II. LINGVISTICA ORIENTALĂ ȘI EUROPEANĂ ÎNAINTE DE SEC.

XIX
II. 1. LINGVISTICA ÎN ANTICHITATE. TEORII DESPRE LIMBĂ ÎN ANTICHITATE
1. Teorii despre limbă in antichitate: sumerienii, chinezii, akkadienii, egiptenii, fenicienii, arabii
2. Tradițiile orientale (indiană şi chineză veche)
 India antică. Vedele, Vedanga. Gramatica lui Panini
 Lingvistica chineză. Teoria nominării
3. Grecia antică
 Teoria limbii. Fiseiștii și teseiștii. Anomalie și analogie.
 Reflecția filosofică: Aristotel
 Direcția semiologică: stoicii, Sf. Augustin
 Direcția descriptiv-gramaticală sau filologică: Școala din Alexandria
4. Roma antică
 Varro – primul autor important din lingvistica latină. Tratatul De lingua latina.
 Gramatica lui Priscian. Institutiones grammaticae.

II. 2. LINGVISTICA ÎN EVUL MEDIU, ÎN EPOCA RENAȘTERII ȘI

POSTRENASCENTISTĂ
1. Lumea arabo-islamică: supremația textului sacru
2. Scolastica: gramaticile speculative, modiștii. Filosofia limbajului: realismul ↔ nominalismul.
3. Renașterea: redescoperirea limbilor clasice; preocuparea pentru limbile naţionale; cercetări
plurilingve. Descrieri lingvistice ale altor limbi. Preocuparea de dialecte. Lexicografia
4. Probleme teoretice ale limbajului în secolele XVII-XVIII
 Raționalismul. Gramatica de la Port-Royal: fundamentele universal-logice ale limbajului.
Esența didactică a studiului lingvistic.
 Începutul epocii moderne. Concepțiile despre originea limbajului (John Locke:
consolidarea nominalismului; Gottfried Wilhelm Leibniz: descoperirea caracterului istoric
al limbilor).

1
 1. Teorii despre limbă in antichitate: sumerienii, chinezii, akkadienii, egiptenii, fenicienii,
arabii
În societățile primitive sau tradiționale, oamenii și-au pus diverse întrebări asupra comunicării
în general și a limbajului sau a limbilor. Răspunsul la aceste întrebări au luat forma miturilor și a
explicațiilor etiologice naive. Mult mai târziu, doar în societățile mai evoluate, care s-au constituit într-
un cadru urban și au cunoscut scrierea, anumite reflecții asupra limbajului capătă o formă mai
sistematică, pe care le putem numi preștiințifice. „Preștiințific” nu înseamnă „neștiințific”, ci
desemnează, mai degrabă, o judecată de tip istoric, în măsura în care considerăm că lingvistica
științifică este o achiziție modernă.
În stadiul actual al istoriei ideilor lingvistice, despre o aplicare insistentă asupra problemelor
limbii se poate vorbi doar în cazul Indiei și al Chinei antice, al culturii clasice greco-latine și, puțin mai
târziu, al culturii arabo-islamice.
De regulă se afirmă că despre lingvistică, în calitatea ei de disciplină științifică nu se poate vorbi
decât începând cu primul sfert al sec. XIX. Această afirmație însă nu poate fi acceptată fără rezerve
deoarece neglijează adevărul că orice știință, inclusiv lingvistica, se clădește pe propriul trecut.
Lingvistica egipteană
În milen. III-II î.e.n. la egipteni, hitiți, fenicieni și la popoarele din Vechiul Babilon apar
cunoștințe elementare privind unele fapte de limbă, ce s-au impus atenției vechilor „savanți” anonimi.
Această tradiție presupusă nu s-a concretizat în lucrări scrise, care să ne fi fost transmise.
Normele de scriere și de citire a textelor scrise de care se călăuzeau copiștii special pregătiți
presupuneau o analiză a elementelor redate în scris. Astfel, în scrisul vechi egiptean de tip consonantic-
ideografic se foloseau, pentru citirea corectă, un fel de determinanți semantici („chei semantice”), care
delimitau cuvintele semnificative de cele nesemnificative, dat fiind că vocalele erau omise în scris.
Determinanții semantici erau aplicați și după grupuri frazeologice, ceea ce constituie o dovadă că
egiptenii le concepeau ca unități lexicale complexe din punct de vedere semantic, diferite de îmbinările
variabile.
În sec. XVII-XVI î. de Hr., odată cu dezvoltarea numeroaselor elemente analitice (articol,
pronume noi, construcții cu verbe auxiliare) și evoluția sistemului fonetic al limbii egiptene (numită,
începând cu această fază „limbă neoegipteană”), apare problema citirii textelor vechi. În cazul acesta,
de asemenea, se recurge la un procedeu grafic – punctul roșu, pus deasupra rândului, ce segmenta
textul în unități semantico-sintactice mai mari decât cuvântul. Au fost delimitate morfemele, mai ales,
cele auxiliare, acestea fiind redate în scris printr-un sistem de morfemografeme consonantice.

2
 Se presupune că vechii egipteni ar fi delimitat practic și astfel de unități ale limbii, cum sunt
propoziția, cuvântul, părțile semnificative ale cuvântului. Prin sec. XVIII î. Hr. se întocmesc, pentru
uzul școlar, niște liste de cuvinte, ce trebuiau scrise corect și memorate, grupate semantic: specii de
uleiuri; de grăunțe; denumiri de pești, păsări, animale, plante, fructe etc.
Miturile, filosofia vechilor egipteni vădesc interesul pentru taina originii limbii și a scrisului.
Lingvistica sumeriană
În Vechiul Babilon cunoștințele privind unele aspecte lexicale și gramaticale ale limbilor
sumeriană și akkadiană au fost sistematizate în procesul predării școlare. În Mesopotamia, școlile de
copiști apar pe la an. 3000 î. Hr., după inventarea scrisului sumerian. Mai ales faza cuneiformă al
acestui scris ideografic a stimulat interesul pentru structura cuvântului, relațiile lui cu alte cuvinte.
Fiecare semn din cele câteva sute de ideograme cuneiforme reda la început denumirea unui obiect. Mai
târziu principiul ideografic al scrierii cedează locul celui silabic, conform căruia un semn reda numai
rădăcina cuvântului sau o altă silabă din cuvânt. Omonimele ce comportau sensuri diferite erau redate
prin silabograme diferite. Acestea și alte norme de utilizare a scrisului sumerian cuneiform implicau o
cunoaștere de către copiști a structurii morfematice și silabice a cuvântului. Sumeriana devine în
această perioadă o limbă moartă și urmează o perioadă de stagnare a scrisului cuneiform, care va fi
reluat prin sec. XV-XII, dar de acum pe baza limbii akkadiene.
În epoca inițială a culturii sumeriene se alcătuiau, pentru uzul școlar, liste de semne cuneiforme,
pe care viitorii copiști trebuiau să le transcrie de multe ori spre a le memora mai bine. Pe la mijlocul
sec. II î. H., în perioada limbii akkadiene și a scrisului cuneiform akkadian, erau întocmite, în scopuri
didactice, glosare și liste „filologice”, numite silabare, unele din ele conținând fenomene de gramatică.
Silabarele gramaticale babiloniene vechi conțin cuvinte cu paradigmele lor în două variante: varianta
sumeriană și varianta akkadiană, iar cele neobabiloniene cuprind nu cuvinte întregi, ci formanții lor
gramaticali. Prezintă interes faptul că explicațiile din aceste materiale didactice conțin termeni
gramaticali, precum și indicații pentru scrierea numelor de zei și a altor nume proprii. Se fac de
asemenea încercări de a întocmi glosare de cuvinte străine.
2. Tradițiile orientale (indiană şi chineză veche)
 India antică. Vedele, Vedanga. Gramatica lui Panini
Cele mai vechi lucrări în care se abordează chestiuni de limbă, sau mai exact, conțin informații
privind descrierea unei limbi ca atare, le atestăm în India antică. Aceste lucrări, cunoscute sub numele
de Vede, au luat naștere înainte de secolul al XVI-lea și includeau diferite imnuri religioase,
considerate și până în prezent cele mai sfinte cârti ale religiei hindușilor. Anume din necesitatea de a

3
păstra nealterat pronunțarea corectă a acestor imnuri sfinte a luat naștere tradiția lingvistică în India
antică: cea mai neînsemnata abatere în enunțarea sau articularea acestor imnuri avea consecințe nefaste
asupra ceremoniilor. Tradiția gramaticală indiana este foarte diversă în manifestările sale.
Tradiția indiană veche comportă un caracter pragmatic şi empiric, ceea ce se explică prin
necesitatea de a păstra nealterate textele sacre: Vedele (imnuri religioase, cunoscute şi transmise de
către brahmani). Printre reprezentanții de seamă ai tradiției vizate ar putea fi menționați Panini,
Vararuci, Bhartrihari, Amara ş. a.
Panini – recunoscut drept cel mai mare dintre gramaticienii indieni, menționează un număr mare
de predecesori, mai mare de 200, și se presupune că el a continuat o tradiție lingvistică începută cu
mult înaintea lui. Trebuie să remarcăm că au fost recunoscute 12 școli ale teoriei gramaticale de tradiție
indiană și s-au păstrat peste o mie de lucrări. Cea mai veche Veda – „Ricveda” identică după volum cu
Iliada si Odiseea, conține 1028 de opere lirice.
Vedele, o colecție de imnuri religioase, compuse în epoci diferite, dintre care cele mai vechi, Rig
Veda, au fost create în nord-vestul Indiei, începând cu secolul al XVIII-lea î.e.n. Ele conțin formule și
construcții care presupun o dezvoltare literară anterioară și o tradiție fixată. Vedele au fost transmise în
decurs de secole pe cale orală, iar atunci când au fost fixate în scris li s-a păstrat forma arhaică, ca la
orice text sacru. Alături de limba vedelor (vedică), s-a format, pe altă bază dialectală și la o dată mai
recentă, sanscrita, limba marilor epopei Rāmāyana și Mahābharata și a multor altor lucrări. Sanscrita a
rămas timp de secole limba literară în India. În epoca fixării în scris a textelor vedice, la distanță de un
mileniu de la compunerea lor, limbile indiene vorbite suferiseră numeroase modificări și prezentau
diferențe serioase atât față de limba vedică, cât și față de sanscrită. Pentru a fi înțelese și pronunțate
corect, textele vedice necesitau, alături de alte explicații, și comentarii lingvistice. De aceea, încă din
prima jumătate a mileniului I î.e.n. se alcătuiesc lucrări de comentare a Vedelor, numite Vedanga, în
care un loc important ocupă observațiile ortoepice, metrice, semantice și gramaticale. Asemenea
lucrări, care pleacă de la comentarea textelor și al căror scop era păstrarea limbii rituale în forma ei
tradițională, au fost numite gramatici filologice (în sensul larg pe care îl avea termenul „gramatică” în
antichitate).
Treptat, studiul gramaticii se desprinde de analiza filologică și se alcătuiesc și lucrări privitoare la
limba sanscrită. Învățarea limbii era prima materie în școli; cu timpul s-au alcătuit școli de gramatică.
In lingvistica Indiei antice erau 4 părți de vorbire: numele (cuvintele care indică obiectele), verbul
(acțiunea), prepoziția (cuv. care determina semnificația numelui și a verbului), particula (comparative,
copulative și particule lipsite de sens care erau folosite ca elemente formale in versificație).

4
Gramaticienii indieni distingeau în structura cuvântului: rădăcina, sufixul și desinența; au vorbit de
rolul accentului și a intonației; incontestabile sunt rezultatele indienilor în domeniul foneticii, deoarece
ei erau convinși că numai prin virtutea aspectului fonetic impecabil imnurile religioase pot avea efect
magic.
Cel mai de vază reprezentant al lingvisticii indiene a fost Pānini (sec. IV î. e. n.). El a elaborat
prima gramatică normativă, tratatul Ashtadhyayi (Opt cărţi) (8 capitole reguli gramaticale), ce
cuprinde aforisme mnemonice, similare unor formule algebrice și conține 3996 de reguli versificate.
Ca și alți gramatici indieni, Pānini descrie modificările sunetelor în cursul vorbirii. În fonetică
sunt analizate 14 clase de sunete (vocale, semivocale, nazale, explozive, sibilante, consoana h) în baza
unor anumite criterii. Clasificarea sunetelor data de Pānini este foarte precisă și detaliată. Ea include
într-un sistem unitar vocalele și consoanele, prezentate pe baza acelorași trăsături distinctive, într-o
grupare graduală, după locul articulării (de la posterior spre anterior) și după gradul de deschidere. În
latura sonoră a cuvintelor sunt luate în considerare trăsături de junctură și unele trăsături prozodice.
Sunt descrise în detaliu aspectele cuvântului fonetic.
Morfologia include reguli referitoare la părțile de vorbire (nume, verb, prepoziție, particulă),
derivarea cuvintelor, modificarea lor gramaticală. Se știa deja despre conceptele morfem zero,
flexiunea internă, sandhi = morfonem).
Clasificarea dovedește că autorul a înțeles foarte clar mecanismul flexiunii interne, caracteristic
limbilor indo-europene vechi. În analiza sa, Pānini stabilește astfel o legătură funcțională între fonetică
și morfologie. În gramatica veche indiană, rădăcinile sunt considerate ca fiind toate verbale, întrucât
toate pot selecta sufixe temporale și personale. Pānini a stabilit inventarul rădăcinilor grupate după
raportul lor cu sufixele. Cu excepția unei clase (care formează teme nominale cu sufix zero), celelalte
se îmbină cu sufixe nominale formând diverse tipuri de substantive, adjective, participii.
În sintaxă, propoziția este interpretată ca o îmbinare a numelui şi a verbului. Sunt expuse reguli de
formare a grupurilor de cuvinte și a propozițiilor. Asemenea orientărilor moderne, gramatica lui Pānini
prezintă cuvântul, sintagma și propoziția ca succesiune liniară de morfeme, a căror îmbinare e
guvernată de reguli de alternanță fonetică și de modificări fonetice la limita lor (sandhi).
În ansamblu deci, lucrarea lui Pānini conține inventarul unităților fundamentale și regulile lor de
combinare, pentru construirea de enunțuri corecte. Procedeul descrierii limbii la Pānini a fost comparat
cu acela din gramaticile generativ-transformaționale. Ca și acestea, regulile se succedă într-o ordine
strictă, de la simplu la complex, cu evitarea repetițiilor. Organizarea materialului pe cărți, paragrafe și
reguli, a căror succesiune urmărește memorarea unor scheme abstracte de construire a enunțurilor,

5
amintește de normele compoziționale ale poeticii vechi indiene. Obiectul analizei este limba sanscrită,
dar în diverse pasaje ale lucrării, în special în morfologie, Pānini face referire la limba vedică (în circa
200 sutre), semnalând diferențele dintre cele două limbi, pe care le interpretează ca abateri ale limbii
vedice de la norma limbii sanscrite, întrucât nu cunoștea relația istorică dintre ele. Din analiză reiese că
sanscrita s-a constituit ca limbă literară normată prin înlăturarea elementelor dialectale din vedică
(caracteristici ale vechilor limbi tribale în care au fost compuse diversele cânturi ale Rig Vedei).
Vararuci este autorul Gramaticii pracrite, considerată, pe drept cuvânt, o formă rudimentară de
gramatică comparată în care este emisă ideea că limbile indiene medii – pracritele – au evoluat dintr-
un idiom mai vechi – sanscrita. Bhartrihari (Vakyapadya) examinează raportul dintre propoziţie şi
judecata logică. Propoziţia, unitate comunicativă a limbii, este definită ca un enunţ unic indivizibil ce
exprimă un sens unic.
Cercetarea lingvistică din vechea Indie s-a concentrate asupra foneticii și morfologiei, dar ea
conține și observații interesante în domeniul semanticii și al sintaxei.
Concluzii
Gramaticii din vechea Indie au dovedit un remarcabil simț al analizei, au folosit metode foarte
precise de descriere, care au fost luate ca model de chinezi și arabi, iar de la sfârșitul sec. al XVIII-lea,
și de europeni. Lingvistica modernă a relevat în această analiză unele aspecte care o apropie de
structuralism:
 analiza sincronică și funcțională
 definiții distribuționale
 legătura între analiza fonetică și cea morfologică prin notarea morfonemelor
 și a analizei morfologice cu cea sintactică
 specificarea funcțiilor formelor morfologice.
Pānini notează opozițiile fonologice binare și funcția lor diferențiatoare de sens, tipuri de relații
între cuvinte (întreg și părți, substanță și calitate, cauză și efect).
Totodată este exprimată în lucrările asupra limbii din vechea Indie și relația dintre enunțurile
percepute (vorbite sau scrise) ale unei limbi și limba însăși privită ca sistem abstract de elemente,
categorii și reguli – opoziție corespunzând aceleia dintre limbă ca sistem de invariante, și vorbire,
manifestarea lor concretă. Astfel, potrivit acestei concepții, orice element lingvistic, (propoziție, cuvânt
sau sunet) se prezintă sub două aspecte: ca entitate permanentă și abstractă, și ca realizare, actualizare a
ei prin fiecare act de vorbire.

6
 În lucrările din vechea Indie se întâlnește, formulată în mod clar, dubla ipostază a existenței unui
cuvânt: ca element al vorbirii, denumind ceva din afara ei, și ca element supus analizei, denumit prin
termeni lingvistici. Această diferență dintre uzul obișnuit al cuvintelor și citarea lor într-o definiție sau
un exemplu corespunde diferenței e situație pe care o au cuvintele în limbă și în metalimbaj.
Se afirmă adesea că cea mai veche mărturie a reflexiei asupra limbii o constituie scrierea. Ea
reprezintă manifestarea conștiinței descompunerii vorbirii în prima articulare (în scrierile ideografice)
și în a doua articulare (în scrierile alfabetice).
 Lingvistica chineză
În China arta gramaticii presupune elaborarea semnelor grafice ieroglifice şi comentariul textelor
scrise. O atenție deosebită se acordă perfecționării şi standardizării scrierii ieroglifice, fapt ce distinge
tradiția chineză veche de celelalte tradiții din antichitate.
Tratatul Eriya (sec. III-I î.e.n.), divizat în 19 capitole tematice, cuprinde o amplă descriere a scrierii
ieroglifice chinezești. În compartimentele lucrării sunt interpretate în plan filosofic categoriile
fundamentale ale lumii înconjurătoare. Tratatul Fanian, elaborat de Ian Siun (sec. I e.n.), conține
cuvinte şi expresii regionale, raportate la echivalentele lor din limba literară. Un alt cărturar chinez, Siu
Şeng, a scris tratatul Şoven ţzeţzî, în care peste 9000 de semne grafice sunt explicate în baza celor 540
elemente de bază, numite „bu”.
În China antică, reflecțiile asupra limbajului s-au dezvoltat încă timpuriu (cu 2500 de ani înainte de
era creștină) în strânsă legătură cu invenția scrierii hieroglifice chinezești (Hieroglife – semn sau
caracter care reprezintă noțiunile prin figuri de ființe și de obiecte). În vechile texte filosofice
chinezești se găsesc referiri și la problema originii și esenței limbajului emițându-se câteva interesante
ipoteze în acest sens.
Sec. VIII-IX î.Hr.
Ipoteza interjecționistă asupra originii limbajului (așa o numim astăzi).
 Sunetele vorbirii sunt de aceeași natură cu cele scoase de animale, dar oamenii le conferă o
funcție superioară, cea a comunicării. La început, vorbirea va fi fost primitivă și rudimentară, ea
perfecționându-se în timp prin efortul oamenilor, până când a atins formele subtile și rafinate
ale stilurilor literare întrebuințate de către savanți și împărați.
 Limbajul era explicat într-o perspectivă mai degrabă naturalistă, decât convenționalistă, în
concordanță cu tendința gândirii chineze de a institui sau descoperi armonia cosmică în cadrul
societății.

7
  Se consideră că orice cuvânt trebuie să corespundă esenței lucrului desemnat, trebuie să fie
aplicat în mod just, conform trăsăturilor adevărate ale lucrului respectiv.
 O atenție deosebită acordau și atribuirii numelor proprii persoanelor, pe considerentul că aceste
nume trebuie să motiveze atributele reale ale persoanei respective (Teoria nominării).
Preocupările lingvistice concrete – aprofundarea și sistematiza rea cunoștințelor gramaticale sau
lexicale au fost determinate de necesitatea practică a conservării tradiției scrise a complicatului sistem
al scrierii hieroglifice și a textelor din epocile anterioare.
Sec. III î. Hr. – sec. III d. Hr. are loc o vastă operațiune de colecționare și prelucrare filologică a
textelor clasice – observații de natură lingvistică referitoare la: explicarea diferitor forme vechi sau
dialectale, criterii de clasificare a ideogramelor, probleme legate de regularizarea, unificarea și
standardizarea scrierii.
Er Ya - un text care este un fel de dicționar de hieroglife
- cu un pronunțat caracter enciclopedic, datorită caracterului specific al scrierii chinezești
- unele capitole – dedicate și problemelor analizei lingvistice, referindu-se la concepte din sfera
vorbirii și interpretării textelor.
Lucrarea cea mai importantă din tradiția gramaticală chinezească este considerată Descrierii
semnelor simple și explicarea semnelor compuse (Siu Shăn, an 100 d.Hr.).
 un vast repertoriu al ideogramelor chinezești;
 a sistematizat materialul nu pe criterii semantice, ci pe criterii grafematice;
 ideogramele sunt descompuse în semne sau grupuri de semne mai simple considerate primare
și sunt clasificate în ordinea complexității lor.
Scrierea chinezească a rămas o scriere specifică hieroglifică cu elemente ideografice. Baza analizei
fonologice a scrieri chinezești nu este una fonematic-grafematică ca în limbile notate cu sisteme
alfabetice, ci silaba (sistem silabic-ideografic). Silabele pot fi notate cu semne diferite și sunt clasificate
potrivit fie sunetului inițial, fie rimei finale.
3. Grecia antică
Deși se poate spune că lingvistica europeană a început îndată cu civilizația greacă, trebuie să ne
amintim că antichitatea greacă și cea romană au constituit un imperiu cultural și politic din ce în ce mai
unitar (sec. al III-lea î. Hr – până la despărțirea Imperiului Roman de Răsărit de cel de Apus, sec. al IV-
lea d. Hr.). Cele mai multe dintre conceptele, categoriile și modurile de descriere lingvistică au fost
preluate de autorii latini din lucrările grecilor, ajutați de faptul că cele două limbi se aseamănă foarte
mult ca tipologie și organizare.

8
 În Europa, lingvistica teoretică a apărut în Grecia Antică. Aici găsim primele consemnări făcute pe
baza lingvisticii populare și a aplicațiilor ei practice, dar mergând mult mai departe de acestea. Nu
există însă nici o dovadă că grecii ar fi manifestat vreun interes față de limbi în sine. Ca și indienii,
grecii se arată buni cunoscători ai structurii fonetice a limbii lor. O argumentează înainte de toate
crearea alfabetului, prin care notează, ei cei dintâi, atât consoanele, cât și vocalele.
Grecia Antică a fost mai clar divizată decât multe alte limbi, în dialecte foarte deosebite între ele.
Nu toate dialectele au fost redate în scris, ci doar cele majore. Grecii culți erau conștienți că limba
poemelor lui Homer, Iliada și Odiseea nu putea fi identificată exact cu niciunul dintre dialectele vorbite
în acea vreme (sec. V-VI î.Hr.), sau greaca ioniană a istoricului Herodot (sec. V î.Hr.), sau dialectul
eolic (versurile de dragoste ale poetei Sappho (~ sec. VII î. Hr.).
La începutul sec I î. Hr. a fost creat un sistem alfabetic pentru scrierea limbii grecești, în baza
dialectului atenian, care a stat la baza alfabetului folosit de dialectele literare grecești. Acesta, alături de
alfabetul roman (derivat dintr-o varietate vestică a celui grecesc), a devenit strămoșul celei mai
răspândite metode de scriere din lumea de azi. Alfabetul grecesc de azi s-a dezvoltat independent,
dintr-o formă adaptată a scrierii feniciene. Sistemul fenician era, în mare, o serie de semne pentru
consoane, vocalele fiind în general subînțelese de cititor din sensul celor scrise. În prelungirea
principiului acrofoniei literele alfabetului notează (o bucată mai mare) sunetul inițial al termenilor prin
care sunt numite: α – alfa, β – beta, γ – gamma, δ – delta.
Tradiția greco-romană înglobează două perioade inegale: filosofică (sec. V – III î.e.n.) şi cea
alexandrină (sec. III î.e.n. – sec. V e.n.) [7, p. 26]. În această primă fază, filosofică, în centrul
dezbaterilor stau două probleme: una de filosofie a limbii, alta de teorie a gramaticii. În cea dintâi
perioadă, filosofi notorii – Heraclit, Democrit, Platon (pitagoreicii, stoicii, epicureicii) ş. a. – pun în
discuție probleme filosofice referitoare la originea limbajului uman, la raportul dintre obiectul denumit
şi cuvânt etc. Pentru reprezentanții primei teorii, cuvintele reflectă în mod natural realitatea pe care o
numesc, fie prin organizarea lor expresivă, fie prin structura lor etimologică. Există, de aceea, o strânsă
corespondență între forma sonoră a cuvintelor și proprietățile obiectelor denumite.
Reprezentanții celei de a doua teorii (sofiștii, Democrit, Aristotel) neagă existența vreunei
legături între nume și obiect. Cuvintele își datoresc semnificația lor unei convenții, unui acord între
oameni. Cuvintele sunt, pentru Aristotel, simboluri evocatoare ale lucrurilor, dar nedeterminate în nici
un fel de natura lor. Chiar relativa aderență a conținutului la forma cuvintelor își are originea, în istoria
limbilor, în convenția stabilită între vorbitori. Democrit argumentează teoria prin existența omonimelor
și sinonimelor și prin evoluția limbii. Pozițiile nu sunt totdeauna tranșante.

9
 În perioada alexandrină știința despre limbă îşi obţine propriul obiect de studiu.
O sistematizare a bogatului repertoriu de teorii, idei și ipoteze pe care lumea modernă îl
moștenește de la greci poate porni de la constatarea că distingem trei direcții în vastul domeniu al
ideilor despre limbaj:
 direcția filosofică
 direcția semiologică
 direcția descriptiv-gramaticală sau filologică
Perioada filosofică. Este de notat controversa dintre adepții teoriei thesei (ipoteza
convenționalistă), potrivit căreia între obiect şi numele său, între complexul sonor al cuvântului şi sens
se stabilește o legătură convențională, şi părtașii concepției physei (ipoteza naturalistă), care afirmă
contrariul, constatând un raport natural între acestea. După cum semnalează J. Lyons, „în discuțiile
privind limba, distincția dintre „natural” şi „convențional” a ajuns să se refere îndeosebi la problema
dacă există o legătură necesară (obligatorie) între sensul unui cuvânt şi forma acestuia” [5, p. 14].
Potrivit adepților ipotezei naturaliste, numele reflectă natura lucrurilor, între nume și lucrul pe care
îl desemnează există o relație firească, o convergență bazată pe calități asemănătoare ale formei sonore,
ale semnificației cuvintelor și ale lucrurilor propriu-zise. Convenționaliștii susțin, dimpotrivă că între
nume și lucru nu există o relație necesară, că numele au fost atribuite lucrurilor fie în mod întâmplător
și impuse apoi prin uzul repetat al vorbitorilor, fie printr-un acord sau o convenție inițială a
vorbitorilor, potrivit unor norme sau interese ale vorbitorilor.
Platon în dialogul Cratylos încearcă să demonstreze că legătura dintre obiect şi cuvânt nu este nici
absolut arbitrară, nici naturală. Filosoful atenian distinge cuvintele primare, apărute arbitrar, şi cele
secundare, formate în urma convenției între vorbitori. În dialogul menționat sunt formulate regulile
modelării etimologice, căile de constituire a unităților lexicale: compunerea, abrevierile, eufonia,
deetimologizarea ş. a.
Adepții școlii filosofice făceau și ei distincția între diferite categorii de termeni, introducând
totodată în discuție criteriul istoric. Interjecțiile și cuvintele constituite pe baza lor se caracterizează
printr-o strânsă corespondență între obiect și expresia sonoră a termenului care îl denumește.
Prin Aristotel (385-322 î. Hr.), abordarea filosofică a limbajului capătă o orientare mai precisă,
discuția referitoare la raportul între limbaj și realitate încadrându-se într-un context problematic ce va
deveni ulterior cel al logicii. Aristotel efectuează o serie de distincții de însemnătate epocală,
clasificând enunțuri în trei tipuri principale: enunț afirmativ sau expozitiv, enunț pragmatic și enunț
poetic.

10
 În tratatul Despre interpretare, Aristotel operează încă o distincție importantă, cea între nume și
verb, definite drept cuvinte categorematice, adică cuvinte care au sens de sine stătător, spre deosebire
de celelalte cuvinte care apar în vorbire, numite sincategorematice (articolul și particolele), care nu au
sens propriu, ci primesc un sens în relație cu celelalte cuvinte. Substantivul și verbul sunt definite ca
unice componente ale enunțului, ca subiect și, respectiv, predicat. Verbul deține și informația
referitoare la timp.
În ce privește raportul limbă / gândire, Aristotel face o deosebire clară între aceste concepte: limba
este în principiu formată din sunete articulate, pe când conținutul mental al vorbirii ține de rațiune.
Între forma și conținutul unui cuvânt, raportul a fost instituit la origine prin convenție, dar între cele
două dimensiuni există și un raport natural, care nu indică însă adevărul sau absolutul lucrurilor, ci
doar conformitatea expresiei verbale cu scopul său.
Din punct de vedere lingvistic, Aristotel distinge mai multe elemente ale exprimării verbale: cu
sens lexical și cu sens relațional și le expune după criteriul foneticii sintactice. Vorbirea este concepută
ca o înlănțuire de sunete ce exprimă idei. Aristotel distinge unități primare ale vorbirii, lipsite de sens
(sunetul și silaba), apoi clasa cuvintelor lipsite de independență semantică (elementele de legătură:
conjuncțiile, prepozițiile și particolele - articolul, clasă, în care, alături de articolul propriu-zis sunt
cuprinse și adverbul, și unele prepoziții), și, în cele din urmă, cuvintele cu sens lexical deplin
(substantivele și verbele), care sunt elementele de bază ale enunțului. A recunoscut categoria de gen la
substantive și a făcut o listă de terminații specifice pentru fiecare gen. Aristotel foloseşte termenul
ptosis pentru conceptul de caz şi îl extrapolează asupra formelor oblice ale numelor şi verbelor.
Tot aici putem menționa și despre crearea unui metalimbaj tehnic pentru descrierea și analiza
limbii grecești, pornind de la resursele lexicale ale limbii, care până atunci nu mai fuseseră folosite în
acest scop.
Direcția semiologică (stoicii): Aristotel, stoicii, sf. Augustin
Așezarea noțiunii de semn sau simbol în centrul cercetării limbajului a fost inaugurată de Aristotel:
„...sunetele articulate prin voce sunt simboluri ale stărilor sufletești, iar cuvintele scrise sunt simboluri
ale cuvintelor vorbite; stările sufletești pe care sunetele le simbolizează direct sunt aceleași pentru toți,
după cum la rândul lor, sunt și lucrurile ale căror imagini sunt reprezentările noastre [după 6, p. 8].

11
 „afecte sufletești”

„semnul” („sunetele articulate”) „lucrurile”

Cuvintele sunt așadar simboluri sau semne ale lucrurilor, pe care le desemnează prin intermediul
conceptelor (afecte sufletești), după un model triadic al semnului lingvistic, ce va face o lungă carieră
în istoria gândirii lingvistice europene.
Aristotel analizează relația între elementele componente ale procesului de comunicare:
 lucrurile Sunt aceleași peste tot,
 reflectarea lor în conștiință sunt constituite în mod natural
 cuvintele Sunt diferite după colectivități,
 și semnele lor scrise sunt constituite convențional

Pe calea deschisă de Aristotel, filosofii Școlii stoice vor dezvolta în sec. al III-lea î. Hr. o adevărată
teorie semiotică a semnului verbal, întrebuințând o serie de concepte și distincții teoretice valabile și
astăzi, în măsura în care au fost preluate de teoriile semiologice moderne.
Stoicii au susținut statul natural al limbii, care deosebesc perioada creării limbii, când a existat
legătura naturală dintre nume şi obiect, şi perioada ulterioară, când această legătură dispare. Credeau că
numele s-au format natural, primele sunete imitând lucrurile pe care le denumesc. Această atitudine era
în armonie cu importanța generală pe care o acordau naturii ca îndrumător al omului pentru a trăi
corect. În etimologia lor se sublinia importanța „formelor originale” ale cuvintelor, despre care credeau
că inițial fuseseră onomatopeice, dar au suferit apoi modificări de mai multe feluri.
Divergența de opinii dintre Aristotel și stoici este importantă, deoarece a dus la cea de-a doua
controversă lingvistică a Antichității, cea dintre analogie și anomalie. Nu trebuie să vedem cele două
poziții ca pe niște postulate aflate în confruntare, ci mai degrabă ca două atitudini față de limbă, fiecare
justificată în mod rezonabil prin dovezi și susținută de anumite persoane și grupări.

12
 Controversa anomalie / analogie punea în discuție în ce măsură limba greacă și, prin extensie,
limba în general este dominată de ordine și mai ales de regularitatea proporțiilor, precum și măsura în
care este caracterizată de neregularități („anomalii”).
Regularitățile erau căutate: 1) în zona paradigmelor formale – cuvintele cu același statut gramatical
au aceleași terminații morfologice și aceeași structură; 2) și în zona relațiilor dintre formă și înțeles – în
care se presupunea că acele cuvinte care pot fi comparabile morfologic au sensuri comparabile
(analogie) și invers („o formă / un înțeles”). (Este vorba de paradigmele flexionare care se aplică la
clase întregi de tulpini de cuvinte – aproape toate substantivele grecești aveau forme de sg. și pl. pentru
5 cazuri – recunoașterea și sistematizarea analogiilor formale).
Anomaliștii. Raporturile semantice proporționale dintre categoriile formale și înțelesul lor generic
sunt tulburate de anomalii. În majoritatea claselor paradigmatice nominale și verbale se admit
anomalii. Ex.: numele unui oraș – prin substantive cu formă de pl. (Athēnai – Atena) sau stări, sau
atribute pozitiv exprimate prin cuvinte cu prefixe negative (ca „imortalitate” – athánatos, în lat.
immortālis).
La stoici, anomalia e definită ca nepotrivire între limbă și logică. Sunt primii care remarcă lipsa
paralelismului logico-gramatical. Au constatat existența anomaliilor ca rezultat al naturii diferite a
conținutului și a expresiei: în limbă există cuvinte polisemantice, omonime, sinonime; cuvinte cu sens
negativ fără o marcă negativă; nepotrivire între genul natural și cel gramatical; neconcordanțe între
sens și forma morfologică.
Stoicii considerau că nu se poate vorbi de reguli în limbă, căci excepțiile sunt prea numeroase și că
limba este un fenomen natural și trebuie acceptat așa cum e, oamenii nu pot interveni pentru a o
schimba.
Limba, în sistemul stoic, este o capacitate umană naturală, care trebuie acceptată ca atare, cu toată
neregularitatea ei caracteristică. Pentru ei, limba servea la exprimarea gândirii și a simțirii. Considerau
(ca și filosofii) că, în formele lor cele mai vechi, învelișurile sonore au fost astfel alcătuite încât să
sugereze, prin sunete, prin impresie acustică, însușiri ale obiectelor. Din aceste cuvinte primare au fost
apoi derivate altele, prin modificări fonetice și transfer de la un obiect la altul, prin asemănare,
contiguitate sau opoziție, în felul acesta, legătura naturală se reduce treptat.
Stoicii consideră cuvântul ca semn al noțiunii ce cuprinde trei laturi: sunetul, obiectul denumit şi
sensul. Stoicii și, în special, reprezentantul lor, sf. Augustin, preluând modelul triadic al semnului
lingvistic de la Aristotel, va formula cea mai completă și mai nuanțată teorie despre semnele verbale

13
din Antichitate. Ideile sale semiologice sunt presărate în multe din lucrările sale semiologice sunt
presărate în multe din lucrările sale, chiar și cele de doctrină teologică.
Cuvântul este, așadar, un semn verbal specific (signum, dictio). În procesul comunicării, adică al
producerii de semne, Augustin distinge, ca și stoicii, 3 laturi:
1. lucrul desemnat (res)
2. ceea ce se poate exprima sau semnificatul (dicibile, significantul)
3. expresia sonoră ca atare sau semnificantul (verbum, sonum, significans).
Astfel, au formalizat dihotomia dintre formă și înțeles, distingând în limbă un „semnificant” și
„semnificat” („le signifiant” și „le signifie” ai lui Saussure).
Stoicii se ocupă cu probleme de etimologie, stilistică, morfologie, sintaxă, pornind de la distincția
teoretică potrivit căreia cuvântul (verbum) poate fi abordat din: 1) punct de vedere al originii (origo
verborum); 2) al capacității de a-i influența pe ceilalți (vis verborum); 3) al flexiunii și al îmbinării în
enunțuri.
Au arătat 3 aspecte ale literei (grámma). Grámma – element de bază al vorbirii articulate , pentru
care cea mai bună reprezentare este o literă a alfabetului împreună cu valorile ei fonetice:
 valoarea fonetică – de ex. [α]
 forma scrisă – α
 numele cu care este desemnat – alpha.

Reprezentanţii acestei şcoli filosofice au adus o contribuţie substanţială la elaborarea teoriei părţilor
de vorbire, limitând conceptul de ptosis (caz) doar la nume. Au deosebit părțile de vorbire variabile de
cele invariabile: pronumele și articolul - „elemente de legătură” (membrii flexionari) – „árthra” și
membrii neflexionari, invariabili („sýndesmos”) – prepoziția și conjuncția.
Substantivele au fost clasificate în proprii (ónoma) și comune (prosēgoria) și făceau distincție între
cele 2 clase de substantive: calitate individuală „a fi Socrate”, față de calitatea generală „a fi un cal”.
La verbe au diferențiat diateza, timpul, aspectul.
TIMP prezent trecut
ASPECT IMPERFECTIV prez. – scrie imperfect – scria
ASPECT PERFECTIV perf. – a scris m. mult ca perfectul –
scrisese
Stoicii au creat sintaxa propoziției, prin distingerea părților de propoziție. Au deosebit enunțurile
după conținutul lor semantic: enunț incomplet (reprezentat printr-un cuvânt sau o parte de propoziție)

14
și enunț autohton, complet prin sine însuși. Și aici deosebesc enunțul care corespunde judecății, de
celelalte enunțuri (care exprimă un ordin, o întrebare, o ipoteză). De asemenea au fost interesați de
diferite tipuri de predicate: tranzitiv, intranzitiv, impersonal: „lui Socrate îi pare rău”, „Socrate
regretă”.
O altă caracteristică a școlii stoice a fost aceea că au făcut diferența dintre limba greacă vorbită
curent (koinḗ) și limba clasicilor atenieni, limba literară standard a tuturor grecilor culți. Koinḗ
(diálectos) sau dialect comun – o varietate a dialectului atic, a devenit limba standard în guvernare,
comerț și educație în întreaga zonă, înlocuind treptat dialectele locale de până atunci (pe timpul lui
Alexandru Macedon).
La stoici găsim cea mai clară și mai nuanțată distincție dintre limbaj și metalimbaj. Limbaj –
cuvinte care se referă la elemente ale realității nonverbale; metalimbaj – cuvinte care desemnează alte
cuvinte.
Studiul stilului literar. Apare interesul pentru
Direcția descriptive-gramaticală sau filologică: Școala din Alexandria. În perioada evidenţiată
este pusă în circulaţie sintagma téchnē grammatikḗ (ars grammatica), axată pe cercetarea filologică
a textelor şi pe arta vorbirii literare corecte. Are loc disputa dintre anomalişti (Cratet din Mallos,
stoicii) şi analogişti (Aristarh din Alexandria, Caesar). E vorba despre două tendințe opuse în
dezvoltarea limbii:
• tendinţa spre analogie, când diminuează numărul formelor neregulate, supletive, în favoarea
celor reglementate;
• tendința spre anomalie când predomină excepțiile de la diferite reguli.
Spre deosebire de stoici, al căror interes pentru limbă era, în principal, filosofic, lingviștii Școlii din
Alexandria sau cei care au avut legătură cu ea erau interesați de limbă mai ales ca parte a studiilor
literare și erau adepți ai poziției analogiste.
Inspirați de gândirea stoică, anomaliștii considerau că în limbă, care este un proces natural, există
mai multe excepții decât reguli, capacitatea oamenilor de a influența viața limbii, prin instituirea de
reguli, fiind extrem de redusă.
Dimpotrivă, analogiștii, reprezentanți mai ales în cadrul Școlii filologice din Alexandria,
convenționaliști în teorie, căutau în cercetarea practică să pună în evidență caracterul regulat și
sistematic al limbii, împărtășind în același timp convingerea că prin uzul repetat al anumitor forme,
oamenii pot interveni la alcătuirea limbii, orientând-o spre un grad superior de regularitate.

15
 Cercetarea lingvistică de tip filologic a apărut la greci din nevoi practice, legate de necesitatea de a
gestiona tradiția epopeilor homerice, textele esențiale ale culturii și educației antice grecești. Ca și
vedele, epopeile homerice, Iliada și Odiseea, au circulat secole de-a rândul sub formă orală, iar după ce
au fost notate în scris (în sec. al VI î.Hr.) au circulat în copii care cuprindeau diferite variante. De
aceea, la Alexandria (Egipt), unul dintre cele mai importante centre ale culturii eleniste, a apărut ideea
de a unifica diferitele variante ale epopeilor, precum și de a explica dificultățile de înțelegere a textelor,
datorită prezenței în texte a unor cuvinte – fonetisme și forme arhaice sau neuzuale. Cu acest prilej s-a
născut critica de text sau filologia (în sensul originar al acestui cuvânt, acela de colaționare a
variantelor și restituire a variantei originare a unui text).
Filologii alexandrini au supus analizei materialul lingvistic de care dispunea tradiția greacă scrisă,
emițând valoroase observații de natură dialectologică, istoric-etimologică și descriptivă. Au contribuit
deopotrivă și la eforturile spre unificarea dialectelor grecești, realizarea, normarea și cultivarea limbii
vorbite comune, așa-numita koiné.
Apare interesul pentru pronunția și gramatica limbii grecești „corecte”, adică clasice (varietatea
atică, aceea întrebuințată în secolul clasic, limba lui Platon și a lui Aristotel) față de koiné și de
modificările produse de folosirea pe scară largă a limbii grecești de către vorbitorii altor limbi. Erau
convinși că aspectul scris al limbii este esențial și prioritar, din el derivând aspectul vorbit.
Cel mai important gramatician al Antichității, Dionysios Thrax (sc. II–I î.Hr.) prin tratatul său,
Téchnē grammatike (Arta gramaticii), pune bazele teoretice și terminologice a ceea ce numim
gramatica descriptive tradițională, inventând majoritatea categoriilor gramaticale, preluate apoi de către
romani și, implicit, de întreaga tradiţie gramaticală europeană. În cele 25 de capitole ale lucrării sale
tratează probleme de fonetică și de morfologie ale limbii grecești standard.
 Sunt expuse sistematic informații și reguli privitoare la sunet, silabă, accent și intonație.
 În morfologie – la cele 4 clase de cuvinte distinse de stoici (nume, verb, conjuncție și articol), se
adaugă clasele adverbului, participiului, pronumelui și prepoziției, întregind cele 8 părți de
vorbire, tradiționale în gramaticile europene secole de-a rândul:
- numele – substantivul, adjectivul, pronumele nehotărâte și cele interogative;
- verbul – cuprindea verbul cu formele personale;
- participiul – definit ca „participare”, atât la clasa numelui, cât și a verbului;
- articolul – includea, alături de articolul propriu-zis, și unele pronume, cel relativ și cel
demonstrativ;
- pronumele – cuprindea doar pronumele personale și pe cele posesive;

16
 - adverbul, conjuncția și prepoziția – sunt clase al cărui conținut corespunde celui actual.
Transpuși prin calchiere în limba latină, acești termeni (nomen, verbum, participium, articulum,
pronomen, adverbium, praepositio, coniunctio), alături de alți termeni de bază ai gramaticii tradiționale
(casus „caz”, tempus „timp” etc.), au fost ulterior împrumutați sau calchiați în toate limbile moderne.
Fiecare clasă de cuvinte definită este urmată de o descriere a categoriilor aplicabile în cazul ei
(categorie – termen în greacă parepómena). Dintre categoriile nominale sunt relevate genul, numărul,
cazul, iar dintre cele verbale – modul, aspectul, persoana, timpul. (Ex.: 5 parepómena (categorii
gramaticale) ale clasei substantivului: „gen” (génos) : masc., fem., neutru; „tip” (eídos): primar sau
derivat (ex.: adj. pământesc (gaiḗios), derivat de la subst. primar gḗ (gaía) „pâmânt); „formă”
(schḗma): simplă sau compusă, în funcție de posibilitatea de a identifica mai multe rădăcini
substantivale în rădăcina unui cuvânt (ex.: Mémnōn – simplu, Philódēmos – compus: philo + dēmos);
„număr” (arithós): sg., pl. sau dual; „caz” (ptōsis): N., V., Ac., G. sau D.).
Cuvântul este considerat „cea mai ică parte a vorbirii legate”, iar propoziția e definită ca reunire de
cuvinte exprimând o gândire finită.
4. Roma antică
• Varro - primul autor important din lingvistica latină. De lingua latina.
• Gramatica lui Priscian. Institutiones grammaticae.
Lingvistica romană a constat în cea mai mare parte în aplicarea gândirii, a controverselor și a
categoriilor grecești la limba latină. Gramatica la romani este dominată de gramatica elină, în cadrul
unei influențe generale a filosofiei și culturii grecești asupra celei romane. Romanii urmează foarte de
aproape structura gramaticilor eline în tiparele cărora încearcă să introducă propria limbă.
M.T. Varro este primul autor important din lingvistica latină, de la care avem documentul De
lingua Latina, unde și-a expus teoriile lingvistice. A fost influențat de gândirea stoicilor, dar a preluat
unele influențe și din doctrina alexandrină. Varro se manifestă ca adept al unei poziții moderate și
sintetice, între doctrina analogistă și cea anomalistă.
Pornind de la o înțelegere realistă a naturii și rolului limbii, Varro formulează propria concepție,
conform căreia limba este un fenomen foarte complex, în care coexistă simetriile și regulile, dar și
abaterile și excepțiile de la reguli. Uzul, întrebuințarea concretă a limbii, este acela care determină
acceptarea sau respingerea unor forme, fie ele regulate sau asimetrice, sancționând și eliminând
anumite fenomene, conferind altora prestigiu, în funcție de necesitățile concrete ale vorbitorilor din
fiecare epocă.

17
 Limba se bazează pe uz, dar comportă și simetrie. Uzul și analogia nu se opun, dar coexistă
asemenea corpului și sufletului. Analogia e utilă, căci ajută la memorarea formelor (regulile,
existența paradigmelor).
 Limba s-a născut din necesitate și își creează forme noi în raport cu realitatea și cu nevoile
comunicării – aceasta explică nerespectarea strictă a simetriei.
 Sensul lexical reflectă realitatea și aceasta explică de ce unele adjective nu au grade de comparație,
de ce la unele substantive nu putem forma diminutive, după cum logica explică de ce nu avem
forme de trecut la imperativ.
 Într-un anumit sens, din punctul de vedere al lui Varro, limba este structurată în raport cu realitatea,
așa cum o înțeleg oamenii în fiecare epocă.
 Vorbirea este în continuă schimbare; modificările le fac vorbitorii, iar gramaticienii le sancționează.
Principiul hotărâtor în limbă este uzul, dar și scriitorii pot interveni, impunând cuvinte sau forme.
Pentru Varro, definiția gramaticii este „cunoașterea sistemică a modului în care folosesc limba
majoritatea poeților, istoricilor și oratorilor”, care, pare să fie preluată direct de la alexandrieni.
 Varro face o triplă împărțire a studiilor lingvistice: etimologie, morfologie și sintaxă.
Limba s-a dezvoltat dintr-un set original limitat de cuvinte primare, impus lucrurilor, pentru a le
desemna, devenind sursa unui mare număr de alte cuvinte, create prin schimbări ale literelor sau ale
formei fonetice, pe măsură ce civilizația avansa.
De la Varro ne-a rămas o originală încercare de a clasifica părțile de vorbire, după un criteriu
flexionar, al cazului și al timpului, în 4 clase:
- cuvinte care cunosc flexiunea cazuală (substantiv, pronume, adjectiv etc.);
- cuvinte care acceptă categoria modului (verbul);
- cuvinte care acceptă ambele categorii (participiul);
- cuvintele care le resping pe amândouă (adverbul, prepoziția, conjuncția).
În descrierea și interpretarea limbii, Varro își depășește nu numai contemporanii și urmașii, dar și
modelele grecești, prin intuiții și observații subtile, mai ales în legătură cu flexiunea. În domeniul
vocabularului a înțeles cronologia împrumuturilor grecești, deosebind straturi de cuvinte intrate în
latină din diferite dialecte grecești, în epoci diferite.
Priscian (sec. IV e.n.) în tratatul Institutionum grammaticae, compus din 18 cărţi, descrie detaliat
categorii morfologice şi sintactice în limba latină. „Priscianus Maior” (16 cărţi) se referă la fonetică şi
morfologie, iar „Priscianus Minor” (2 cărţi) – la sintaxă. Tratatul lui Priscian reprezintă o aplicare la
analiza limbii latine clasice a principiilor de gramatică din lucrările alexandrine. Se preconizează opt

18
părţi de vorbire: numele, verbul, participiul, pronumele, adverbul, prepoziţia, conjuncţia, interjecţia [7,
p. 91 – 92].
În perioada latinei târzii, gramatica este concepută mai ales sub aspect practic, normativ, ca artă a
vorbirii și scrierii corecte. Priscian acordă importanță problemelor de fonetică, ortoepie, prozodie,
morfologie, derivare. Elementele planului sonor sunt raportate la planul semantic, cât și la planul
semantic. Tot după acel dublu criteriu e definită și silaba – complex sonor pronunțat într-o singură
emisie sonoră notată grafic cu minimum 1, și maximum 6 semne grafice. Pronunția și structura silabică
sunt tratate, prin descrierea literelor (litterae), desemnând cele mai mici părți din vorbirea articulată. Ca
și la greci, proprietățile lor sunt: nōmen – numele literei; figūra – forma scrisă; potestās – valoarea
fonetică.
Cuvântul este definit drept partea minimală a unei expresii complexe, privită ca o integritate
semantică. Lipsește analiza cuvântului în morfeme și legat de aceasta, diferența dintre sensul lexical și
cel gramatical. Diferite forme ale cuvântului sunt incluse în paradigme, fără distincție între flexiune și
derivare. Cuvintele (dictiones) sunt organizate în construcţii complexe, numite orationes (propoziţii),
ce redau un gând terminat. „Oratio” înseamnă orice unitate sintactică – îmbinarea de cuvinte,
propoziţia, fraza.
Priscian expune sistemul clasic al celor 8 clase de cuvinte, omițând articolul și având o clasă
separată pentru interjecții. Fiecare clasă de cuvinte este definită și descrisă făcându-se referire la
Fiecare clasă de cuvinte este definită și descrisă, făcându-se referire la categoriile ei formale relevante
– accidentele (accidentia) (trăsături semantice, morfologice și sintactice), cu exemple din textele
clasice. A folosit numeroase exemple din limba greacă și a făcut numeroase comparații cu ea.
Priscian a organizat descrierea morfologică a formelor substantivului și verbului, stabilind formele
de bază: N., sg. – pentru subst., Indicativ, activ, prezent, p. I – pentru verbe.
Pentru a descrie morfologia verbului latin, Priscian a adoptat sistemul elaborat în Téchnē pentru
verbele din limba greacă, cu prezent, trecut și viitor, și cu trecutul împărțit semantic în 4 forme:
imperfect, perfect, trecut simplu (aorist) și mai mult ca perfectul, recunoscând contopirea sensului
perfect și aorist în formele timpului perfect din latină.
Priscian a redactat o masivă gramatică, dedicată mai ales problemelor de fonetică, ortografie,
ortoepie, formarea cuvintelor și morfologie, dar și celor de sintaxă, și orientată cu precădere spre
scopuri practic-prescriptive. Tratatul lui Priscian a fost înalt apreciat de către specialiştii în materie. De
exemplu, R. Robins constată următoarele: „Prin efortul minuţios (chiar dacă pe alocuri greşit) de a
adapta teoria şi metodele de analiză greceşti la limba latină, el reprezintă punctul culminant al

19
strădaniilor celor mai mulți dintre învățații romani după contactul cu lingvistica greacă. … Opera lui
Priscian înseamnă mai mult decât sfârşitul unei epoci. În domeniul lingvisticii, ea este puntea de
legătură dintre Antichitate şi Evul Mediu” [7, p. 96].
Reprezentanții tradițiilor în cauză au atât merite, cât şi carențe.
Merite:
• au elaborat un model al gramaticii descriptive şi o terminologie adecvată,
• gramatica a fost detașată din cadrul filosofiei.
Neajunsuri:
• nu este apreciată just relația dintre limba scrisă şi vorbită,
• cu excepția tradiției chineze vechi, nu sunt cercetate fenomenele dialectale.
Generalizând cele expuse, le putem include într-un tabel, „Tradiţiile lingvistice din antichitate”

Tabelul 1. Tradiţiile lingvistice din antichitate

Tradiţia, reprezentanţi, probleme Asemănări, deosebiri, merite

Tradiţia indiană veche: Panini, Vararuci, Asemănări:
Bhartrihari În tradiţiile orientale şi cea greco-romană sunt
Panini: Fonetică: clasificarea sunetelor abordate: problema originii limbajului uman; sunt
(vocalele – conform aperturii, consoanele – elaborate gramatici normative; sunt întocmite
potrivit locului şi modului de articulare); opere lexicografice.
gramatică: clasificarea morfemelor, a părţilor Deosebiri:
de vorbire; concepte: sphota (=fonem), sandhi În tradiţia indiană sunt anticipate unele concepte
(=morfonem); Vararuci: compararea din fonologie, lingvistica matematică. În tradiţia
pracritelor cu sanscrita clasică şi vedică; chineză sunt abordate probleme de dialectologie,
Bhartrihari: probleme de sintaxă (propoziţia şi se acordă prioritate perfecţionării, sistematizării
judecata logică); Amara: probleme de scrierii ieroglifice. În tradiţia greco-romană se
lexicografie. acordă atenţie originii limbajului uman etc.
Tradiţia chineză veche: Ian Siun, Siu Şen. Merite:
Problema originii limbajului uman prin prisma În tradiţia indiană sunt elaborate clasificarea
teoriei nominării; probleme de dialectologie; sunetelor, a părţilor de vorbire, a morfemelor,
elaborarea şi sistematizarea scrierii ieroglifice dicţionare explicative, sunt anticipate unele
chinezeşti; elaborarea gramaticii normative a concepte de fonologie şi morfonologie, cercetarea
limbii chineze vechi; elaborarea dicţionarelor comparativă a limbilor.
20
enciclopedice ş. a.
Tradiţia greco-romană: Perioada filosofică:
În China pentru prima dată este evidenţiată
Heraclit, Platon, Aristotel, filosofii stoici (sf.
importanţa studierii dialectelor; este abordată
Augustin). Perioada alexandrină: Dionysios
problema originii limbajului; sunt elaborate
Thrax, Apollonios Dyscolos, M.T. Varro,
dicţionare de tip mixt (enciclopedice, ortografice,
Donatus, Priscian ş. a. Originea limbajului
explicative).
uman (teoriile thesei şi physei); Teoria părţilor
În tradiţia greco-romană este elaborat modelul de
de vorbire. Ars grammatica – domeniu
gramatică normativă a gramaticilor tradiţionale a
autonom al ştiinţei. Teoria părţilor de vorbire.
limbilor indo-europene.
Teoria categoriilor gramaticale. Raportul dintre
analogie şi anomalie.

II. 2. LINGVISTICA ÎN EVUL MEDIU, ÎN EPOCA RENAȘTERII ȘI

POSTRENASCENTISTĂ
1. Lumea arabo-islamică: supremația textului sacru
Califatul arab în sec. al VII-lea ocupă teritorii întinse în Africa de Nord, Asia Anterioară,
peninsula Pireneică. Au impus popoarelor cucerite Islamul și araba, ca limbă. În perioada medievală, o
mare înflorire a cunoscut știința limbii la arabi. Impulsul a fost dat de preocuparea unei juste pronunțări
și interpretări a Coranului. După precizarea și multiplicarea textului, în a doua jumătate a secolului al
VII-lea, la scurt timp după moartea lui Mahomed, apar comentarii fonetice și gramaticale ale unor
autori necunoscuți. Din secolul al VIII-lea gramatica se desprinde de știința Coranului, devenind o
disciplină aparte.
În limba arabă s-au tradus cele mai importante texte filosofice grecești, Aristotel, în primul rând.
Cercetările lor gramaticale au multe trăsături originale, datorate atât unei viziuni proprii asupra
fenomenului lingvistic, cât și materialului cu care lucrau, deosebit în multe privințe de structura
limbilor indo-europene, așa încât se poate spune că înarmați cu concepte aristotelice, gramaticii arabi
au operat cu ele pe baza unei mentalități proprii.
Coranul a avut o importanță capitală pentru lumea islamică. Limba în care a fost redactată
această carte (dialectul întrebuințat de profetul Mahomed și de urmașii lui) a devenit limba literară
universală a lumii islamice /Revelația divină și ipoteza convenției umane: profeții fiind cei ce ar fi
instituit convențiile primare ale limbii arabe, perfecționate apoi de cel mare dintre ei - Mahomed/.

21
 Cercetările gramaticale arabe s-au desfășurat câteva secole în două centre culturale, Basra și
Kūfa, unde s-au creat școli diferite ca orientare și metodă. Reprezentanții
La Basra era predominant principiul analogiei. Pentru ei, limba reprezenta o oglindă a realității,
în ea trebuiau dezvăluite legile logice ale gândirii și ale naturii. Pentru gramaticii din Basra, limba
arabă era identificată cu rațiunea supremă, cu inteligența absolută; limba este o formă de expresie a
divinului; se consideră că în limbă se reflectă perfecțiunea inteligenței divine și, ca atare, studiul ei este
o știință sacră. Gramaticii din Basra s-au străduit să dezvăluie raționalitatea limbii arabe literare ca mod
și forme de organizare; să evidențieze armonia întregului și a părților care-l compun; să reducă
excepțiile (fonetice, morfologice sau sintactice) la reguli.
La Basra se creează lucrări predominant clasificatorii:
 sunetele sunt clasificate după modul de articulare;
 vocabularul și formele gramaticale sunt dispuse în serii;
 se caută criterii fonetice sau semantice și pentru gruparea excepțiilor, iar formele izolate
sunt, uneori, înlăturate;
 în sintaxă se introduc principii de subordonare a cuvintelor pe ranguri și de sistematizare
a relațiilor dintre ele.
Gramaticii de la Basra nu deduc reguli din analiza textului, ci pleacă de la principii, cărora le
subordonează textul. Ei nu deduceau gramatica din faptele de limbă, ci invers: încercau să supună
diversitatea faptelor unui număr definit de reguli gramaticale, căutând să sublinieze caracterul regulat și
logic al limbii.
Primul tratat de gramatică al limbii arabe, numită Al-Kitāb (Cartea), autor Sibaweihi, elaborează
trei teorii: nahv (teoria ascensiunilor), în care sunt analizate părțile de vorbire și propoziția; sarf (teoria
despre modificări), referitoare la formarea cuvintelor și modificarea verbelor și a numelor; tadjvid,
axată pe clasificarea și modificarea sunetelor.
Potrivit concepției nahv, propoziția este o îmbinare predicativă de cuvinte care exprimă o idee.
Sunt delimitate acordul, recțiunea și aderarea. În lexicografie sunt elaborate diferite tipuri de dicționare:
explicative, de sinonime, de cuvinte rare, bilingve.
Prin lucrarea sa, devenită clasică, publicată la sfârșitul secolului al VIII-lea, Sibaweihi a pus
bazele sistemului de descriere a gramaticii arabe, formulând regulile ei, pe care le-a ilustrat cu citate
din Coran și din poezia veche. Al-Kitab este o lucrare de sinteză, care conține o descriere amplă și
minuțioasă a principalelor compartimente ale limbii arabe clasice: fonetică, morfologie, sintactică,
derivarea cuvintelor. Limba Coranului – însuși logosul divin, ea fiind perfectă și absolută. În această

22
lucrare au fost discutate mai multe aspecte ale gramaticii: părțile de vorbire, structura rădăcinii
cuvântului, numele (numele, adjectivul, pronumele), nume compuse, formarea categoriilor de gen și de
număr, formarea diminutivelor.
Reprezentanții școlii din Kūfa nu și-au limitat cercetările la limba clasică. La Kūfa s-au elaborat
mai puține lucrări descriptive. Gramaticienii erau interesați de aspecte dialectale ale limbii arabe (o
orientare mai degrabă anomalistă). Și pentru ei, sarcina primordială rămâne activitatea de normare a
limbii coranice. Elementele limbii vorbite sunt trate drept greșeli de limbă în comparație cu limba pură
a Coranului.
În faza târzie a gramaticii medievale, centrul principal devine Bagdad – sec. X. Lucrarea
„Secretul limbii arabe” și alte lucrări pe baza citatelor din poezia arabă. Se încearcă o sistematizare a
funcțiilor posibile ale fiecărei litere, atât separat, cât și în interiorul cuvântului; principii ale descrierii
gramaticale ale limbii arabe; în sintaxa arabă sunt studiate probleme privind structura propoziției, tipuri
de propoziții (nominale, verbale, circumstanțiale); părți de propoziție (C.D., C.Circ.); tipuri de legătură
sintactică (acord, recțiune, aderare). În domeniul lexicologiei și lexicografiei disting cuvinte literare și
dialectisme, cuvinte învechite (de până la apariția Islamului) și neologisme (după răspândirea
Islamului); delimitează împrumuturile lexicale, le clasifică după criteriile modificării – nemodificării,
adaptării – neadaptării lor la normele limbii arabe; disting cuvintele monosemantice și polisemantice;
cuvintele cu sens direct și cele cu sens figurat; sinonime (absolute și relative) și omonime. De
asemenea, sunt atestate diverse tipuri de dicționare (explicative, bilingve, de sinonime, de cuvinte rare).
Spre deosebire de cercetătorii antici, în Evul mediu (sec. XI), filologii arabi s-au interesat și de
alte limbi, în afara celei materne, mai ales de acelea vorbite în imperiul arab. Cea mai importantă
lucrare în acest domeniu se intitulează Divanul limbilor turcice. Ea este compusă dintr-un dicționar și o
gramatică comparată a idiomurilor turcești construită pe materiale din diverse dialecte. Autorul notează
diferențele dialectale fonetice, lexicale și gramaticale, aduce unele explicații de ordin istoric, propune
etimologii. lucrarea conține un bogat material folcloric și mitologic, în special expresii frazeologice,
poezie populară și proverbe.
Concluzii
Gramaticii arabi au lucrat după o concepție pozitivistă: au supus analizei un material bogat oferit
mai ales de textul Coranului și de poezia clasică, pe care l-au cercetat în cele mai mici detalii. Au
studiat cu atenție schimbările fonetice combinatorii, le-au clasificat, încercând să le explice. S-au
referit, între altele, la cauze psihologice (tendința spre comoditate și claritate) și lingvistice (frecvența
cuvântului în vorbire). Au analizat morfemele componente ale cuvântului, în special rădăcina, și au

23
descris cu exactitate variatele modificări ale semnificantului în cursul vorbirii. Mai puțină atenție au
acordat laturii semantice și funcțiilor sintactice. Prin atenția aproape exclusivă acordată studiului
sincronic al limbii, descrierii taxonomice și clasificărilor, gramatica arabă se caracterizează printr-o
metodologie formalizantă, care o apropie de structuralismul descriptivist. Cercetătorii au neglijat, în
general, formele vorbibite și dialectale, considerându-le abateri de la limba clasică, menținută artificial
la forme învechite. Au fost preocupați în permanență de codificarea și normarea limbii literare.
Gramaticii arabi s-au preocupat, aproape exclusiv, de studierea concretă a limbii, în faza ei
clasică, fără a încerca explicații sau interpretări istorice. Foarte rar și-au pus probleme cu caracter
teoretic. au căutat în limbă reflectarea legilor logicii. În problema originii limbajului au oscilat între trei
ipoteze: revelație divină, creare convențională prin acordul patriarhilor sau o formulă intermediară. Se
susținea că limba arabă s-a constituit pe etape, prin revelațiile succesive ale profeților. Ultimul profet a
fost Mahomed, cu care se încheie procesul formării limbii arabe ajunse la perfecțiune.
2. Evul mediu. Scolastica: gramaticile speculative, modiștii. Filosofia limbajului: realismul
↔ nominalismul
Cea de-a doua etapă din istoria constituirii lingvisticii se caracterizează prin empirism și prin
dezvoltarea observațiilor despre limbă din perspectiva raționalismului filosofic, cu puncte de plecare în
Antichitate, mai ales în cultura elină și în gramatica latină, dar desfășurându-se ca treaptă specifică, în
Evul mediu și Renaștere.
Privită sub aspectul studiilor de limbă, epoca medievală se împarte în două perioade, inegale ca
preocupări și realizări. Prima perioadă se încheie în secolul al XII-lea. Ea se caracterizează prin
cercetări predominant empirice și aplicative. Victoria istorică a creștinismului în întreg spațiul
european, precum și într-o considerabilă parte a Orientului Apropiat impun atenției și alte limbi decât
greaca și latina, în primul rând prin traducerea Bibliei în alte limbi decât cele originare ale
creștinismului: în coptă – sec. III, în gotică – sec. IV, în armeană – sec. V, în irlandeză – sec. VII, în
engleza veche – sec. VII, în slavonă – sec. IX.
În privința educației și învățământului datorăm mult mănăstirilor, bisericilor și, mai târziu,
universităților, create în Evul mediu. În instituțiile dominate de clerul creștin era normal să fie
suspiciuni față de literatura păgână, adică literatura clasică a Antichității (și a limbii în care au scris),
spre deosebire de limba latină ulterioară, mai familiară, cea a Bibliei (vulgata) și a bisericilor.
În strânsă legătură cu extinderea și accentuarea supremației catolicismului, secole la rând viața
spirituală medievală europeană este dominată de suveranitatea latinei. Prestigiul latinei, limbă a
bisericii, a administrației, a științei și a culturii, orientează vreme îndelungată preocupările lingvistice

24
cu preponderență într-un singur sens. Se vorbește latinește. Se studiază latina. Se publică numeroase
ediții din gramaticile lui Donatus și Priscian. Se comentează gramaticile latine. Latina rămâne limba
celor educați. Educația medievală era construită pe baza celor 7 arte libere:
1. trivium – gramatica, dialectica (logica), retorica
2. quadrivium – muzica, aritmetica, geometria și astronomia.
Astfel, gramatica a stat la baza învățământului medieval atât ca artă liberă, cât și ca o necesitate
pentru scrierea și citirea corectă în limba latină.
Imperiul Roman de Apus a fost ocupat de diverse triburi, în marea lor majoritate, germanice, ceea
ce duce la necesitatea apariției gramaticilor limbii latine cu specific didactic – predarea corectă a limbii
latine la diferite niveluri.
A doua perioadă, care se întinde până la Renaștere, aduce aspecte noi în analiza și descrierea
limbilor și totodată repune în discuție probleme de filosofie a limbajului. Problemele de vocabular și de
gramatică sunt abordate și sub aspect teoretic. Modul de abordare a fenomenului lingvistic reflectă
concepțiile epocii despre raportul dintre limbă și gândire, dintre logică și gramatică, reflectate, mai
întâi, în scrierile filosofilor Toma d`Aquino și Roger Bacon.
Cel mai interesant și important progres al lingvisticii în Evul mediu îl constituie gramaticile
speculative sau tratatele De modis significandi (despre modul în care poți să spui un lucru) ale unor
autori din timpul perioadei de înflorire a filosofiei scolastice.
(Scolastică este o noțiune derivată din latină, schola însemnând școală, care desemnează acea
tendință din filosofie și teologie care, începând din perioada tardivă a Evului Mediu, a încercat să
explice și să facă înțelese fenomenele supranaturale ale revelației creștine cu ajutorul rațiunii umane și,
mai ales, al filosofiei lui Aristotel. Acest curent care, de la mijlocul secolului al XI-lea până în secolul
al XV-lea, a fost un element dominant în instituțiile de învățământ religios și în universitățile Europei,
avea ca scop principal alcătuirea unui sistem logic, în care să se reunească filosofia greacă și romană cu
învățătura creștină. La început erau denumiți scolastici toți învățații din școlile monahale medievale,
dar mai târziu termenul s-a limitat la profesorii de filosofie și teologie din universitățile epocii
respective.
Interesul principal al scolasticilor nu consta în descoperirea și cercetarea unor fenomene noi, ci
doar să explice cunoștințele deja dobândite în antichitate în lumina dogmelor creștine. În aceasta constă
diferența esențială între Scolastică și modul modern de gândire din Renaștere).
Gramatica speculativă este un studiu distinct, bine definit în teoria lingvisticii, iar diferiți autori
sau

25
modiști (modistae) (numiți datorită termenului cheie modi significandi) au în cea mai mare parte
aceleași puncte de vedere teoretice și aceleași concepții despre știința lingvisticii. Numele
reprezentanților acestei școli vine de la conceptul de modus, care se află în centrul teoriei lor. Cei mai
cunoscuți gânditori care au ilustrat această teorie sunt Albertus Magnus, Tomas de Aquino, Tomas din
Erfurt ș.a.
Originea primară a miezului teoriei modiste se află la Aristotel, în celebra reprezentare triadică a
semnului verbal. Gramaticile speculative conțin o descriere a conținutului limbii, sunt scrise în latină și
ilustrate cu exemple latine, dar vizează reguli cu aplicabilitate generală, fiind astfel prima formă sub
care apare gramatica universală sau filosofică.
Albertus Magnus – lucrarea De modis significandi (1240), în care distinge 3 tipuri de modi:
- modus essendi „modul existenței”
- modus intelligendi „modul înțelegerii”,
- modus significandi „modul semnificării”,
corespunzătoare celor trei elemente ale triunghiului semiotic aristotelic:
- lucrul desemnat (res)
- conceptul sau înțelesul (intelectus)
- cuvântul (vox).
Thomas din Erfurt, în Tractatus de modis significandi sive Grammatica speculativa (1300) –
urmărește identificarea unei corespondențe între structura realității și structura gramaticală (aceeași
pentru toate limbile), mediată de caracterul general al structurii logice a gândirii. În interiorul relației
plan ontologic – reflectare prin gândire – exprimare în limbă, sunt distinse trei moduri, esențiale, care
derivă unul din altul, într-o dependență semnificativă pentru limbă:
- modi essendi (modurile de a fi ale obiectelor realității)
- modi intelligendi sau concipiendi (modurile în care obiectele sunt reflectate)
- modi significandi (modurile în care obiectele reflectate, din perspectiva însușirilor lor, se
manifestă lingvistic).
Concluzia acestui tratat poate fi redusă la ideea filosofică fundamentală că existența sau ființa
(esse) se reflectă în rațiunea umană (intellectus) prin intermediul semnificării cu ajutorul cuvintelor
(significare). Relația dintre ele reflectă și unitatea ideală a principalelor discipline teoretice medievale:
metafizica corespunde nivelului esse, logica sau dialectica – nivelului intelligendi, iar gramatica –
nivelului significare.

26
 E. Coșeriu despre modiști: „nivelul lingvistic este realizat de relația modi essendi – modi
intelligendi passivi – modi significandi activi, cu alte cuvinte: proprietăți ale lucrurilor – proprietăți ale
lucrurilor așa cum sunt ele reflectate de rațiune – proprietăți ale formelor lingvistice” [după 6, p. 17].
Existența, gândirea și limbajul sunt astfel văzute de modiști într-o complexă interdependență și unitate.
Pe baza acestor scheme sunt descrise și clasificate toate clasele de cuvinte împreună cu
proprietățile sau „accidentele” lor. De exemplu: substantivele semnifică substanțe, adică stări
permanente ale ființei; verbul – semnifică mișcarea sau schimbarea. Categoriile gramaticale ale
genului, numărului, cazului, timpului etc. semnifică accidente (modi accidentis) ale ființei.
Un alt punct important al teoriei scolastice îl reprezintă teoria dintre limbaj și metalimbaj,
cunoscută sub numele de „teoria supoziției” (suppositiones). Se face distincția între două tipuri de
supoziții:
- suppositio formalis, am spune astăzi întrebuințarea lingvistică propriu-zisă a unui semn, pentru
a desemna lucrul pe care îl substituie, ca în enunțul: „homo est animal rationale”;
- suppositio materialis, întrebuințarea metalingvistică a unui semn, ca de exemplu, în enunțul
„homo” conține 2 silabe sau „homo” este un substantiv.
În gramaticile speculative s-a format o teorie semantică, care, pornind de la însușirile lucrurilor,
reunește trăsături ale sensului gramatical și lexical în genul componentei semantice din gramaticile
transformaționale. De altfel, s-a subliniat că și demersul analitic de la conceptul abstract (în modi
intelligendi) spre concretizarea lui prin voces într-un anumit cuvânt (dictio) aparținând unei clase
gramaticale (pars orationes) corespunde cu succesiunea regulilor într-o gramatică generativ-
transformațională modernă.
În epoca Scolasticii abordarea problemei limbii s-a efectuat de pe poziții prioritar speculative și
filosofice, tendința de a delimita și defini universaliile lingvistice la rafinarea logicii formale și mai
puțin la cunoașterea limbilor concrete. Abia epoca Renașterii, care va aduce cu ea emanciparea noilor
limbi literare europene de sub tutele limbii latine, va conduce la noi perspective în abordarea concretă a
limbilor. Ca excepții, în epoca Scolasticii, prin lucrările lor, pot fi considerați Roger Bacon (cca 1214-
1292) și Dante Alighieri (1265-1321). Roger Bacon a scris o gramatică a limbii grecești și una a limbii
ebraice, iar Dante Alighieri, în tratatul De vulgari eloquentia analizează natura limbajului uman, relevă
limba ca fenomen bilateral: sunetele formează latura senzorială a limbii; latura rațională denotă
capacitatea limbii de a reda un anumit conţinut. Limba se dezvoltă necontenit; limba vorbită (il
volgare) are un rol deosebit şi nu este o „alterare” a limbii literare. A exprimat o seamă de idei noi cu
privire la limbă, referindu-se în special la posibilitatea și necesitatea ca limbile populare să devină limbi

27
aulice sau literare, egale în prestigiu și expresivitate cu limba latină. Dante este de asemenea deplin
conștient de caracterul istoric al limbilor, idee care le era străină predecesorilor săi medievali. Dante are
experiența personală epocală de creator al limbii literare italiene prin scrierea Divinei Comedii.
În Europa medievală (sec. XI -XV) apare gramatica logicistă; se pune problema universaliilor. Are
loc disputa între realişti şi nominalişti privind raportul dintre noţiuni şi obiectele corespunzătoare.
Realiștii consideră lucrurile simple exteriorizări ale unor idei generale, universaliile, acestea cu
existență reală. Modiștii, înscriindu-se între realiști, derivă modurile de a semnifica ale cuvintelor din
modurile de a fi ale obiectelor. Nominaliștii, în schimb, derivă universaliile – cu existență în sfera
gândirii – din lucruri – cu existență în realitatea obiectivă. Cuvintele nu reflectă realitatea, ci substituie,
în mod convențional, noțiunile; prin aceasta universaliile din gândire trec în cuvinte.
Realiştii (Anselm din Kenterburry, Toma d’Aquino) susţin ideea despre existenţa reală doar a
noţiunilor generale (Universalia sunt res), iar nominaliştii (Roscellinus, Berengario din Tours) afirmă
că în realitate există doar obiectele dotate cu anumite proprietăţi (Universalia sunt nomina), noţiunile
generale nu există independent de obiecte şi nu reflectă proprietăţile lor [1, p. 10].
Realiștii consideră cuvântul manifestare concretă a ideii. Între cuvânt și idee există un raport de
implicație: ideea creează cuvântul, existența ideii este implicată în existența cuvântului. Nominaliștii,
situați pe linia filosofiei lui Aristotel, consideră că ideile există numai în spiritul omului, iar cuvintele
nu sunt altceva decât nume date prin convenție ideilor. Reprezentanții celor două poziții au atitudini
opuse. Susținând și în privința cunoașterii existența unui raport de implicație între cuvânt și concept,
realiștii se situează pe poziția unei încrederi maxime în posibilitatea cunoașterii prin limbă. Negând
existența vreunui raport de obligativitate între idee și cuvânt, nominaliștii se arată sceptici în legătură
cu posibilitatea cunoașterii conținutului cuvintelor.
3. Renașterea: redescoperirea limbilor clasice; preocuparea pentru limbile naţionale; cercetări
plurilingve. Descrieri lingvistice ale altor limbi. Preocuparea de dialecte. Lexicografia
La sfârșitul Evului mediu și în Renaștere interpretările limbii se fac dintr-o perspectivă filosofică.
Predomină aspirația spre constituirea unei teorii generale a limbilor.
În secolele următoare și mai ales începând cu Renașterea, pe fondul unor complexe frământări în
domeniul vieții culturale, registrul preocupărilor lingvistice se multiplică. Pe de o parte, Renașterea se
caracterizează și prin importanța acordată limbilor clasice, prin desăvârșirea „reînvierii” studiilor
limbilor clasice (latina și greaca), nu ca mod de comunicare internațional și savant sau ca limbaj
filosofic, cum fusese latina medievală, ci ca vehicul pentru literaturi minunate, ca limbi vechi ale unei
civilizații înfloritoare. Totodată, prin statutul său biblic, și ebraica avea un loc lângă greacă și latină ca

28
limbă demnă de interes. Greaca, latina și ebraica au fost cele trei limbi cu a căror cunoaștere se putea
lăuda homo trilinguis al Renașterii.
Apare interesul și respectul pentru limbile naționale din Europa. Limbile vii ale Europei au început
să fie studiate sistematic și au apărut noi direcții în gândirea lingvistică, considerate astăzi parte a
lingvisticii generale.
În legătură cu dezvoltarea sentimentului de naționalitate și cu dezvoltarea unor mișcări reformiste
în interiorul bisericii are loc acum o scădere a prestigiului limbii latine și o orientare a atenției către
limbile naționale. În acest sens, secolele XVI și XVII sunt de o importanță majoră în redimensionarea
cercetărilor lingvistice. În multe țări se desfășoară procesul formării limbilor naționale. Acestea își
lărgesc treptat sfera de aplicare ca limbi literare în tot mai multe domenii și se răspândesc cu ajutorul
tiparului, contribuind la reducerea formelor dialectale. În noile condiții de dezvoltare a științei și
culturii, limbile se îmbogățesc cu numeroși termeni noi, creații proprii și împrumuturi. La ordinea zilei
se află problema elaborării normelor limbii scrise și a stilurilor ei funcționale.
Se înființează instituții superioare de cultivare a limbii: Academia della Crusca (1583), Italia;
Académie Française (1634). Se introduc limbile naționale în biserică, administrație, cultură. În Franța,
sub Francisc I , se introduce, în 1539, limba franceză în actele oficiale ale administrației regale și în
instituțiile juridice. Începând cu secolul al XVI-lea, în Țările Românești se introduce limba română în
biserică, devenind astfel limbă a culturii religioase și laice. Această afirmare a limbilor naționale
impulsionează alcătuirea de gramatici. Cele mai numeroase sunt consacrate limbii franceze, unele sunt
redactate încă în latină (Dubois, 1530; TH. de Bèze, 1584), altele, în franceză. La italieni, prima
gramatică Le regole della lingua fiorentina (1495) este atribuită lui Lorenzo il Magnifico. Pentru limba
spaniolă, prima gramatică pare să fie Gramatica castellana (1495); în 1536 – Grammatica de
linguagem portuguesa. La români, în condiții istorice diferite, primele gramatici apar mai târziu. După
o traducere a unei gramatici slave, realizată în 1670 de grămăticul Staicu, după elaborarea gramaticilor
lui Macarie și Eustatievici Brașoveanul, pe la la jumătatea secolului al XVIII-lea, dar rămase în
manuscris, apare în 1780 o gramatică în limba latină, datorată lui S. Kein (Micul) Elementa lunguae
daco-romanae sive valachicae. Urmează imediat mai multe gramatici în limba română: Ienăchiță
Văcărescu, Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii românești,
1787, Rîmnic și Viena; Radu Tempea, Gramatica românească, 1787, Sibiu, și Observații de limbă
românească, Buda, 1799 etc.
Inventarea tiparului (1454), a dat o mai mare importanță ortografiei standartizate și punând
accentul pe relațiile dintre scriere și pronunțare a stârnit interesul față de problema reformei ortografiei.

29
Tipărirea cărților a impus ca urgențe recunoașterea unei singure varietăți a limbii („limba standard”) și
scrierea uniformă.
Secolul al XVI-lea a produs cercetări care conțin germenii istorismului și comparativismului.
Astfel, readucerea în circulație a textelor literare antice și difuzarea lor cu ajutorul tiparului a introdus
perspectiva diacronică. Se observă asemănările, dar și diferențele dintre latină și limbile romanice
occidentale (franceza, italiana, spaniola), încercându-se și unele explicații (transmiterea limbii de la o
generație la alta, contact și amestec lingvistic).
Pe de altă parte, expansiunea Europei peste oceane duce la creșterea cunoștințelor europenilor
despre limbi non-europene, uneori de tipuri și structuri până atunci necunoscute. În 1558 apare prima
gramatică a unei limbi amerindiene tarasco (Mexic); 1560, 1571, 1640 – gramatici ale limbilor
quechua (Peru), nahuate (Mexic), guarani (Brazilia). Contacte directe și de lungă durată dintre
cărturarii europeni și cei chinezi au început odată cu venirea în Orientul Îndepărtat a comercianților și
misionarilor în sec. XV-XVI. La sf. sec. XVI Europa ajunge să cunoască natura sistemului de scriere
chinez. Au fost vizitate India, sud-estul Asiei și Extremul Orient, iar multe dintre limbi întâlnite acolo
au fost transcrise pentru prima dată în alfabetul latin de către misionarii catolici, în vederea traducerii
Bibliei (alfabete născocite de misionari pentru câteva limbi din India și Birmania).
Cunoașterea a numeroase limbi cu structuri diferite a pus baza primelor clasificări geografice,
genealogice și tipologice. Umanistul italian Josephus Scaliger, fără să ajungă la constatarea unor relații
sau de înrudire între limbi, propunea drept criteriu de clasificare forma pe care diferite limbi o prezintă
pentru noțiunea „Dumnezeu”, distingând 4 grupuri de limbi mai mari (grec, latin, german și slav),
alături de alte șapte grupuri mai mici (albanez, irlandez, cimric/breton, tătăresc, finic/lapon, maghiar și
basc).
A început și studierea limbii sanscrite și au fost făcute observații răzlețe privind unele asemănări clare
dintre sanscrită și italiană, greacă și latină.
În această epocă încep să fie alcătuite glosare sau dicționare plurilingve, una dintre primele lucrări
de acest gen fiind celebrul Dictionarum linguae Ltinae (1502) a lui Ambrogio Calepino (cca 1455-
1511).
Paralel cu orientarea spre descrierea limbilor naționale, sfârșitul Evului mediu și Renașterea se
caracterizează prin situarea interpretărilor limbii dintr-o perspectivă marcat filosofică. Predomină
aspirația spre constituirea unei teorii generale a limbilor. Modul de abordare a fenomenului lingvistic
reflectă concepțiile epocii despre raportul dintre limbă și gândire, dintre logică și gramatică. Cea mai

30
importantă propunere din această epocă a fost inventarea unei noi limbi, necesară învățământului și
comerțului în toată lumea civilizată.
Fără a fi realizat lucrări spectaculoase, lingvistica epocii renașterii se caracterizează, în afara unei
intense activități aplicative, prin punerea în discuție a unor probleme reluate de lingvistica comparativă.
4. Probleme teoretice ale limbajului în secolele XVII-XVIII
 Raționalismul. Gramatica de la Port-Royal: fundamentele universal-logice ale limbajului.
Esența didactică a studiului lingvistic.
Secolul al XVII-lea reprezintă pentru cultura europeană (și, în mod indirect, pentru cea universală)
momentul unei sinteze decisive. Ideile și formele clasicității greco-latine, asimilate prin umaniști,
marea acumulare de fapte și informații noi în diferite domenii ale cunoașterii, revizuire la care au fost
supuse mentalitățile și comportamentul oamenilor Bisericii în urma confruntării cu criticile Reformei
sunt doar câțiva dintre factorii care au avut un impact direct asupra evoluției ideilor despre limbă. Este
o perioadă de înflorire a filosofiei cu accent pe gnoseologie. Filosofii (ca și în antichitatea clasică) se
ocupă de problemele limbii, privită ca mijloc de reflectare a lumii și instrument de cunoaștere.
Principalele curente filosofice sunt raționalismul și empirismul. Empiriștii (Bacon, Locke), adepți ai
tezei cunoașterii senzoriale, consideră că limba trebuie studiată în sine. Ea este doar un instrument al
rațiunii; raportul dintre vorbire și realitate este mijlocit de planul noțional. Raționaliștii (Descartes) văd,
dimpotrivă, în limbă, esența însăși a rațiunii; structura limbii reflectă în mod direct structura realității.
Cei dintâi separă gramatica de logică, ceilalți le suprapun.
Raționalismul – consideră că rațiunea este principala sursă a cunoașterii; subestimează rolul
senzațiilor și al percepțiilor. Raționaliștii afirmă că universalitatea cunoașterii științifice se bazează pe
formele intuitive ale rațiunii. Totodată, ei concep lumea ca pe un ansamblu ordonat și logic.
În planul cercetărilor lingvistice, influența raționalismului s-a manifestat sub forma tendințelor de
construire a unei limbi universale pe principii logice și a unei gramatici universale și raționale.
Principalul reprezentant al raționalismului a fost filosoful francez René Descartes (1596-1650).
Despre problemele limbajului uman și al limbilor Descartes nu s-a pronunțat în mod detaliat, dar a
abordat tangențial unele teme legate de ideea limbii ca trăsătură caracteristică a umanului și ideea
utilității unei limbi universale. Descartes constată că, prin limbaj, omul reușește să creeze mereu noi
enunțuri, pornind de la un număr limitat de unități și reguli gramaticale, ceea ce înseamnă că limbajul
este o expresie a rațiunii universale. El mai formulează ideea că, dacă ar avea la îndemână o limbă
perfectă, universal recunoscută și perfect logic alcătuită (o gramatică ordonată, o singură conjugare, o

31
singură declinare, un unic tip de construcție al cuvintelor prin afixe, fără abateri), rațiunea umană ar fi
în stare să instituie o ordine ideală în universul cunoașterii.
Ipotetic concepea și un idiom construit logic și matematic, în care ideile ar fi ordonate în felul
numerelor, așa încât stabilindu-se un număr limitat se odei simple, toate celelalte să reprezinte numai
combinări ale lor. O asemenea limbă, reflectând ordinea rațională a lumii, ar fi fost instrumentul ideal
de deprins și de mânuit. Descartes a evidențiat legătura dintre limbă și realitate, dintre semn și lucrurile
reflectate prin noțiune. limba este instrumentul rațiunii, ea reprezintă o schemă rațională care
corespunde structurii realității.
Sublinia, între altele, superioritatea creierului uman asupra celorlalte ființe și a oricăror
mecanisme, sub aspectul creativității: singur omul poate să combine în infinite feluri cuvintele pentru a
construi enunțuri potrivite tuturor împrejurărilor – ideea caracterului inovator și creator al limbajului
este o constantă a teoriei raționaliste a sec. al XVII-lea.
Gramatica de la Port-Royal (1660) – „Gramatica generală şi rațională”, elaborată de către
călugării savanţi A. Arnauld şi C. Lancelot de la mănăstirea Port-Royal, este întemeiată pe filosofia
carteziană a
lui R. Descartes, care promovează principiul despre primatul rațiunii umane: Cogito, ergo sum
(Gândesc, deci exist).
Scopul lucrării rezidă în a studia principiile logice care determină structura tuturor limbilor, a
formula legi valabile atât limbilor concrete, cât şi tuturor limbilor lumii. Odată ce oamenii operează cu
aceleași categorii logice, reiese că şi categoriile limbii sunt comune. Se încearcă descrierea structurii şi
funcționării limbilor naturale, fiind elaborat un metasistem gramatical care generalizează fenomenele
din limbi concrete, ca: greaca, latina, franceza, vechea ebraică, spaniola, italiana, parţial – germana şi
engleza. Se foloseşte metoda inductivă, se compară câteva sisteme linguale; limbile concrete sunt
considerate drept variante ale unei scheme linguale universale. Gramatica universală conține legi
pancronice care nu depind de timp.
Autorii gramaticii și-au propus să construiască o gramatică care să conțină o metodă generală de
învățare mai rațională a limbii străine, prin dezvăluirea aspectelor comune ale structurii gramaticale din
diferite limbi. Urmăreau explicarea și justificarea rațională a regulilor, aducerea lor la fundamente și
principii explicative.
Universalitatea gramaticii este dedusă din categoriile rațiunii, aceleași pretutindeni; se încearcă
printr-o analiză mai profundă, să se dezvăluie, dincolo de varietatea de forme, structuri și categorii
identice.

32
 Gramatica universală urmărește stabilirea unei taxonomii generale a limbilor care să corespundă
structurii logice a rațiunii și, prin ea, structurii ordonate a realității. Procesul comunicării este
interpretat
raționalist și funcționalist: a vorbi = a exprima gândurile prin semne pe care oamenii le-au inventat în
acest scop; limbajul = produs al rațiunii, care are capacitatea înnăscută de a forma nu numai concepte,
dar și semne pentru exprimarea lor. Planul expresiei este construit din substanța sonoră, este un produs
natural, iar planul conținutului este creația conștientă a oamenilor, rezultatul activității în și prin limbă a
rațiunii. Sunt date 2 definiții ale cuvântului:
- (fonetică) Cuvânt – ceea ce se pronunță aparte și se scrie aparte;
- (funcțională) Cuvânt –sunete distincte și articulate, din care oamenii și-au făcut semne pentru
a-și semnifica ideile.
Se încearcă definirea trăsăturilor semantice și posibilităților combinatorii ale claselor de cuvinte
(substantive, pronume, numerale, verbe etc.), înțelese ca universalii, care se combină într-o manieră
identică în toate limbile. Procesul de logicizare a gramaticii se reflectă cel mai bine în descrierea
categoriilor lingvistice care se suprapun celor logice. Părțile de vorbire sunt considerate și definite în
funcție de momentele esențiale ale gândirii logice: substantivele desemnează obiecte, adjectivele –
proprietăți ale obiectelor, verbul a fi – desemnează actul de atribuire, celelalte verbe sunt un amalgam
între verbul a fi și un adjectiv; ele arată nu numai acțiunile omului, dar și judecata lui asupra lucrurilor,
afirmarea lor etc.
Sunt distinse două mari clase-cuvinte:
- cuvinte care desemnează obiecte ale gândirii, adică lucruri și felul lor de a fi (nume, articol,
pronume, participiu, prepoziție, adverb)
- cuvinte care desemnează moduri de a gândi (verb, conjuncție, interjecție).
Ignorându-se diversitatea structurii semantice a limbilor, se consideră că orice enunț, propoziție sau
frază poate fi redus la un enunț de tip logic, orice verb fiind convertit în verbul „a fi”. În consecință,
orice enunț poate fi convertit într-un enunț asertiv de tipul: „A” este „B”. Orice frază, oricât de
complexă, ar putea fi redusă la componentele sale „logice” primare de tip: S <-> P. (Ex: Dumnezeu
invizibil a creat lumea vizibilă. Poate fi redusă la următoarele 3 componente logice: Dumnezeu este
invizibil. El a creat lumea. Lumea este vizibilă).
Punctul forte al doctrinei raționaliste constă tocmai în această perspectivă „funcționalistă” asupra
limbii, înțeleasă ca posibilitate de a genera la nesfârșit enunțuri dintre cele mai diverse, pe baza unor

33
reguli raționale. Transformând orice tip de enunț într-unul de tip logic, raționaliștii intuiesc principiul
central al gramaticii generativ-transformaționale moderne (creator Naom Chomsky).
Concluzii: Afirmă capacitatea creatoare a limbajului uman, care, cu un număr redus de unități
sonore poate construi o infinitate de enunțuri în limita regulilor de formare a cuvintelor și propozițiilor
(reguli parțial universale, parțial specifice fiecărei limbi) – Studiul capacității vorbitorilor de a genera,
pa baza unui număr finit de reguli, o infinitate de enunțuri constituie punctul de plecare al gramaticilor
generative.
Valoarea gramaticii de la Port-Royal poate fi apreciată numai dacă o situăm în contextul epocii. Ea
apare atunci ca o încercare meritorie de interpretare a structurii și funcționării limbilor, de dezvăluire a
aspectelor lor comune și specifice. Aici sunt abordate, pentru prima oară, teme importante de
lingvistică teoretică, aflate pe prim plan în lingvistica modernă.
Orientarea raționalist-filosofică în teoria gramaticii va domina întreg secolul al XVIII-lea, trecând
și în următoarele, în ideile despre limbă ale enciclopediștilor, în gramaticile elaborate în diferite țări ale
Europei. Caracterizează Gramatica românească, publicată la Sibiu, în 1828, de I. Heliade Rădulescu.
Este reînviată de lingvistica modernă; școala generativ-transformațională (reprezentată de doctrina lui
Chomsky) consideră că formanții de bază ai sintaxei trebuie să fie identici pentru toate limbile, întrucât
ei reflectă o serie de universalii.
Prin subordonarea absolută a limbii față de gândire, promotorii gramaticii raționale pierd cel mai
adesea din vedere specificul structural și funcțional al celor două facultăți esențiale umane, lăsând în
umbră complexitatea raporturilor dintre ele ca și relațiile cu realitatea ontologică. Teza universalității
limbii anulează în mod utopic specificul fiecărei limbi, condiționat de factori numeroși și complecși.
Când caracterul specific al limbilor naturale se impune ca o realitate imposibil de ignorat, lingviștii și
filosofii fac proiecte pentru crearea unor limbi artificiale. Un astfel de proiect se întâlnește la filosoful
Leibniz. Articolul Langue nouvelle, apoi din Enciclopedie, vorbește de o limbă normalizată,
regularizată.
Prin depășirea cadrului restrâns al gramaticilor empirice, filologice, normative, speculative, închise
în limitele unei singure limbi, gramatica rațională reprezintă un salt însemnat în istoria constituirii
lingvisticii ca știință; ea dezvoltă aspectul teoretic și încearcă identificarea unor principii esențiale, de
profunzime, în funcționarea limbii. Direcția o va duce mai departe W. von Humboldt (1767-1835), care
va scoate lingvistica de sub suveranitatea absolută a logicii, printr-o mai complexă înțelegere a funcției
și structurii limbii: „Limba nu este un simplu mijloc de comunicare, ci și expresia spiritului și a
concepției asupra lumii”.

34
 Li s-ar putea reproşa unele exagerări: confundarea categoriilor logice şi lingvistice: cuvântul este
socotit drept un concept exprimat prin sunete articulate, judecata redată prin cuvinte este numită
propoziţie. Propoziţia are o structură egală cu cea a judecăţii logice şi conţine subiectul, copula şi
predicatul .
O evaluare imparțială a gramaticilor raționale, în ansamblu, şi a lucrării menționate, în particular,
oferă reputații savanți Al. Graur şi L. Wald: „Lipsurile lor fundamentale au persistat, însă şi ele pot fi
reduse la două: autorii gramaticilor raționale nu au ținut seama că fiecare limbă are trăsături specifice şi
că, de aceea, limbile nu pot fi cuprinse într-o schemă unică decât deformându-se sistemul lor; în al
doilea rând, nu s-a luat în considerare faptul că limbile se transformă după legi proprii, că structura lor
nu e stabilă o dată pentru totdeauna. Încercarea de a lega limba de gândire e meritorie, dar unitatea
acestor
două fenomene a fost înțeleasă ca identificarea lor”.
• Începutul epocii moderne. Concepțiile despre originea limbajului (John Locke:
consolidarea nominalismului; Gottfried Wilhelm Leibniz: descoperirea caracterului istoric al
limbilor)
Secolul XVIII continuă o serie de idei și concepții din secolul anterior mai ales, dar îndreaptă tot
mai mult descrierea afinităților dintre limbi spre afirmarea înrudirii lor. În același timp, concepții
religioase fac să circule în continuare ideea ebraicei ca limbă-mamă a tuturor limbilor cunoscute.
Filosofia raționalistă impune mirajul limbilor perfecte, determinând confruntări cu limbile clasice,
greaca, latina. Cunoașterea mai aproape a limbilor va determina ulterior dezvoltarea unor observații
mai realiste despre limbi înrudite.
Enciclopediștii sunt preocupați de reconstrucția rațională a originii limbilor: J. J. Rousseau,
Leibniz.
În calitate a lor de semne, cuvintele, în marea lor majoritate, au sens general, denumind genuri de
specii, și nu obiecte particulare; nu e posibil ca fiecare lucru să aibă un nume, căci mintea omului n-ar
putea memora atâtea cuvinte și nu e nici util, căci în aceste condiții, fiecare având în minte alt obiect, n-
ar mai fi comunicarea. Ca și evoluția gândirii, evoluția sensului cuvintelor s-a realizat de la concret la
abstract, de la notarea percepțiilor la notarea operațiilor rațiunii. La stadiul de cuvinte cu sensuri
particulare au rămas antroponimele și toponimele și un număr redus de nume comune.
Problemele limbii au ocupat un loc important în lucrările filosofice ale lui John Locke (1633-
1704). Ca toți empiriștii, Locke privește limba ca mijloc principal de fixare a ideilor și de instrument al
comunicării. John Locke este considerat cel care a inventat chiar termenul de semiotică (engl.

35
semiotics). Alături de fizică și de practică, semiotica își asumă ca știință autonomă, în cadrul doctrinei
cunoașterii, sarcina de a studia natura semnelor de care se folosește spiritul uman pentru a recunoaște
lucrurile și a comunica celorlalți cunoștințele dobândite.
Pentru Locke, cuvintele nu reprezintă nimic, ci sunt semne sensibile ale ideilor care, la rândul lor,
sunt semne ale lucrurilor. Complexul sonor și ideile sunt fenomene situate pe planuri diferite, legătura
lor depinde de voința liberă a oamenilor, este convențională și arbitrară; dacă această legătură ar fi
impusă, pe glob ar exista o singură limbă. Ideile pe care le reprezintă cuvintele constituie semnificația
lor, iar scopul vorbirii este ca sunetele, în calitate de semne, să aducă la cunoștința ascultătorului ideile
formate în mintea vorbitorului. În strânsă legătură cu această accepțiune a semnelor verbale, finalitatea
limbajului este și ea dublă: de a reprezenta lucrurile și de a comunica cu ceilalți.
Locke s-a ocupat și de alte teme privind limbajul și comunicarea verbală: caracterul imperfect al
oricărei limbi, ambiguitățile și alte „întrebuințări incorecte” ale vorbirii, încercând și alcătuirea unei
tipologii a „ideilor”. Pentru prima dată în istoria ideilor lingvistice se menționează că semnificațiile
cuvintelor („ideile”) nu sunt constante universale, ci capătă o configurație diferită în limbi diferite.
Observând că nu toate cuvintele pot avea corespondenți lexicali în alte limbi și nu pot fi traduse, Locke
încearcă o explicație, arătând că ceea ce determină configurarea unui concept într-o limbă sunt factori
de natură socială (obiceiurile, moravurile, obișnuința și necesitatea).
Se poate afirma că prin ideile lui Locke s-au pus bazele științifice ale semanticii și ale teoriei
semnului. În viziunea lui Locke, semiotica are sensul larg cuprinzător acceptat în epoca noastră – căile
și mijloacele prin care se poate ajunge la cunoașterea naturii lucrurilor și a omului ca agent activ,
înzestrat cu rațiune și voință; ele formează domeniul științei numită învățătura semnelor, dintre care
cele mai uzuale sunt cuvintele. Rolul ei este de a cerceta natura semnelor de care se servește mintea.
Influența lui Locke a fost exercitată în multe direcții, dar mai ales asupra semioticii americane
moderne, Ch.S.Peirce, Ch.W.Morris.
Perioada de trecere spre secolul al XVIII-lea este marcată de activitatea filosofică de activitatea
filosofică a lui Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), care, prin reflecțiile „preștiințifice” asupra
problemelor limbajului și limbilor, ocupă o poziție intermediară între raționalism și empirism.
Nu există o lucrare specială pe care Leibniz să o fi dedicat problemelor limbajului, dar din operele
sale se desprind reflecții, definiții, disocieri, ipoteze dintre cele mai diverse care pot fi încadrate în acest
univers tematic. Ideile și intuițiile lingvistice ale filosofului german au o relevanță specială pentru
evoluția către separarea, specifică modernității, între cele două domenii de preocupări, abordarea
filosofică și cercetarea lingvistică propriu-zisă. Leibniz nu acceptă identitatea între structurile mentale

36
logice și cele lingvistice, ceea ce reprezintă o idee teoretică de importanță capitală pentru abordarea
ulterioară a limbilor ca obiecte istorice specifice. Formulează în treacăt observații privitoare la evoluția
limbilor în timp (formarea de noi limbi), la raporturile dintre diferite variante istorice ale aceleiași
limbi, la interferențele dintre limbi, precum și la funcția de idiom internațional a unora dintre limbi
(lingua franca).
S-a referit și la problema arbitrarului semnului lingvistic. Consideră că el este rezultatul atât al
alegerii întâmplătoare, cât și al alegerii conștiente a numelui. A deosebit grade de motivare: motivare
gramaticală au limbile artificiale, e motivat semantic în mare parte argoul, motivate sunt onomatopeele
și cuvintele cu simbolism fonetic.
Leibniz a avut conștiința istoricității limbii. Astfel el vedea în arbitrarul semnului rezultatul
evoluției istorice și credea că o analiză comparativă a limbilor ar duce la forme mai vechi motivate;
deși devenite arbitrare și tot mai abstracte, cuvintele continuă să simbolizeze.
De asemenea, filosoful german a formulat clar ideea că în limbi se oglindește spiritul poporului și
că în conținutul lor se dezvăluie operațiile spiritului. Limbile se prezintă cu trăsături comune (ca
rezultat al operațiilor logice comune) și cu particularități specifice (ca rezultat al condițiilor de viață ale
vorbitorilor lor).
Leibniz a fost interesat de studiul comparativ al limbilor. Pe lângă perspectiva istorică, pe care o
practică și de care se interesează, Leibniz descoperă avantajele procedării comparative, astfel, fiind, se
pare primul în istoria gândirii umane căruia i s-a impus constatarea că limbile pot fi grupate în funcție
de afinitățile dintre ele. Fără să îl formuleze în mod expres, Leibniz a descoperit astfel principiul
genealogic sau al înrudirii dintre limbi, care va constitui premisa teoretică majoră a lingvisticii
secolului al XIX-lea. După felul cum grupează limbile pe care le comentează, rezultă că Leibniz a
trasat conturul principalelor familii de limbi: limbile romanice, limbile germanice, limbile celtice,
limbile (numite ulterior) fino-ugrice și cele turcice sau turco-tătare.
O altă prioritate istorică care poate fi atribuită lui Leibniz privește înrudirea dintre limbile
germanice și cele celtice cu limba greacă și cu latina, înrudire confirmată ulterior de învățații care au
definit familia limbilor indo-europene. Leibniz vorbește chiar de „rădăcini comune” ale limbilor latină
și greacă cu cele celtice și germanice, anticipând terminologia organicist-naturalistă de mai târziu. Se
remarcă și prezența conceptului de limbă-sursă, din care se vor fi disociat ulterior limbile aparținând
unei familii lingvistice.
Preocuparea constantă și centrală a lui Leibniz a fost legată de fundamentarea teoretică și de
construirea unei „limbi universale”, imaginată ca o cale sau o metodă ideală de comunicare între

37
oamenii de știință, deținând exactitatea unui model logico-matematic și aptă să asigure acea
comunicare perfectă și completă pe care limbile „naturale” nu sunt în stare să o ofere. În acest scop,
Leibniz a abordat problemele-cheie ale reflecției filosofico-lingvistice, între care:
- problema universaliilor lingvistice și a caracterului motivat sau arbitrar al semnelor verbale;
- problema semantică, adică a raportului între semne și ceea ce ele desemnează;
- problema raporturilor logice între gen, specie și individ;
- a reflectării în limbă a structurilor gândirii etc.
Istoricii lingvisticii au scos în relief numeroase contribuții, atât de ordin mai general, cât și d
amănunt, aduse de Leibniz la științele comunicării.
În secolul al XVIII-lea, orientarea psihosociologică și istorică se accentuează. Toți marii gânditori
ai epocii se preocupă de problema originii și a evoluției limbajului.

BIBLIOGRAFIE
1. Benveniste E. Probleme de lingvistică generală / Traducere din limba franceză. Bucureşti, 2000.
2. Graur Al.; Wald L. Scurtă istorie a lingvisticii. Ed. a III-a revăzută și adăugită. București: Editura
didactică și pedagogică, 1977.
3. Ionescu E. Partea a II-a: Doua perspective înnoitoare asupra limbii si comunicării lingvistice. Cap.
I: Ferdinand de Saussure. În: Ionescu Emil. Manual de lingvistica generală. Ediția a II-a, revizută.
București, 1992, pp. 66 – 91.
4. Irimia I. Curs de lingvistică generală. Iași: Editura Universității A.I.Cuza, 2011.
5. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică. Traducere de Alexandra Cornilescu și Ioana
Ștefănescu. București: Editura Științifică, 1995.
6. Munteanu E. Introducere în lingvistică. Iași: Polirom, 2005.
7. Robins R.H. Scurtă istorie a lingvisticii. Iași: Polirom, 2003.

38