O iniţiativă salutară

CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE PENTRU O REVISTĂ DE TOT HAZUL

LUMEA EPIGRAMEI, ANUL I, Nr. 1, Ianuarie 2011, Revistă

independentă a epigramei româneşti de pretutindeni, Director:
Viorel MARTIN Redactor-şef: Sorin-Gabriel VLAD

E un adevăr bine cunoscut: cu cât vremurile sunt mai vitrege şi

mai crunte pentru popor, cu atât răsar florile movii de ciulin ale
umoriştilor. Să ne amintim din regimul trecut, câte bancuri cu
năstruşnicul personaj Bulă – un fel de Păcală adus în mediul citadin al
zilelor noastre, nu s-au iscat aproape din fiecare necaz al românului
care, în felul acesta, “se răcorea” pentru toate belelele pe care le
avea pe cap. Glume cu miliţieni, cu doctori, cu avocaţi, cu femei, dar
mai ales cu soacre, farse făcute celor căsătoriţi şi celor burlaci, puse
pe seama instituţiilor statului, ca să nu mai vorbim de bancurile
politice la adresa cuplului prezidenţial. Acestea mai îndulceau
întrucâtva amarul traiului de zi cu zi, făcându-i pe oameni să mai uite
cât de trudit şi chinuit este şi mai ales, cât de suspectat e de organele
de coerciţie ale statului. Cu toate că, de cele mai multe ori, zâmbetul
era amar, sau printre sughiţuri, un fel de rîsu’ plânsu’ care făcea
deliciul petrecerilor restrînse, fiindcă într-un cadru mai larg, umoriştii
nu aveau voie să se manifeste. Revista “Urzica” era cadrul de
afirmare al unor umorişti şi caricaturişti de prestigiu care şi-au înscris
numele într-o eventuală Istorie a literaturii române la genul
umoristic. Dar şi alte reviste aveau rezervate câteva pagini, aceluiaşi
gen. Deşi toate apariţiile erau cenzurate şi verificate la sânge, să nu
se strecoare vreo şopârliţă politică, umoriştii dădeau dovadă de curaj
şi responsabilitate şi-şi asumau unele adevăruri, condensate în patru
versuri cu formă fixă, în specia cunoscută a epigramei, în fabulă, în
parodie, parafrază, catren, distih, terţină, rondel sau epigramă, ca să
nu mai vorbim de caricaturi.
În peisajul pestriţ al revuisticii actuale, prezenţa unei reviste de
umor este mai mult decât necesară. Au trecut peste două decenii de
la cotitura politică în care a fost răsturnat sistemul de guvernământ,
şi românul tot aşteaptă (cum altădată, aştepta americanii) – ca
lucrurile să se îndrepte şi să ducă spre un trai mai tihnit şi mai
prosper, fără tulburări şi fără necazuri. Rămâne pe seama analiştilor
politici şi economici să analizeze cât din visurile românilor s-a
concretizat. În privinţa umorului, o terapie de care omul are
neapărată nevoie - au fost editate fel de fel de publicaţii, realizate de
scriitori sau poeţi, mai mult sau mai puţin pricepuţi în publicistică, în
alcătuirea unei structuri literare care să corespundă exigenţelor de azi
ale cititorilor care lecturează pe bloguri şi pe marile hebdomadare
scrierile autorilor consacraţi ori ale începătorilor. Nimic nou.
A veni cu o revistă nouă, atrăgătoare, care să-l scoată pe omul
obişnuit din cotidianul stresant în care trăieşte, munceşte, şi are parte
ca divertisment de ceea ce i se serveşte pe canalele TV, (umor de cea
mai slabă calitate, exceptând retrospectivele antologice) – este cu
adevărat un eveniment. Un eveniment care trebuie semnalat şi
cinstit, aşa cum se cuvine. Nu doar pentru munca imensă a
redactorilor şi a directorului revistei, când pentru adevăratul rezultat
care merită evidenţiat, şi anume, acela de a-i strânge bucheţel pe
puţinii creatori care se mai încumetă să mai scrie umor sub toate
formele sale. Este treaba, nu numai a antologatorilor care scot din
timp în timp câte un Anuar al epigramiştilor ori o Antologie de umor,
lucru cât se poate de meritoriu şi acesta. Dar, o revistă, fie ea
trimestrială, lunară, bilunară ori cu apariţie oarecum meteorică, este
binevenită oricând şi citită pe nerăsuflate pentru simplul motiv că e
diversă, hazlie, îţi conferă un oarecare confort intelectual şi te
binedispune. Cele prea puţine reviste rămase “pe baricade” care-şi
duc existenţa în virtutea inerţiei, apariţia lor fiind, cu fiecare număr,
mai incertă (una din ele este revista piteşteană “AG pe rime” a
distinsului coleg Constantin Mîndruţă) – ajung prea puţin în toate
centrele de difuzare din colţurile ţării şi nu satisfac cerinţele cititorilor
din pricina tirajului aproape simbolic sau a sistemului deficient de
difuzare – devenit proverbial. De aceea, o revistă electronică de umor
este absolut salutară.
Precizez de la bun început că rândurile de faţă nu constituie un
studiu critic la adresa revistei, ci un cuvânt de întâmpinare şi anumite
reflecţii pe marginea celor citite în această revistă care mi-a prilejuit o
adevărată desfătare spirituală.
Ca o continuare firească a revistei “Epigrama”, editată în 1993,
împreună cu regretatul Mircea Trifu, iniţiativa colegiului redacţional
de a edita revista de faţă în format electronic, este cât se poate de
lăudabilă. “Lumea epigramei” – este lumea noastră, a tuturor,
lumea în care ne ducem poverile, lumea pe care o iubim şi o urâm
deopotrivă, în care ne manifestăm nemulţumirea deşi nu ne ascultă
nimeni, în care se amestecă râsul cu plânsul iar plânsul acoperă de
cele mai multe ori, cu grimasele lui, până şi zâmbetul. Lumea în care
ne învârtim buimaci, năuci de câte se întâmplă, de paradoxurile fără
precedent. Lumea în care nimeni nu mai înţelege nimic. Mai degrabă
ar trebui numită Lumea lui Murphy, întrucât, niciodată celebrele sale
Legi nu au fost mai actuale. Citând titlul unui celebru roman
ecranizat, O lume nebună, nebună, nebună… cu valori răsturnate,
cu glorificarea şi sanctificarea prostiei omeneşti, a îngâmfării, a
vicleniei, a tupeului şi parvenitismului, a viciului, devenite peste
noapte virtuţi, în care omul simplu, cinstit, onest, corect, nu-şi mai
află locul…O lume MANELIZATĂ la maximum, cu literatură de gang şi
de şanţ, cu produse culturale gen kitsch care abundă pe tarabe şi în
cele mai luxoase locaţii. O lume în care, deşi nu ne place să trăim,
trebuie să o acceptăm, pentru că ne este in-dis-pen-sa-bi-lă!
Este ştiut că românul, şi când i-a fost bine şi când i-a fost greu a
aşezat umorul, aşa cum îi stă bine, în fruntea tuturor iniţiativelor sale,
fiind cu adevărat proverbial în acest sens, prin faptul că face haz de
necaz din orice lucru major ori mărunt. În zilele noastre, de amarnică
încercare pentru toţi românii, umorul e mai necesar ca oricând şi
omul nu se poate dispensa de el. Ironia muşcătoare, hazul, comicul de
situaţie şi de limbaj, comicul de character, satira la adresa regimului
şi a corifeilor lui, sunt scuturi care îl apără pe om de loviturile
neîncetate ale istoriei, întrucât se dovedeşte că nu se învaţă nimic din
greşeli şi acestea se tot repetă. Că umoristul este un fel de moralist
care e pus să tragă semnalul de alarmă, că el uneori, a ţinut loc de
tribun, demascând neregulile, viciile, prostia omenească, indolenţa şi
viclenia clasei sus-puse care, se pare că nu are altă treabă decât să
dea de furcă omului de rând prin fel şi fel de biruri puse pe umerii
acestuia, se ştie prea bine. Umoristul e ochiul de veghe, veşnic
neadormit, care semnalizează, trage clopotul ca în caz de calamitate,
adună mulţimile, strigă, loveşte cu vorba, şfichiuieşte cu privirea,
scrie, comentează.
Că uneori, glasul lui e o strigare-n pustiu, e iarăşi un lucru ştiut.
Farmecul şi savoarea epigramei, acest gen de umor - (gen vine
de la genial, nu?) –care a devenit paradigma românului “isteţ ca un
proverb” – nu mai pot fi puse la îndoială. Ea este căutată şi savurată
cu apetit de către orice om, indiferent de vârstă sau condiţie socială.
O gustă – ca pe o prăjiturică – şi elevii şi studenţii şi orice categorie
intelectuală, mai ales dacă e accesibilă şi are poantă în coadă. Că şi
moralizează şi educă, e cu atât mai lăudabil. Epigrama se adresează
şi inimii şi minţii dar mai ales, e o scânteie ţâşnită din flacăra minţii.
Ea este esenţă de spirit formulată succint în patru versuri, cu prozodie
şi rimă perfectă.
Editorii revistei doresc în Cuvântul preliminar, ca nou-născuta
revistă “să fie un strop de culoare în buchetul multicolor al epigramei
româneşti. (…) Revista va apărea trimestrial şi vrea să facă o
pledoarie pentru epigramă, de aceea va căuta să publice numai
epigrame bune (cu poantă şi prozodie perfectă). La publicare, nu
contează numele sau reputaţia autorului, ci valoarea catrenelor.”
Găsim aici un caleidoscop de teme apte de a fi luate în vizorul
epigramiştilor: politica (bat-o vina!), istoria (mereu înşelătoare pentru
cei mulţi); familia (nevasta şi soacra sunt cele mai vizate); banii
(îndeosebi rronii – care ne-au mâncat neuronii!); băutura şi mâncarea
(că altfel n-am avea chef de vorbă); arta (seducătoare –
întotdeauna); muza – fără de care nimeni nu poate face o mişcare;
viciile şi capriciile omeneşti; virtuţile (cam şifonate); doctorii şi
pacienţii (că tot nu pot unii fără ceilalţi!); viaţa şi moartea (lucruri cât
se poate de serioase, deh!); vestimentaţia, funcţiile politice;
parvenitismul; munca (pentru cine mai crede în ea!); cuplul conjugal,
pensionarii şi ceea ce a mai rămas din pensiile lor; bugetarii (pe
sferturi ciuntiţi); reforma interminabilă, scumpirile, justiţia română şi
multe alte subiecte de interes general. Filozofia se află, de asemenea,
la loc de cinste în paginile revistei. Ca notă distinctă, editorii au ales
să aşeze în subsolul paginilor, proverbe, maxime, reflecţii româneşti
şi universale care condimentează conţinutul fiecărei pagini.
De la Seniorii epigramei româneşti: Alexandru Clenciu, Nicolae
Ghiţescu, Mircea Trifu, Mircea Ionescu Quintus prof. Ion Grigore, şi
mulţi alţii. Dar nu sunt neglijaţi nici debutanţii care sunt promovaţi în
funcţie de talentul şi aspiraţiile lor.
Dacă mai adăugăm şi caricaturile expresive şi deosebit de
reuşite de la saloanele de umor, selectate de Constantin Tudorache,
vom avea tabloul complet al unei reviste spumoase, inteligente,
scrisă bine şi structurată excelent, după gândirea editorilor.
Umoriştii manifestă un soi de empatie, o ştiinţă de a se pune în
pielea personajelor satirizate şi de a afla cum reacţionează acestea. Şi
exemple sunt în jur, cu duiumul.
Sfera în care se desfăşoară umoriştii din paginile acestei reviste
este actualitatea vieţii cuprinzând toate domeniile, dar cu osebire, cel
politic, pentru că este cel mai “arzător”. Apoi, sfera socialului, la fel
de stringentă. Cultura, arta rămân undeva, pe un plan secund pentru
că, aşa cum se spune, îndeobşte, “viaţa bate literatura”.
Publicaţia începe cu un colaj (de altminteri, pe fiecare pagină
“locuiesc” câte doi epigramişti), alcătuit din Vasile Larco şi Florina
Dinescu.
În mod echitabil, fiecărui autor i s-a acordat spaţiu editorial
pentru patru-cinci epigrame. La Vasile Larco se disting două epigrame
remarcabile: “Românie, mândră floare: O floare este ţara toată, /
Un trandafir, sau o lalea, / Iar unii spun că e mușcată… / Văzând câţi
au mușcat din ea!” şi “Epitaf: Când moartea crudă și stupidă / M-o
face lut, pământ gălbui, / Din el să faceţi cărămidă, / Să cadă-n capul
știu eu cui!”
De la Florina Dinescu reţinem aceste epigrame, cât se poate de
reuşite: “Ţară de vis: Suntem răsfăţaţi de soartă / Și de harnicii
cârmaci: / Munţii noștri aur poartă, / Străzile aurolaci. Şi a doua:
“Recorduri sportive: Un nou record s-a stabilit / Și face cinste
ţării: / La noi cu mult s-a depășit / Și limita răbdării !”
La venerabilul şi regretatul Mircea Trifu nu ai ce să alegi, fiindcă
toate epigramele sunt remarcabile. Exemplificăm cu trei asemenea
perle: “Pe cărările Olimpului: Uităm mereu, din fericire, / Trăindu-
ne din viaţă partea, / Că-n drumul către nemurire / Mai este un
obstacol! Moartea!”; “Preţul: În loc de-a-i ferici atât / Pe-acei ce-n
viaţă-și fac statuie, / Întreabă-i cât s-au coborât, / Dorind pe soclul ei
să suie?”; “Realiști și umaniști: Ne rămâne doar regretul, / Când,
în ciuda instruirii, / Primii uită alfabetul, / Ceilalţi, tabla înmulţirii”.
Greii Epigramei româneşti, regretaţii Nicolae Ghiţescu şi
Alexandru Clenciu sunt şi ei “prezenţi” (avantajele umorului lor care e
nemuritor!) – cu neuitatele lor epigrame antologice, care au făcut
“carieră” în lumea umoriştilor români:
 Nicolae Ghiţescu: La doctor : “Bătându-i inima prea tare, / S-a
dus la clinica cu plată / Și doctorul i-a spus: „–Răbdare, / O facem noi
să nu mai bată!“; Urare: “La vârsta de pensionare, / Când un amic e
să ajungă, / Eu nu-i urez „Pensie mare“, Ci îi urez „Pensie lungă“;
“Unui fost prieten: Că m-ai uitat, nu-i de mirare / Și nici nu cat să-ţi
fac procesul, Prietenia-i trecătoare, /Etern e numai… interesul!”
Maestrul Alexandru Clenciu: “În compensaţie: Constat, adesea,
când n-am treabă / Și prin localuri fac popas, / Că unde e mâncarea
slabă, / E responsabilul mai gras”; “Unor pretinși epigramiști: Mai
sunt căţei, am constatat, / Lipsiţi total de har și vână, / Ce au lătrat la
Cincinat / Și-acum se cred dulăi de stână”.
Stelian Ionescu are un ciclu de epigrame din care reţinem
catrenul panseistic: „Prostul: Și prostul iarăși, bată-l vina, / Ne
folosește într-un fel: / Aduce în contrast lumina / Cu întunericul din
el”.
În „Lumea epigramei” a poposit şi Geo Olteanu, lăsându-ne
câteva catrene de referinţă: „La nunta unui pensionar: Nunta lui
s-a-nregistrat / Printre multele celebre, / C-a avut și-un invitat / De la
Pompele Funebre” ; „Turcii: Demult, în vremi îndepărtate, / Furau
româncele din sate, / Acum, vrăjite de un ghiul, / Merg singure la
Istanbul”; “Precepte: Morala chiar de-i e săracă, / Realitatea-i e
deplină: / Minciuna uneori ne-mpacă, / Iar adevărul ne dezbină.”
Epigramistul Ion Larian Postolache se prezintă cititorilor în chip
autoironic astfel: “Mie: De când mi-a apărut volumul, / Sunt mai
solemn decât un cioclu! / Mă antrenez pentru atuncea / Când am să
stau în bronz, pe soclu!” iar: “Unui caricaturist care mi-a făcut
portretul: Un comesean m-a atacat / Aseară când sfârși banchetul, /
Și-atât de crunt m-a maltratat, / C-aproape semăn cu portretul.”
Florea Ştefănescu se ocupă de lucrurile “nu prea sfinte”:
“Lumea: Lumea, îmi spunea mereu, / Tatăl meu, săracu’, / A făcut-o
Dumnezeu / Și-o conduce dracu’!” Despre: “Femeia azi: Ambiţia și
Necuratul / A dus-o la înalt nivel, / Azi e egală cu bărbatul / Și uneori
e... peste el”.
Şi Ion Cuzuioc are să ne spună epigrame reuşite, din care cităm:
“Sfat carieristului: E necesar să-ţi umfli pieptul / Și să o faci, căci
ăsta-i rostul, / Cu subalternii pe deșteptul, / Cu șeful, însă, tot pe
prostul!...”
Un alt epigramist este Petru Ioan Gârda intră în sfera politicului:
“Salvare / De-acuma nu mai e surpriză: / Pe baza unui legământ, /
Ne scoate FMI din criză... / (Ca să ne bage în pământ).” El a
descoperit şi o “Măsură guvernamentală de criză: Guvernul n-a
rămas pasiv: / „Pe surse“ circulă o știre, / Că statul cumpără masiv /
Terenuri pentru cimitire”.
De la Grigore Chitul reţinem: “Ultima dorinţă a beţivului: De
mai există lumea de apoi, / Fă, Doamne, cu puterea ta eternă, / În cer
un bar, cu-o masă și un ţoi, / Să pot să beau o ultimă… cisternă!
Corneliu Berbente are un stil propriu de scurtisime, oferind
câteva distihuri: “Spiritul reformei: Unii vor prefaceri, / Alţii vor
afaceri!”; “După Dante: E de comedii lumea astăzi plină, / Nici una
însă nu e și divină!”
Epigrame excepţionale oferă Laurenţiu Ghiţă: „Logica“
războiului: Un fapt ce pare fi banal, / Dar poartă-n el un trist ecou: /
Omori un om, ești criminal, / Omori o mie, ești erou” ;“Revoltă: Un
lucru nemaipomenit / Îmi dă fiori de enervare: / Plătesc impozit pe
venit, / Când eu am gânduri de plecare!”
Eugen Albu ne oferă o “Soluţie la scumpirea gazului”: M-am
debranșat de la căldură, / Că nu fac faţă la factură, / Dar alţi români
când nu fac faţă, / Se debranșează de la viaţă.” Şi el abordează
probleme care presează şi la care nu poţi rămâne indiferent: “Mie,
pensionar: O viaţă-ntreagă am muncit / Din răsputeri, ca sclavii-n
ocnă, / Să fiu acum retribuit / C-o pensie-ngheţată BOC-nă.”
Gheorghe Penciu– se autopersiflează într-un catren: “Galopul
preţurilor: Deși sunt slab, o arătare,/ Și noaptea gem în somn ușor, /
E-așa de scump-o-mormântare... / Că m-am decis să nu
mai mor.”
Iulian Bostan Gohor cu haru-i cunoscut, pune accent pe comicul
de limbaj şi pe calambururi: “Mariaj: Fătuca noastră bine s-a gândit, /
Având doi pretendenţi la-nsurătoare, / Că l-a ales pe-acela înstărit / Și
a trăit cu cel ce-a fost în stare.”; “Calvarul unui arbore: De-a
lungul anilor, mereu / S-au scris prostii pe trunchiul meu; / Nu scap
nici azi de-acest calvar, / Ajuns hârtie... de ziar”; “Vai de eul meu! În
salamuri și-n pateuri, / Fabricanţii pun la greu / Feluritele lor euri, /
Să-l omoare pe al meu!”
Din colecţia de epigrame ale venerabilului Constantin Iuraşcu-
Tataia, redactorii au ales câteva inspirate din sfera înţelepciunii:
“Laudă taciturnului: Eu sunt pe deplin convins, / Când spun cei cu
minţi mai coapte, / Că valoarea unui ins / Nu stă-n vorbe, ci în fapte”;
“Codrul, frate cu românul / Pentru planetă e plămânul, / Și este
frate cu românul, / Dar protejează nefiresc/ Și p-ăia care-l jefuiesc.”
Cu mult umor, Mircea Ionescu Quintus scrie despre femeie şi
prostie, asociere pur întâmplătoare: “Femeia, eterna poveste / În
viaţa ei fără păcate, / Nici nu fumează, nici nu bea, / Nu are seamăn,
nici etate. / Și totuși, are ea ceva…”; “Prostia / În universul nostru
strâmt, / Plin de virtuţi și de ocară, / Prostia este o povară / Pe care
cei vizaţi n-o simt”; “Unui scriitor, care se plângea că actul de
creaţie este chinuitor: Scrisul – atribut sublim –, / Chin e pentru
scriitor; / Pentru bietul cititor / Ce să mai vorbim…”
Marian Grigore Dobreanu a ales să meargă cu nepotul la…
muzeu:
“Cu nepotul la... muzeu ?! / Să-i fiu un dascăl cu temei, / L-am dus
la al iubirii templu; / I-am povestit despre femei, / Dar n-am putut să-i
dau... exemplu”.
Eugen Deutsch a încercat cu succes definiţia epigramistului:
“Epigramistul: Un bucătar ce, cu talent, / În ciorba... altora
presară, / Piperul iute, condiment, / Și-un piculeţ de sare-amară!”Şi
una despre justiţie: “Între dreptate și adevăr Nu iau justiţia-n
răspăr, / Dar, cum e-n ţară aplicată, / Dreptatea cere-ntr-adevăr... / Să
fi e dată-n judecată”.
Reputatul epigramist Constantin Cristian scrie despre: “Limba
noastră: N-am ajuns uscaţi ca iasca, / Ne e limba viu îndemn, /
Stăpânim și „păsăreasca“ /Dar, mai mult, pe... cea de lemn!” dar şi
despre o “Absurditate: / În era noastră furtunoasă, / Cum poţi
pretinde celor mici, / Să aibă șapte ani de-acasă, / Când cresc mai
mult... pe la bunici?!”
Un alt epigramist, Ştefan-Cornel Rodean, scrie cu haz despre
cum se “ajută” vecinii între ei: “Ajutor reciproc: Tătic model, cum
altul nu-i, / Vecinul crește-al meu băiat, / Iar eu, profund îndatorat, /
Am grijă... de nevasta lui”. Dar se ocupă şi de “Viitorul ţării: Pentru
ţară, silitorul, / Ce-i la școală premiant, / Reprezintă viitorul...
emigrant.”
Temutul umorist Nicolae Bunduri mărturiseşte ce-şi doreşte în
democraţie: “Ce-mi doresc eu, mie... în democraţie / Eu îmi
doresc doar sănătate / Într-o așa democraţie / Și să trăiesc în
libertate... / Ca „mafioţii“-n pușcărie!”; “Mafioţii și democraţii: Cei
ce au în ei cruzime / Se remarcă (prin sorginte): / Mafioţii după
crime… / Democraţii... și-nainte!”; “Rugăciunea la masă: Copil
fiind, plecat de-acasă, / Păstrez canonul strămoșesc: / Mă rog la
fiecare masă... / Da’ chelnerii mă fugăresc!”
Vasile Vajoga îi dedică un catren unui confrate: “Unui
confrate: În volumu-i scos în grabă, / Nu am întâlnit contraste; /
Doar o epigramă-i slabă / Printre cele foarte proaste!”
Dar face şi o Statistică actuală: “Statistică...Nu poţi duce-o
viaţă cumsecade / În raport cu cifra absolută, / Nici la minus două’ș’
cinci de grade, / Nici la minus două’ș’cinci la sută!!”
Iar una excelentă este despre: “Realitate sătească: La ţară
sărăcia e cumplită / Și bieţii oameni își trăiesc amarul ; / Pământu-i
sterp, iar capete de vită / Au doar consilierii și primarul!!”
Bănăţeanul Sorin Olariu scrie cu sarcasm despre: “Paradă gay:
Când îi vezi, rămâi năuc / Și te-ntrebi în mod firesc: / Dacă nu se
reproduc, / Cum așa de se-nmulţesc?”; “Divorţ amiabil: Să divorţăm
civilizat, / Că doar niciunul nu-i mai breaz: / Tu nu mă suferi când sunt
beat, / Eu nu te sufăr când sunt treaz.”
Constantin Tudorache prezintă cititorilor un “Raport de ţară:
Iată cum suntem priviţi / De ai lumii raportori: / Un popor de
păgubiţi, / Guvernat de... profitori.”; ,,Dumnezeu nu dă cu parul“:
Constatăm, cu tot amarul, / Că în aste vremi de foc, / Dumnezeu nu
dă cu parul, / Dă cu Udrea și cu Boc!”
Gabriela Genţiana Groza – are câteva epigrame reuşite despre:
“Urgenţă medicală la 112: Doi vecini, deopotrivă, / Sunt în stare
depresivă, / C-au mâncat, pe săturate, / Ouă de găini stresate”;
“Sfaturi de la guvernanţi: Aveţi grijă ce mâncaţi, / Ca să nu vă
balonaţi, / Că de-acum sunt taxe grele / Pe sughiţ și alte cele!”; Şi
una despre revista “Lumea epigramei”: “Revista ,,Lumea
epigramei“: / Am decis, neapărat, / Să mă las de glume / Și de-
aceea am intrat / Într-o nouă Lume….”
Gheorghe Suciu este la curent cu “Criza: / Nu pot să îmi scot
din gând / „Fiara“ asta odioasă: / Veșnic prinde pe flămând / Gol și pe
„nepusă masă“.
Eugen Pop îi dedică o epigramă: “Premierului: / Dăscăliţa lui,
o zână, / Și-a permis un comentariu: / „Nu i-am pus condeiu-n
mână, / Ca să-mi taie din salariu !... “.
Şi celor de la guvernare: “Motiv: Aceia de la guvernare / Ne cer
impozite mărite, / Știind că ele-s necesare / Să-și dea salarii
nesimţite!”
Viorel Martin e preocupat de impozite şi de plecarea medicilor
din ţară: “Impoziada: / În ţara lu’ Impozit Vodă/ Nici înhumarea nu-i
comodă, / Că legislaţia-i parșivă… / Și-ţi ia impozit pe colivă!”; “Ne
pleacă medicii din ţară: / Când iarba-ncepe să răsară, / Fii bucuros
popor român: / Ne pleacă medicii din ţară… / Da’ „marinarii“ ne
rămân!”
Celebrul Nicolae Paul Mihail - Nicomah îşi formulează poantele
pe contraste şi pe comicul de limbaj: “N-au scaun! La masa ţării,
știm prea bine, / Nu toţi cei ce-s chemaţi încap / Și mulţi miniștri stau
pe vine, / Că n-au nici scaune la cap”. “În vilegiatură: Au fost la
mare separat, / Într-o vacanţă minunată; / Ea s-a întors îmbărbătată, /
Iar dumnealui… afemeiat!” Şi despre o familie de automobilişti:
“Familie de automobiliști: S-au luat abia de-o săptămână / Și doamna
face azi tapaj, / Că el nu are demaraj… / Ce, parcă ea mai are frână ?”
Titi Turcoiu se preocupă de “Testamentul birocratului: Iar pe
cruce, la mormânt, / Am o singură dorinţă: / Puneţi-mi, bătută-n
vânt, / O... adeverinţă!”
Revista prezintă şi un duel cavaleresc între doi epigramişti de
prestigiu: George Corbu şi Viorel Martin.
În cadrul rubricii “Mari epigramişti” – este prezentat Ion
Grigore, membru al diferitelor Cluburi de Umorişti din Bucureşti şi din
ţară şi membru fondator al Uniunii Epigramiştilor din România.
Mircea Trifu îl prezintă astfel în Cuvânt înainte la volumul său de
Epigrame:
“Matematicianului ION GRIGORE profesor emerit: Duşman al
stilului prolix, / Notează poantele cu ,,X”, / Sperând că, în eternitate,
Vor fi probabil rezolvate”.
Iată câteva epigrame din acest volum: “Amintiri despre
dragoste: Ce bucurii îmi oferea,/ Alinturi, buze sărutate / Şi... parcă
mai era ceva, Dar am un lapsus, din păcate”.”Dragostea: Un
madrigal îi faci când e curată, / O epigramă dacă-i simulată, / Iar când
pe tot ce-a fost se-aşterne praf... / Îi închinăm, pioşi, un epitaf”.
Şi celebrilor epigramişti Mircea şi Nelu Ionescu Quintus, care-l
moştenesc pe tatăl lor, Ion Ionescu Quintus, profesorul Ion Grigore le
scrie o epigramă: “Iată-mi testamentul, / Fiii mei de soi: / Eu vă las
talentul, / Împărţit la doi! “
 Această prezentare omagială a distinsului profesor de
matematici, este presărată cu întâmplări hazlii despre confraţii
epigramişti, cu dueluri epigramatice şi amintiri plăcute de la
şezătorile literare ori spectacolele de umor avute de-a lungul timpului.
E admirabil că redactorii revistei s-au gândit să-i omagieze pe cei care
şi-au închinat timpul, energia şi chiar viaţa unei îndeletniciri care
aduce bucuria şi zâmbetul pe feţele oamenilor. Acest exerciţiu de
admiraţie este făcut acum de Constantin Tudorache, membru
fondator al UER.
Un capitol aparte este ocupat de epigrame “Politice şi
sociale”şi aici excelează autorii: Ion Moraru, Laurenţiu Ghiţă, Florea
Ştefănescu, Vasile Larco, Eugen Albu, Corneliu Berbente, reputatul
umorist George Zarafu, Ion Cuzuioc, Teodor Capotă, Nicolae Bunduri,
Constantin Tudorache, Vasile Vajoga, Gheorghe Chitul, Petrache
Zaharia.
O altă secvenţă este alcătuită din epigrame Medicale, ilustrată
de autorii: Laurenţiu Ghiţă, Viorel Martin, Vasile Vajoga, Sorin Olariu,
Vasile Larco, Petrache Zaharia, Eugen Albu, Valerian Lică.
Un alt segment se ocupă cu mult haz de Perle din lucrările
elevilor.
Sunt şi epigrame juridice şi filozofice precum şi cele care au ca
subiect prostia şi beţia. În încheiere redactorii anunţă trei concursuri
de epigramă, Concursul Alexandru Clenciu, Concursul Nicolae
Ghiţescu şi Concursul bobocilor.
Autorii şi-au pus harul în slujba acestui gen concentrat la
maximum, dezvăluind cu sarcasm şi umor hibele unei societăţi într-o
nesfîrşită tranziţie. Spirit ager şi ochi de Argus, epigramistul este un
copil teribil al literaturii din toate timpurile care nu a permis ca
aspectele negative ale societăţii să treacă neobservate.
Revista “Lumea epigramei” nr. 1 – a demarat în forţă în
peisajul umoristic românesc şi, sperăm că pe viitor îşi va diversifica
sfera, cuprinzând şi umor scris în proză, în rondeluri, parodii, fabule,
sonete şi alte specii literare subsumate genului.
Un cuvânt de felicitare pentru întreg colectivul redacţional, dar şi
lui Constantin Tudorache pentru caricaturile expuse la saloanele de
umor, dar şi pentru colecţia de maxime şi proverbe pe care a avut
amabilitatea s-o adune, Nicolae Bunduri.
Îi dorim aşadar, acestei (vechi) noi publicaţii precum corăbierilor
din vechime: “Vânt bun din pupa!” şi ancorare sigură în porturile
româneşti şi universale ale râsului - pentru ca faima de care s-a
bucurat până acum să-şi sporească şi să-şi depăşească graniţele.

CEZARINA ADAMESCU
http://www.agero-stuttgart.de
28 ianuarie 2011