Relațiile internaționale dintre Marile Puteri (1814–1919) acoperă perioada de la

încheierea Războaielor Napoleoniene și semnarea înțelegerilor de la Congresul de la Viena până la

sfârșitul Primului Război Mondial și semnarea Tratatelor de pace de la Paris din 1919.

Printre temele importante sunt incluse industrializarea rapidă și creșterea puterii Angliei, Franței și
Germaniei și, mai târziu în această perioadă, Statelor Unite și Japoniei. Acestea au dus la
competiții imperialiste și colonialiste pentru influență ș putere pe scena mondială. Cel mai bun
exemplu al acestora l-a reprezentat lupta pentru Africa de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Urmările
se simt și în zilele noastre. Regatul Unit a înființat o rețea economică care, combinată cu posesiunile
coloniale și Royal Navy, a transformat-o într-o națiune hegemonică, cel puțin până când poziția sa a
fost contestată de Germania. Aceast secol a fost unul de pace relativă, fără războaie între marile
puteri, cu excepția perioadei 1854–1871 și a conflictelor dintre Imperiul Rus și cel Otoman. La
începutul secolului al XX-lea, au izbucnit o serie de războaie în regiunea Balcanilor. Tensiunile au
scăpat de sub control, culminând cu izbucnirea primei conflagrații mondiale (1914–1918) — un
conflict devastator ,care aluat pe toată lumea prin amploare și urmări și care a avut consecințe pe
termen lung.

Diplomația mondială recunoștea în 1814 cinci mari puteri: Franța, Regatul Unit, Imperiul

Rus, Imperiul Austriac (din 1867 Austro-Ungaria) și Prusia (din 1871 Imperiul German). Italia a fost
adăugată acestui grup după Risorgimento. La începutul secolului al XX-lea, în Europa existau două
blocuri politice: Tripla Înțelegere (Franța, Regatul Unit și Rusia) și Tripla Alianță (Germania, Austria
și Italia). Olanda, Belgia, Danemarca, Grecia, Portugalia, Spania, Suedia-Norvegia și Elveția erau
puteri mai mici. România, Serbia și Muntenegru acționau ca state independente, deși din punct de
vedere legal erau încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman aflat în declin, (care avea încă statutul
de mare putere).[1] După 1905, marilor puteri li s-au alăturat două state din afara
Europei, Japonia și Statele Unite ale Americii. Marele Război a testat la maxim capacitățile lor
militare, diplimatice, sociale și ecomice.[2] Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman au fost
învinse și și-au pierdut statutul de mari puteri și au suferit de asemenea pierderi teritoriale. Puterile
învingătoare – Regatul Unit, Franța, Italia și Japonia – au obținut locuri permanente în consiliul
director al noii Ligi a Națiunilor. Statele Unite, care ar fi trebuit să fie al cincelea membru permanent,
a decis să acționeze independent și nu a devenit membru al Ligii Națiunilor.