Preistoria (însemnând "înaintea istoriei" și provenind din cuvintele latine

pre - "înainte" și historia - "istorie"), reprezintă prima epocă din istoria

societății omenești și se referă la intervalul de timp de la primele urme
umane, până la apariția documentelor istorice scrise. Ea se mai numește și
epoca străveche.
Epoca preistorică a durat de o mie de ori mai mult decât celelalte epoci
istorice luate la un loc, aproximativ 6 milioane de ani. Ea începe odată cu
apariția lui Australopitecus și se termină cu apariția orașelor și scrierii. În
viziunea evoluționistă, preistoria se consideră că ar fi începutul procesului de
antropogeneză (transformarea unor specii de maimuțe antropoide în oameni)
și a durat până la apariția scrisului sau a primelor state. Alte teorii despre
originile omului pun în lumină repere temporale diferite; antropologia
reprezintă astăzi o variantă aproape unanim acceptată de lumea științei, fiind,
de departe, teoria cea mai bine documentată arheologic. Procesul de
antropogeneză se explică ca urmare a schimbărilor climei, florei și faunei
Pământului.
Cele mai vechi urme au fost descoperite pe teritoriul Africii, având o
vechime de peste 2,5 milioane de ani, în zona Riftului. În această zonă, soții
Louis (1907-1972) și Mary Leakey au identificat primul craniu aproape
complet al unui hominid, aparținând genului Australopithecus, denumit
„maimuța din sud”, datând precis între 1,9 -1,7 milioane de ani. Creierul
acestui hominid era o treime din cel al omului actual. Forma craniului indică
un mers biped (în două picioare), membrele anterioare nefiind folosite pentru
obținerea echilibrului, ca în cazul maimuțelor. Aici, în Valea Riftului, au fost
depistate peste 50 de cranii (la Olduvai), fenomen care ar indica acest spațiu
ca fiind centrul de apariție al speciei hominizilor

Cea mai realistă și disputată teorie a apariției omului, este teoria evoluționista
a lui Charles Darwin. Teoria presupune că speciile evoluează nu atât datorită
mutațiilor, care sunt rezultatul hazardului, ci datorită adaptării la mediu.
Presiunea mediului duce la selecție naturală; speciile care nu pot să se
adapteze la noile condiții pot să dispară, lăsând loc celor care au, în parte,
datorită mutațiilor, acest potențial adaptiv.
Factorii care au influențat antropogeneza au fost: varietatea mediului
înconjurător, sursele de hrană, concurența cu alte specii pentru habitat,
comportamentul general al primatelor, gradul de izolare/contact între
populații. La nivel anatomic, schimbările care indică evoluția spre umanitate
au fost: schimbarea poziției în mers și adoptarea mersului biped; modificarea
membrelor și a coloanei, ceea ce a permis dezvoltarea brațelor și eliberarea
mâinilor de rolul lor în deplasare pentru a le face apte pentru activități
dedicate mâinilor; lărgirea bazinului și adâncirea acestuia (modifică durata de
sarcină și mecanica nașterilor); coborârea laringelui - ce va permite
posibilitatea formării unor sunete mai complexe, dezvoltându-se limbajul;
creșterea cutiei craniene - ce va permite deținerea unui volum cerebral mai
crescut. La nivel cerebral, schimbările pot fi identificate pe baza
modificărilor cutiei craniene. Aceasta indică creșterea ariilor anterioare (lobii
frontali) după evoluția occipitalului, precizarea ariilor corticale, dezvoltarea
creierului prin apariția circumvoluțiunilor. La nivel comportamental,
schimbările par mai dramatice. Ele vizează comportamentul legat de
obținerea hranei (vânătoarea diurnă și cooperativă, prezența uneltelor,
repartiția sarcinilor pe sexe), comportamentul de grup (raportul dintre adulți,
raportul dintre adulți și copii, tipul de comunicare), abilitățile de comunicare
(limbajul/apariția elementelor de gândire abstractă).
Folosind focul pentru gătit, acesta era asemeni unui stomac extern pentru a
descompune alimentele, eliberând mai multe calorii și obținând mai multă
energie. Înainte de stăpânirea focului, oamenii erau nevoiți să mestece și să
digere cu greu carnea, iar focul a contribuit la diminuarea digerării, scăderea
în volum a stomacului și a maxilarului și la dezvoltarea altor organe, precum
creierul.
Primatele, mamifere placentare, apărute în urmă cu 60-70 milioane de ani în urmă [3], majoritar
arboricole, sunt cele mai apropiate de om din punct de vedere genetic. Elementele principale:
reducerea volumului feței în raport cu scheletul cranian; dezvoltarea regiunii corticale anterioare;
orbite frontale; poziție verticală a trunchiului în poziție șezândă; 5 degete; mâini prehensile (care
au capacitatea de prinde, de a apuca); degete cu unghii plate (nu sub forma ghearelor ); 2
mamele în poziție pectorală; dimorfism sexual limitat.[4]
Acum 14-12 milioane de ani se desprinde Grupul Hominidae-Ramapithecus, acesta fiind primul
exemplar cu o clară poziție bipedă, chiar dacă accidental sau de scurtă durată. [5] Apar grupuri
care se individualizează în cadrul primatelor, ca Prosimienii, ce se caracterizau prin bot alungit,
creier relativ mic, perioadă activă nocturnă. Familiile grupului includ: Lemuridae, Indridieni,
Daubentonieni din Madagascar; Lorisidiene în Africa și Asia; Tarsidieni în Indonezia și Filipine.
Simienii, a doua clasă de primate apărută, se segmentează în două mari grupe: platirhinieni -
grupă prezentă în America de Sud și catarhinieni - prezenți în restul lumii, care se împarte în
Cynomorphae, Ponginae (Hylobates, Pongidae) și grupul Hominidae. Primele exemplare ale
acestei familii sunt; Aegyptopithecus Zeuxi; Dryopithecus în Europa; Proconsul în Africa;
Sivapithecus în India.
Acum 10 milioane de ani, formarea lanțurilor muntoase (ca Himalaya) sau formarea Marelui Rift
African [6] au perturbat tiparele meteorologice, provocând o răcire sistematică a planetei, ceea ce
avea să devină o situație favorabilă pentru apariția acestei noi specii care va domina planeta.
Acum 7 milioane de ani, strămoșii noștri, primatele, trăiau în liniște, în copaci, la tropice, în
junglele dese africane. Dar zona lor avea să fie invadată de iarbă. În Africa de Est, pajiștile au
invadat habitatul tradițional de pădure al primatelor. Cu copaci tot mai puțini și spații cât mai
întinse între ei, primatele au fost nevoite să se adapteze. Fiind tot mai multe primate în copaci și
cât mai puțină hrană, primatele au fost nevoite să meargă de la o sursă de hrană la alta,
separate de pajisti. Căutând hrană disponibilă, multe primate coboară din copaci și se adaptează
noului habitat, adoptând, treptat și lent, mersul biped, având membrele superioare cu care vor
putea modela istoria și construi civilizația.