Tema II.

Respublica Christiana
şi Ideea de Europa.
•Mileniul migraţiilor a dus la ruptura estului de
vest şi nordului de sud cu consecinţe şi asupra
conceptului de Europa.
•Imperiul roman intră în criză şi în 395 este
împărţit de împăratul Teodosius (379 - 395 ) în:
• Imperiul Roman de Răsărit.
• Imperiul Roman de Apus.
• În anul 476 cade Imperiul Roman de Apus,
Iustinian (527 - 565) încearcă refacerea unităţii
imperiului.
• Bizantinii, împăraţi şi intelectuali, gândesc în
termenii antici de Imperiul Roman, nu de
Europa.
• Germanii intră în Imperiu şi fondează regatele
barbare: vizigot, ostrogot, franc, vandal, în
partea de vest a fostului imperiu Roman.
• Bizantinii:
• au un dispreţ faţă de aceşti barbari,
• Regatele barbare occidentale:
• urăsc Imperiul Bizantin, ură care continuă până
la căderea acestuia.
• Al doilea element de ruptură
este Marea Schismă.
• Prin tradiţie, episcopul
Romei ca urmaş al Sf. Petru,
deţinea primatul asupra
celorlalţi episcopi, fapt
acceptat în vest.
• Dar Imperiul Bizantin nu acceptă autoritatea unui papă
aflat departe, considerat ignorant şi care scapă
autorităţii imperiale.
• Atunci apar: 
• schisma lui Fotie (861) (Conflict între Roma şi
Constantinopol pe probleme religioase, dar şi
teritoriale - sudul Italiei și provincia Illyricum să
fie atribuite Romei –nu s-a respectat) patriarh al
Constantinopolului (în 7 zile ajunge de la
ierodiacon la patriarh) (la 863 lipsit de toate el şi
cei pe care i-a promovat, scaunul patriarhal
reîntors lui Ignatie)
• şi Marea Schismă (1054).
 est şi vest a fixat limitele
• Divizarea Europei între
Republicii Christiana.
• Ruptura nord-sud a fost cauzată de arabi.
• În anul 622 are loc Hegira lui Mahomed (de la
Mekka la Medina) şi se fondează Imperiul arab
• Acesta cucereşte imense teritorii ale Imperiului
bizantin şi fostului Imperiu Roman: Egipt, Libia,
Tunisia, Algeria, Maroc, Palestina, Siria, Liban,
la care se adaugă Arabia, Irakul, Persia, dar şi
Spania.
• Popoarele cucerite s-au arabizat şi islamizat,
proces similar cu elenizarea din timpul lui
Alexandru Macedon şi cu romanizarea.
• Era un pericol real de islamizare a Europei.
• Chiar după lupta de la Tours (Poitiers), 732
(franci+burgunzi victorioşi împotriva califatului
Umayyad), pericolul islamic asupra Europei nu a
fost stopat.
• La 737 arabii cuceresc Avignon (oraş în sudul
Franţei, reşedinţa papilor (1309-1378) şi
teritoriile pănă la Lyon.
• Nici chiar Carol cel Mare (768-816) nu reuşeşte
să restabilească echilibrul de forţe - trecând
Pirineii (778) este înfrânt.
• În acest context apare semnificativ:
Actul lui Abderman (755-788) de la 765:
declara autonomia
Califatului de Cordoba (pen-la Iberică)(756-
1031)
îl desprindea de tutela
Califatului de Bagdad
• Abderman – spaniol pe care l-a dat lumea
arabă, care prin acţiunea sa:
• a rupt Spania de Orientul islamic
• a “sfărâmat unitatea religioasă şi politică a
islamului”,
• a pus capăt supremaţiei arabe în Occident.
• Sistemul economic, politic şi cultural
antic, axat pe Mediterană a fost definitiv
distrus.
• Europa catolică, stopată la sud de arabi, la
est de Bizanţ, se extinde spre nord prin
creştinarea popoarelor germanice:
• Regatul Francilor lui Clovis (481-511)
(creştinarea 496-500),
• Germania dintre Rin şi Elba (creştinarea
sec. VII-VIII),
• Scandinavia (creştinarea secolele XI-XII)
• Europa catolică se limitează la Europa
Occidentală.
• Imperiul Carolingian s-a numit în epocă
Imperium Christianum sau Respublica Christiana.
Carol cel Mare(768-814) s-a încoronat la Roma
ca împărat în anul 800.
• Carol era glorificat în termeni retorici:
• „Europae veneranda apex”(venerabila coroană a
Europei),
• „rex, pater Europae” (rege, tatăl Europei).
• Despre întinsul său imperiu se afirma că include
„tota ocidentalis Europae” (toată Europa
occidentală).
• Papa, care era conducătorul Bisericii Universale
(catolice, Ecclesia Universalis), dorea ca Împăratul să
deţină doar puterea universală laică, politică.
• Carol a dorit să restaureze vechiul Imperiu Roman sau
măcar cel Roman de Apus.
• Imperiul carolingian cuprindea: Franţa, Germania,
nordul Italiei, Nordul Spaniei, Danemarca, Austria.
• Nu era o restaurare a Imperiului Roman pentru că:
• nu acoperea suprafaţa aceluia,
• avea altă structură socială,
• etnică,
• avea o altă religie.
• Imperiul carolingian a realizat:
• o unitate a Europei Occidentale prin
forţă
• o unitate a Europei Occidentale în
jurul ideii creştine.
• A fost considerat Respublica Christiana.
• Imperiul s-a prăbuşit fiind împărţit
prin Tratatul de la Verdun (843), dar
ideea de Respublica Christiana a
dăinuit ulterior în conştiinţa oamenilor
ca vis, ca năzuinţă.
• Papii şi împăraţii Imperiului Romano-
german au încercat mereu revitalizarea
Republicii Creştine.
• S-a reuşit chiar crearea unor solidarităţi
creştine medievale care au dus la acţiuni
comune precum Cruciadele (1096-1270)
• În scrierile cărturarilor occidentali ai
vremii Europa se confundă cu Europa
Occidentală, cu Respublica Christiana.
• La fel şi bizantinii Constantin
Porfirogenetul şi Ana Commena în sec. X-
XI echivalează Occidentul cu Europa.
• Se crede că formarea opiniei asupra Europei de
pe poziţiile occidentale poate fi atribuită secolului
al XI-lea, când a avut loc schisma bisericească.
• Anume împărţirea bisericii şi existenţa a două
imperii – a Carolingilor şi Bizantin, a dus la
apariţia în occident a unui număr mare de
lucrări, autorii cărora se străduiau să
“înstrăineze” partea estică a continentului şi de
creştinism, şi de Europa.
• Această tradiţie a fost continuată în secolele
următoare şi chiar după 1917 şi după 1945, când
a avut loc împărţirea Europei după criteriul
social şi de clasă.
• Trebuie totuşi precizat că ideea de Europa, ca o
unitate distinctă, a fost creată în Evul Mediu.
• În termenii cei mai generali, această idee de
Europă distinctă este:
• rezultatul prăbuşirii universalismului Imperiului
Roman, universalism care trecea peste frontierile
Europei;
• rezultatul dislocării comunicaţiilor unei zone
nevoită să urmeze o cale proprie de dezvoltare.
• Pe măsura declinului Romei, provinciile, mai ales
cele occidentale, s-au separat.
• Cu toate acestea, sensul apartenenţei la o lume,
cea a Imperiului Roman, a supravieţuit peste
generaţii.
• Acest sentiment a rămas puternic în Italia cucerită de
ostrogoţi.
• Mai mulţi factori au concurat la slăbirea acestui sens al
apartenenţei şi, între aceştia, expansiunea islamică este
aceea care-i aplică lovitura mortală, dezbinând
civilizaţia mediteraneană
• Totuşi, se apreciază, că Imperiul Roman a supravieţuit
cu toate pretenţiile sale universaliste şi având capitala la
Constantinopol dar:
• Expansiunea islamică a tăiat căile comerciale în Marea
Mediterană;
• Coborârea slavilor în Peninsula Balcanică a blocat căile
comerciale şi legăturile pe uscat între Constantinopol şi
Occident, separând pe barbarii occidentali de centrele
de civilizaţie.
• În secolul al VII-lea, are loc o veritabilă ruptură, o
întrerupere a continuităţii.
• Teritoriile occidentale ocupate de germanii barbari, care
nu aveau sensul unităţii, erau pe cale de a cădea total în
anarhie.
• Se părea că ei vor trage spre decădere şi Biserica
creştină.
• În locul unităţii romane, părea să se instaleze o
fărămiţare totală şi să se piardă elementele de cultură
comună, pe care germanii le moşteniseră de la Roma.
• În acest moment critic, situaţia s-a schimbat şi
schimbarea s-a datorat:
• misionarilor anglo-saxoni
• activităţii francilor.
• Realizările francilor sub Carol cel Mare (742-
814) au impresionat pe istorici.
• Christopher Dawson (1889-1970) apreciază
realizarea Imperiului lui Carol cel Mare:
• “punctul de început al întregii dezvoltări a
civilizaţiei occidentale”;
• începutul “unei mişcări progresiste care urma
să continue fără întrerupere până în timpurile
moderne”;
• Englezul Delisle Burns(1879-1954, ateist) descrie
realizarea lui Carol cel Mare ca “naşterea
primei Europe”.
• Ce au făcut francii pentru
consolidarea unităţii?
• Un aparat administrativ eficient
• Creştinismul în calitate de ideologie
comună
• uniformizarea ritualului bisericesc,
întrucât existau diferenţe de la o
regiune la alta.
• Dezvoltarea şcolilor, care să-i instruiască pe tineri în
studiul latinei şi al altor domenii care să le fie folositoare
mai ales pentru o carieră preoţească.
• Şcolile, destinate mai ales viitorilor clerici, erau
înfiinţate pe lângă Biserici şi mănăstiri, ceea ce arată că
dispăruse deja concepţia despre un învăţământ laic. 
• Revenirea la latina clasică, chemarea cărturarilor
pentru a o propaga.
• Rezultatul:
• Latina devine o limbă unică, pe care o înţeleg toţi
intelectualii de pe cuprinsul imperiului, dar numai ei.
• Ceilalţi locuitori nu mai înţeleg această limbă savantă în
care li se predică în Biserică şi în care sunt redactate
actele oficiale. 
• Dacă se recunosc realizările epocii carolingiene,
limitele ei pot fi şi mai bine apreciate.
• Prima realizare a constat în oprirea declinului.
Aceasta a constituit o premiză pentru progresul
popoarelor occidentale.
• În al doilea rând, francii, aducând sub aceeaşi
conducere majoritatea teritoriilor Franţei, cele
ale Germaniei, până la Elba, o parte a Italiei
moderne – inclusiv Roma – şi Ţările de Jos, le-au
imprimat anumite instituţii, deşi, diferenţele în
organizare, adică diversitatea, au persistat.
• În al treilea rând, aşa numita Renaştere
Carolingiană, deşi a avut impact doar asupra
unui segment al ştiutorilor de carte,
• a creat fundamente comune în gândire şi
atitudini intelectuale, elemente care s-au reflectat
în faimoasa scriere de mână carolingiană, o
scriere clară, uşor de citit, aşa numita
„minusculă carolingiană”,
• care, mai devreme sau mai târziu, a dislocat
scrierile minuscule “naţionale” ale Italiei, Spaniei
şi Angliei.
Minusculă carolingiană Manuscris din sec. X
• Drept fundament al acestei civilizaţii
comune au servit învăţăturile patristice,
doctrină teologico-filosofică elaborată de
părinţii bisericii, prin care s-au pus bazele
dogmaticii şi cultului creştin, pe care
savanţii carolingieni au încercat să le
salveze.
• Acest patrimoniu comun a fost luat în
considerare ca moştenire peste toate
diferenţele de rasă.
• Ca urmare, se poate afirma:
• Imperiul Carolingian a întrupat
anumite elemente de unitate
• pentru a contracara tendinţa
opusă, spre divergenţă şi diversitate,
• rezultată din realitatea diferenţelor
de origine a diferitelor popoare
europene.
• Un rezultat al influenţei Imperiului
Carolingian rezidă în faptul că
feudalismul,
feudalismul
• care, la origine, a fost o măsură a
francilor de a lega omul de om într-o
ierarhie socială şi politică,
• a devenit o instituţie europeană
cuprinzând Italia, Spania, Anglia,
Islanda, Scoţia, iar mai târziu, Polonia
şi Ungaria.
• Toate acestea, erau realizări remarcabile,
dar care aveau limitele lor:
• Imperiul francilor nu era echivalent cu
Europa;
• unitatea impusă de ei, uneori cu metode
brutale, nu era unitate europeană.
• Anglia,
• Regatele creştine ale Spaniei
• Scandinavia păgână
rămâneau în afara Imperiului Carolingian.
• Imperiul Bizantin continua să existe şi,
ca urmare, crearea Imperiului
Carolingian n-a însemnat unitate, ci
dualism şi dihotomie.
• De aici încolo, două imperii, adeseori
ostile, s-au înfruntat şi această
confruntare a avut ample consecinţe
asupra unităţii Europei.
• Şi mai important este faptul că o divizare
similară a intervenit la nivelul Bisericii, unde,
totuşi, în ciuda schismei, principiul unităţii a
dăinuit.
• Din timpul Sinodului de la Frankfurt(794),
animozităţile politice declanşate de franci au avut
repercusiuni asupra Bisericii.
• Francii au încercat:
• Să coboare creştinătatea la nivelul inteligenţei
lor, apreciată drept limitată
• Să acapareze Papalitatea
• Să facă din Papă un episcop franc.
• Drept consecinţă, a rezultat o
primă etapă a schismei care, în
secolul al XI-lea, va separa pe
ortodoxi de catolici.
• Sensul unităţii europene existent la
franci era orientat împotriva altor
popoare europene:
• împotriva grecilor (Imp. Bizantin)
• împotriva popoarelor păgâne de la
est de Elba.
• Totuşi, termenul “Europa” a fost folosit pentru
prima dată în sens politic anume la curtea lui
Carol cel Mare.
• Unitatea pe care o desemna era doar
parţială, nu era total europeană.
• Din punctul de vedere al integrării europene, se
consideră că n-ar trebui pus un accent prea mare
pe Imperiul Carolingian.
• A vedea în acest Imperiu, “fundamentul”
dezvoltării europene este o exagerare.
• Era prea fragil, a avut o existenţă precară şi
scurtă, doar anii 800-888.
• Astăzi istoricii sunt înclinaţi să vadă în
Imperiul Carolingian:
• nu atât un început,
• cât o încheiere a unui proces anterior, antic.
• Unitatea carolingiană este apreciată, pentru
Europa, un eşec, o reminiscenţă târzie a
vechii Rome.
• O sută de ani după moartea lui Carol cel
Mare (742-814), tabloul era cu totul altul:
• Imperiul se destrămase.
• Incepea să se manifeste Europa aşa cum o
ştim: Europa popoarelor diferite.
• Lucrarea medievistului francez Joseph
Calmette(1873-1952) Destrămarea unui imperiu şi
naşterea Europei, apărută la Paris (1941) pune în
evidenţă:
• schimbarea.
• necesitatea colapsului Imperiului Carolingian
pentru ca Europa să apară.
• Ca urmare, unitatea carolingiană n-a constituit o
premiză a unităţii Europei.
• Nici afirmaţia potrivit căreia “fundamentul
culturii noastre nu rezidă în statul naţional, ci în
unitatea europeană”, în opinia specialiştilor, nu
rezistă.
• Dacă este adevărat, că trăsătura caracteristică a
Europei este:
• diversitatea popoarelor,
• atunci nu există îndoială că această diversitate
are rădăcini adânci, ajungând la primii migratori
care au atins teritoriul european.
• Numai că în epoca post-carolingiană, când
integrarea parţială, forţată de franci s-a
prăbuşit, această diversitate devine o trăsătură
esenţială a societăţii europene.
• Atunci au prins formă principalele unităţi ale
vieţii politice europene.
• Din momentul în care naţiunile moderne,
elemente ale vieţii politice europene, au început
să se formeze, concepţia unităţii s-a schimbat în
mod necesar şi inevitabil
• Nu mai putea fi vorba de a suprima sau absorbi
naţiunile diferite în maniera în care se gândiseră
francii.
• Dimpotrivă, unitatea europeană a putut
însemna, după Carol cel Mare:
• nu suprimarea,
• ci conservarea diversităţii regionale, devenită
realitate.
• A fost marele merit al Bisericii că a
perceput şi a acceptat această
schimbare fundamentală.
fundamentală
• Biserica pe vremea lui Carol cel Mare:
• a cooperat cu Imperiul;
• a sprijinit ideea de imperiu creştin
propagată de franci ca forţă
unificatoare a Europei.
• Din secolul al XI-lea, poziţia ei a fost diferită.
• Biserica:
• a acceptat Europa diferitelor popoare
şi a naţiunilor diferite;
• s-a gândit nu atât la fuzionarea lor
într-o structură politică – un imperiu
creştin care să fie replica pământească
a bisericii creştine,
• cât la multiplicarea legăturilor între
aceste unităţi separate.
• Noile ordine religioase se prezentau ca organizaţii
internaţionale coerente peste graniţele naţionale.
• Cinci ordine mari s-au format în Ţara Sfântă între
sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-
lea:
• Cavalerii Sfântului Mormânt (circa 1099),
• Cavalerii Templieri (circa 1118),
• Cavalerii Ospitalieri (circa 1099 sau ai Sfântului Ioan)
(1247 – ţara Severinului şi Cumania, înafară de câteva
cnezate româneşti)
• Cavalerii de la Spitalul Sfânta Maria din Ierusalim
(Cavalerii Teutoni) (1222-1225, Ţara Bârsei)
• Cavalerii Sfântului Lazăr.
• Papalitatea însăşi,
• o instituţie universală în teorie,
• a devenit acum universală de fapt.
• Papii au început să aibă origini
naţionale diferite, iar cardinalii
erau aleşi, de asemenea, din
toate ţările.
• În sfârşit, urmau universităţile (1088, Bologna, a utilizat
termenul Universitate)
• În secolul al XII-lea erau:
• instituţii europene;
• mai târziu se vor dezvolta pe linie naţională.
• Totuşi, principalul factor a fost atitudinea papilor înşişi.
Toţi marii papi, de la Grigore al VII-lea (1020-1085), la
Inocenţiu al III-lea (1160-1216):
• au acceptat noile naţiuni ca fiind părţi ale ordinii lui
Dumnezeu;
• le-a recunoscut individualitatea;
• au căutat să le unifice, dându-le un scop comun şi
legându-le de Roma.
• Preocupările lui Grigore al VII-lea
(1020-1085) faţă de Ungaria, Polonia,
Croaţia, Boemia, Danemarca, Anglia şi
Spania sunt binecunoscute. Acestea:
• erau independente în relaţia cu
Papalitatea;
• erau, în acelaşi timp, părţi ale unei
comunităţi mai mari căreia conducerea
papală îi imprima conştiinţă de sine.
• Din acest punct de vedere, Cruciadele se
prezintă ca un moment de răscruce.
• Cu prima Cruciadă (1095-1099), Europa,
pentru prima dată în istorie, pornea într-o
acţiune unită. Conducerea papală a creat
această posibilitate.
• Totuşi, ar trebui remarcat faptul, nelipsit
de importanţă, că această unitate de scop a
fost realizată împotriva unui inamic
exterior.
• Aşa cum:
• unitatea impusă de franci s-a făcut sub impulsul
ostilităţii faţă de alte imperii (Bizantin),
• tot aşa:
• unitatea realizată de Papalitate era un răspuns la
presiunea exercitată de lumea islamică şi a slăbit rapid
odată ce antagonismul acestei lumi s-a atenuat.
• În Cruciadele a II-a(1147-1148) şi a III-a(1189-
1192), interesele naţionale divergente erau doar
aparente.
• Totuşi, Europa era incapabilă de unitate de
dragul acestei unităţi, făcută sub impulsuri
interne.
• Cu toate acestea, unitatea concepută de Biserică
– o veritabilă unitate în diversitate – a marcat un
real progres.
• Această unitate n-a încercat:
• să alcătuiască şi să impună instituţii
uniforme popoarelor diverse
• să le lege politic.
politic
• Totuşi, puterea imperială rămâne
înţepenită în concepţiile carolingiene
depăşite deja.
• Imperiul pretindea:
• să reprezinte Europa;
• să fie imperiu creştin căruia toţi creştinii îi
datorau supunere, dacă nu în termeni politici
reali, cu siguranţa în termeni transcendentali
(ireali).

• Acesta era faimosul Reichsmystic (Imperiul

Mistic) care implica o identificare, poate
inconştientă, a creştinătăţii cu o putere,
imperiul, care încă nu exista ca realitate ce
domina întreaga Europă.
• În faţa unui asemenea imperium,
dominând Europa, statele componente
ar fi opus rezistenţă.
• Statele componente ale Europei,
începând cu Franţa,
erau pregătite să accepte doar tipul de
unitate propus de Biserică – acela care
le lăsa neatinsă identitatea naţională şi
integritatea.
• Astfel, ideea unei singure puteri laice încorporată
într-un imperiu era respinsă şi Biserica nu s-a
opus acestei tendinţe, ci, dimpotrivă.
• Papa Inocenţiu al III-lea(1198-1216) a proclamat
independenţa regelui Franţei Filip II(1165-1223):
• primul care se întitulează “rege al Franţei”,
nu ca până acum, “rege al francilor”
• Procedând astfel, Inocenţiu al III-lea/Biserica,
renunţă la ideea unirii Europei în ordinea
temporală (laică).
• Unitatea era acceptată doar în ordinea
spirituală şi nu în cea materială.
materială
• Din 1250 şi mai ales din timpul lui Filip cel
Frumos (Franţa 1285-1314), părea să nu
mai existe sensul de unitate a Europei, unul
care să se impună peste frontierele
naţionale.

• Pentru următoarele două secole sunt puţine

semne de unitate în Europa.
• Mai mult, în Occident, în secolul al
XIV-lea, Biserica tinde să se divizeze, în
general, respectând liniile statelor
naţionale;

• Când în secolul al XV-lea îşi recapătă

unitatea, Biserica pierduse mult din
autoritate şi influenţa educativă.
• De la un anumit moment,
• influenţa slavo-bizantină asupra
Europei s-a făcut prin intermediul
civilizaţiei româneşti.
• Apariţia şi răspândirea slavilor
• Începând cu sec VI românii sunt
influienţaţi de slavi
• Creştinaţi în cea mai mare parte de
misionari ai Imperiului Bizantin, deci
de rit ortodox, ca şi românii,
• slavii au interacţionat cu acest popor
unic în sud-estul Europei influenţând
în special limbajul şi cultura
bisericească (dat fiind faptul că în sec.
VI-VII începe organizarea propriu-zisă
a Bisericii româneşti).
• Aşa se explică originea slavonă a celor mai
mulţi termeni bisericeşti, mai ales a celor
referitori la:
• ritual,
• ierarhie
• organizarea Bisericii,
• tradiţii
• obiceiuri creştine
• sărbători.
• Termenii creştini care denumesc:
• adevăruri de credinţă
• învăţături dogmatice
sunt în marea lor majoritate de sorginte
latină relevând două realităţi esenţiale:
• până în secolul VI se încheiase procesul
de formare a limbii române;
• se definitivase şi încreştinarea populaţiei
în rit ortodox (?).
• Ritul ortodox, poate încă nu, dar
rivalitatea Constantinopol – Roma, da.
• Fiind popoare migratoare, slavii nu au
impresionat printr-o bogaţie culturală, ei fiind
asimilaţi uneori de cultura autohtonă (cum a fost
cazul şi la nord de Dunăre), dar:
• limba şi alfabetul lor ( alfabetul grecesc adaptat
la structura fonetică a limbii slave vorbite,
introdus de creştinătorii Moraviei - fraţii greci
Chiril şi Metodie din Tesalonic) se vor impune
necondiţionat,
• Se crede că era şi o strategie bizantină împotriva
presiunilor misionarilor creştini de limbă latină
veniţi de la Roma.
• Deşi până în 1054 nu existau încă noţiunile
distincte de creştinism romano-catolic şi ortodox,
rivalitatea dintre cele două centre culturale,
religioase şi politice deja exista.
• Asupra popoarelor din Balcani influenţa
bizantină se va manifesta şi sub raport lingvistic
prin alfabetul mai sus amintit.
• O parte însă din popoarele slave (cum ar fi
croaţii, slovenii, cehii, polonezii) vor fi “pierduţi“
în sfera de influenţă a Bisericii romano-catolice,
datorită aşezării lor.
• Pentru justa înţelegere a genezei şi
evoluţiei civilizaţiei româneşti şi a
rolului pe care l-a avut ea în cadrul
continentului european trebuie avut în
vedere un aspect esenţial al Evului
Mediu timpuriu:
• formarea a:
• două arii de cultură
• două tipuri de civilizaţie în Europa.
• Prima. Aria de cultură dominată confesional de
Biserica Romano-Catolică, folosind ca principal
mijloc de expresie, până la apariţia literaturilor
naţionale:
• limba latină,
• amintirile glorioase ale Imperiului Roman, care
unificase, spre sfârşitul Antichităţii, civilizaţia
mediteraneană, care

Include toate popoarele neolatine, exceptând pe

români, ea a integrat între secolele V-VII
popoarele germanice şi anglo-saxone.
• A doua arie de cultură şi al doilea tip de
civilizaţie gravitează în jurul Bizanţului,
îmbinând într-o sinteză originală:
• ideea de stat, romană, teritorial, partea
răsăriteană a Imperiului,
• limba greacă drept instrument de
cultură,
• din secolul IX cultivând, tot mai
insistent, amintirea şi mândria
moştenirii elene.
• Momentul în care cele două arii ajung la o clară
cristalizare este sfârşitul veacului VIII şi, în
întregime, secolul IX, ceea ce înseamnă:
• Imperiul şi «Renaşterea carolingiană» în
Occident,
• prima «Renaştere bizantină» şi aşa-numita
«Schismă a lui Fotie» în Răsărit.
• Lor li se adaugă evenimentul esenţial al
creştinării slavilor, care deschide, în 863, un
capitol nou în cultura europeană şi creează a
treia limbă universală a Evului Mediu, vechea
slavă bisericească.
• Prin aceasta s-ar explica de ce:
• cultura unui popor de sorginte
latină, românii, aflată într-un mediu
slav-bizantin şi apoi musulman, a
devenit atât de complexă, de
diversificată şi de receptivă la toate
valorile universale şi
• în acelaşi timp s-a luptat continuu
pentru afirmarea originalităţii şi a
propriei identităţi.
• Influenţele non-europene pe care cultura
românească le-a înregistrat în cursul istoriei şi pe
care le-a transmis întregii Europe, poartă atât
amprenta forţei creatoare a inteligenţei
autohtone, cât şi garanţia valorii selectate de
români.
• Ele au modelat şi au construit “spiritul
european” alături de culturile indigene,
impunându-se deseori faţă de acestea:
• prin universalitatea mesajului transmis,

• prin promovarea unor valori general valabile,

necondiţionate de factorii timp şi spaţiu.
• În Evul Mediu termenul de Europa este
folosit foarte rar lăsând locul
conceptului de creştinătate.
• Creştinătatea catolică avea vocaţie şi
aspiraţii universale, dar era nevoită să
se limiteze la Europa Occidentală.
• O serie de cărturari medievali au
gândit proiecte de Europă Unită
Creştină pentru asigurarea Păcii
Universale.
• Un prim proiect bine articulat si coerent în acest sens îi
apartine juristului Pierre Dubois (Пьер Дюбуа) (1250-
1320), aflat în serviciul succesiv al regilor Franţei si
Angliei.
• Lucrări elaborate în 1300-1308:
• Despre încheierea războaielor şi controverselor în regatul
Franţei (1300):
• sublinia necesitatea instaurării păcii în Europa şi chema
la încetarea răzmeriţelor dintre feudalii francezi.

• Lucrarea De recuperatione Terrae Sancte (1308)

prevedea un proiect de unificare a forţelor creştine:
• scurtarea duratei războaielor
• recuperarea Ţării Sfinte (Pământul lui
Israel, astăzi – Israel, Iordania, Palestina),
• El desemneaza drept ideal:
• realizarea păcii între naţiunile creştine
• cruciada împotriva necredincioşilor.
• Scopul poate fi atins:
• prin îndemnuri pioase
• prin forţa unei monarhii universale.
• Soluţia pe care o propune:
• Confederaţie europeaneă, sub egida spirituală a
Papalităţii.
• Conform acesteia:
• Naţiunile membre, îşi pastrează atribuţiile suverane,
• Conflictele vor fi supuse arbitrajului unor judecători
laici si clerici, desemnaţi de un Consiliu al statelor
participante,
• Apelul împotriva sentinţelor rostite, urmează a include
boicotarea economică a ţărilor găsite vinovate sau
deportarea în Orient pentru a lupta contra
necredincioşilor,
• Judecata celor ce încalcă pacea se va face în faţa
instanţei papale.
• Acest proiect punea pentru
prima oară, problema raportului
între:
• suveranitatea statală şi
• instituţiile supranaţionale ­
problema-cheie a dezbaterilor
ulterioare în aceasta materie.
• Pierre Dubois (Пьер Дюбуа) şi-a
imaginat Republica Creştină ca o
confederaţie condusă de un consiliu de
laici reprezentând fiecare ţară.
• Confederaţia nu era condusă nici de
Papă, nici de împărat, ci de un
Conciliu.
• Conflictele dintre state trebuiau
rezolvate prin arbitraj intern, arbitrul
fiind Papa.
• În lucrarea Despre întoarcerea pământului sfânt
(1308), el şi-a concentrat toată atenţia asupra
problemei instaurării unei păci trainice în
Europa cu scopul de a organiza o nouă
Cruciadă.

• Acest studiu este cel mai fundamental al

autorului. El schiţează un program politic extern
destul de larg şi un proiect de reforme. Era
încrezut că asigurarea păcii între suveranii
catolici este condiţia primordială pentru succesul
Cruciadei.
• În scopul instalării păcii, el propunea:
• convocarea unui Conciliu european, la care să
participe reprezentanţi laici şi ecleziastici.
• Rolul principal la acest Conciliu urma să revină
Franţei.

• Conciliul trebuia să execute funcţiile de arbitraj

şi era împuternicit să pedepsească pe acei care
încălcau cu amenzi mari sau confiscarea
moşiilor.
• Însemnătatea acestui proiect, în aprecierea
specialiştilor, constă în aceea că în el se
conţineau metode concrete de instaurare a
păcii şi securităţii.
• Apariţia lui a fost favorizată de condiţiile
concret-istorice – în primul rând de
necesitatea asigurării unităţii statelor
europene în perioada Cruciadelor.
• Ulterior, ideea menţinerii păcii şi formarea
unor organe supranaţionale de conducere a
fost dezvoltată şi completată
• Concepţia creştină se baza pe împărţirea lumii
în:
• „lumea pământeană”
• „lumea cerească”,
• Se considera:
• adevărata pace pe pământ este greu de atins,
deoarece în viaţa pământească această stare de
ordine, poate fi atinsă dacă se respectă Poruncile.
• instaurarea unor relaţii stabile, neconflictuale
dintre popoare, este posibilă numai între statele
creştine, adică numai în limitele Europei.
• Aceste postulate au servit drept
fundament pentru alcătuirea
proiectelor unităţii europene, la baza
cărora a stat concepţia teologică a
construcţiei unui stat creştin universal,
care să prevadă:
• stabilirea dreptăţii supreme;
• asigurarea păcii generale în limitele
„oraşului Domnului pe Pământ”, sub
egida puterii laice sau ecleziastice.
• Unul din primii autori care s-a preocupat de
problema dată a fost Dante Alighieri în lucrarea
De Monarhia – 1310:
• preconiza asigurarea păcii universale pe cale
federalistă.
• Împăratul universal trebuia să domnească
asupra tuturor principilor.
• Tema centrală a lucrării – argumentarea unităţii
întregii lumi, întrupătă în statul mondial, care, în
condiţiile Epocii medievale, era văzut doar în
limitele Europei.
• Autorul afirma că omenirea, în general, poate
asigura pacea generală.
• Pentru asigurarea unităţii tuturor oamenilor,
cnezatelor şi regatelor, Dante propunea să fie
creat un stat unic, sub formă de monarhie,
care să se bazeze pe ideea dreptăţii.
• Aşa dar, el pleda pentru un stat mondial, sarcina
principală a căruia urma să fie interesele morale.
• În opinia sa, deoarece monarhul mondial deja a
atins dominaţia asupra tuturor popoarelor, el nu
mai are motive pentru a duce războaie de
cucerire, de aici, tendinţa lui principală este de a
instaura dreptatea supremă şi menţinerea păcii
generale.
• În epoca Renaşterii (sec. XIV-XVI),
problema păcii obţine un sens nou.
• Renaşterea a contribuit la formarea
unui concept secularizator asupra
fenomenelor sociale şi asupra relaţiilor
internaţionale.
• Unul din primele tratate umaniste, care
chema la unitatea europeană este
Tânguirea lumii ( )a
în rusă http://lib.ru/FILOSOF/ERAZM/mir.txt

lui Erasmus din Rotterdam(1466/1469-

1536).
• Anume cu această lucrare în istoria gândirii
politice europene încep:
• să se răspândească ideile „păcii veşnice”,
• să se formeze o tradiţie europeană bazată pe
încrederea referitor la posibilitatea atingerii ei.
• Pentru Erasmus, războiul este cauza principală a
tuturor răutăţilor şi năpastelor, cauza izolării
popoarelor creştine ale Europei.
• Autorul atenţionează la cheltuielile enorme legate
de purtarea războaielor, resurse care, în opinia
sa, trebuie îndreptate spre necesităţile oamenilor.
• El avea o atitudine critică faţă de posibilitatea
diferitor alianţe din Europa de a menţine pacea,
alianţe la care chema Pierre Dubois (Дюбуа).
• Pentru Erasmus, pacea absolută se poate
baza nu pe ligi şi conferinţe, din care,
dimpotrivă, des se nasc războaiele, ci ea se
poate baza doar pe norme şi valori etico-
morale. Numai ele pot asigura calea spre
unitate.
• Erasmus propunea şi căi concrete de
realizare a acestei unităţi, în primul rând,
stabilirea hotarelor exacte între state,
deoarece modificarea acestora, duc la
revolte şi războaie.
• Erasmus este primul care enunţă ideea
coexistenţei paşnice între statele vecine.
• Spre deosebire de predecesorii săi, Erasmus
nu chema la cucerirea de noi teritorii, nu
chema la noi cruciade, sublinia doar
necesitatea unirii forţelor împotriva Turciei
• Prin toate acestea Erasmus punea bazele
tradiţiei umaniste în abordarea
problemelor unităţii europene, care va
deveni un „loc comun” în cugetările
savanţilor din Epoca modernă.
• La fel regele husit al Boemiei George Podiebrand
(Иржи Подебрад 1458 - 1471) propunea în 1464:
• crearea unei adunări, Congregantio
Concordiae, a principilor creştini
asociaţi pentru asigurarea păcii.
• arbitrajul internaţional şi sancţiuni
internaţionale militare contra celui
care refuză arbitrajul.
• S-a adresat regelui Franţei Ludovic XI (1423-
1483) care a refuzat proiectul. Proiectul era
îndreptat împotriva împăratului german şi a
Papei.
• Proiectul se numea Acordul despre alianţă şi
federaţie între regele Ludovic al XI-lea, regele
Cehiei George şi Marele Consiliu al Veneţiei.
• Apariţia proiectului şi ideile lui erau legate de
mişcarea husită – una din cele mai mari mişcări
religioase din Europa medievală, care s-a
intercalat cu lupta poporului ceh pentru
independenţă naţională împotriva nobililor nemţi
şi papilor.
• Evenimentele anilor 50-60 a secolului al XV-lea
din Europa s-au întreţesut într-un conglomerat
complicat şi contradictoriu:
• refuzul papei Pius al II-lea(1458-1464) să
confirme acordul de conciliere dintre
conducătorii husiţi şi Conciliul de la
Florenţa(1438) şi, drept consecinţă, izbucnirea
conflictului dintre papă şi George
Podiebrand(Иржи Подебрад);
• năvălirile Turciei, care a ocupat aproape
întreaga peninsulă Balcanică, iar în 1462 a
invadat Ţara Românească. Primejdia invaziei
otomane ameninţa şi alte state europene.
• Această primejdie cerea unirea lor, iar
drept nucleu putea fi puternica atunci
Boemia.
• Dar papa, care chema la o cruciadă
împotriva otomanilor:
• nu dorea admiterea în această luptă a
rolului conducător al lui George
Podiebrand, numit ulterior „rege husit”,
dimpotrivă
• se străduia să îndrepte împotriva lui lumea
catolică, aţâţând împotriva Cehiei
neascultătoare pe regii Ungariei şi Poloniei.
• În aceste condiţii şi a apărut proiectul
unirii suveranilor pentru:
• lupta împotriva primejdiei turceşti,
• împotriva pretenţiilor exagerate şi
influienţei papei şi nobililor nemţi care
îl susţineau.
• Totuşi, scopul principal al proiectului
lui George Podiebrand era atingerea
unităţii europene prin stabilirea şi
susţinerea unei păci trainice.
• Pentru aceasta, toţi suveranii Europei
vor trebui:
• să încheie o alianţă
• să promită că nu vor utiliza armele
unul împotriva altuia,
• să se ajute reciproc împotriva celor
care vor ataca pe unul din participanţii
la această alianţă.
• Proiectul conţinea şi ideea securităţii
colective.
• În detaliu erau prevăzute măsurile necesare, care
trebuiau luate pentru lupta împotriva agresiunii
unui stat, nemembru al alianţei.
• Pentru aceasta urma să fie convocată o
judecată de arbitraj, care să aplaneze
conflictul.
• Dacă asemenea acţiuni nu vor fi efective, se
prevedea ca statul atacat să fie ajutat şi să i
se pună la dispoziţie zeciuiala statelor
participante la alianţă.
• Proiectul determina şi structura alianţei.
• Se crea un organ supranaţional:
• Adunarea generală aliată, cu termen de
funcţionare 5 ani.
• Adunarea urma să formeze un Consiliu al
aliaţilor(Congregantio Concordiae) în care să
intre suveranii statelor creştine.
• Adunarea alegea un preşedinte, cancelar, vistier,
stat de slujitori, stemă şi bibliotecă.
• Era enunţată şi ideea creării unui buget al
alianţei, propunându-se ca fiecare stat-membru
să dea în vistieria comună zeciuiala de pe venit.
• Ca şi proiectul lui Pierre Dubois (Пьер Дюбуа),
proiectul regelui ceh îşi propunea scopul:
de a uni suveranii europeni pentru organizarea
unei noi cruciade împotriva necredincioşilor.
• Totuşi el se deosebea esenţial de acesta prin:
1. în proiectul regelui ceh este clar argumentată
necesitatea stabilirii unei păci trainice în Europa,
2. sunt examinate beneficiile coexistenţei paşnice
ale statelor creştine.
3. ideea stabilirii păcii în Europa era legată de un
anumit tip de unire a popoarelor europene.
• De fapt alianţa (Uniunea) propusă
de regele ceh prezenta în sine un
început de organizare a Europei pe
baze federative.
• Totuşi, el nu propunea instaurarea
hegemoniei vreunui stat sau naţiuni
în Europa.
• Însemnătatea proiectului propus de regele ceh se
determină de actualitatea principiilor lui de bază.
• În primul rând este vorba de chemarea insistentă
de a nu se recurge la arme pentru rezolvarea
conflictelor, ele urmau să fie rezolvate doar pe
cale paşnică.
• Proiectul conţinea noţiunea „război nelegitim”,
ceea ce presupunea condamnarea agresorului.
• De asemenea, se prevedeau responsabilitate
pentru ascunderea şi susţinerea vinovaţilor în
încălcarea păcii.
• Propunând sistemul securităţii
colective, proiectul prevedea că ordinea
acţiunilor şi problemele finanţării
trupelor unite, create pentru eliberarea
teritoriilor ocupate de agresor, urmau a
fi stabilite printr-o hotărâre comună,
conform unei proceduri stricte.
• Aceste idei ale proiectului sunt similare
cu multe prevederi ale Statutului ONU,
de aceea ideile acestui proiect sunt
actuale şi astăzi.
• Aeneas Silvio Piccolomini (1405-1464), viitorul
Papă Pius al II-lea scria că Christiana Comunitas
este însăşi Europa care trebuie să se unească în
faţa expansiunii otomane.
• El recunoştea autoritatea laică a împăratului
german
• Din Creştinătatea europeană medievală făceau
parte şi Ţările Române.
• Românii se considerau parte a creştinătăţii şi tot
la fel considerau şi papii, regii occidentali,
cărturarii occidentali.
• Primii domni (necropola de la Rădăuţi) purtau
îmbrăcăminte europeană: pourpoint(tunică scurtă,
strânsă pe corp) introdusă pe la 1340
• Ţările Române participă la cruciadele târzii –
Nicopole(1396) şi Varna(1444).
• În corespondenţa dintre Ştefan cel Mare şi Papă, Ştefan
scria că „Moldova este Poarta creştinătăţii” şi că dacă
această Poartă va cădea în mâna păgânilor, atunci
întreaga creştinătate va fi în mare primejdie.
• Papa îi răspunde recunoscând şi confirmând spusele lui
Ştefan cel Mare.
• Cronicarul polon Ian Dlugosz consideră că Ştefan ar
trebui să preia conducerea cruciadei şi chiar a
creştinătăţii în lupta antiotomană.
 În loc de concluzii:
• Ce înseamnă unitatea medievală a Europei?
• Un răspuns corect la această întrebare
presupune observaţia că noţiunea însăşi de
Epocă Medievală este una artificială.
• Ca de fapt şi toate celelalte sintagme – Epocă
modernă sau Epocă contemporană.
• Toate ele acoperă niveluri diferite de civilizaţie
şi experienţă politică.
• Ca urmare, trebuie să acceptăm că nu
există numai o concepţie medievală asupra
unităţii Europei, ci mai multe şi, adeseori,
incompatibile.
• Incompatibilitatea decurge din realitatea că
oamenii n-au fost niciodată clari în privinţa
unităţii pe care o doresc.
• Noţiunile despre o societate unită derivau în
Evul Mediu din două surse:
• ideea de comunitate creştină
• universalismul Imperiului Roman.
• Dar, în adevăratul sens al cuvântului:
• Creştinătatea era comunitatea credincioşilor de
oriunde şi din orice timp;
• Creştinătatea nu putea fi redusă la unităţi
politice laice.
• Astfel se explică respingerea de către intelectualii
de marcă, a încercării, conturată clar sub Carol
cel Mare, de a identifica Europa cu Occidentul şi
unitatea europeană cu unitatea creştină.
• Biserica însăşi nu-şi putea permite să accepte o
asemenea limitare a Creştinătăţii.
• Francii aveau tendinţa de a confunda
ambele surse cu propria lor dominaţie
pe care o identificau cu Europa.
• Ei gândeau că sunt:
• moştenitorii Imperiului Roman
universal, însă, în realitate, nu
erau.
• se indentificau cu Creştinătatea.
• Drept rezultat al acestei situaţii a fost o
anumită ambiguitate a ideii de unitate
discutată de-a lungul Evului Mediu.
• Unii vorbeau de unitatea creştină, una
care însemna mai mult decât unitatea
europeană şi
• nu însemna nicicum o unitate în sensul
geografic al noţiunii.
• Alţii, în imposibilitatea intelectuală de a atinge
anumite înălţimi, confundau unitatea religioasă
cu aceea politică.
• Nu se crede că această confuzie era conştientă, ci
rezulta până în Evul Mediu târziu din limitarea
intelectuală a unor oameni.
• Totuşi, în Evul Mediu târziu, confuzia a fost
conştient alimentată.
• Din această perioadă, ideea de unitate europeană
a fost transferată la nivelul propagandei şi
redusă la acest nivel.
• Mai adaugăm şi faptul că:
• era mai uşor să creezi un sens al unităţii
europene pe baza ostilităţii şi a opoziţiei
decât pe baza beneficiilor pe care unitatea le-
ar putea aduce
• Biserica a predicat în van frăţia creştinilor:

• numai sub ameninţarea Islamului s-au unit

creştinii şi numai cât a ţinut ameninţarea
acestuia.
• Creştinii n-au fost ţinuţi împreună de
perceperea sensului intereselor comune.
• Aşa cum s-a indicat, identitatea Europei ca entitate
distinctă s-a conturat pe timpul lui Carol cel Mare pe
temeiul ostilităţii faţă de Imperiul Bizantin.
• Acest sentiment de ostilitate, deşi
prezent de-a lungul perioadei de
referinţă, n-a fost totuşi, aşa de
cuprinzător cum adeseori se crede.
• Biserica, spre exemplu, n-a încetat să
gândească despre sine ca fiind una,
una în ciuda
schismei pe care n-a renunţat niciodată s-o
vindece şi, astfel, să-şi recupereze unitatea.
• S-a scris mult despre unitatea
medievală ca despre ceva ceea ce
noi, modernii, am pierdut.
• O cercetare a realităţii arată că
unitatea, pe care suntem înclinaţi
să o idealizăm, nu era o unitate a
Europei, ci una creştină.
• Evul Mediu a creat elementele unei culturi
comune.
• Codul cavaleresc, spre exemplu, nu ţinea
seamă de graniţele naţionale.
• La nivelul teologiei şi al filosofiei, s-a
constituit un limbaj şi o terminologie
comună care, evident, nu trebuie exagerate
ca importanţă.
• De aceea, ar fi absurd să negăm caracterul
european al civilizaţiei medievale.
• În societatea feudală, de la Atlantic la izvoarele
mlăştinoase ale Pripetului (la sud de Brest) se
gândeşte şi se vorbeşte în aceiaşi termeni.
• Biserica era într-adevăr o instituţie
supranaţională.
• Acestea indică că exista o viziune europeană
comună în aceste regiuni.
• Această viziune nu genera vreun sens al unităţii
politice;
• în Evul Mediu exista doar o unitate de
civilizaţie, una incapabilă să ia formă
politică.