Epoca clasică (sau Antichitatea clasică) este o perioadă specifică spațiului

mediteranean între anii 800 i.Hr. și 330 d.Hr. în istoria occidentală, cunoscută
și ca epoca greco-romană [1] [2], care s-a caracterizat prin înflorire culturală și
prosperitate comercială.
Aceasta a debutat cu publicarea epopeelor Iliada și Odiseea de către Homer și
s-a sfârșit cu fondarea Constantinopolului.
Din secolul VIII i.Hr., orașele-state grecești au prosperat în Europa balcanică
și au fondat colonii în nordul Africii și Asia Mică (Turcia de azi sau
Anatolia), ceea ce a dus la răspândirea limbii grecești în întreg spațiul
mediteranean. Cultura și limba greacă au ajuns răspândite și în Orientul
Mijlociu după campaniile de cucerire ale lui Alexandru cel Mare.
Apexul epocii clasice a fost atins în momentul expansiunii Imperiului Roman
care a răspândit cultură romană și limba latină prin procesul de romanizare în
Europa, Africa și Orientul Apropiat. Latina a devenit prima limba universală
ce avea să fie folosită de Biserica Romano-Catolică la scară largă și în timpul
evului mediu.
Istoricii consideră ca epoca clasică a început cu publicarea epopeelor lui
Herodot inspirate din mitologia greacă în secolul VIII î.Hr. și s-a încheiat cu
răspândirea creștinismului în Europa și decăderea Imperiului Roman în
secolul V d.Hr. Epoca clasică este succedată de Evul Mediu Timpuriu,
cunoscut în istoriografie și ca epoca întunecată din cauza declinului cultrual
și colapsului socio-economic al așezărilor urbane din Europa vestică.
Antichitatea clasică după școlile europene este concepută însă dintr-o
perspectica eurocentristă și nu acoperă civilizația persană, civilizația
aksumita, civilizația cartagineza, nici civilizațiile celtice care sunt considerate
"barbare", fiind o viziune idealizată a Europei pre-creștine după în cuvintele
lui Edgar Allan Poe care spunea „gloria care a fost Grecia și măreția care a
fost Roma”.
În Grecia a fost dezvoltată filosofia din secolul VI i.Hr., marcând sfârșitul
epocii arhaice din istoria civilizației grecești. Filsofii greci au comtemplat și
teorizat idei diferite despre natura umană, etică și dilemele morale, filosofia
fiind folosită pentru a da un sens lumii prin rațiune
În India, budismul și-a făcut apariția între secolele VI și IV i.Hr., ca o religie,
dar și ca o filosofie creată de Gautama Buddha, și are drept scop depășirea
suferinței cauzată de dorința și ignorarea adevăratei naturi a realității.
În China secolului V i.Hr., confucianismul, care este perceput ca religie,
filosofie, tradiție, curent umanist și rațional sau ca un mod de guvernare și de
viață, a fost creat de filosoful Confucius pentru a exprima importantă familiei
și armoniei sociale
Iar în Imperiul Persan era dominant zoroastrismul, o religie creată de profetul
Zoroastru între secolele VII și VI i.Hr., ce avea la baza o cosmologie
dualistica împărțită între bine și rău, punând bazele monoteismului,
mesianismului, raiului, iadului, îngerilor și demonilor, precum și a credinței
în liberul arbitru și judecată de apoi, toate acestea influențând iudaismul,
gnosticismul și mai târziu, creștinismul.
Budismul, zoroastrismul și confucianismul au apărut cu câteva secole înainte
de nașterea lui Iisus Hristos, fondatorul religiei creștine. Creștinismul, având
la baza iudaismul, o religie monoteistă,a fost răspândită de discipolii lui Iisus
în Europa, Asia Mică, Mesopotamia, Levant, sudul Caucazului, Egipt și
Etiopia, înfruntând persecuții și devenind "martiri". Creștinismul a fost
legalizat și a devenit până la urmă religia oficială a Imperiului Roman din
secolul IV d.Hr. și astfel și-a făcut debutul Biserica Creștină și Papalitatea.
Creștinismul este cea mai răspândită religie din lume în prezent, având 2,8
miliarde de adepți.
Cultura grecilor antici, împreună cu unele influențe din Orientul Apropiat
antic, a stat la baza artei europene, a filosofiei, a societății și a educației, până
în perioada imperială romană. Romanii au păstrat, imitat și răspândit această
cultură în Europa, până când ei înșiși au fost capabili să concureze cu ea, iar
lumea clasică a început să vorbească atât latină, cât și greacă. Această
fundație culturală greco-romană a avut o influență imensă asupra lumii
moderne.
Tehnologia navigării, ingineria, sistemul monetar, instituțiile civice,
mijloacele de recreație, tehnicile de călărit, industria fierului, arhitectura,
construcțiile navale, poezia, teatrul, sculptură, filosofia politică, muzica,
teologia și științe precum matematica, astronomia, geografia și biologia s-au
dezvoltat în această perioadă, în Imperiul Roman,Atena, Imperiul Persan și
Imperiul Chinez.
Totodată, se dezvoltă instrucția militară, organizarea armatei și tacticile
defensive.
Fragmente ale culturii clasice au dus la Renașterea din secolul al XIV-lea.
Renașteri neoclasice au mai avut loc între secolele XVIII și XIX.
Antichitatea clasică corespunde perioadei de antichitate în care s-a dezvoltat
civilizația greco-romană.
Noțiunea de „clasic” provine din latinescul classicus , care se referă în Roma
antică la clasele sociale (classis, categoriile impozabile ale cetățenilor), apoi,
în contextul mai precis al criticii literare, la autori de nivel înalt, deci clasa
superioară.
Termenul capătă un alt sens mai specific de a desemna momente istorice:
„Într-un mod foarte general, vorbim de civilizații sau studii clasice despre
Grecia antică și Roma ca surse și modele ale Occidentului. Într-un mod mai
precis, se califică drept clasică încă din secolul al XIX-lea perioada istorică
care vede apogeul orașelor grecești în secolele al V-lea și al IV-lea (490-
338); arta acestei perioade este clasică în măsura în care a servit ulterior drept
model. [3]
Această perioadă a fost privită în mod obișnuit ca fiind superioară Evului
Mediu, servind drept referință la apropierea de perfecțiune în domeniul literar
și artistic, Renașterea și clasicismul încercând să le reproducă. Curentele
precum elenismul si barocul au fost considerate imitative, chiar „degenerate”.
Această idealizare și subiectivitatea marcată nu mai sunt cu adevărat
adecvate în studiile istorice ale acestor perioade, care s-au opus în mod
notabil aspectelor mai puțin strălucitoare ale acestor civilizații în ochii
istoricilor moderni (excluderea femeilor din viața publică, sclavia, tratarea
străinilor ca fiind inferiori, inegalitățile dintre clasele sociale), și punerea sub
semnul întrebării a ideilor despre superioritatea acestei epoci față de
civilizațiile „Orientale” sau Antichitatea târzie/Evul Mediu. Folosirea
termenului „clasic” este totuși adesea păstrată în studiile istorice (mai ales
pentru a desemna mai precis Grecia clasică), prin convenție, chiar dacă unii
preferă să renunțe pentru denominațiuni mai neutre.
Acolo unde lectura tradițională propune să se vadă două civilizații distincte
succedându-se, o perioadă de dominație greacă premergând-o pe cea a
dominației romane, se pare că o astfel de demarcație nu este relevantă,
deoarece destinele civilizațiilor grecești și romane din Antichitate sunt atât de
împletite încât ele pot fi privite ca una și aceeași civilizație, deoarece Roma
își datorează în mare parte realizările civilizației grecești, iar cucerirea lumii
grecești de către romani nu a pus capăt lumii orașelor grecești care au
supraviețuit încă multe secole sub Imperiul Roman.