Evul Mediu

Evul Mediu - Wikipedia https://ro.wikipedia.
org/wiki/Evul_Mediu
Evul Mediu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Evul Mediu (epoca mijlocie) a fost în istoria Evul Mediu

europeană perioada dintre Antichitate și epoca
Evul Mediu Timpuriu
modernă. Perioada medievală este subdivizată
în trei fazee: Evul Mediu Timpuriu, Evul Mediu
clasic și Evul Mediu Târziu.
Depinzând de continent, această epocă a

început în anii 200-600, și s-a încheiat în
1500-1700. Civilizații clasice majore ca Regatul
Han, Imperiul Roman de Apus, Imperiul
Gupta și Imperiul Sassanid au căzut în secolele
III-VII. Epoca s-a caracterizat prin invazii din
Asia Centrală, dezvoltarea a trei mari religii: Francisc de Assisi Versete din Coran
Creștinismul, Islamul și Budismul, precum și
amploarea contactelor comerciale și militare
dintre civilizații.
În istoria Europei, epoca medievală sau Evul

Mediu a debutat cu Declinul și căderea
Imperiului Roman de Apus în anul 476 și s-a
încheiat cu Căderea Constantinopolului în
1453, marcând tranziția spre Renaștere, epoca
marilor descoperiri și modernitate.
La începutul Evului Mediu, populația din Statuia gigantică a Moscheea

Europa a intrat în declin, autoritatea centrală a lui Buddha din Djinguereber din
instituțiilor a intrat în colaps, gradul de Leshan Timbuktu
urbanizare, igienă și alfabetizare a scăzut, în
timp ce derula marele migrații în masă a
populațiilor tribale. Evul Mediu Mijlociu
Situația a fost ceva mai bună pentru oamenii

din Africa de Nord și Orientul Apropiat și
Mijlociu. Aflați sub ocupația imperiilor
islamice (califatele), gradul de urbanizare,
alfabetizare și igienă a crescut, iar orașe ca
Bagdad, Ctesiphon și Cordoba au prosperat. În
China, deși au existat mai multe dinastii și
imperiul chinez a rămas divizat, au prosperat
orașele Kaifeng și Chang'an.
Imperiul Bizantin a păstrat moștenirea Moscheea Mezquita din Cordoba

civilizației romane prin continuitatea creștină,
deși populația sa a fost vorbitoare de limbă
greacă. Constantinopolul a fost cel mai mare
1 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
Evul Mediu - Wikipedia https://ro.wikipedia.org/wiki/Evul_Mediu
oraș al lumii între secolele IV și VI., fiind

impus dreptul secular prin Codul lui Iustinian
(Corpus Juris Civilis).
Latinitatea a fost continuată în Europa de Vest

de către Biserica Romano-Catolică și a fost
sporită de Carol cel Mare între secolele VIII-
IX, marcând Renașterea carolingiană și un
ușor progres pe plan cultural și socio-
economic. Regatele creștin-europene au
preluat instituțiile romane, în timp ce erau Conciliul de la Ginghis Han
formate episcopii și mânăstiri pe măsură ce Clermont
religia creștină se extindea în cea mai mare
parte a Europei. Evul Mediu Târziu
Renașterea carolingiană nu a ținut mult, iar

civilizația vest-europeană a sucombat din
cauza conflictelor interne și invaziilor externe
ale vikingilor din nord, ale maghiarilor și
mongolilor din est, respectiv ale musulmanilor
din sud.
Din 900 până în 1250, a fost Perioada caldă

medievală, când Pământul a trecut printr-o
încălzire accentuată și temperatura medie
globală a fost cu până la 0.5 °C mai mare decât
în prezent. Din cauza topirii ghețurilor, vikingii
au explorat țărmurile arctice și au stabilit
colonii în Islanda (874), sudul Groenlandei Călăreți mongoli
(980-990, Erik cel Roșu) și estul Americii de
Nord (Leif Eriksson, cca. 1000).
Abia la începutul Evului Mediu Târziu, Europa

și-a mai revenit economic pe măsură ce s-au
făcut progrese pe plan agricol și tehnologic,
permițând comerțului să înflorească, în special
în nordul Europei, rezultând chiar alianțe
comerciale ca Liga Hanseatică.
Dar mica glaciațiune care a făcut iernile mai

aspre a marcat un alt declin pentru europeni, Templul hindus de la Piatra calendarului
culminând apoi cu cea mai catastrofală Angkor Wat aztec
pandemie din istorie - ciuma bubonică sau
Moartea neagră, care a ucis un sfert din
populația Europei între 1347 și 1351.
Feuda sau moșia, locul unde munceau țăranii dependenți pentru nobili, și Feudalismul prin care
cavalerii și nobilii cu rang scăzut își datorau serviciile militare către seniori cu rang crescut în
schimbul dreptului de a deține pământuri și moșii, erau două căi prin care se putea organiza
societatea europeană.
Regii și împărații au devenit capetele statelor centralizate și naționale, precum Franța și Anglia.
Sfântul Imperiu Roman a fost mai degrabă un conglomerat federal, alcătuit din mai multe
entități statale, împăratul având rol figurativ.
2 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
Evul Mediu a presupus și divizarea formală a Bisericii Catolice de bisericile ortodoxe, cu Marea
Schismă din 1054, apoi cu reformele protestante și apariția sectelor și bisericilor protestante din
1517, când Martin Luther și-a publicat cele 95 de Teze în care critica Papalitatea pentru corupție.
Cruciadele, începute in 1095, au fost tentativele creștinilor europeni pentru a căpăta control
asupra Țării Sfinte (Levantul) și Ierusalimul de sub ocupația musulmană, aceștia fiind inspirați
de Evangheliile Noului Testament și de răstălmăcirea acestora de Biserica Catolică. Au rezultat
o serie de expediții militare cu jefuiri și masacre în numele religiei. Inchiziția, ce a urmărit
stârpirea ereziei și a altor credințe non-creștine, a provocat numeroase victime (printre care
creștinii reformatori considerați eretici, musulmanii și evreii), dar abia în ajunul modernității a
început fenomenul cunoscut ca ,,vânătoarea de vrăjitoare".
Prin revoltele țărănești, suprimate în mod brutal, țăranii au încercat să ceară mai multe
drepturi.
Viața intelectuală europeană a fost marcată de dogmatism, o filosofie care empatiza cu credința
și rațiunea, fiind create primele universități.
Teologia lui Thomas Aquinas, picturile lui Giotto și a lui Leonardo da Vinci, sculpturile lui
Michelangelo, poezia lui Dante Aligheri, călătoriile lui Marco Polo, Cristofor Columb și
Fernando Magellan, dar și observațiile astronomice ale lui Copernicus și Galileo Galilei, precum
și arhitectura gotică a catedralelor precum Chartres au marcat finalul Evului Mediu.
Istorie
În Europa, declinul Imperiului Roman, dezurbanizarea și depopularea, precum și scăderea
nivelului de trai a dus la conceptul de "Epoca întunecată", deși în estul Mediteranei, Imperiul
Bizantin a prosperat până în 1204. De asemenea, califatele islamice și China au înflorit pe plan
cultural și economic.
În Europa depopularea, dezurbanizarea, invaziile și migrațiile populațiilor, începute în

antichitatea târzie, au continuat pe parcursul evului mediu mijlociu. Invadatorii barbari,
incluzând populații germanice variate, au format noi regate pe teritoriile fostului Imperiu
Roman de Apus. În secolul al VII-lea, nordul Africii și Orientul Mijlociu, ce fuseseră cândva
teritorii ale Imperiului Roman de Est au ajuns sub stăpânirea Califatului, un imperiu islamic,
fiind cucerite de succesorii lui Mahomed. Deși s-au desfășurat schimbări substanțiale în
societate și structurile politice, ruptura dintre antichitate și evul mediu n-a fost completă.
Imperiul Bizantin a supraviețuit și s-a menținut ca o putere majoră. Legea imperială, Codul lui
Iustinian, a fost redescoperit în nordul Italiei în 1070, fiind admirat pe parcursul epocii. În vest,
multe regate au încorporat vechile instituții romane. Mănăstirile au fost fondate în timpul
campaniilor de misionarism creștin desfășurate în teritoriile păgâne ale Europei.
Francii, sub dinastia Carolingiană, au pus bazele unui imperiu în vestul Europei, devenind o
putere majoră. Imperiul Carolingian, în secolele VIII-IX, a fost sucombat de presiunile
războaielor interne civile combinate cu invaziile externe ale vikingilor din nord, maghiarilor din
est, și sarazinilor din sud.
De-a lungul Evului Mediu Mijlociu, care a început după anul 1000, populația Europei a crescut
de pe urma inovațiilor tehnice și agricole ce au dus la lărgirea rutelor comerciale și la înflorirea
economică, precum și la o renaștere urbană treptată. Feudalismul a organizat structurile sociale,
țăranii primind loturi de pământ în schimbul prestării serviciilor de muncă către nobili,
cavalerii și nobilii cu staturi sociale joase prestau servicii militare către nobilii cei mai bogați în
3 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
schimbul terenurilor și statuturilor sociale.
Cruciadele, începute din 1095, ce erau inițial pelerinaje , au devenit expediții militaro-religioase
organizate de puterile europene creștine pentru a recăpăta controlul asupra "Țării Sfinte" aflate
sub stăpânire musulmană.
Regii au devenit capii regatelor centralizate, reducând infracțiunile și violența, însă idealul de
unitate creștină era din ce în ce mai imposibil de realizat. Viața intelectuală a fost marcată de
scolasticism, filosofia ce empatiza credința cu rațiunea, ceea ce a permis fondarea
universităților. Europa se afla sub controlul instituțiilor feudale și ecleziastice. Arta și
arhitectura erau caracterizate de teme creștine.
În Asia, expansiunea islamică a generat un nou imperiu și civilizație cu contacte comerciale cu

Asia, Africa și Europa, precum și la avansarea științei și culturii. Estul Asiei a experimentat
ascensiunea Chinei imperiale după interregnumul haotic al celor șase dinastii, stabilind dinastii
prospere ce au influențat Coreea, Vietnam și Japonia. Religii ca Budismul și neo-confugianismul
s-au răspândit. Praful de pușcă a fost dezvoltat de chinezi și s-a răspândit rapid în întreagă
lume. Imperiul Mongol a afectat o mare parte a Europei și Asiei. Mongolii, deși au cucerit zone
întinse, au comis genociduri și au provocat accelerarea răspândirii marii ciume, au creat noi
rute dintre cele două continente. În "Lumea Nouă" s-au dezvoltat și au prosperat civilizații ca
Maya, Imperiul Aztec și Imperiul Incaș, neatinse și izolate de problemele lumii vechi, dar aflate
într-un stadiu primitiv de dezvoltare în privința tehnicii.
Filosofia lui Thomas Aquino, Petrarca, Zhu Xi și Kabir, codul lui Iustinian, matematica lui
Fibonacci, Oresme și Al-Khwarizmi, picturile lui Giotto, Behzad și Dong Yuan, poeziile lui
Dante, Li Bai, Ruba'i și Chaucer, istoriografia lui Leonardo Bruni și Ibn Khaldun, călătoriile lui
Marco Polo și Ibn Battuta, și arhitectura gotică a catedralelor precum Chartres sau minuni
arhitectonice ca Mezuita, Angkor Wat sau Machu Picchu au fost realizările remarcabile ale
acestei perioade.
Etimologie
În cadrul istoriei europene, Evul Mediu este una dintre cele trei epoci majore: Antichitatea
clasică, Evul Mediu și Epoca modernă.
Scriitorii medievali au divizat istoria în perioade ca "cele șase epoci" sau "cele patru imperii",
considerând că în timpul lor avea să vină sfârșitul lumii. Când fac referire la timpurile lor, ei le
denumesc ca fiind "moderne".
În 1330, umanistul și poetul Petrarca a denumit perioada pre-creștină ca fiind "antiqua"

(antică), iar perioada creștină a denumit-o "nova' (nouă). Leonardo Bruni a fost primul istoric
care a folosit periodizarea tripartită în "Istoria Florentinilor". Bruni și alți istorici târzii au
argumentat că Italia a traversat o perioada de revigorare din timpurile lui Petrarca, și de aceea
au adăugat o a treia epocă.
Termenul de "Evul Mediu" a apărut în latină în 1469 ca "media tempestas" sau "perioada
mijlocie". Au existat și alți termeni timpurii că " medium aevum"-perioada mijlocie în 1604, și
ca "media saecula"-perioadele mijlocii în 1625. Termenul alternativ "medieval" a derivat din
"medium aevum". Periodizarea tripartită a devenit un standard după istoricul german Cristoph
Cellarius care a divizat istoria în trei epoci: Antichitatea, Evul Mediu și Epoca Modernă.
Evul Mediu Timpuriu
4 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
Articol principal: Evul Mediu Timpuriu.
Cei mai mulți istorici ca Bruni plasează debutul evului mediu în 476, odată cu colapsul
Imperiului Roman de Apus. Istorici moderni ca Henri Pirenne plasează debutul evului mediu
mai târziu, în secolul al VII-lea când s-a desfășurat expansiunea islamică, sau în secolul al VIII-
lea, când carolingienii împărțeau "feude" (inițial erau vite, ulterior făceau referire la proprietăți,
averi și ranguri sociale) ceea ce a dus la stabilirea feudalismului ca sistem dominant în Europa.
Structuri sociale
Structura politică a Europei occidentale s-a schimbat în urma căderii imperiului roman. Deși
mișcările popoarelor din această perioadă sunt de obicei descrise drept „invazii”, ele n-au fost
doar expediții militare, ci migrații ale unor popoare întregi în imperiu. Asemenea mișcări au fost
ajutate de refuzul elitelor romane de a susține armata sau a plăti taxele care ar permite armatei
să reprime migrația.[1] Împărații din secolul 5 erau adesea controlați de militari puternici,
precum Stilicon (d. 408), Aetius (d. 454), Aspar(d) (d. 471), Ricimer (d. 472) sau Gundobad(d) (d.
516), care aveau origini parțial sau total neromane. Când linia împăraților de apus a încetat,
mulți dintre regii care i-au înlocuit erau de aceleași origini. Căsătoriile dintre noii regi și elitele
romane erau obișnuite.[2] Aceasta a dus la o fuziune a culturii romane cu obiceiurile triburilor
invadatoare, care includeau adunări populare care permiteau membrilor bărbați liberi ai
tribului să se exprime mai mult în chestiuni politice decât era obișnuit în statul roman.[3]
Artefactele romane lăsate de romani și de invadatori sunt adesea asemănătoare, iar elemente
tribale erau adesea modelate pe obiectele romane.[4] O mare parte din cultura cărturărească și
scrisă a noilor regate era de asemenea bazată pe tradițiile intelectuale romane.[5] O diferență
importantă a fost pierderea treptată a taxelor fiscale de către organizările statale. Multe dintre
noile entități politice n-au mai susținut mai mult armatele lor prin taxe, iar în schimb s-au bazat
pe a le acorda pământ sau arende. Aceasta a însemnat că a fost mai puțină nevoie de venituri
fiscale, iar sistemele de taxare au decăzut.[6] Războaiele erau obișnuite între și în cadrul
regatelor. Sclavia a intrat în declin, iar societatea a devenit mai rurală.[7][upper-alpha 1]
Imperiul Bizantin
Societatea apuseană
Expansiunea islamică
Comerțul și economia
Bisericile și mănăstirile
Imperiul Carolingian
Arta și arhitectura
Specific Evului Mediu din punct de vedere artistic îi este caracteristic stilul romanic și stilul
5 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
gotic.
Stilul romanic apare în secolul IX și își extinde existenta până în secolul XIII. Se dezvoltă numai
în spațiul catolic, este o artă religioasă. Apare în Franța și Italia și se răspândește până în
Transilvania. Construcțiile sunt masive cu ziduri groase fiind susținute de coloane în interior și
contraforți în exterior. Ferestrele sunt mici, iar interiorul este întunecos. Bolta semi-circulară
este specifică stilului romanic. Picturile se inspiră din viața religioasă și sunt înfricoșătoare. La
subsolul se află moaștele și mormintele ctitorilor sau a regilor. Monumente în stil romanic
Biserica Mânăstirii Clunis din Franța, Domul din Pisa in Italia, în Transilvania Catedrala
Romano Catolică din Alba-Iulia.
Stilul gotic apare în Vestul Europei în secolul XII. Stilul ogival de la ogiva sau arcul frânt este
specifica stilului. Construcțiile sunt civile și religioase. Construcțiile sunt masive, ferestrele sunt
mari, iar interiorul este luminat. Construcțiile durează mai mulți ani. Vitraliu este geamul
colorat.
Armata și tehnologia
Evul Mediu Mijlociu

Articol principal: Evul Mediu Clasic.
Evul Mediu Mijlociu denumit și «clasic» sau «central», care se întinde în secolele al XI-lea, al
XII-lea și al XIII-lea, este perioada cuprinsă între Evul Mediu Timpuriu și Evul Mediu Târziu.
Această epocă este marcată de o creștere rapidă a populației în Europa, ducând la schimbări
sociale și politice considerabile, de care a beneficiat economia europeană începând din 1250.
Criza secolului al XIV-lea și pandemia Ciumei Negre marchează sfârșitul Evului Mediu Clasic și
văd stagnarea economiei, precum și izbucnirea mai multor războaie (inclusiv Războiul de o Sută
de Ani). Este ceea ce se numește „marea depresiune medievală” teoretizată de Guy Bois, care
marchează începutul intrării în Evul Mediu Târziu în opoziție cu Renașterea.
Evul Mediu Târziu

Evul Mediu Târziu a fost marcat de dificultăți și calamități incluzând războaiele, foametea și
ciuma, diminuând populația Europei vestice; între 1347-1350, Moartea Neagră a ucis o treime
din populația Europei. Controversele, ereziile și schisma bisericii catolice, conflictele civile,
revoltele sociale au culminat în această perioadă. Dezvoltarea culturală și tehnologică au
transformat societatea europeană, ce a dus la încheierea lentă a Evului Mediu și la începutul
modernității.
Sfârșitul Evului Mediu este plasat prin 1500. Depinzând de context, evenimente că prima
călătorie a lui Columb în America în 1492, cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453
sau Reforma Protestantă din 1517 au fost considerate ca fiind evenimente ce marchează
încheierea Evului Mediu. Istoricii englezi plasează încheierea Evului Mediu în 1485 când s-a
desfășurat Bătălia de la Bosworth Field. Pentru istoricii spanioli, domnia regilor Ferdinand al
II-lea și Isabella I de Castilia și Reconquista a marcat sfârșitul epocii întunecate.
Pentru istoricii francezi, Revoluția Franceză a marcat sfârșitul feudalismului în 1790.
Alți istorici plasează sfârșitul Evului Mediu în secolul al XVII-lea când s-au desfășurat Revoluția
Burgheză și Războiul de 30 de Ani ce a influențat cursul istoriei Europei. Chiar și așa,
6 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
feudalismul nu s-a încheiat, iobăgia fiind abolită în unele

state din Europa răsăriteană abia din secolele XVIII-XIX. În
secolul al XIX-lea, întregul Evul Mediu a fost considerat ca
fiind "epoca întunecată".
Mulți istorici susțin că ultima perioadă a Evului Mediu s-ar

fi terminat odată cu descoperirea Americii de către Cristofor
Columb în 1492. Alții preferă varianta că Evul Mediu Târziu
s-a terminat odată cu apariția primelor armate care foloseau
arme de foc (pistoale, tunuri și puști cu cremene) și
începerea angajării în masă a mercenarilor.
Percepții moderne
Economie și societate
Crucea Mathildei, stareță din Essen
Demografie (973-1011). Probabil produsă la
Köln sau Essen, crucea prezintă
Din timpul crizei secolului al III-lea, Europa a traversat o câteva tehnici medievale: tehnica de
turnare figurativă, filigran, emailarea,
perioadă de regres demografic până în secolul al VII-lea.
lustruirea, reutilizarea cameei
Dacă în secolul al II-lea erau 50 de milioane de locuitori în
clasice și pietrele gravate.
Europa, din secolul V, erau 30 de milioane. Războaiele,
violențele și insecuritatea drumurilor însoțite de migrații,
foamete și epidemii, ca ciuma lui Iustinian din secolul al VI-
lea, precum și comportamentele morale și creștine ca
celibatul au contribuit masiv la scăderea populației. Între
secolele III-VII a avut loc o răcire climatică ce a modificat
radical vegetația. În nordul Europei, grâul nu mai era
cultivat în condițiile predominării pădurilor și mlaștinilor.
Terenurile cultivate erau tot mai puține în raport cu spațiile
naturale. O mare parte din suprafața Europei era dominată
de păduri, însă străpunse de drumuri, poieni în care erau
instalate sate. Negustorii le traversau pentru a cumpără
lemn sau vânat.
Ogoarele au fost părăsite la scară largă de către populația romană, iar nou-veniții, "barbarii", au
profitat. Un milion de indivizi ce aparțineau populațiilor germanice migratoare s-au așezat pe
teritoriile Europei apusene ale Imperiului Roman. Deși erau resurse naturale suficiente, nu erau
locuitori care să le valorifice. Răcirea climei, umiditatea crescută și mlaștinile numeroase au
contribuit în mare măsură la stagnarea demografică.
1. Abia în secolele X-XIII, în urma creșterii temperaturii cu 1-2 grade ce a redus umiditatea,
locuitorilor le-au fost asigurate condiții mai optime pentru cultivarea cerealelor. Încetarea
migrațiilor și stabilirea sistemului feudal, precum și absența epidemiilor au contribuit la o
creștere a populației. Alimentația s-a îmbogățit prin intermediul aminoacizilor aduși de
consumul de linte și mazăre. Biserica s-a implicat de asemenea în diminuarea practicilor
contraceptive. Creșterea demografică a încetat la începutul secolului al XIV-lea, urmând o
scădere dramatică datorită războaielor, foametei și epidemiei de ciumă.
2. Vechiul regim demografic, specific Evului Mediu, se caracteriza prin natalitate ridicată (40 de
nașteri la 1000 de locuitori spre deosebire de zilele noastre în care rata natalității variază în
jur de 15 nașteri la 1000 de locuitori), mortalitate ridicată și neregulată (mortalitatea infantilă
7 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
ocupând un loc important, afectând o treime sau o jumătate din copii născuți vii) și speranța
medie de viață scăzută (redusă de mortalitatea infantilă ridicată). Oamenii ajunși adulți erau
expuși la boli și insuficiență alimentară, astfel, media de viață era de 50-60 de ani.
Natalitatea ridicată era specifică tuturor societăților preindustriale. Perioada fertilă a unei femei
cuprindea 25-30 de ani, teoretic, o femeie putea naște într-o viață 30 de copii. Societatea
dominată de cler impunea restrângerea relațiilor sexuale doar în cadrul cuplului familial. Fetele
se căsătoreau de la o vârstă timpurie. Numărul văduvelor și fetelor care se călugăreau și aveau
restricții sociale nu reprezenta un procent destul de mare cât să afecteze natalitatea. Metodele
contraceptive erau reduse sau interzise, astfel, numărul de nașteri involuntare era crescut.
Alăptatul prelungit al copiilor reducea șansele unei gravidități viitoare, iar numărul mare de
femei decedate la naștere, precum și numărul ridicat de pierderi de sarcini datorită alimentației
insuficiente, nepotrivite și a muncilor extenuante menținea echilibrul demografic. O femeie
năștea în medie doar 6 copii. Chiar dacă jumătate dintre aceștia mureau din copilărie, cei ce
apucau vârstă maturității depășeau numeric generația părinților, ceea ce indică o tendința de
creștere demografică. Numărul sporit al oamenilor era în dezechilibru în raport cu resursele de
hrană.
Cu cât erau mai mulți indivizi, cu cât mai puțină mâncare îi revenea fiecărui individ. Foametea
era inevitabilă. Foametea nu era cauzată doar de creșterea demografică, ci și de variația crescută
a producției agro-alimentare datorită intemperiilor și precarității mijloacelor de stocare a
alimentelor. Dimensiunea recoltelor varia de la un al la altul, în unii ani fiind recolte excelente,
fiind rareori păstrate rezerve pentru ani mai slabi. Oamenii din evul mediu trăiau într-o lume
supusă între perioadele de sațietate și exces, și perioadele de lipsuri și foamete. Foametea se
combina cu epidemiile și războaiele, ceea ce genera valuri de mortalitate ce anihilau tendința de
creștere demografică pe un termen nedefinit, până când situația se normaliza și societatea își
relua tendința de creștere.
Creșterea randamentelor agricole a ridicat pragul de echilibru agro-demografic, populația

crescând lent. Pe termen lung, tendința de creștere demografică era evidentă, dar era întreruptă
de foamete, războaie și epidemii. Cea mai gravă întrerupere a fost provocată de epidemia de
ciumă din secolul al XIV-lea, ce a anihilat un sfert sau o treime din populațiile Asiei, Europei și
Africii de Nord, dezorganizând economiile și societățile respective. Epidemiile de ciumă au
continuat și după secolul al XIV-lea.
Populația Europei a scăzut de la 73 de milioane de locuitori la 50 de milioane de locuitori. Abia

după 1600 va ajunge la 100 milioane de locuitori. Populația Chinei a sporit de la 100 de
milioane de locuitori în 1500 la 160 de milioane de locuitori în 1600.
Populația subcontinentului indian a crescut de la 110 milioane de locuitori în 1500 la 135 de

milioane de locuitori în 1600.
La nivel global, chiar dacă populația Americi a scăzut datorită bolilor pricinuite de europeni,
populația a crescut de la 437 de milioane de locuitori în 1500 la 555 milioane de locuitori în
1600. În secolul XVI, cultura porumbului a fost introdusă în țările mediteraneene, cultivarea
cerealelor a fost perfecționată, comerțul la mare distanță cu cereale și animale vii s-a dezvoltat.
Fluxul cel mai spectaculos de cereale produse era în regiunea Marii Baltice.
Comerțul cu alimente a sporit numărul de europeni ce se ocupau cu activități non-agricole,

stimulând dezvoltarea activităților meșteșugărești și schimburilor.
Creșterea demografică din 1600 depășește pragul definit de producția de resurse alimentare,
ceea ce duce la criza secolului al XVII-lea, amplificată de războaiele religioase ca războiul de 30
de ani, de inflație, de revoluția prețurilor.
8 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
Hrana
În Evul Mediu existau mai multe moduri de procurare a hranei: cules, vânat și pescuit;
cultivarea plantelor și creșterea animalelor și schimbul comercial.
Comunitățile de vânători-culegători ocupau către secolul al XV-lea o mare parte din

Americi, extremitățile nordice ale Europei și Asiei, o parte din Africa, Australia și Oceania.
Comunitățile ocupau imperfect spațiul, fiind puțin numeroase și vulnerabile în raportul cu alte
tipuri de comunități umane. Din neolitic, comunitățile de vânători-culegători au fost nevoite să
se amplaseze spre zonele periferice ale lumii datorită presiunii societăților compacte și
organizate de agricultori.
Societățile pastorale erau minoritare. În Africa estică, în Asia centrală și în Europa

răsăriteană încă mai existau triburi sau societăți ce trăiau de pe urma creșterii animalelor
domestice: bovine, oi, capre și cai. Aceste societăți erau nomadice, deplasându-se în spațiu
pentru a asigura hrana animalelor. La sfârșitul Evului Mediu nomadismul și comunitățile
montane de crescători de animale erau în scădere, lăsând loc unui sistem de pendulare
sezonieră, între zone cunoscute și vizitate periodic-transhumanța.
Societățile de crescători de animale au stabilit o simbioză cu societățile sedentare de agricultori,

căutând să-și asigure hrană și alte produse. Crescătorii de animale se mulțumeau cu raporturile
de schimb, oferind animale și produse animaliere în schimbul produselor vegetale și
meșteșugărești. Și-au procurat produsele și prin jafuri sau au profitat de superioritatea lor
militară pentru a impune agricultorilor sedentari plata unui tribut sau alte dări ca taxele de
protecție. Pe parcurs, o societate pastorală ce a impus stăpânire asupra unei societăți agricole
avea tendința de a renunță la modul de viață pastorală și de a se stabili în așezările cucerite,
beneficiind de roadele cuceririi, adoptând un mod de viață sedentar.
Încă din Antichitate, oamenii își asigurau hrană din cultivarea unor anumite plante. Gama
plantelor și modalitățile de cultivare ale acestora au variat, fiind determinate de condițiile
naturale din anumite părți ale lumii și de tradițiile și stocurile de cunoștințe agro-tehnice
acumulate de comunitățile umane. În lumea medievală au coexistat trei civilizații agricole:
civilizația cerealelor
civilizația orezului
civilizația porumbului
Civilizația cerealelor
Civilizația cerealelor era specifică lumii vechi: Europei, Africii și Asiei. A fost cea mai veche
civilizație agricolă, această debutând din neolitic în Orientul Apropiat. În Evul Mediu existau
cinci cereale principale: grâul, orzul, secara, meiul și ovăzul. Culturile de cereale erau limitate la
zonele temperate din emisfera nordică.
În Europa, secara a prevalat în zonele nordice, iar orzul și meiul erau cultivate în părțile
călduroase ale continentului. Coexistau multe modalități de utilizare a solului.
Prima metodă era cultivarea unei suprafețe de pământ în mod repetat și anual, până la
epuizarea potențialului natural al solului. Randamentul scădea de la an la an, generând astfel
crize agricole regulate și foamete.
A două metodă era moina regulată. Pentru a evita crizele agricole, comunitățile umane au
stabilit o regulă de abandonare voluntară a unei suprafețe agricole după câțiva ani, cultivând noi
9 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
terenuri.
A treia metodă era asolamentul bienal prin intermediul căruia terenul era împărțit în două
părți "sole", dintre care una era cultivată și cealaltă era lăsată în pârloagă. În anul următor era
cultivată a două "sola" și era lăsată în pârloagă prima "sola", ciclul fiind reluat în anul următor.
A patra metodă era asolamentul trienal prin intermediul căruia terenul agricol era împărțit
în trei "sole", una fiind cultivată cu cereale de toamna, cea de-a două cu cereale de primăvară și
cea de-a treia era lăsată în pârloagă, astfel, un ciclu complet dura trei ani.
Moina regulată și asolamentul bienal erau cunoscute din Antichitate, asolamentul trienal era o
invenție medievală, fiind atestat din timpul Imperiului Carolingian de la sfârșitul secolului al
VIII-lea, răspândindu-se între secolele IX-XIV în nordul Franței, Țările de Jos, Germania, Italia,
Anglia și în unele zone din Europa estică. Avantajele erau considerabile prin facilitarea refacerii
potențialului solului, iar cultivarea simultană a cerealelor de primăvară cu cerealele de toamnă
diminua riscurile de catastrofă agricolă, pământul fiind temeinic lucrat, obținându-se producții
mai crescute. Spre sfârșitul evului mediu au apărut forme complexe de asolament, cu cicluri de
4-6 ani, și cu sisteme de rotație complexă a culturilor cerealiere și a leguminoaselor, fiind
utilizate pe unele ferme din Țările de Jos, Italia și Anglia.
Randamentele agricole variau de la o zona la altă în funcție de modul de cultivare a solului, de

fertilitatea solului și de tehnicile agricole. Difereau de la an la an în funcție de hazardurile vremii
și de prezența/absența dăunătorilor.
Între secolele IX-XIII, în Europa vestică a avut loc o creștere a randamentelor cerealiere. În
perioada carolingiană randamentele cerealiere variau între 1,5:1 și 4:1, puțin peste 2:1 , după
secolul al XII-lea, productivitățile nu mai scădeau sub 3:1, atingându-se deseori 4:1-6:1.
Civilizația cerealelor presupunea și o împletire dintre culturile de plante și creșterea animalelor.

Boii și caii erau folosiți ca o forță de tracțiune la arat, iar lăsarea periodică în pârloagă a unor
suprafețe oferă animalelor domestice pășuni apropiate de așezările umane. Bogăția
precipitațiilor și ocuparea imperfectă a teritoriului au permis păstrarea suprafețelor împădurite
întinse, favorizând menținerea unui număr semnificativ de animale. Pădurile ofereau fructe și
vânat. În ciuda variației alimentare ce constă în carne, fructe, legume, miere, produse lactate,
ouă, peste, băuturi, alimentația oamenilor din cadrul civilizației cerealiere a rămas dependentă
în proporție de 70-80 % de cereale, consumate sub formă de fierturi sau pâine.
În Europa apuseană mai erau cultivate legume precum ceapă, usturoi, varză, napi, mazăre. Se
cultivau puțini pomi fructiferi, cei mai frecvent menționați fiind merii, perii și prunii. În zona
Mediteraneeană erau cultivate citricele și măslinii. Cornutele mari erau utilizate la tracțiune
pentru lucrarea terenului, dar și pentru alimentație. În zona mediteraneeană erau crescute
ovinele și caprinele. Germanicii creșteau porci, și foloseau grăsimile animale pentru gătit în
proporții mari, pe când europenii din sud utilizau uleiul de măsline.
În nord era dominantă cultura viței de vie, fiind asociată cu creștinismul care îi oferea o utilizare
rituală. Germanicii cultivau hamei pentru bere și preparau hidromelul din tipuri de cidru din
fructe. În Evul Mediu Timpuriu era utilizat sistemul rotației bienale: după ce un teren era
cultivat un an, era lăsat în pârloagă anul următor, fiind îngrășat în mod natural de animalele ce
erau lăsate să pască. În lipsa depunerii sistematice a îngrășămintelor , pământul era epuizat în
câțiva ani. De aceea, erau comise defrișări masive, iar vechile așezări erau abandonate. Se
recolta de 3-4 ori mai mult sămânța folosită, iar în anii secetoși și mai puțin, de aceea, lumea
europeană se află în permanență sub amenințarea foametei.
Pământurile ușoare din zona mediteraneeană erau lucrate cu plugul de lemn de tip roman,
"aratrum", cu brăzdar de fier. În regiunile nordice, pământurile erau lucrate cu plugul
10 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
greu-"Pflug"-de origine germanică. Avea brăzdar de fier și întorcea brazda pentru a aerisi mai
bine pământul. Ca să fie tras era nevoie de trei perechi de boi, astfel, erau utilizate brazde lungi.
Forma parcelelor era rectangulară, cu lungimi mai mari decât lățimea. Cerealele erau măcinate
cu râșnitele de mâna sau la mori de apă, care erau rare. Între secolele VII-VIII, clima s-a
îmbunătățit, situația politică s-a stabilizat, astfel are loc o ameliorare a condițiilor economice.
Are loc o creștere demografică lentă, dar sigură. Erau stimulate căutările pentru îmbunătățirea
tehnicilor, astfel apar unelte de fier de calitate, ce duc la creșterea defrișărilor și stabilirea
multor așezări noi ce se lărgesc.
Este răspândit sistemul de înjugare a animalelor cu tracțiune pe piept ce înlocuia tracțiunea de

gât. Caii sunt potcoviți și apare scărița de șa, având efecte avantajoase pe plan militar.
Suprafețele de teren erau lucrate mai rapid și mai ușor. Muncile agricole se pot face acum mai
ușor, astfel, producțiile au crescut. Apare sistemul asolamentului trienal, prin care terenul între
comunități rurale era împărțit în trei, dintre care o parte era semănată cu cereale de toamna-
grâu, secară, o parte cu cereale de primăvară, folosite pentru hrănirea animalelor-orz, ovăz, mei,
iar a treia parte era lăsată în pârloagă. Avantajul era obținerea a două recolte, ce oferea o
stabilitate și securitate mai mari oamenilor împotriva capriciilor climatice, asigurând hrană
acestora și hrană animalelor, și a cailor, care puteau fi utilizați la scară largă în muncile agricole
sau în războaie.
Se conturează structura domeniului feudal, pământul fiind exploatat pentru profitul

proprietarului-rezerva seniorală, iar pe de altă parte erau gospodăriile țăranilor dependenți.
Rezervă seniorală cuprindea reședința seniorului, o parte a terenului arabil, pășunilor, viilor,
pădurii, heleșteielor și lacurilor. Loturile de pământ lucrate de țăranii dependenți cuprindeau
casele, grădinile de legume, parcelele de teren arabil. Unitatea de exploatare agricolă purta
atunci denumirea de "mansa" în documente, în funcție de zona și de calitatea solului, având
între 5-30 hectare. Țăranii puteau avea dreptul la exploatarea pădurii și pășunilor prin plata, să
cultive viță de vie și pomi fructiferi. Obligațiile lor față de seniori erau în muncă sau în produse.
Prin intermediul creșterii populației, tehnicile pentru cultivarea pământului sunt îmbunătățite.
Plugul greu permite lucrări calitativ mai bune, și este răspândit pe arii tot mai mari, contribuind
la creșterea randamentelor. Potcovirea și noile sisteme de înjugare a animalelor au contribuit la
creșterea productivității. Asolamentul trienal este impus la scară largă, permițând obținerea a
două recolte pe an, oferind o mai bună garanție împotriva foametei. Caii sunt răspândiți, fiind
utilizați și ca animale de lupta și ca animale de tracțiune. În zonele mediteraneene, unde climă
caldă și uscată nu permite cultivarea cerealelor de primăvară, s-a recurs la culturi de graminee
și leguminoase, oferind o diversificare a hranei. Apar morile de apă care înlocuiesc râșnitele de
mâna, ușurând forță de muncă. Înmulțirea morilor de apă, instalațiile tehnice ce necesitau mari
investiții se desfășoară în contextul răspândirii senioriilor. Seniorul îi silea pe țărani să le
respecte monopolul, folosirea morii, cuptorului și teascului de vin sau ulei. Forța apei era
utilizată și pentru prelucrarea fierului și pentru punerea în mișcare a fierăstraielor din secolul
XIII. Din secolele XII-XIII sunt răspândite morile de vânt în zonele de coastă. Randamentele
rămâneau slabe. Se constată însă creșterea randamentelor producției cerealiere datorită
creșterii numărului de oameni.
Civilizația orezului
Civilizația orezului a apărut mai târziu, fiind atestată din mileniul II î.e.n. în Asia. Orezul era
inițial cultivat în regim uscat. Treptat, s-a trecut la orezul inundat, realizat în Asia de sud-est.
Orezul inundat sau orezul acvatic avea avantajul unei productivități mai mari decât cea a
cerealelor, fiind cultivat în zone joase, pe văile râurilor, unde era solicitat un efort extraordinar
pentru gestionarea resurselor de apă.
11 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
Între sec. VI-XII, sistemul de cultivare a orezului inundat a fost perfecționat în China, iar
orezăriile s-a extins în câmpiile sudice și centrale ale țării, slab locuite și parțial ocupată de
mlaștini. China, care în antichitate era o civilizație a cerealelor, a fost scindată între o China a
cerealelor în partea de nord și în zonele continentale înalte, și o China a orezului, în câmpiile din
centru și sud-est. Dacă în antichitate, sudul era slab locuit și periferic, resursele alimentare
semnificative generate de cultivarea orezului inundat au îngăduit o creștere demografică
explozivă în sud, China orezului având o populație de două ori mai mare decât China cerealelor.
Saltul productivității agricole a sporit numărul oamenilor, populația Chinei crescând de la 50 de

milioane de locuitori în mileniul I la peste 100 de milioane de locuitori în secolul XII.
Productivitatea ridicată a orezului a îngăduit ca un număr sporit de oameni să se hrănească cu
orezul produs de fermieri, aceștia dedicându-se activității non-agricole, ceea ce a contribuit la
creșterea orașelor, a activităților meșteșugărești și comerciale.
China sudică din timpul dinastiei Song a ajuns regiunea cea mai intens urbanizată și dezvoltată
economic la scară globală. Ocuparea teritoriului a fost inegală, densitățile crescute din câmpiile
joase constrângând locuirea sporadică din zonele înalte. În câmpiile ocupate de numărul
oamenilor ce cultivau orezul a eliminat pășunile și potențialul microbian sporit de inundarea
periodică a terenurilor agricole ceea ce a condus la dispariția animalelor domestice, exceptând
bivolii.
Consumul alimentelor de origine animală a scăzut, ceea ce a însemnat o scădere a nivelului de

proteine, deci la scăderea taliei medii a populației. Bucătăria chinezească a căutat soluții pentru
compensarea lipsei cărnii. Lipsa mijloacelor de tracțiune animală a generat o dependență
sporită a transporturilor bazate pe energia umană. Creșterea populației a dus și la menținerea
unui nivel scăzut a costului muncii umane, descurajând pe termen lung apariția unor inovații
tehnice care să economisească forța de muncă.
Civilizația orezului s-a dezvoltat în China sudică și centrală. N-a rămas cantonată în lumea
chineză, cultură orezului inundat fiind răspândit în Coreea, Japonia (din secolul al XVII-lea),
Indonezia, Indochina, India nordică pe valea Gangelui, Irak și Egipt. Orezul a pătruns în Europa
la sfârșitul evului mediu în epoca modernă timpurie, fiind o cultură marginalizată, limitată la
comunități restrânse.
Civilizația porumbului
Civilizația porumbului a apărut în Mexic, în mileniul al II-lea î.e.n. Era cultivat porumbul
sălbatic, cu știuleți de 2–3 cm, cu câteva zeci de boabe. Prin selecția semințelor, calitatea
porumbului s-a ameliorat, iar randamentele au crescut, ajungându-se la 100:1.
Cultura porumbului s-a extins în America de Nord, America Centrală, precum și în partea
nordică și vestică a Americii de Sud. Porumbul era cultivat și la altitudini înalte, pe platourile
andine. A fost cultivat în simbioză cu alte plante cu randament ridicat, cu fasolea și dovleacul.
De asemenea, potențialul agricol era întregit de cartofi și tomate. Potențialul alimentar a sporit
creșterea populației, cele mai mari densități fiind atinse în Mexic și Peru. În ciuda avantajelor,
civilizația porumbului nu a cuprins întreaga America precolumbiană. În multe părți din
America de Nord și America de Sud încă mai existau comunități de vânători-culegători.
America precolumbiană a păstrat până la cucerirea europeană o structura economică duală,

caracterizată prin coexistența unor teritorii întinse și slab locuite de vânători și culegători pe
teritoriile actuale ale Canadei, SUA, Braziliei, Argentinei, și a unor civilizații agricole cu
populații numeroase, concentrate în Mexic, America Centrală și în vestul Americii de Sud, cu
mari creații culturale și politice. Însă animalele domestice erau absente. Bovinele, cabalinele,
12 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
porcinele și ovinele lipseau până la sosirea europenilor. Lama era domesticită în regiunile
andine, fiind utilizată moderat. Tehnologia era încă la nivel eneoliticului, lipsind prelucrarea
metalelor dure.
Absența cailor și armelor de metal s-a dovedit fatală în momentul sosirii europenilor. După
descoperirea Americi, spaniolii au descoperit avantajele porumbului și l-au adus în Europa în
secolul al XVI-lea, fiind cultivat masiv în Peninsula Iberică, în Italia, în Imperiul Otoman,
extinzându-se în multe țări europene. A pătruns târziu în China, din secolul al XVIII-lea, prin
colonizarea masivă a unor regiuni înalte, nefavorabile orezului. Extensia porumbului și
aducerea cartofilor și tomatelor au avut loc până în secolul XVIII.
Așezările
Chiar și după colapsul Imperiului Roman de Apus, s-au menținut domeniile extinse că "villae",
fermele izolate și aglomerările rurale de tip "vici". După marile migrații, unele domenii "villae"
din nord au fost abandonate, ori erau utilizate drept cătune cu scop de protecție pentru
locuitori, datorită fortificării cu ziduri sau valuri de pământ.
Barbarii, ce locuiau în aglomerări rurale, au transplantat aceste structuri în zonele unde s-au
stabilit. Biserica a contribuit la fixarea populației rurale, fiind unitatea administrativ religioasă.
Locuințele erau din lemn, iar în nord, casele reuneau sub același acoperiș oameni și animale și
erau alcătuite dintr-o singură încăpere destinată membrilor familiei. Deși terenul marilor
domenii ale nobililor sau ale bisericii erau încă cultivate de sclavi supravegheați de vătafi până
în secolul al VII-lea, numărul sclavilor tot scădea datorită lipsei surselor de aprovizionare și
datorită eliberării acestora (această faptă fiind interpretată ca fiind "pioasă"). Mulți foști sclavi
au primit o gospodărie proprie, însă erau obligați să plătească datoriile proprietarului.
Creșterea populației nesusținută de inovații tehnologice care să intensifice producția agricolă,

creșterea obligațiilor asupra țăranilor și cucerirea unor noi teritorii de către regatele creștine au
determinat vaste mișcări de populații în Europa prin intermediul colonizării rurale ce a început
în secolul X și s-a încheiat în secolul al XIII-lea. Așezările vechi au fost lărgite prin defrișări sau
desecări sau erau întemeiate noi așezări. Colonizarea rurală putea fi din inițiativa individuală a
țăranilor, fie din inițiativă politică. Colonizări rurale inițiate de nobili și regi au avut loc în
peninsula iberică după retragerea arabilor și consolidarea stăpânirii proprii, în care regii din
Aragon, Castilia și Portugalia atrăgeau țărani din zonele învecinate din Franța. În secolele XI-
XII, regii englezi au inițiat colonizări în Țara Galilor, Scoția sau Irlanda cu populații anglo-
saxone, normande și flamande, miza fiind întărirea autorității lor în zonele cu populație celtică.
De asemenea, au mai avut loc colonizări rurale minore în regatele creștine fondate în Palestina
în urma cruciadelor.
Cele mai intensificate colonizări rurale au avut loc în estul Europei inițiate de germani din
motivații politice și economice. 200 000 de persoane și-au părăsit locurile de baștină din spațiul
german, îndreptându-se spre estul Europei.
Nobilii inițiau colonizări rurale pentru a atrage coloniști care să le valorifice terenurile
necultivate. Apelau la intermediari "locatores", care în schimbul aducerii de țărani care
contribuiau la cultivarea solului primeau privilegii. Aceștia beneficiau de cantități mari de
pământ, devenind liderii noilor comunități, primari ai satelor abia întemeiate. Țăranii primeau
o bucată de pământ, fiind obligați să-l valorifice pe o anumită perioadă, beneficiind de o scutire
de obligații. Primeau libertate personală în zonele de colonizare, ceea ce-i determina să-și
părăsească familiile și gospodăriile, pentru a se avânta într-o întreprindere care putea să fie
riscantă.
13 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
Orașul
După colapsul Imperiului Roman, orașele antice nu dispar, ci sunt locuite, mai ales cele din
spațiul peninsulei italice, menținându-se funcții religioase și politice, fiind reședințele
episcopilor și a regilor germanici. Se disting sedii episcopale de la Roma, orașe ca Milano,
Tours, Sevilla. Funcții de capitale ale regatelor barbare au avut Ravenna și Pavia în Italia, Paris,
Orleans, Soissons și Tolouse în Gallia, Toledo în Spania, ceea ce indică o continuitate urbană.
Dispare însă funcția productivă și cea comercială, rolul de centru meșteșugăresc și de schimb de
mărfuri.
Între secolele IX-XI, orașele se dezvoltă odată cu progresul lumii rurale. Producția agricolă se
intensifică, întreținând categorii non-agricole, ca meșteșugarii și negustorii. Creșterea
populației duce la fondarea de noi așezări și se creează o cerere mărită de produse
meșteșugărești. Schimburile comerciale se intensifică atât cantitativ cât și calitativ, ceea ce duce
la o revigorare a vechilor orașe.
Centrele orașelor erau mănăstirile sau castele feudale ce ofereau protecție datorită zidurilor, sau
un centru politic și administrativ, oferind o piață de desfacere pentru diferite produse, atrăgând
cât mai mulți meșteșugari și negustori. Un iarmaroc sau un pod putea atrage schimburi de
mărfuri, o întretăiere de drumuri de negoț sau un port putea constitui atracții pentru cei care își
vindeau marfă și se stabileau acolo. S-au creat noi orașe în nordul, centrul și estul Europei.
Orașele erau conduse de un stăpân, care le acordă unele privilegii, dar tindea să-i asimileze pe
orășeni cu locuitorii de pe domeniile feudale rurale. Se stabileau obligații în muncă, bani și
produse, și erau aplicate reguli care nu se potriveau dinamismului ce caracteriza orașul.
Meșteșugurile și comerțul nu se puteau dezvolta într-o servitute feudală, ce limita libertatea de
mișcare și presupunea obligații materiale. Astfel, orășenii s-au organizat în comune, asociații ale
locuitorilor unui oraș care se lega printr-un jurământ să acționeze laolaltă în scopul de a-și
obține libertatea. La originea comunelor au stat și mișcările, care pe fondul războaielor feudale,
încercau să impună "pacea divină", favorabilă vieții urbane și dezvoltării economice.
Cele mai mari acțiuni ale comunelor au avut loc în secolele X-XIII în zonele urbanizate, în
nordul și centrul Italiei, Flandra, nordul Franței și Germania. Conflictele au devenit violente ori
s-au ajuns la negocieri. Mișcarea comunală a fost îndreptată împotriva feudalilor laici și
ecleziastici, aceștia rezidând în orașe, spre deosebire de cei care stăteau în castele de la țară,
opunând o rezistență îndârjită cererilor orășenilor. Prin luptă, locuitorii orașelor au obținut
privilegii, consfințite în "carte privilegiate", ce includeau libertatea personală a activităților
meșteșugărești și comerciale. Orașele reprezentau un spațiu al libertății în occident. Orașele
intrau deseori în conflict cu regii, încercând să dobândească autonomie. Uneori, orașele se
coalizau, cum s-a întâmplat în cazul împăratului german, Frederic al II-lea care a fost învins de
coaliția orașelor italiene. Regii din Franța au sprijinit mișcarea comunală împotriva seniorilor
locali, dar au limitat autonomia orașelor din zonele pe care le controla direct.
Zidurile care înconjurau orașul indicau capacitatea defensivă a orașului împotriva atacurilor
unor nobili, năvălitori atrași de acumularea de bogăție, împotriva țăranilor, armatelor străine.
Clădirea și întreținerea zidurilor presupunea solidaritate între locuitorii orașului, întărindu-le
sentimentul de identitate comună față de cei care nu erau locuitori cu drepturi depline în orașe,
ca burghezii. Zidul împiedică expansiunea spațială a orașului, astfel, casele se dezvoltau pe
verticală, cu mai multe etaje, precum și clădirea turnurilor. Cetățenii constituiau propriile lor
instituții de autoguvernare, aveau loc dezbateri comune a problemelor , orașul cuprinzând spații
publice, piețele centrale, locuri de adunare, și clădiri publice, case ale sfatului, palatele
instituțiilor urbane ca signoria din orașele italiene. Orașul mai cuprindea și grădini de zarzavat,
vii, câmpuri cultivate, iar pe străzile înghesuite și restrânse se plimbau în voie animale
domestice ca porcii sau păsările, ce confereau un aspect semi rural. Aglomerația și lipsa igienei
14 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
au contribuit la extinderea rapidă a epidemiilor și creșterea mortalității.
Mineritul
Sectorul extractiv cuprindea extracția sării din saline și a pietrei pentru construcții, cât și
mineritul, prin extragerea și rafinarea metalelor. În multe regate exploatarea resurselor
subsolului era considerată monopol al monarhiei, exploatațiile fiind modeste, realizate de
grupuri mici de oameni, care utilizau unelte rudimentare. Din secolul XV, multe mine de argint
și de cupru din Europa centrală au fost exploatate, filoanele superficiale au fost epuizate,
exploatațiile încetând în secolele XIV-XV. Utilizarea pompelor a îngăduit evacuarea apei și
pătrunderea la adâncimi mari, fiind descoperite noi metode de separare a metalelor din
minereu, sporind rentabilitatea acestuia. Noile metode de exploatare au necesitat investiții
colosale, nefiind la îndemână grupurilor tradiționale de lucrători mineri. Inițiativa a fost
preluată de negustori din orașe ca Augsburg și Nurenberg, ce au organizat activitatea sub forma
unor mari întreprinderi de tip capitalist, axate pe un calcul sever al rentabilității. Investițiile
considerabile, îmbunătățirile tehnice și organizatorice au îngăduit o creștere semnificativă a
producției miniere din regiunea Europei centrale în ultima treime a secolului al XVI-lea.
Intensificarea extragerii minelor de argint și de cupru din Austria, Germania, Cehia , Slovacia,
nordul Ungariei și Transilvaniei, au prilejuit concentrarea unui număr considerabil de lucrători
în noile orașe miniere. Spre secolul al XVI-lea, multe dintre minele de argint au intrat în declin
în Europa centrală datorită epuizării filoanelor bogate și accesibile la nivelul tehnologic al
epocii, și datorită afluxului de argint relativ ieftin din America ce a contribuit la scăderea
prețului argintului comparativ cu cel al aurului și celorlalte mărfuri. Multe dintre progresele
tehnice și organizatorice înregistrate în mineritul central-european au fost difuzate în multe
părți ale lumii, aplicate la minele de argint, cupru, fier și cărbune.
Meșteșuguri
Sectorul prelucrător a cuprins o gamă variată de activități: meșteșuguri alimentare-morăritul,

brutăritul, tranșarea și conservarea cărnii, prepararea lactatelor și a băuturilor alcoolice;
meșteșuguri pentru producerea îmbrăcămintei-pielăritul, torsul, țesutul, croitoria, blǎnǎritul,
cojocăritul; olăritul, meșteșuguri pentru obținerea și prelucrarea metalelor, meșteșuguri pentru
construcții și de producere de obiecte gospodărești. Ca centru de producție și de desfacere,
orașul era caracterizat de prezența meșteșugarilor. Un rol important l-au avut meșteșugurile
textile, ca postovăritul din orașele italiene, Flandra, nordul Franței, Anglia și Germania. Erau
meșteșuguri pentru prelucrarea metalelor pentru a obține unelte și arme, cele legate de
construcții, șantierele navale, cele alimentare (brutării și măcelarii). Meșteșugurile erau
practicate de meșteri patroni, care aveau un atelier în care lucrau câțiva lucrători salariați
(calfe) și ucenici. Perioada de ucenicie începea din adolescență, și în funcție de meșteșugul
învățat, putea dura 2-12 ani. După terminarea perioadei de ucenicie, dacă își dovedea
competență profesională printr-o probă desfășurată în fața membrilor breslei, ucenicul devenea
calfă, lucrător salariat, dacă nu putea să-și deschidă un atelier.
Au existat forme de organizare a activității, cuprinzând ateliere meșteșugărești simple, ateliere

subordonate breslelor, manufacturi concentrate și manufacturi dispersate. Meșteșugurile nu
erau practicate de persoane care nu aveau o specializare strictă, îndeosebi de țărani care își
produceau o parte dintre cele necesare, sau care își completau veniturile lucrând pentru
proprietarii manufacturilor urbane. O parte din activitatea meșteșugărească era concentrată în
orașe, meșteșugurile sătești sau domeniale având o pondere semnificativă. Ponderea producției
meșteșugărești rurale era mare, meșteșugurile urbane fiind superioare calitativ. Reglementările
meșteșugărești s-au înmulțit, acestea fiind asociații meșteșugărești și comerciale denumite
bresle sau ghilde pentru a asigura o echitate în posibilitățile de câștig și pentru a proteja
15 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
interesele celor care doreau să activeze în aceeași profesie sau profesii înrudite. Breslele au
depus un efort de protejare a intereselor economice ale membrilor lor și de limitare a
concurenței, având un rol important în stabilirea și impunerea unor standarde calitative ridicate
pentru produsele meșteșugărești. Breslele reglementau aprovizionarea cu materii prime,
cantitatea și calitatea producției, desfacerea produselor și nivelul salariilor. Fiind cristalizate în
secolele XII-XIII, breslele au îngrădit concurența, asigurând un trai decent membrilor și
garantând un nivel ridicat al calității produselor realizate în ateliere.
Regulamentele de breaslă se bazau pe o bună cunoaștere a cererii, în orașul medieval aceasta

nefiind elastică, menținându-se timp de decenii la niveluri apropiate, precizând clar cât
producea fiecare atelier, cu cât era vândută producția, de unde se realiza aprovizionarea cu
materie primă, care era timpul de muncă permis (munca era interzisă pe timp de noapte pentru
a preveni incendiile și pentru a limita producția), care era salariul maxim ce era plătit
lucrătorilor.
Cei care nu erau incluși în breaslă nu puteau desfășura activități economice în oraș. Mobilitatea
socială în cadrul breslelor era crescută, după perioada de ucenicie, calfa putea accede la statutul
de meșter. Proba de măiestrie ce juca rolul unui examen era costisitoare, pretinzându-se
materiale tot mai scumpe pentru realizarea produsului. Noul meșter era obligat să organizeze
un banchet pentru confrați și să-și deschidă un atelier propriu. Funcția de meșter și atelierele
puteau fi transmise pe cale ereditară.
În timpul crizei din secolul al XIV-lea, calfele erau în situația de salariați fără posibilitatea de
a-și schimba statutul, breslele se confruntau cu falimentul, iar în Flandra, Italia și Germania se
desfășurau mișcări.
Aveau să apară relații de producție de tip nou, cele capitaliste, ce presupuneau o libertate mai
mare în ceea ce privește concurența, salariile, timpul de muncă, inovațiile tehnice. Breslele ce
asigurau protecția membrilor și a permis o dezvoltare a meșteșugurilor medievale au înfrânat
progresul tehnic și dezvoltarea relațiilor capitaliste. Concurența cu întreprinzătorii capitaliști s-a
dovedit fatală breslelor ce au dispărut treptat.
S-au dezvoltat primele manufacturi, ce erau întreprinderi capitaliste organizate pe baza

diviziunii tehnice a muncii: segmentarea fluxului tehnologic în operațiuni simple și efectuarea
lor de către lucrători diferiți a diferitelor operațiuni sau succesiuni de operațiuni, întregul proces
fiind controlat de deținătorul de capital, care cumpăra materia prima și plătea salariile
lucrătorilor. Diviziunea tehnică a muncii a fost atestată din antichitate pe unele șantiere,
manufacturile capitaliste fiind apărute recent.
Primele manufacturi capitaliste au apărut în sectorul textil, în producția de postav din Flandra
și Toscana la sfârșitul secolului XIII. Manufacturile din sectorul textil erau dispersate, bazate pe
sub contractarea unor activități către lucrători din mediul rural, plătiți cu salarii mici și nu erau
legați de reglementările rigide ale breslelor urbane.
Către sfârșitul evului mediu s-au dezvoltat manufacturi concentrate, ca cele din sectorul
metalurgic, sau tipografiile care s-au răspândit în Europa apuseană și centrală după inventarea
tiparului cu litere mobile, de către Gutenberg la mijlocul secolului al XV-lea. Cele mai mari
manufacturi concentrate erau șantierele de construcții navale, acestea fiind șantierele de la
Amsterdam de la sfârșitul secolului al XVI-lea, în care este introdusă standardizarea pieselor
pentru construirea corăbiilor cu pânze de tip "fluyt".
Textilele ocupau primul loc pe piață. Nu toate erau produse pentru piață. În multe părți ale
lumii, o parte din populație preferă să-și producă materialele pentru îmbrăcăminte. La nivelul
elitelor și cel al populației urbane, materialele textile din lână (postavuri), din in (pânzeturi), din
16 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
bumbac, mătase sau materiale compozite erau procurate prin comerț.
Producția textilelor pentru piață s-a dezvoltat în evul mediu timpuriu în Bizanț, în lumea arabă,
în India și China și târziu în Europa apuseană.
Din secolul al XIII-lea, câteva mici regiuni europene ca Flandra și Toscana s-au specializat în
producția de masă a postavului, realizată în manufacturi care utilizau materii prime de import și
vindeau produse pentru consumatori din zone îndepărtate geografic.
În secolele XIV-XV producția postavurilor pentru piețe non-locale s-au extins în multe părți ale
Europei. Pânzeturile erau produse și comercializate în masă, în timp ce bumbacul, mătăsurile și
stofele scumpe erau comercializate în cantități mici.
În sec. XV-XVI s-au produs mutații la nivelul postovăritului european. Cea mai importantă a
fost tranziția la "noua postovărie" producerea unor postavuri mai subțiri, care nu rezistau
decenii, ca să fie transmise descendenților timp de 2-3 generații, fără să fie uzate, dar care erau
mai bine finisate, mai atrăgătoare și mai ieftine. S-au produs mutații în competiția europeană
între diversele regiuni producătoare.
Vechile centre manufacturiere din Flandra și Toscana și-au pierdut pozițiile din cauza salariilor
ridicate, preferând să se specializeze în producția de textile scumpe de lux, care puteau fi
cumpărate doar de un număr mic de consumatori. Au existat tentative de a dezvolta
postovăritul în țările producătoare de lână, ca Spania și Anglia.
Rezultatele au fost divergente, Spania eșuând să devină un mare producător de postav datorită
alungării evreilor în 1492 și favorizații exporturilor de lână spaniolă spre Flandra de către Carol
Quintul în dauna postăvarilor spanioli. Anglia a descurajat exporturile de lână brută, devenind
unul dintre principalii producători europeni în secolul XVI, postavurile englezești fiind vândute
într-o mare parte a Europei continentale. Rolul Flandrei a scăzut, rolul Olandei a crescut, care
pe lângă producția proprie de postavuri, s-a specializat în finisarea postăvurilor englezești
pentru piețele continentale, ceea ce îngăduia capitaliștilor olandezi să-și însușească profituri
semnificative.
Comerțul și transportul
După colapsul Imperiului Roman de Apus, rețeaua de drumuri romane n-au mai fost
întreținute, cauzând îngreunarea sau încetarea transporturilor. Fiind înguste, având scop
militar pentru deplasarea trupelor, nu erau potrivite pentru transportul cu marfă în cantitate
mare, de aceea erau utilizate drumuri străvechi. Înainte să fie descoperit sistemul de înjugare a
animalelor, cu tracțiune pe piept, caii erau folosiți doar pentru șarete cu două roți, iar boii
trăgeau care mari cu patru roți, cu o viteză de 3 km/ora. Pentru transport erau utilizate fluviile
și râurile, permițând un transport rapid în condiții mai bune a mărfurilor de volum mare
precum cerealele, lemnul, vinul, uleiul, sarea. Marea Mediterană era principala intersecție a
drumurilor comerciale dintre Est și Vest, până la expansiunea islamică. În Marea Nordului sau
Marea Mânecii, erau desfășurate expediții de jaf sau colonizare de către anglo-saxoni sau
vikingi, dar și expediții comerciale.
Schimburile comerciale s-au diminuat. Se mai mențineau legăturile cu Imperiul Bizantin,

întreținute de negustorii sirieni sau evrei. Se bătea moneda de aur în regatul franc. Treptat,
circulația monetară s-a redus. Apar monede noi, de argint, ca sceattas din lumea frizonă și din
insulele britanice. Odată cu ruralizarea societății, orașele decad ca centre de producție,
păstrându-și doar rolul politic și religios.
Dinarul de argint emis de carolingieni a înlocuit vechea moneda de aur bizantină , devenită din
17 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
ce în ce mai rară și puțin adecvată unor schimburi de mică valoare, desfășurate pe plan local.
După secolul al VII-lea, odată cu expansiunea islamică, comerțul din Marea Mediterană dintre
Vest și Est dispare.
Centrul comercial se deplasează astfel spre nord, mai ales în Franța de azi, unde apar porturi
noi, ca Quentovic pe țărmul râului Canche, Durstede în delta Rinului. Orașele renasc economic,
sunt practicate activități meșteșugărești pe scară largă.
Comerțul devine o activitate specific urbană, desfășurat în arii europene, ca Italia de nord și
centrală, Flandra și nordul Franței, vestul și sudul Germaniei, litoralul Marii Baltice, sudul
Angliei. În 1356, orașele din zona baltica și a Marii Nordului s-au unit într-o asociație
internațională, "Hansa", care domina comerțul din regiune. Negustorii s-au organizat în ghilde,
asociații profesionale care le apărau interesele.
Circulația monetara și operațiunile bănești prin intermediul zarafilor și cămătarilor s-au

intensificat. În condițiile creșterii schimburilor comerciale din secolul XIII, a reapărut moneda
de aur, Florinul la Florența sau Ducatul la Veneția.
La sfârșitul evului mediu existau mai multe forme de organizare a activității comerciale:
schimburi directe dintre producători și consumatori, realizate cu ocazia târgurilor
săptămânale, fie prin vânzarea directă a produselor de către meșteșugari urbani în ateliere ce
serveau ca prăvălii; comerțul practicat de negustorii ambulanți care își însoțeau marfa dintr-
un loc în altul și comerțul en-gros, practicat de mari negustori sedentari, ce își realizau
afacerile cu ajutorul unor agenți comerciali, asociați minori și parteneri de afaceri cu care
comunicau prin corespondență comercială.
Au apărut primele forme de asociere, de la întovărășiri simple de tip "commenda" până la

companiile comerciale de tip familial, care îmbinau activitățile comerciale cu operațiunile
monetare și de credit. Companiile familiale cu activități diversificate au proliferat în secolele
XV-XVI, cele mai importante fiind cele italiene, florentine și genoveze, precum și cele germane,
ca cel al companiei familiei Fugger din Augsburg.
S-au impus noi forme de organizare comerciale: companiile privilegiate și companiile anonime
pe acțiuni. Companiile privilegiate sau regulate au fost înființate pe baza unor carte de
privilegii acordate de puterea politică din anumite state, prin care membrilor companiei li se
garanta monopolul exercitării comerțului cu o anumită țară sau regiune, în schimbul plății unei
anumite sume de bani, de multe ori , companiile asigurând membrilor lor anumite facilități
colective. Întrețineau consuli și depozite în țările cu care făceau comerț, stabilind reguli generale
și taxe pentru activitățile desfășurate de membri. Fiecare membru era liber în cadrul acestor
reguli să-și conducă afacerile cum socotea de cuviință. În secolul al XVI-lea printre cele mai
mari companii cunoscute și privilegiate erau cele engleze: Compania negustorilor temerari
(creată în 1486) , Compania Moscovei (1553) și Compania Levantului (1583).
Companiile anonime pe acțiuni erau alcătuite pentru a permite concentrarea unor mari
capitaluri, necesare operațiunilor comerciale de anvergură. Spre deosebire de companiile
privilegiate, în cadrul companiilor pe acțiuni participațiile diferiților negustori erau
administrate în comun de către un consiliu de administrație, ales și responsabil în față
acționarilor. Cele mai importante companii erau Compania Unită a Indiilor Orientale (fondată
la Amsterdam în 1602) și Compania Indiilor Orientale fondată în 1600 în Anglia. Companiile
erau specializate cu precădere în comerțul de mare distanță, asumându-și funcții administrative
și militare în colonii. Unele instituții bancare s-au organizat sub formă unor companii pe
acțiuni, un rol având Banca de schimb din Amsterdam din 1609.
Comerțul local lega un centru urban de satele din jur, efectuat cu ocazia târgurilor
18 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
săptămânale, a cărui condiție de baza era că țăranii veniți la târg să poată parcurge drumul dus-
întors într-o singură zi, având timpul necesar perfectării tranzacțiilor. Un târg atrăgea țărani din
așezări mai depărtate de 20 de km foarte rar.
Comerțul la mare distanță era și intercontinental, desfășurându-se cu mărfuri de lux cu

valoare mare la un volum mic, fiind mai ușor de transportat, ca mirodeniile, metalele prețioase,
mătasea și textilele scumpe, armele și blănurile.
Comerțul la distanță medie era regional sau inter-regional, desfășurându-se cu o rază

de sute de kilometri, fiind transportate produse de larg consum, vitale, voluminoase și greu de
transportat, ca cerealele, sarea, vinul, animalele vii, postavurile de larg consum, pânzeturile,
lână, produse care erau atrase de polii cererii reprezentați de orașele mijlocii și mari, ca și de
marile armate.
Dezvoltarea acestui comerț cu bunuri de larg consum și accentuarea diviziunii inter-regionale a

muncii a reprezentat una dintre trăsăturile cele mai pregnante ale modernizării economice. Una
dintre inovațiile europene în funcționarea comerțului cu bunuri de larg consul a fost bursa, care
era o instituție-piață, unde agenții economici efectuau tranzacții de baza pe eșantioane sau de
standarde acceptate ale diferitelor mărfuri.
Prima bursă din Europa a fost cea de la Anvers fondată în 1460, dar reorganizată pe baze
moderne, cu afișarea zilnică a cursurilor pentru diverse mărfuri, din 1531. Alte burse au fost
înființate la Amsterdam în 1530 și la Londra în 1568. Au existat diverse mijloace de plata, ca
trocul, moneda și creditul.
Trocul constă în schimburile de mărfuri. Cele mai întâlnite monede erau cele metalice, din
aur, argint sau metale comune utilizate pentru tranzacții mărunte pe piețele locale. Erau
utilizate și cvasi-monede primitive, ca scoici, boabe de cacao, vârfuri de săgeți. Creditul a
constat în vânzarea de mărfuri cu plata întârziată, cât și transferurile financiare cu ajutorul
cambiilor (scrisori de schimb), folosite din evul mediu, răspândite graduat, prin andosare fiind
valorificate de alte persoane decât de beneficiarii lor inițiali. Statele au trecut de la datoria
flotantă pe termen scurt la datoria consolidată pe termen lung, realizată în orașele italiene și
adoptată în secolul XVI în Spania, Franța și Provinciile Unite.
Capitalismul , ca sistem economico-social prin care mijloacele de producție nu erau deținute

de producătorii direcți, ci de deținătorii de capitaluri, ar fi apărut în secolul al XVI-lea și s-a
dezvoltat în Anglia secolului al XIX-lea conform lui Karl Marx. Capitalismul constă în relații de
proprietate de tip capitalist, o proprietate deplin garantată, o economie de schimb generalizat de
mărfuri și un mod de producție bazat pe relația dintre capital și forță de muncă salarizată, cu o
structură de clasă axată pe construcția dintre burghezie și proletariat.
Werner Sombart susține că spiritul capitalist a apărut ca o căutare rațională a unor soluții de
maximizare a profitului, acesta dezvoltându-se în mai multe etape: comercial, industrial și
financiar și că evreii au avut un rol crucial în dezvoltarea sa.
Immanuel Wallerstein a avut o viziune structuralistă. A pornit de la problema subdezvoltării

post-coloniale a țărilor subdezvoltate, considerând că lumea trebuie înțeleasă ca un întreg.
Respinge ideea împărțirii lumii și pune în centrul analizei sale sistemele definite prin auto-
suficiență economică, politică, culturală.
Se disting: mini sistemele, în care entitățile din aria de diviziune a muncii coincid cu aria de
cuprindere politico-militară și cu aria de cuprindere culturală; imperii univers-sisteme în
care o putere politico-militară domină în multe arii de diviziune a muncii; și economia
univers-capitalistă: o arie unică de diviziune a muncii pe cuprinsul căruia coexistă mai multe
19 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
state și multe arii culturale, între părțile ei componente fiind interacțiuni vitale, unitatea
sistemului fiind economică.
Existând puteri politice, există o echilibrare reciprocă dintre acestea ce oferă o libertate mare
pentru deținătorii de capital. În cadrul sistemului regiunile ocupă una dintre poziții structurale:
centru, periferie și semi-periferie. Pozițiile puteau fi schimbate de-a lungul istoriei, existând o
ierarhie. Economia univers-capitalistă a apărut în Europa în secolul al XVI-lea și a încorporat
restul sistemelor coexistente, devenind globală abia în secolul al XIX-lea, prin intermediul
imperiilor coloniale.
Din perspectiva lui Fernand Braudel, capitalismul nu este o epoca istorică diferită de feudalism
sau antichitate, nici un mod de organizare economică, ci un nivel sau un etaj al economiei unde
se desfășoară operațiunile capitaliștilor. Economia cuprinde trei nivele: nivelul I-civilizația
materială, economia de subzistență, cea pentru autoconsum, care este cea mai extinsă; nivelul II
care reprezintă piață bazată pe cerere-oferta și pe agenții economici de diferite dimensiuni, și
nivelul III-capitalismul, în care operează marii deținători de capitaluri, cu putere economică
care poate să distorsioneze piață, având interesul să o facă pentru ei pentru un profit cât mai
mare.
Capitalismul reprezintă astfel un nivel al economiei dominat de marii capitaliști în căutare de

super profituri. Capitaliștii evitau imobilizarea capitalurilor și excelau prin oportunism și
mobilitate.
Structuri politice
Sunt dificultăți în ceea ce privește definirea statului medieval. Acesta ar reprezenta un ansamblu
de instituții care exercitau puterea în mod oficial pe un anume teritoriu sau asupra unei
comunități. În evul mediu a existat o mare diversitate de structuri politice de tip statal sau semi-
statal. Structurile politice de tip statal se distingeau în monarhii și republici. În evul mediu,
statele de tip monarhice predominau, în timp ce statele de tip republican erau fie orașe-state de
tip republican având în frunte demnitari cu titluri extrase din terminologia monarhiilor, ca
Veneția ce era condusă de un doge (derivat din duce). În perioada de după destrămarea
imperiului carolingian, au prevalat tendințe de fărâmițare politică, precum și o slăbire a puterii
regale. Multe state au fost expuse la un proces de centralizare politică ce a constat în : unificarea
teritorială și clădirea unor instituții care să asigure exercitarea durabilă a puterii centrale.
Procesul de centralizare politică necesită asigurarea colaborării diverselor stări privilegiate de
către monarhie, prin convocarea unor adunări de stări. În unele state, adunările de stări s-au
instituționalizat - monarhii ale stărilor. Monarhii au încercat să evite limitarea puterii lor de
către adunările de stări, determinându-i să-și concentreze întreagă lor putere politică la nivelul
regalității - monarhii absolutiste.
Entitățile politice în evul mediu erau : șefiile tradiționale de tip tribal, monarhiile teritoriale și
republicile urbane. Au existat state care nu se încadrau în nici unul dintre aceste tipuri, ca statul
papal ce cuprindea o serie de elemente monarhice, principiul infailibilității papei ca sursă a
absolutismului papal, dar care funcționa pe principii antidinastice, papii fiind aleși și obligați la
celibat, blocând transmiterea ereditară a funcției. Provinciile Unite s-au organizat în 1579-1581
ca o federație teritorială a șapte provincii, depășea cadrele urbane și substituia regelui Spaniei
un "stadhouder" (regent), ale cărui puteri erau însă drastic limitate, structura fiind mai degrabă
o republica decât o monarhie.
Șefiile tradiționale de tip tribal erau cele mai răspândite, fiind instabile structural, instituțiile
fiind absente, acestea fiind considerate a fi "formațiuni pre-statale". Șefiile de tip tribal se
găseau în Asia Centrală, nordică și sud-estică, în Africa sud-sahariană, în Americi, în Australia și
20 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
Oceania, precum și în Europa nordică, răsăriteană și sud-estică, acestea fiind eliminate,

subordonate sau marginalizate de monarhiile teritoriale. Șefiile tribale se bazau pe puterea
militară și pe carismă dobândite de un lider al comunității tribale. Un lider subordona mai
multe comunități tribale, alcătuind uniuni de triburi efemere. Se confruntau cu problema
asigurării continuității puterii lor și cu conflictele dintre triburi ce compromiteau construcția
politică. O șefie tribală ce rămânea doar la un cadru tribal restrâns putea fi vulnerabil în față
cuceritorilor din afară. Șefiile erau convertite astfel într-o putere monarhică la nivelul unor
comunități restrânse, ce se puteau identifica ușor cu liderul lor: ca exemplu, imperiile sahariene
ca Ghana, Mali și Songhai, ce încetau să mai fie șefii tradiționale de tip tribal, adoptând un
sistem politico-economic "comunitar-comercial" prin intermediul contactelor comerciale și
schimburilor cu arabii. Acestea impuneau tribut redus populației rurale cu care statul interfera
extrem de puțin, iar principala sursă de venituri reprezentau taxele asupra comerțului cu
articolele de lux și mărfuri rare și scumpe. Statele continuau să își mențină existența în condiții
de "comunism primitiv", bazându-se pe proprietatea comună de tip tribal, comunitatea sătească
fiind autarhică și închisă față de lumea exterioară. Diferențierea socială era pronunțată la
nivelele superioare ale aparatului de stat ce deținea monopol asupra colectării tributului și
impozitării comerțului. Elita conducătoare era formată din șeful statului, curtea sa de nobili și
colectorii de triburi și taxe și marii proprietari de sclavi. Elita era redutabilă militar. În
comunitățile sătești, societatea era nediferențiată și străină de viață politică, neimplicându-se în
viață economică a statului. Statul comercial era mai centralizat și mai superficial decât statul
feudal. Funcționarea statelor comunitar-comerciale depindea de comerțul la mare distanță,
suveranii căutând să atragă negustorii străini. În cazul în care comerțul la mare distanță nu mai
funcționa, sau aducea mai puține venituri, se trecea la o exploatare mai intensivă a
producătorilor agricoli aflați în teritoriul lor. Dacă tranziția spre monarhiile teritoriale eșua,
imperiile se destrămau.
Monarhiile teritoriale au luat naștere prin impunerea stăpânirii unui grup cu potențial militar
ridicat asupra unui teritoriu întins și asupra unei populații cu un număr mare de producători,
majoritatea agricultori. Monarhul care conducea purta titluri diverse ca : împărat, rege, șah,
calif, sultan, țar, cneaz, domn, principe. Formele de structurare a societății erau diverse.
Societatea era divizată în monarhul care își pretindea originea divină și dreptul
familiei/dinastiei sale de a domni; categorii cu statut social privilegiat, cu atribuții speciale în
funcționarea aparatului de stat, beneficiind de roadele muncii altor persoane și populația,
formată din supuși, cu statute sociale diverse, ce trebuia să cedeze o parte din roadele muncii lor
direct categoriilor privilegiate și statului.
Unele monarhii teritoriale foarte întinse își afirmau vocația universală, având idealul de a
cuprinde întreagă lume, ca Imperiul Chinez, statele ca Bizanțul, Imperiul Carolingian, Imperiul
Romano-German ce revendicau tradiția imperială romană, Califatul Arab, Imperiul Mongol,
Imperiul Otoman, Imperiul Incaș sau imperiul lui Carol Quintul. Papalitatea avea de asemenea
vocație universală. Totuși, și cei mai aprigi războinici cuceritori trebuiau să recunoască existența
altor state și instituiau familii simbolice ca regi, suveranii erau vasalizați, cooperarea fiind
preferabilă unei confruntări, conciliind ideologiile universale cu exigențele realismului politic.
Existau și monarhii cu vocație limitată, ai căror monarhi aveau o viziune modestă asupra rolului
lor, preferând să-și limiteze pretențiile asupra unui număr finit de teritorii, îngăduind
flexibilitate în stabilirea relațiilor dintre state, că regatul Franței, regatul Angliei, Polonia, Cehia,
Ungaria, Țările Române, Suedia, Danemarca, Scoția, Portugalia etc.
Republicile Urbane reprezentau o formă mai puțin răspândită de organizare politică în evul
mediu și în epoca modernă timpurie. Republicile urbane nu erau o continuitate la orașele-stat
antice, ci creații politice de specific medieval. Ele au luat naștere unde succesul mișcării
comunale a îngăduit orașelor să dobândească o autoguvernare deplină, slăbind autoritatea
statală a monarhiilor teritoriale. Veneția, după multă vreme sub dependență Bizanțului, s-a
21 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
desprins în secolele XI-XII, evitând și dependența față de Imperiul Romano-German sau de

papalitate. Au apărut și alte orașe-state în Italia, Germania și Țările de Jos, dar care continuă să
recunoască suzeranitatea germană sau a altor principi teritoriali. Republicile urbane erau lipsite
de independența deplină, fiind numiți magistrați aleși, cu titluri cu rezonanță nobiliară sau
antică (consul, doge, podestă), precum și de unul sau mai multe consilii. Regimurile urbane
erau clasificate în regimuri patriciene, regimuri corporative și regimuri ale senioriei personale.
Sistemele politice ale republicilor urbane erau adaptate dimensiunilor unor orașe-stat, dar
unele și-au extins teritoriul asupra zonei rurale înconjurătoare (cotado) și asupra altor orașe și
provincii întregi. Veneția a cucerit în sec. XII-XV multe teritorii de pe țărmurile Marii Adriatice
și din bazinul oriental al Mediteranei, și din nord-estul Italiei (Terra Ferma) formând un
imperiu colonial. Florența și Genova și-au constituit stăpâniri teritoriale semnificative.
Republicile urbane au instituit forme complicate de asociere/dominare a teritoriilor și orașelor
subordonate.
Dar multe orașe-stat erau vulnerabile în fața atacurilor monarhiilor teritoriale. Dezvoltarea
artileriei de asediu a sporit vulnerabilitatea zidurilor care protejau eficient multe orașe. Multe
orașe au fost subordonate de monarhii în sec. XV-XVI, republicile urbane fiind transformate în
principate teritoriale, ca Florența, ce a devenit ducat în 1532 după capitularea din 1530 în față
armatei spaniole, apoi mare ducat al Toscanei în 1569. Veneția și-a păstrat independența până
în 1797, dar a pierdut o parte din imperiul său colonial în confruntările cu Imperiul Otoman,
evitând conflicte în Italia.
Provinciile Unite au fost constituite în contextul revoltei anti spaniole a Țărilor de Jos, când
multe provincii și orașe au refuzat înțelegerea cu regele Filip al II-lea al Spaniei și au format
Uniunea de la Utrecht în 1579, iar în 1581 l-au declarat pe regele Spaniei oficial decăzut din
calitatea de suveran al Țărilor de Jos și și-au proclamat independența, recunoscută oficial de
Spania în 1648. Provinciile Unite au fost unul dintre cele mai urbanizate state din sec. XVI-
XVIII, dar orașe ca Amsterdam aveau o poziție dominantă economic. Statul era formal o uniune
de provincii, iar în adunările de stări ale provinciilor și în adunarea comună a provinciilor
(Statele Generale) erau reprezentate orașele și teritoriile rurale controlată de nobilime. Deși
autoritatea supremă le revenea Statelor Generale, care respectă drepturile sociale ale
provinciilor, o parte din puterea executivă era deținută de un stadhouder desemnat tradițional
dintre membrii familiei de Orania. Structura politică republicană includea și o demnitate cu
trăsături cvasi-monarhice.
Toate statele și instituțiile politice s-au confruntat cu probleme comune. Prima era asigurarea
monopolului asupra exercitării legitime a violenței pe teritoriul statului respectiv, implicând
asigurarea supremației militare asupra supușilor, respingerea altor state de a cuceri teritoriul,
reprimarea forțelor concurente în exercitarea violenței, interzicerea războaielor particulare ale
nobililor, desființarea armatelor și fortificațiilor nobiliare particulare, extinderea acțiunii
justiției regale asupra supușilor, eliminarea treptată a justiției nobiliare și privilegiilor
jurisdicționale asupra categoriilor privilegiate. Monopolul asupra exercitării violenței a fost
imperfect, statele nereușind să elimine pe deplin formele sub-statale de exercitare a violenței,
cele mai multe forme fiind asimilate crimelor și supuse unei represiuni sistematice.
Cea de-a două problema era asigurarea legitimității corespunzătoare unor norme juridice,
morale sau unor tradiții consacrate. Erau trei tipuri de legitimitate emise de Max Weber:
legitimitatea rațională, realizată prin raportarea la anumite reguli fixate legal sau prin acord
politic; legitimitatea tradițională, prin care puterea era acceptată deoarece ce conformă unor
cutume fixate treptat în timp și legitimitatea carismatică, puterea fiind acceptată datorită unor
calități speciale al persoanei sau dinastiei care o exercită.
Pentru a-și legitimă puterea, monarhii au utilizat o varietate de mijloace. Afirmarea dreptului
22 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
dinastic ce era menit să excludă concurenții și transmiterea funcției doar în cadrul

familiei/dinastiei domnitoare, deși erau cazuri în care stările privilegiate și-au afirmat dreptul
de a alege suveranul fără a fi legat de principiul dinastic, ca în Imperiul Romano-German sau în
Polonia după stingerea dinastiei Iagiello. Afirmarea originii divine a puterii monarhului constă
prin afirmarea legăturii speciale dintre monarh și divinitate. Marele Incaș se consideră "Fiul
Soarelui", în multe state politeiste, suveranii declarându-se descendenții zeilor. În statele
europene creștine s-a adoptat practica ungerii monarhului, ca formă de transmitere a unui har
de origine divină. În Islam, califii erau considerați locțiitori ai profetului și șefi ai comunităților
credincioșilor, exponenți ai voinței lui Allah. Afirmarea rolului monarhului de promotor al păcii
și garant al justiției încuraja supușii de a se adresa justiției regale ce era o formă de de-
legitimare a oponenților politici și de impunere a monopolului regal asupra exercitării legitime a
violenței, de propagare a mitului monarhului bun. Monarhul își afirmă rolul de a proteja supușii
în față oricăror amenințări din interior și exterior. Distribuirea de răsplăți pentru persoanele
sau grupurile sociale care serveau monarhul, răsplățile erau astfel împărțite sub formă de bani,
domenii, funcții, ranguri, distincții, privilegii, reprezentând o formă de cointeresare a elitelor în
bună funcționare a statului.
O altă problema era asigurarea mijloacelor materiale necesare pentru funcționarea aparatului
de stat. Surplusurile puteau fi răpite producătorilor direcți, fiind însușite și consumate la nivel
local. Statele au inventat diverse sisteme prin care surplusurile erau alocate slujitorilor
suveranului, militarilor, civililor, care purtau titluri. Veniturile condiționate de efectuarea
anumitor slujbe, "prebende", tindeau în timp să scape controlului statului, și se transformau din
concesiuni de venituri în proprietăți ereditare asupra pământului și oamenilor. Pe lângă
veniturile obținute prin exploatarea producătorilor agricoli, distribuite că prebende, suveranii
medievali dispuneau și de veniturile domeniului propriu, de venituri provenind din
monopolurile regale-vămile, bogățiile subsolului, baterea monedei, împărțirea justiției în ultima
instantă, venituri provenite din prăzi, confiscări de averi, moșteniri. Odată cu sporirea ponderii
comerțului și monetizării crescânde a economiei, nevoile de bani au crescut, statele încercând
să-și sporească veniturile bănești. Principalul mijloc a fost impunerea impozitelor, dările
extraordinare impuse în situații de război cu un adversar de temut, fiind percepute regulat și
după încheierea situației excepționale. Înmulțirea impozitelor și perceperea lor de la cea mai
mare parte a supușilor, fiind anumite categorii privilegiate scutite de impozite, reprezenta o
caracteristică a evului mediu. Impozitele erau variate, fiind directe pe persoane, proprietăți,
venituri, și impozite indirecte, ce includeau taxe pe consum și pe circulația mărfurilor.
Impozitele nu puteau fi însă sporite la infinit, măririle excesive generând nemulțumiri ce puteau
duce la evaziune fiscală și la rezistență armata a grupurilor sociale afectate. Nevoile de bani erau
însă urgente, iar strângerea impozitelor dura. Astfel, statele au recurs la credit, împrumutând
bani de la bancheri. Dobânzile erau mari, ceea ce a făcut că multe state să ajungă în situația de a
nu-și mai plăti datoriile. Încetarea plății era devastatoare și pentru statele datoare și pentru
bancherii ce intrau în faliment, iar regii deveneau vulnerabili în față adversarilor lor, oprind
acțiunile militare. Astfel, s-au ajuns la soluții: recompensarea bancherilor cu alte surse de venit
prin concesiunea unor mine de aur sau argint, transformarea datoriilor curente pe termen scurt
în datorii consolidate pe termen lung, aplicată în orașele italiene și germane. Statele din epoca
modernă timpurie foloseau diverse expediente ocazionale pentru sporirea veniturilor:
devalorizările monetare, însușirea proprietăților ecleziastice în cadrul reformei religioase,
crearea de manufacturi, expedițiile în Lumea Nouă ce puteau aduce profituri.
Diversificarea și creșterea resurselor financiare a reprezentat tranziția la structuri politice

moderne. Nevoile statelor pentru plata armatelor, birocrației civile în creștere, nevoile curții, au
crescut, statele confruntându-se cu deficite financiare.
Statul modern era bazat pe relații bănești la nivelul economiei de la baza sa, prin atragerea
resurselor bănești ale societății pentru a folosi la recompensarea slujitorilor săi. S-au dezvoltat
23 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
instituții ce asistau monarhii în exercitarea autorității. Acestea cuprindeau armata, curtea

monarhică și elemente de administrație provincială. Pe parcursul centralizării politice și
modernizării aparatelor de stat, instituțiile politice s-au specializat și și-au precizat clar
atribuțiile. Au luat naștere la curtea monarhului instituții cu funcții militare, juridice, fiscale,
administrative. A fost dezvoltată administrația provincială, majoritatea statelor erau însă sub-
administrate, în raport cu dimensiunea populației și teritoriului, multitudinii sarcinilor trasate
de autoritatea centrală. Astfel, dincolo de denumirile și atribuțiile exacte ale instituțiilor
administrative teritoriale, loialitățile persoanelor din cadrul acesteia au rămas împărțite între
exigențele directivelor de la centru și solidaritățile locale.
Instituțiile reprezentative ale stărilor sociale privilegiate erau adunări locale, adunări
provinciale, adunări ale stărilor la scara unui întreg regat. Erau convocate de monarhi când
aveau nevoie de sprijin social larg pentru politica lor. Regele Franței, Filip al IV-lea cel Frumos a
convocat în 1302 Adunarea Stărilor Generale, în perioada conflictului cu Papa Bonifaciu al VIII-
lea. Adunările de stări aveau nume și structuri diferite în diversele state. În Anglia, Parlamentul
era structurat în două camere: Camera Lorzilor și Camera Comunelor, Seimul din Polonia era
împărțit în camera Senatului și Camera Deputaților, care se reunea în plen, iar în Franța,
Adunarea Statelor Generale era compusă din adunări diferite ale reprezentanților clerului,
nobilimii, stării a treia, iar în Imperiul Romano-German era Reichstag-ul-dietă imperială,
alcătuit din consiliul celor spate principi electori, un consiliu al principilor teritoriali și un
consiliu al orașelor. În Regatul Aragonului, din secolul al XIII-lea funcționau Cortes-urile
separate pentru Aragonul propriu-zis, pentru Catalonia și Valencia, iar în Aragon, Cortes-ul era
alcătuit din patru "brazos"-stări: clerul, nobilimea mare (ricos hombres), nobilimea mică
(caballeros) și reprezentanții orașelor.
Adunările au încercat adesea să limiteze autoritatea regală, impunând co-participarea la marile

decizii politice și economice, fixând prin acte speciale privilegiile stărilor. Adunările de stări
căutau să condiționeze perceperea noilor impozite de acordul lor prealabil, și în unele momente
când puterea monarhului era slabă, au încercat să impună obligativitatea acordului lor în
desemnarea principalilor dregători regali. La rândul lor, regii au căutat să controleze
componența și data convocării adunărilor de stări, și să obțină din partea lor acorduri globale,
care să poată fi folosite și în perioadele dintre sesiuni. Adunările de stări aveau nevoie de o
convocare specială din partea regelui sau se întruneau periodic. În Polonia de după stingerea
dinastiei Iagiello, Seimul a obținut largi concesii din partea noului rege, Henric de Valois,
ulterior rege al Franței, respectiv convocarea automată a Seimului la 2 ani, obligativitatea
acordului pentru declararea războiului și încheierea păcii, pentru perceperea de noi impozite și
pentru mobilizarea armatei. Seimul și-a asigurat dreptul de a alege regele, blocând funcționarea
principiului dinastic. În Franța, regii pur și simplu nu au convocat Adunarea Statelor Generale
din 1614 până în 1789.
Monarhiile absolutiste nu s-au impus oriunde. Chiar și în state că Spania și Franța, monarhiile
dominante ale Occidentului se confruntau cu probleme că imensitatea teritorială, precaritatea
comunicațiilor, particularismele locale și provinciale, privilegiile stărilor, aparatele de stat
mediocre și discontinuitățile dinastice, ceea ce au făcut că autoritatea "regilor absoluți" să se
exercite inegal în teritoriu, diferit față de diverse categorii de supuși și variabil în timp.
Structurile sociale
Vechea aristocrație romană și cea germanică fuzionează, prin înrudiri sau schimburi de
elemente culturale. Familiile senatoriale romane pătrundeau în domeniul clerical, în timp ce
nobilii germanici preferau funcțiile militare. Indiferent de originea etnică, se purtau nume
latine, germanice și creștine. Oamenii liberi din clasele inferioare renunțau la libertatea
personală pentru a-și caută protecția celor puternici. S-a format astfel țărănimea dependentă tot
24 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
mai numeroasă, formată din indivizi ce și-au pierdut libertatea, descendenții sclavilor ce au
primit o bucată de pământ, ai colonilor, liberților. Termenul de "Servus" ce denumea odinioară
sclavii antici, din care provine termenul de "șerb" denumea țăranii dependenți. Clerul recruta
indivizi numai din rândul nobilimii, care beneficia de privilegiul imunității, agenții regelui
având interdicția de a pătrunde pe domeniile acestora pentru a exercită justiția, pretinde taxe
sau a recruta. Sistemul organizării domeniale feudale se răspândește din Franța în întreg
Occidentul. Dependența țăranilor și biserica au contribuit la fixarea populației în așezări stabile,
astfel, apar satele medievale.
Domeniul aparținea aristocrației laice sau bisericești, beneficiara de privilegiul imunității,

agenții suveranului nu puteau să pătrundă pe domeniul acestora. Numărul de mici proprietăți
țărănești libere erau în scădere, precum și numărul țăranilor liberi. Țăranii dependenți
proveneau din rândul descendenților sclavilor înzestrați cu gospodărie, colonilor, foștilor
proprietari liberi care își cedaseră pământul unui mare proprietar în schimbul protecției.
Sistemul organizării domeniale apare în nordul Franței, datorită extinderii Imperiului

Carolingian răspândindu-se în întreg occidentul. Intrarea în dependență a țăranilor a contribuit
la fixarea populației pe vetre stabile, apărând primele sate medievale, fiind înrădăcinate de
clădirea bisericii și cimitirului în interiorul satului, ce ilustra o legătură dintre cei vii și înaintașii
lor.
Creșterea populației a determinat o creștere a cererii din partea marilor proprietari de pământ,
stabilind structurile senioriei, definită ca o rețea de puteri și de drepturi asupra oamenilor și
bunurilor, un raport de dominație socială. Marile domenii aveau reședințe întărite ale nobililor-
castră și castella, cu rol defensiv împotriva năvălitorilor, dar erau pentru supunerea locuitorilor
față de autoritatea lor, preluând puterile financiare și judiciare. Dreptul de "ban" - a porunci, a
constrânge și a pedepsi pe cei care trăiesc pe domeniilor lor îi caracterizau pe mulți nobili.
Obligațiile țăranilor au crescut și s-au diversificat. Creșterea pretențiilor nobililor era legată de
definirea unui mod de viață aristocratic, presupunând prestigii-daruri și contra daruri,
banchete, achiziționarea unor obiecte de lux, cheltuielile necesare războaielor private. Se
constata diminuarea rezervei nobiliare în favoarea loturilor date în folosință țăranilor, în
contextul creșterii demografice. Țăranii erau obligați să plătească în bani sau în produse
folosirea instalațiilor tehnice. Nu puteau părăsi domeniul fără aprobarea nobilului, nu puteau
lasă moștenire și nici nu se puteau căsători în afara acestuia fără voia stăpânului.
Societatea era împărțită în cele trei ordine de funcții diferite: religioasă-oratores, războinică-
bellatores, producție-laboratores, o structură imaginară corespunzătoare unei societăți rurale în
care nu existau locuri definite pentru meșteșugari sau negustori. În fruntea societății era
aristocrația formată din clerici și laici, alcătuind categoriile privilegiate. Aristocrația laică se
definește după anul 1000, stabilirea rudeniei fiind pe linie masculină.
Moștenirea revenea doar primului născut de sex masculin, ceilalți copii fiind obligați să-și
găsească alte plasamente, intrând în rândul clerului sau încercând să facă avere pe cont propriu,
prin lupta. Se conturează categoria cavalerilor, războinici cărora biserica le impune un ideal
însuflețit de etică religioasă. Aceștia, ca apărători ai creștinătății, n-au luptat niciodată pentru
apărarea celor năpăstuiți, ci doar ca să elibereze Țară Sfânta de sub ocupație musulmană. Clerul
înalt era format din descendenți ai familiilor aristocratice, iar clerul de rând era format din
indivizi proveniți din rândurile țăranilor și orășenilor. După 1200, când s-au dezvoltat primele
universități ce formau clericii, clerul recurta și din categoriile neprivilegiate.
Țărănimea nu era omogenă, întâlnind țărănime liberă, mai puțin numeroasă. Colonizarea rurală
presupunea fondarea unor așezări a căror locuitori să se bucure de libertate personală. Țăranii
dependenți erau în dependență personală față de senior, fiind legați de glie, neputând să-și
părăsească satul, fiind obligați să-și răscumpere dreptul de a se căsători în afară domeniului sau
25 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
de a lasă moștenire. Țăranii care fugeau puteau fi căutați și revendicați de stăpânii lor. Mulți se
refugiau în orașe recent întemeiate, alții se ascundeau, plătind "tăcerea".
Erau și categorii intermediare ale țăranilor liberi juridic, dar dependenți economic de seniorul
care le-a încredințat un lot de pământ. Aveau libertate de mișcare, dar legătura cu pământul era
slabă, având garanția deținerii unui lot de pământ în schimbul dependenței personale. Din
rândurile lor se recrutează forța de muncă a celor angajați contra-cost pentru lucrările
sezoniere.
Categoriile de meșteșugari și negustori s-au înmulțit datorită renașterii urbane, precum și

categorii de liberi profesioniști, ca medicii, profesorii și notarii, fiind doar bărbați, femeile fiind
excluse din motivații sociale și teologice.
Orașul nu era caracterizat de egalitate sau omogenitate socială, fiind diferențieri în privința
ocupațiilor variate ale meșteșugarilor și comercianților.
Se aflau și numeroși clerici ce pun bazele unor ordine. Dacă anterior, mănăstirile erau situate la
marginea orașelor, din secolul XIII, călugării benedictini, franciscani și dominicani ofereau
asistență religioasă în cadrul orașelor. Trăiau la oraș și aristocrați laici și orășenii bogați,
negustorii, meșteșugarii patroni, zarafi, cămătari, ce alcătuiau patriciatul urban, cumpărând
domenii rurale încercând să ducă o viață similară cu cea a nobililor.
Din clasa de mijloc făceau parte meșteșugarii, micii negustori, lucrătorii salariați, liberii
profesioniștii. Se adaugă plebea urbană numeroasă și turbulentă, alcătuită din elemente
marginale. Existau sclavii, proveniți din piețele din lumea musulmană, precum și imigranți
evrei. Florența era condusă de familiile patriciene noi, sprijinite de membrii breslelor, trecându-
se la un regim corporativ. Veneția era condusă de marele consiliu din care făceau parte doar
familiile vechi. În Flandra și Germania, în urmă răscoalei meșteșugarilor, s-au instaurat
regimuri corporative.
Relațiile internaționale
Biserică, stat și cultură
Note
1. ^ Brown, World of Late Antiquity, pp. 122–124
2. ^ Wickham, Inheritance of Rome, pp. 95–98
4. ^ Collins, Early Medieval Europe, p. 100
5. ^ Collins, Early Medieval Europe, pp. 96–97
7. ^ Backman, Worlds of Medieval Europe, pp. 86–91
8. ^ Coredon Dictionary of Medieval Terms p. 261
A. ^ Cuvântul românesc „sclav” derivă din termenul latin pentru sclavi, slavicus.[8]
Bibliografie
„Evul Mediu. America precolumbiană și hispanică”, Istorie universală - vol II, Jose Manuel
26 of 27 11/30/2023, 12:43 PM
Cuenca Toribio - recenzie (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/cum-a-devenit-america-indien

ilor-america-europenilor-de-ziarul-de-duminica-10665466)
Georges Minois, Istoria Evului Mediu: O mie de ani de splendoare și de ticăloșie, Orion,
București 2021 ISBN 978-606-43-0684-5
Lectură suplimentară
Evul Mediu și nașterea Europei, Jacques Le Goff, Editura Polirom, 2005 - recenzie (http://w
ww.romanialibera.ro/cultura/aldine/pelerinaj-pe-internet-117940.html) Arhivat (https://web.ar
chive.org/web/20140226224111/http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/pelerinaj-pe-inter
net-117940.html) în 26 februarie 2014, la Wayback Machine.
Jack Weatherford, Genghis-han și nașterea lumii moderne, Ediția a II-a, Traducere din limba
engleză de Alina Popescu. Prefață de Călin Felezeu, Corint Istorie, București 2021. ISBN
978-606-793-980-4
Legături externe
ro Vremea în care seniorii isi traiau clipa (http://www.revistamagazin.ro/content/view/294/3
0/) Arhivat (https://web.archive.org/web/20120710211245/http://www.revistamagazin.ro/cont
ent/view/294/30/) în 10 iulie 2012, la Wayback Machine., 14 iunie 2006, Dorin Marian,
Revista Magazin
ro Introducere în medievalistică (http://share.pdfonline.com/7f2ea62ee69643c89e3e1c89e
ac1de94/Istoria%20medie%20universala%20Cojocaru%20(1).pdf) Arhivat (https://web.archi
ve.org/web/20140202130804/http://share.pdfonline.com/7f2ea62ee69643c89e3e1c89eac1d
e94/Istoria%20medie%20universala%20Cojocaru%20(1).pdf) în 2 februarie 2014, la
Wayback Machine.
Vezi și
Ardere pe rug
Evul Mediu timpuriu
Evul Mediu feudal
Femeile în Evul Mediu
Iobăgie
Literatură medievală
Moartea neagră
Pictura medievală
Stare (Evul Mediu)
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Evul_Mediu&oldid=15842326
27 of 27 11/30/2023, 12:43 PM

Evul Mediu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Evul Mediu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Evul Mediu - Wikipedia https://ro.wikipedia.

Evul Mediu (epoca mijlocie) a fost în istoria Evul Mediu

Depinzând de continent, această epocă a

În istoria Europei, epoca medievală sau Evul

La începutul Evului Mediu, populația din Statuia gigantică a Moscheea

Situația a fost ceva mai bună pentru oamenii

Imperiul Bizantin a păstrat moștenirea Moscheea Mezquita din Cordoba

oraș al lumii între secolele IV și VI., fiind

Latinitatea a fost continuată în Europa de Vest

Renașterea carolingiană nu a ținut mult, iar

Din 900 până în 1250, a fost Perioada caldă

Abia la începutul Evului Mediu Târziu, Europa

Dar mica glaciațiune care a făcut iernile mai

În Europa depopularea, dezurbanizarea, invaziile și migrațiile populațiilor, începute în

schimbul terenurilor și statuturilor sociale.

În Asia, expansiunea islamică a generat un nou imperiu și civilizație cu contacte comerciale cu

În 1330, umanistul și poetul Petrarca a denumit perioada pre-creștină ca fiind "antiqua"

Evul Mediu Timpuriu

Articol principal: Evul Mediu Timpuriu.

Evul Mediu Mijlociu

Evul Mediu Târziu

Pentru istoricii francezi, Revoluția Franceză a marcat sfârșitul feudalismului în 1790.

feudalismul nu s-a încheiat, iobăgia fiind abolită în unele

Mulți istorici susțin că ultima perioadă a Evului Mediu s-ar

Creșterea randamentelor agricole a ridicat pragul de echilibru agro-demografic, populația

Populația Europei a scăzut de la 73 de milioane de locuitori la 50 de milioane de locuitori. Abia

Populația subcontinentului indian a crescut de la 110 milioane de locuitori în 1500 la 135 de

Comerțul cu alimente a sporit numărul de europeni ce se ocupau cu activități non-agricole,

Comunitățile de vânători-culegători ocupau către secolul al XV-lea o mare parte din

Societățile pastorale erau minoritare. În Africa estică, în Asia centrală și în Europa

Societățile de crescători de animale au stabilit o simbioză cu societățile sedentare de agricultori,

Randamentele agricole variau de la o zona la altă în funcție de modul de cultivare a solului, de

Civilizația cerealelor presupunea și o împletire dintre culturile de plante și creșterea animalelor.

Este răspândit sistemul de înjugare a animalelor cu tracțiune pe piept ce înlocuia tracțiunea de

Se conturează structura domeniului feudal, pământul fiind exploatat pentru profitul

Saltul productivității agricole a sporit numărul oamenilor, populația Chinei crescând de la 50 de

Consumul alimentelor de origine animală a scăzut, ceea ce a însemnat o scădere a nivelului de

America precolumbiană a păstrat până la cucerirea europeană o structura economică duală,

Creșterea populației nesusținută de inovații tehnologice care să intensifice producția agricolă,

au contribuit la extinderea rapidă a epidemiilor și creșterea mortalității.

Sectorul prelucrător a cuprins o gamă variată de activități: meșteșuguri alimentare-morăritul,

Au existat forme de organizare a activității, cuprinzând ateliere meșteșugărești simple, ateliere

Regulamentele de breaslă se bazau pe o bună cunoaștere a cererii, în orașul medieval aceasta

S-au dezvoltat primele manufacturi, ce erau întreprinderi capitaliste organizate pe baza

bumbac, mătase sau materiale compozite erau procurate prin comerț.

Schimburile comerciale s-au diminuat. Se mai mențineau legăturile cu Imperiul Bizantin,

Circulația monetara și operațiunile bănești prin intermediul zarafilor și cămătarilor s-au

Au apărut primele forme de asociere, de la întovărășiri simple de tip "commenda" până la

Comerțul la mare distanță era și intercontinental, desfășurându-se cu mărfuri de lux cu

Comerțul la distanță medie era regional sau inter-regional, desfășurându-se cu o rază

Dezvoltarea acestui comerț cu bunuri de larg consum și accentuarea diviziunii inter-regionale a

Capitalismul , ca sistem economico-social prin care mijloacele de producție nu erau deținute

Immanuel Wallerstein a avut o viziune structuralistă. A pornit de la problema subdezvoltării

Capitalismul reprezintă astfel un nivel al economiei dominat de marii capitaliști în căutare de

Oceania, precum și în Europa nordică, răsăriteană și sud-estică, acestea fiind eliminate,

desprins în secolele XI-XII, evitând și dependența față de Imperiul Romano-German sau de

dinastic ce era menit să excludă concurenții și transmiterea funcției doar în cadrul

Diversificarea și creșterea resurselor financiare a reprezentat tranziția la structuri politice

instituții ce asistau monarhii în exercitarea autorității. Acestea cuprindeau armata, curtea

Adunările au încercat adesea să limiteze autoritatea regală, impunând co-participarea la marile

Domeniul aparținea aristocrației laice sau bisericești, beneficiara de privilegiul imunității,

Sistemul organizării domeniale apare în nordul Franței, datorită extinderii Imperiului

Categoriile de meșteșugari și negustori s-au înmulțit datorită renașterii urbane, precum și

Biserică, stat și cultură