Inainte de tacere cuprinde aspecte din copilaria si tineretea autorului, amintiri placute,

plictisitoare sau dezagreabile, nelinisti, intrebari fundamentale despre om si Dumnezeu. In

centrul evocarilor se afla casa. "Doresc ca totul in casa sa ramina asa cum este, cu
scorojelile si peretii sai coscoviti... Casa aceasta in care s-a nascut opera mea si a murit
Matilde." Cartea lui Ernesto Sabato reprezinta un epilog, un testament spiritual al unui om
modern in permanenta confruntare cu o lume dura si enigmatica.

Practic, aceasta carte reprezinta testamenul lui Ernesto Sábato si este unic prin
profunzimea sa filosofică. Ea este plina de memorii scrise cu esenţă şi savoare, si
reprezinta un eseu filosofic despre viaţă. Viaţa trebuie trăită indiferent de tragedii. Durerea
sabatiană a vieţii este legată de absurdul unor întâmplări şi de persistenţa răului în lume.
De ce există rău?
Putem sta liniştiţi când semeni de ai noştri sunt chinuiţi în fiecare zi?
Ernesto Sábato a trăit un secol, si ne-a transmis un munte de intelepciune pe care ar fi bine
sa-l intelegem si sa-l primim cum se cuvine.

În cuvinte puţine, bătrânul aproape centenar nu atât se confesează, cât îşi

mărturiseşte credinţa în oamenii dragi, pe care i-a cunoscut de-a lungul vieţii,
de la laureaţi Nobel şi preşedinţi de state (Gorbaciov, de ex.) la mari spirite
vizionare (Camus, Che Guevara, Cioran etc., etc.). „Nu vreau să mor fără să
spun aceste cuvinte”, sună laitmotivul cărţii.

Or, felul în care spune – fără fasoane, asumându-şi mai cu seamă greşelile şi
trecând uşor peste realizările sale literare – are ceva din puritatea rugăciunii
pentru sufletele alor săi: al soţiei Matilda în primul rând, dar şi al fiului Jorge
Federico. Nu se poate citi fără strângere de inimă paginile consacrate
memoriei lor; a le cita fragmentar ar însemna o impietate!

Dar cât de frumos evocă naşterea unei vocaţii: „Am rămas uluit de acea lume
perfectă şi limpede. (…) am intuit că teoremele erau ca nişte catedrale
maiestuoase, ca nişte statui frumoase în mijlocul turnurilor ruinate ale
adolescenţei mele”. Şi ce dramatică-i despărţirea de ştiinţă, în care i se
prevedea un mare viitor de astrofizician, în favoarea literaturii: „…Gaviola a
spus că mă va ierta numai dacă voi reuşi să scriu o operă precum Muntele
vrăjit. Sărmanul Gaviola, cred că niciodată n-a ştiut că lectura Tunelului îl
impresionase pe însuşi Thomas Mann”.

Argumentul lui Ernesto Sabato mi se pare imbatabil: „…într-o perioadă de

criză numai arta poate exprima neliniştea şi disperarea omului (…), ea este
singura care-i captează în totalitate spiritul, mai ales prin marile ficţiuni care
ajung să pătrundă în spaţiul sacru al poeziei”. (Din acest punct de vedere, cât
de bine l-a „citit” pe E. M. Cioran: „Am descoperit în Cioran coerenţa unui om
autentic şi am împărtăşit gânduri de o similitudine notabilă (…) Am
convingerea că durerea lui metafizică s-ar fi alinat dacă ar fi putut scrie
literatură…”)

Reţin pe final această frază: „Viaţa mea pare să se termine ca Tunelul, cu

ferestruici şi tuneluri paralele, unde totul este posibil la modul infinit”.
Or, Tunelul lui Sabato este o operă nemuritoare, iar viaţa… viaţa continuă!

Când mă plimb prin vreo piațetă,privind noblețea dansatorilor ,când văd acele
trăsături inefabile care tresar în fața unui cer zbuciumat de furtună,sau când ii văd
pe cei care tremura pronunțînd cuvinte sublime,mă gîndesc la nefericirea
oamenilor predestinațifrumuseții,dar siliți să supraviețuiasca în banalitatea acesti
culture în care ceea ce era odată simțire a degenerate în diversiune grosolană.Trist
epilog al unui secol sfâșiat între delirurile rațiunii și cruzimea armelor.Ființa
umană se simte atît de atrasă atât spre creație,cât și spre distrugere, iar acum ne
aflăm în unul din aceste moment. Trăim ca și cum am fi ajuns la ultimele margini
ale existenței.Astăzi nu numai că traversăm o criză a sistemului capitalist, ci și o
criză a unei întregi concepții despre lume lume și viață,bazată pe zeificarea tehnicii
și a exploatării omului. Materializarea Universului, legitimă pentru poliedre și
reacții chimice, a fost dramatică pentru supraviețuirea viitoare a omului.Înebuniți
de supradezvoltare,am comis grava eroare de a ne pierde ființa original,imitând
imperiile mașinii și ale delirului tehnologic.Odată ce logosul s-a
tehnicizat,procesul de industrializare și mecanizare a mers în parallel cu
perfecționarea mijloacelor de tortură și exterminare. Hannah Arendt afirma pe
bună dreptate încă din anii 50 că crumzimea acestui secol va fi de nesuportat.Odată
eșuat comunismul, s-a răspândit credința ca alternativă era neoliberalismului. În
realitate,asta e o afirmație criminal,deoarece e ca atunci când într-o lume în care
există numai lupi și miei s-ar spune ,, Libertate pentru toți,iar lupii să mănânce
mieii,, Se vb despre reușitele acestui sistem al cărui unic miracol a fost să
concetreze în a cincea parte din omenire mai mult de 80 la sută din bogăție, în timp
ce restul,marea parte a planetei,moare de foame în mizeria cea mai sordid.Atâtea
valori distruse din cauza banilor ,iar acum omenirea care s-a dedicate în totalitate
creșterii economice,nu-și poate adăposti oamenii.După cum se pare,demnitatea
vieții omului nu a fost prevăzută în planul globalizării.Neliniștea e singurul lucru
care a ajuns pe culmi niciodată bănuite.Este o lume care trăiește în pervesitate,
unde unii,puțini își contabilizează câștigurile pe seama amputării vieții imensei
majorități.S-a ajuns la apariția unui biet om care aparține lmiiidezvoltate și care are
acces la nenumărate produse dintr-un supermarket.Și în timp ce acel sărman
nefericit doarme liniștit,închis de fortăreața lui aparte și ciurucuri, mii de familiie
trebuie să reziste cu un dolar pe zi.Când lumea supradezvoltată o va lua la vale, cu
toți roboții și cu toată tehnologia,pe calea exilului ,atunci omul își va recupera
unitatea pierdută.Și poate când ne vom trezi din acest coșmar sinistru, când un gol
de umanitate ne va durea în piept, ne vom aminti că am fost odată cei despre cre
Rene Char spunea: destinul lor este sinuos, nu glorios.Și am vrut să fug de
lume.Voi m-ați împiedicat, cu scrisorile voastre,cu cuvintele voastre de pe
stradă,cu abandonul căruia i-ați fost sortiți.Atunci vă propun cu toată seriozitatea
ultimelor cuvinte spuse în viața asta,să facem un copromis: să ieșim în spații
deschise, să ne asumăm riscul pentru celălalt să așteptăm,lângă cel care își întinde
brațele către noi, ca noul val al istoriei să ne trezească.Să fie cv pentru care merită
totuși să suferiți și să mori, o comunitate între oameni. Un impact între învinși. Un
singur turn,da, dar scânteietor și indestructibil. Poate că déjà acest lucru se
întâmplă, subteran și silențios, așa cum fac mlădițele care palpita sub pământul
iernii.În vremuri obscure ne ajută cei care știu să meargă prin întuneric. Să vă
gândiți mereu la noblețea acelor oameni care răscumpără omenirea,prin moartea
lor.Ei ne dăruiesc valoarea supremă a vieții,demonstrându-ne că obstacolul nu
împiedică istoria și amintindu-ne că numai omul poate cădea în utopia. Numai cine
va fi capabil să încarneze utopia,va fi apt pentru bătălia decesivă,aceea de a
recupera partea din umanitate pe care am pierdut-o.Nu vreau să mor fără să vă
spun aceste cuvinte.Nu putem să ne scufundăm în deprimare pentru ca, într-un
fel,este un lux pe care părinții copiilor mor de foame nu și-l pot permite.Și nici nu
este posibil să ne închidem de fiecare dată cu lacăte mai mari în căminele noastre.
Trebuie să ne închidem în fața lumii.Să nu credem că dezastrul e în afara noastră,ci
că arde ca un foc în sufrageria din casele noastre.Nu sunt în pericol viața și
pământul. Astfel,solidaritatea,dobândește un loc decesiv în lumea asta fără capși
coadă,care-I exclude pe cei diferiți.Atunci când o săfim responsabili de durerea
altora,implicarea noastră ne va da un sentimentcare ne va situa deasupra fatalității
istoriei.Dar mai întii va trebui să acceptăm că am eșuat.Altminteri vomajunge să
fim târâți de către profeții televiziunii, de cei care caută salvarea în panaceul
supradezvoltării.Consumismul nu este un subtitut al paradisului.