezia "Proza". Eul liric îsi exprima regretul ca iubita este nevoita sa traiasca într-un
mediu degradant, printre crâsme si dughene murdare.
"Ploua.
Pe-un târg mizerabil
De glod si coceni
Pe-un târg jidovit
si plin de dugheni
-si-aici sta iubita.
si ulita-i plina
De fân si coceni
si trec cotiugare
Cu saci de faina
si ploua si mai tare
Pe crâsme murdare,
Pe-un târg saracit -
-si-aici sta iubita.
Ploua.
Pe-un târg jidovit."
Fenomenele naturii se îmbina armonios cu cadrele sumbre, cu atmosfera de
degradare si astfel, se întâlneste motivul toamnei dezolante, anotimp al
descompunerii si al mortii. "Amurg de toamna" prezinta un peisaj pustiu, cenusiu ce
trezeste stari de neliniste, de nevroza, de infiorare datorita acusticii sinistre. Soarele
este anemic, iar copacii scheletici se îndoaie molatec în bataia vântului.
"Amurg de toamna pustiu, de huma,
Pe câmp sinistre soapte trec pe vânt -
Departe plopii s-apleaca la pamânt
În larg balans lenevos, de guma."
Toamna este în acord cu faptura umana cuprinsa de boala, de tristete, chiar de
dementa, reprezentând un simbol al declinului. Ploaia monotona si frigul patrunzator,
grabeste descompunerea vegetala, cât si cea umana: frunzele cad rapuse de
umezeala, copacii ramân goi, iar oamenii sunt cuprinsi de delir.
"E toamna, e fosnet, e somn.
Copacii, pe strada, ofteaza;
E tuse, e plânset, e gol.
si-i frig, si bureaza.
Amantii, mai bolnavi, mai tristi,
Pe drumuri fac gesturi ciudate
Iar frunze, de vesnicul somn,
Cad grele, udate."
"Nervi de toamna"
Preferinta pentru peisajele ploioase îl apropie pe Bacovia de Verlaine. Bacovia are
tendinta de a crea din ploaie un cadru obsesiv, privind-o ca element ce accelereaza
descompunerea materiei. Existenta motivului ploii se explica prin frecventele mentiuni
sau aluzii la acest fenomen. În poezia "Lacustra" numeroase cuvinte fac parte din
câmpul semantic al apei ("ploua", "plâns", "val", "mal", "piloti"). Astfel ploaia capata
dimensiuni potopice. Metafora "materia plângând" sugereaza dimensiunile cosmice pe
care le ia ploaia monotona, cauza de disperare si de nerabdare. Imaginea ploii este
largita prin folosirea adverbului "atâtea"(ce capata rol de superlativ) si reprezinta un
simbol al deznadejdii, al senzatiei de permanenta amenintare, de cadere în neant. Eul
liric este pasiv, sensibil, fiind doar martor al manifestarilor lumii, fapt dovedit de
verbele de stare la timpul prezent ("aud", "simt", "sunt", "tresar").
"De-atâtea nopti aud plouând,
Aud materia plângând.
Sunt singur, si ma duce-un gând
Spre locuintele lacustre.
si parca dorm pe scânduri ude,
În spate ma izbeste-un val -
Tresar din somn, si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleasi vremuri ma gasesc.
si simt cum de atâta ploaie
Pilotii grei se prabusesc."
La Bacovia, ploaia nu este usoara, calda, ca cea de vara, ci abundenta, monotona,
rece, învaluind lumea într-o stare sumbra, de melancolie, de apatie, de deznadejde si
disperare.
"Da, ploua cum n-am mai vazut" - "Ploua"
"Ploua, ploua, ploua
Vreme de betie -
si s-asculti pustiul,
Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua.
Singur, singur, singur,
Vreme de betie -
I-auzi cum mai ploua,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur."
 "Rar"
În cadrul târgului provincial, parcul devastat este nelipsit la Bacovia. si acest element
constituie un simbol, cel al eternitatii ("parc secular"), dar si al pustietatii, la mortii.
Poezia "Decor" zugraveste parcul solitar în doua culori: alb si negru, iar imaginea pe
care aceasta alternanta de nuante o creaza este ambigua, obscura, vaga.
Numeroasele repetitii subliniaza obsesia eului liric în legatura cu elementele de décor,
dar si în legatura cu starea de visare pe care viziunea alb-negru o creaza.
"Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar:
Décor de doliu, funerar.
Copacii albi, copacii negri.
În parc regretele plâng iar.
Cu pene albe, pene negre
O pasare cu glas amar
Strabate parcul secular.
Cu pene albe, pene negre.
În parc fantomele apar."
Obsesia singuratatii la Bacovia este ilustrata în poezii ca "Lacustra" ("Sunt singur si
ma duce-un gând / Spre locuintele lacustre"), "Plumb" ("Stam singur lânga mort. si era
frig."), "Gri" ("Ca si zarea. gândul meu se înnegri. / si de lume tot mai singur, tot mai
barbar -") si genereaza stari de depresie, nevroza, isterie ("Tovaras mi-i râsul hidos, si
cu umbra" - "Palind").
În poezia "Singur", motivul singuratatii se împleteste cu tema claustrofobiei si cea a
oglinzii. Oglinda, la fel ca si fereastra reflecta imagini echivalente, dar nu identice.
Aceasta tema este împrumutata de la Rodenbach, care considera oglinda simbolul
solitudinii într-un spatiu închis. Astfel, în poezia bacoviana, oglinda este prezenta ca
martor al singuratatii, reflectând imagini halucinante, distorsionate, capabile de a
intensifica zbuciumul interior.
"Odaia mea ma înspaimânta,
Cu brâie negre zugravita -
Prin noapte, toamna despletita
În mii de fluiere cânta.
- Odaie, plina de mistere,
În pacea ta e nebunie
Dorm umbre negre prin unghere,
Pe masa arde o faclie.
- Odaie, plina de ecouri,
Când plânsu-ncepe sa ma prinda,
Stau triste negrele tablouri -
Faclia tremura-n oglinda.
Odaia mea ma înspaimânta.
Aici n-ar sta nici o iubita,-
Prin noapte, toamna despletita
În mii de fluiere cânta."
 Alcoolismul, vagabondajul sunt aspecte degradante ale vietii pe care Bacovia le
valorifica si pe care le transforma în motive ce se regasesc în poezii ca: "Nocturna"
("Fug ratacind în noaptea cetatii"), "Poem finala" ("Eu trebuie sa plec[.] Singur sa ma
pierd în lume, nestiut de nimeni"). Aceste motive se împletesc cu cel al singuratatii si
al târgului parasit, formând un tot unitar.
"Prin mahalali mai neagra noaptea pare
sivoaie-n case triste inundara
s-auzi tusind o tusa-n sec, amara -
Prin ziduri vechi ce stau în darâmare.
Ca Edgar Poe ma reîntorc spre casa,
Ori ca Verlaine, topit de bautura -
si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa."
"Sonet"
Alcoolistul hoinareste pe strazile aceluiasi târg cu mahalale sordide, în care se aude
tusea prin peretii deteriorati si în care ploaia intra siroaie.
Motivul vagabondajului este asociat în poezia "Plumb de iarna" cu ideea de libertate si
de evadare din monotonie.
"Iarna, de-o vreme, ma duce regretul
Prin crânguri, pe margini de linii ferate -
Când fâlfâie, pe lume, violetul. [.]
O, vis.o, libertate."
Într-o atmosfera de deznadejde, de tristete, pe vreme de toamna monotona, poetul
prezinta "publicului anonim" operele sale, însa oamenii marcati de dramele existentei,
nu îl remarca si astfel poetul este înfrânt. Bacovia a preluat un motiv romantic, al
poetului damnat, în ciuda faptului ca simbolismul se opune romantismului.
"În toamna violata, compozitori celebri
Au aranjat un vast concert.
Pe galbene alei, poetii tristi declama lungi poeme - [.]
Pierdut, ma duc si eu, cu bratele învinse,
Plângând,
si fredonând,
Gândindu-ma la mine."
"Note de toamna"
Soarta poetului este vitrega, acesta fiind nevoit sa pribegeasca pe strazile ude, palid,
bolnav, fara speranta. Natura este în deplina concordanta cu sentimentele poetului
distrus: vremea este apasatoare, sufocanta, frunzele se descompun în bataia vântului
si a ploii tomnatice.
"Afara o vreme de plumb
si vântul împrastie ploaia,
Un bolnav poet, afectat
Asteapta tusind pe la geamuri
Tomnatice frunze prin târg
Alearga, pe drumuri, cu droaia.
O fata, prin gratii, plângând,
Se uita ca luna prin ramuri.
 Ea plânge. el palid se pierde
Prin târgul salbatec, sever;
si pare tabloul acesta
Ca-i antic si plin de mister !."
"Toamna"
Cuvântul "antic" sugereaza faptul ca, desi insuccesul poetului reprezinta o enigma,
este un lucru ce s-a întâmplat mereu, ca si în trecut, creatorul a fost urmarit de
nefericire.
Motivul mortii si al descompunerii materiei este un motiv fundamental în opera lui
Bacovia. Poezii ca "Plumb", "Mars funebru", "Melancolie" dezvolta aceste motive,
continând o serie de cuvinte din sfera semantica a mortii: "sicriu", "cavou", "mort",
"coroane", "lugubru", "funerar", "catafalc", "pamânt". Imaginea funerara din poezia
"Plumb" este terifianta întrucât presupune ideea mortii. Fiinta umana, închisa în acest
spatiu lugubru, având ca elemente de décor cavoul, coroanele, sicriele îsi
privegheaza amorul mort, cuprins de disperare. Atmosfera creata este sumbra,
apasatoare, datorita sugestiei plumbului si datorita monotoniei vocalelor închise
urmate de consoane nazale ("Dormeau adânc sicriele de plumb,/ si flori de plumb si
funerar vesment - "). Clavirul si vioara care cânta marsul funebru sunt simboluri ale
melancoliei grave. ("Iar la clavir o bruna despletita/ Cânta purtând o mantie cernita,/ si
trist cânta, gemând între faclii/ [.] Apoi, veni si-o blonda în salon. / si-aproape goala
prinse, adormita,/ De pe clavir, o scripca înnegrita - / si urmari, pierduta, marsul
monoton."). Moartea este prezentata ca un spectacol macabru, acompaniat de
sunetele monotone ale instrumentelor muzicale. În poezia "Cuptor", dezagregarea
materiei, descompunerea cadavrelor asezate pe catafalc si chiar a oamenilor vii, sunt
simboluri ale conditiei umane în societate. Ideea mortii este sugerata de imagini
vizuale si olfactive ("Sunt câtiva morti în oras, iubito/ Chiar pentru asta am venit sa-ti
spun;[.]/ E miros de cadavre, iubito").
În numeroase poezii apare formula de adresare "iubito", astfel încât se poate vorbi de
existenta motivului iubirii. Totusi, acest motiv este tratat într-un mod total diferit de
maniera romantica. Dragostea devine un spectacol hilar - hidos pentru eul liric. Daca
în lirica romantica iubita este o fiinta angelica, simbolizând aspiratia spre înalt, la
Bacovia, iubita se lasa prada gesturilor patetice ("Afara ninge prapadind,/ Iubita cânta
la clavir,[.] Iubita cânt-un mars funebru,/ Iar eu nedumerit ma mir;[.] Ea plânge, si-a
cazut pe clape,/ si geme greu ca în delir." - "Nevroza"). Daca romanticii îi declarau
iubitei dragostea nemuritoare, în poeziile bacoviene eul liric îi împartaseste persoanei
dragi viziuni macabre ("Sunt câtiva morti în oras, iubito,/ Chiar pentru asta am venit
sa-ti spun;" - "Cuptor") sau îsi marturiseste nepasarea ("Din tot ce scriu, iubito,/
Reiese-atât de bine - / Aceeasi nepasare/ De oameni, si de tine." - "Ego"). Imaginea
iubitei, a femeii, este foarte des asociata cu cântecul clavirului, simbol al tristetii, al
duiosiei ("Iubito, si iar am venit./ Dar astazi, de-abia ma mai port - / Deschide clavirul
si cânta-mi" - "Trudit").
Plânsul, nevroza sunt stari caracteristice personajelor bacoviene si sunt o reactie la
fenomenele naturii, la saracia si degradantul mediu în care traiesc; de aceea motivul
plânsului si cel al nevrozei sunt nelipsite în poeziile în care sunt prezente motivul
toamnei, al ploii, al parcului solitar si al târgului ("si plângi. si-i frig de toamna."
"Alean"; "Oh, plânsul talangii când ploua!" - "Ploua", "si-am plâns la geam, si m-a
cuprins delirul" - "Mars funebru").
Datorita corespondentelor ce se stabilesc între imagini si stari de spirit apare ideea de
dramatism. Tragicul, însa nu este de esenta clasica, ci este degradat, uneori
aspectele tragice provocând o stare comica.
Cromatica la fel ca si acustica poeziei bacoviene are un rol esential în conturarea
atmosferei. Bacovia îsi marturiseste preferinta pentru culoare: "În poezie, m-a obsedat
întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau auditie colorata. Fiecarui
sentiment îi corespunde o culoare." Cromatica stridenta, compusa din culori în stare
pura. Albul, negrul, rosul, galbenul, violetul ocupa cel mai important loc în poeziile
bacoviene, fiecare având rol de simbol. Albul reprezinta visarea si eternitatea, violetul
sugereaza monotonie, spleen, iar negrul este culoarea mortii; galbenul sugereaza
deznadejdea, boala, iar rosul este simbolul vietii, dar si al tuberculozei, ftiziei. Verdele
asociat cu roz sau albastru simbolizeaza nevroza.
Acustica, la fel ca si cromatica este stridenta, zgomotoasa (tuse, plâns, racnete, urlete
de câini) si deloc evanescenta. Acest lucru dovedeste faptul ca Bacovia nu este doar
simbolist, ci face un pas spre expresionism. Motivul strigatului ca forma de revolta
("Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb. si-am început sa-l strig" -
"Plumb") si extrapolarea cosmica a unor situatii sau a unor stari sunt, de asemenea
elemente expresioniste.
Poetul urmareste, totusi si efectele melodice, de aici provenind preferinta pentru
instrumente muzicale, în special clavirul, vioara ale caror cântecele sunt simboluri ale
melancoliei grave, ale tristetii. Sunetele fanfarei sunt simboluri ale monotoniei
provinciale. Jucând rolul compozitorului, Bacovia alatura poeziei cele mai diverse
sonoritati si obtine un efect unic.
"Poezia lui Bacovia e expresia celei mai elementare stari sufletesti; e poezia
cinesteziei imobile, încropite, care nu se intelectualizeaza, nu se spiritualizeaza, nu se
rationalizeaza; cinestezie profund animalica: secretiune a unui organism bolnav, dupa
cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie ce nu se diferentiaza de natura
putreda de toamna, de ploi si de zapada, cu care se contopeste. O astfel de dispozitie
sufleteasca e prin esenta muzicala; i s-ar putea tagadui interesul, nu I se poate însa
tagadui realitatea primara; în ea salutam, poate, cea dintâi licarire de constiinta a
materiei ce se însufleteste". Eugen Lovinescu