Evul Mediu (epoca mijlocie) a fost în istoria europeană perioada dintre

Antichitate și epoca modernă. Perioada medievală este subdivizată în trei fazee:

Evul Mediu Timpuriu, Evul Mediu clasic și Evul Mediu Târziu.
Depinzând de continent, această epocă a început în anii 200-600, și s-a încheiat
în 1500-1700. Civilizații clasice majore ca Regatul Han, Imperiul Roman de
Apus, Imperiul Gupta și Imperiul Sassanid au căzut în secolele III-VII. Epoca s-
a caracterizat prin invazii din Asia Centrală, dezvoltarea a trei mari religii:
Creștinismul, Islamul și Budismul, precum și amploarea contactelor comerciale
și militare dintre civilizații.
În Europa, declinul Imperiului Roman, dezurbanizarea și depopularea, precum
și scăderea nivelului de trai a dus la conceptul de "Epoca întunecată", deși în
estul Mediteranei, Imperiul Bizantin a prosperat până în 1204. De asemenea,
califatele islamice și China au înflorit pe plan cultural și economic.
În Europa depopularea, dezurbanizarea, invaziile și migrațiile populațiilor,
începute în antichitatea târzie, au continuat pe parcursul evului mediu mijlociu.
Invadatorii barbari, incluzând populații germanice variate, au format noi regate
pe teritoriile fostului Imperiu Roman de Apus. În secolul al VII-lea, nordul
Africii și Orientul Mijlociu, ce fuseseră cândva teritorii ale Imperiului Roman
de Est au ajuns sub stăpânirea Califatului, un imperiu islamic, fiind cucerite de
succesorii lui Mahomed. Deși s-au desfășurat schimbări substanțiale în societate
și structurile politice, ruptura dintre antichitate și evul mediu n-a fost completă.
Imperiul Bizantin a supraviețuit și s-a menținut ca o putere majoră. Legea
imperială, Codul lui Iustinian, a fost redescoperit în nordul Italiei în 1070, fiind
admirat pe parcursul epocii. În vest, multe regate au încorporat vechile instituții
romane. Mănăstirile au fost fondate în timpul campaniilor de misionarism
creștin desfășurate în teritoriile păgâne ale Europei.
Francii, sub dinastia Carolingiană, au pus bazele unui imperiu în vestul Europei,
devenind o putere majoră. Imperiul Carolingian, în secolele VIII-IX, a fost
sucombat de presiunile războaielor interne civile combinate cu invaziile externe
ale vikingilor din nord, maghiarilor din est, și sarazinilor din sud.
De-a lungul Evului Mediu Mijlociu, care a început după anul 1000, populația
Europei a crescut de pe urma inovațiilor tehnice și agricole ce au dus la lărgirea
rutelor comerciale și la înflorirea economică, precum și la o renaștere urbană
treptată. Feudalismul a organizat structurile sociale, țăranii primind loturi de
pământ în schimbul prestării serviciilor de muncă către nobili, cavalerii și
nobilii cu staturi sociale joase prestau servicii militare către nobilii cei mai
bogați în schimbul terenurilor și statuturilor sociale.
Cruciadele, începute din 1095, ce erau inițial pelerinaje , au devenit expediții
militaro-religioase organizate de puterile europene creștine pentru a recăpăta
controlul asupra "Țării Sfinte" aflate sub stăpânire musulmană.
Regii au devenit capii regatelor centralizate, reducând infracțiunile și violența,
însă idealul de unitate creștină era din ce în ce mai imposibil de realizat. Viața
intelectuală a fost marcată de scolasticism, filosofia ce empatiza credința cu
rațiunea, ceea ce a permis fondarea universităților. Europa se afla sub controlul
instituțiilor feudale și ecleziastice. Arta și arhitectura erau caracterizate de teme
creștine.
În Asia, expansiunea islamică a generat un nou imperiu și civilizație cu contacte
comerciale cu Asia, Africa și Europa, precum și la avansarea științei și culturii.
Estul Asiei a experimentat ascensiunea Chinei imperiale după interregnumul
haotic al celor șase dinastii, stabilind dinastii prospere ce au influențat Coreea,
Vietnam și Japonia. Religii ca Budismul și neo-confugianismul s-au răspândit.
Praful de pușcă a fost dezvoltat de chinezi și s-a răspândit rapid în întreagă
lume. Imperiul Mongol a afectat o mare parte a Europei și Asiei. Mongolii, deși
au cucerit zone întinse, au comis genociduri și au provocat accelerarea
răspândirii marii ciume, au creat noi rute dintre cele două continente. În "Lumea
Nouă" s-au dezvoltat și au prosperat civilizații ca Maya, Imperiul Aztec și
Imperiul Incaș, neatinse și izolate de problemele lumii vechi, dar aflate într-un
stadiu primitiv de dezvoltare în privința tehnicii.
Filosofia lui Thomas Aquino, Petrarca, Zhu Xi și Kabir, codul lui Iustinian,
matematica lui Fibonacci, Oresme și Al-Khwarizmi, picturile lui Giotto, Behzad
și Dong Yuan, poeziile lui Dante, Li Bai, Ruba'i și Chaucer, istoriografia lui
Leonardo Bruni și Ibn Khaldun, călătoriile lui Marco Polo și Ibn Battuta, și
arhitectura gotică a catedralelor precum Chartres sau minuni arhitectonice ca
Mezuita, Angkor Wat sau Machu Picchu au fost realizările remarcabile ale
acestei perioade.

Din timpul crizei secolului al III-lea, Europa a traversat o perioadă de regres

demografic până în secolul al VII-lea. Dacă în secolul al II-lea erau 50 de
milioane de locuitori în Europa, din secolul V, erau 30 de milioane. Războaiele,
violențele și insecuritatea drumurilor însoțite de migrații, foamete și epidemii,
ca ciuma lui Iustinian din secolul al VI-lea, precum și comportamentele morale
și creștine ca celibatul au contribuit masiv la scăderea populației. Între secolele
III-VII a avut loc o răcire climatică ce a modificat radical vegetația. În nordul
Europei, grâul nu mai era cultivat în condițiile predominării pădurilor și
mlaștinilor. Terenurile cultivate erau tot mai puține în raport cu spațiile naturale.
O mare parte din suprafața Europei era dominată de păduri, însă străpunse de
drumuri, poieni în care erau instalate sate. Negustorii le traversau pentru a
cumpără lemn sau vânat.
Ogoarele au fost părăsite la scară largă de către populația romană, iar nou-
veniții, "barbarii", au profitat. Un milion de indivizi ce aparțineau populațiilor
germanice migratoare s-au așezat pe teritoriile Europei apusene ale Imperiului
Roman. Deși erau resurse naturale suficiente, nu erau locuitori care să le
valorifice. Răcirea climei, umiditatea crescută și mlaștinile numeroase au
contribuit în mare măsură la stagnarea demografică.
1. Abia în secolele X-XIII, în urma creșterii temperaturii cu 1-2 grade
ce a redus umiditatea, locuitorilor le-au fost asigurate condiții mai
optime pentru cultivarea cerealelor. Încetarea migrațiilor și
stabilirea sistemului feudal, precum și absența epidemiilor au
contribuit la o creștere a populației. Alimentația s-a îmbogățit prin
intermediul aminoacizilor aduși de consumul de linte și mazăre.
Biserica s-a implicat de asemenea în diminuarea practicilor
contraceptive. Creșterea demografică a încetat la începutul
secolului al XIV-lea, urmând o scădere dramatică datorită
războaielor, foametei și epidemiei de ciumă.
2. Vechiul regim demografic, specific Evului Mediu, se caracteriza
prin natalitate ridicată (40 de nașteri la 1000 de locuitori spre
deosebire de zilele noastre în care rata natalității variază în jur de
15 nașteri la 1000 de locuitori), mortalitate ridicată și neregulată
(mortalitatea infantilă ocupând un loc important, afectând o treime
sau o jumătate din copii născuți vii) și speranța medie de viață
scăzută (redusă de mortalitatea infantilă ridicată). Oamenii ajunși
adulți erau expuși la boli și insuficiență alimentară, astfel, media de
viață era de 50-60 de ani.
Natalitatea ridicată era specifică tuturor societăților preindustriale. Perioada
fertilă a unei femei cuprindea 25-30 de ani, teoretic, o femeie putea naște într-o
viață 30 de copii. Societatea dominată de cler impunea restrângerea relațiilor
sexuale doar în cadrul cuplului familial. Fetele se căsătoreau de la o vârstă
timpurie. Numărul văduvelor și fetelor care se călugăreau și aveau restricții
sociale nu reprezenta un procent destul de mare cât să afecteze natalitatea.
Metodele contraceptive erau reduse sau interzise, astfel, numărul de nașteri
involuntare era crescut. Alăptatul prelungit al copiilor reducea șansele unei
gravidități viitoare, iar numărul mare de femei decedate la naștere, precum și
numărul ridicat de pierderi de sarcini datorită alimentației insuficiente,
nepotrivite și a muncilor extenuante menținea echilibrul demografic. O femeie
năștea în medie doar 6 copii. Chiar dacă jumătate dintre aceștia mureau din
copilărie, cei ce apucau vârstă maturității depășeau numeric generația părinților,
ceea ce indică o tendința de creștere demografică. Numărul sporit al oamenilor
era în dezechilibru în raport cu resursele de hrană.
Cu cât erau mai mulți indivizi, cu cât mai puțină mâncare îi revenea fiecărui
individ. Foametea era inevitabilă. Foametea nu era cauzată doar de creșterea
demografică, ci și de variația crescută a producției agro-alimentare datorită
intemperiilor și precarității mijloacelor de stocare a alimentelor. Dimensiunea
recoltelor varia de la un al la altul, în unii ani fiind recolte excelente, fiind
rareori păstrate rezerve pentru ani mai slabi. Oamenii din evul mediu trăiau într-
o lume supusă între perioadele de sațietate și exces, și perioadele de lipsuri și
foamete. Foametea se combina cu epidemiile și războaiele, ceea ce genera
valuri de mortalitate ce anihilau tendința de creștere demografică pe un termen
nedefinit, până când situația se normaliza și societatea își relua tendința de
creștere.
Creșterea randamentelor agricole a ridicat pragul de echilibru agro-demografic,
populația crescând lent. Pe termen lung, tendința de creștere demografică era
evidentă, dar era întreruptă de foamete, războaie și epidemii. Cea mai gravă
întrerupere a fost provocată de epidemia de ciumă din secolul al XIV-lea, ce a
anihilat un sfert sau o treime din populațiile Asiei, Europei și Africii de Nord,
dezorganizând economiile și societățile respective. Epidemiile de ciumă au
continuat și după secolul al XIV-lea.
Populația Europei a scăzut de la 73 de milioane de locuitori la 50 de milioane de
locuitori. Abia după 1600 va ajunge la 100 milioane de locuitori. Populația
Chinei a sporit de la 100 de milioane de locuitori în 1500 la 160 de milioane de
locuitori în 1600.
Populația subcontinentului indian a crescut de la 110 milioane de locuitori în
1500 la 135 de milioane de locuitori în 1600.
La nivel global, chiar dacă populația Americi a scăzut datorită bolilor pricinuite
de europeni, populația a crescut de la 437 de milioane de locuitori în 1500 la
555 milioane de locuitori în 1600. În secolul XVI, cultura porumbului a fost
introdusă în țările mediteraneene, cultivarea cerealelor a fost perfecționată,
comerțul la mare distanță cu cereale și animale vii s-a dezvoltat. Fluxul cel mai
spectaculos de cereale produse era în regiunea Marii Baltice.
Comerțul cu alimente a sporit numărul de europeni ce se ocupau cu activități
non-agricole, stimulând dezvoltarea activităților meșteșugărești și schimburilor.
Creșterea demografică din 1600 depășește pragul definit de producția de resurse
alimentare, ceea ce duce la criza secolului al XVII-lea, amplificată de războaiele
religioase ca războiul de 30 de ani, de inflație, de revoluția prețurilor.