Deși teoria evoluției este, în general, acceptată, există numeroase concepții diferite referitoare

la modul în care a avut loc evoluția. De-a lungul timpului, oamenii și-au pus problema originii și evoluției
vieții pe Pământ. Primele teorii vorbesc despre creație. Ele afirmă că Dumnezeu/Divinitatea principală
din fiecare grup uman a creat viața pe Pământ, în forma în care se găsește și astăzi. Fiecare cultură are
legende și mituri referitoare la creație. Momentul creației variază în funcție de capacitatea oamenilor de
a aprecia vechimea Pământului și a vieții pe Pământ. Se estimează că vârsta Pământului este de 4,5–4,6
miliarde de ani, iar viața a apărut acum 3,5–3,8 miliarde de ani. Primele și cele mai simple organisme
care au apărut pe Pământ erau asemănătoare bacteriilor. Apariția lor a fost precedată de câteva etape:

• Sinteza substanțelor organice simple.

• Formarea substanțelor organice complexe pornind de la cele simple.

• Formarea protobionților, forme primitive de viață.

• Reproducerea protobionților.

În laborator, simulând condițiile existente în momentul apariției vieții pe Pământ (atmosferă lipsită de
oxigen, descărcări electrice, radiații ultraviolete, temperatură ridicată), s-au putut sintetiza substanțe
organice pornind de la cele anorganice. Nu s-au putut produce forme de viață. Protobionții nu erau
celule, dar se asemănau cu acestea prin anumite caracteristici:

• O delimitare a mediului intern de cel extern, printr-un înveliș asemănător cu o membrană.

• În mediul intern, reacțiile desfășurate se pot echivala cu un metabolism primitiv: o serie de substanțe
din mediu intrau în interior, erau transformate, și alte substanțe erau eliminate.

• Se puteau fragmenta, dar acest lucru nu poate fi echivalat cu autoreproducerea, deoarece nu exista
încă un program genetic, o informație care să se transmită de la o celulă la alta. Între protobionți și
primele organisme diferența e destul de mare, dar trecerea s-a realizat în principal prin apariția acizilor
nucleici – ca bază a eredității. Primii acizi nucleici apăruți au fost de tip ARN, cu gene capabile să
determine sinteza de proteine. Pe baza modelului ARN s-au produs apoi molecule de ADN, mai mari și
mai stabile. Informația genetică a fost codificată în așa fel încât să aibă semnificații comune la toate
viețuitoarele. Primele organisme cu informație genetică care au fost capabile de autoreproducere, cu
transmiterea informației la celulele-fiice au fost de tip procariot, și timp de 2 miliarde de ani au fost
singurele ființe de pe Pământ. Primele organisme eucariote au apărut, posibil, prin simbioză între
procariote. Dovadă: mitocondriile și cloroplastele din celulele eucariote actuale sunt asemănătoare cu
bacteriile, având ADN propriu și ribozomi proprii, diferiți de cei din citoplasmă. Pasul următor a fost
făcut de trecerea de la eucariotele unicelulare la cele pluricelulare, acum circa 700 de milioane de ani.

Volvox este o algă verde care arată trecerea de la organismele unicelulare la pluricelulare. Ea
este un organism colonial, alcătuit dintr-un număr mare de organisme unicelulare care ar putea trăi
independent, dar prezintă un început de specializare. Colonia se poate fragmenta și regenera. Fiecare
punct de pe marginea coloniei reprezintă un individ unice- lular. În interiorul coloniilor mari există
colonii-fiice în creștere.

Eucariotele pluricelulare au evoluat ulterior, la început în mediul acvatic, apoi au cucerit treptat
uscatul, ducând la marea diversitate a organismelor actuale.
 Diferitele caracteristici ale organismelor, adaptările lor la mediu au fost considerate dovezi ale
faptului că fiecare specie există cu un anumit scop.

Pe măsură ce au fost descoperite din ce în ce mai multe specii și s-au observat asemănările
dintre ele, acestea au fost grupate în genuri, genurile în familii, și așa mai departe. La început nu era
foarte clară limita între viu și neviu; se considera că există trei regnuri: mineral, vegetal și animal.

Karl Linne (Carolus Linnaeus – om de

știință suedez, 1707–1778) a fost cel care a
dezvoltat sistemul nomenclaturii binare: fiecare
specie a primit un nume latin (sau din cuvinte
grecești latinizate) format din doi termeni: unul
indică genul din care face parte, altul specia. Mai
multe specii fac parte din același gen.

De exemplu, specia umană poartă numele

Homo sapiens. Numele de Homo indică genul,
sapiens indică specia. În prezent, specia umană
este singura specie reprezentantă a genului
Homo. În fig. 1 este omul actual și o reconstituire
a unei specii fosile, Homo erectus, care a trăit cu
un million de ani în urmă.

După dezvoltarea paleontologiei,

descoperirea diferitelor fosile a oferit mai multe
argumente pentru evoluție. Numeroase fosile au fost descoperite în roci sedimentare, dispuse în
straturi. Cu cât straturile sunt mai profunde, deci mai vechi, cu atât fosilele descoperite diferă mai mult
de cele actuale. Cu toate acestea, apar diferențe între teorii care explică dispariția unor specii:

• Unele susțin că Pământul și viețuitoarele suferămodificări treptate în timp.

• Altele, că limitele dintre straturi indică existențaunor catastrofe naturale.

A doua perspectivă, cea a lui de către Georges Cuvier (naturalist francez, 1769–1832), susține că,
la anumite intervale de timp evidențiate de straturile geologice, au avut loc catastrofe naturale
(inundații, secete prelungite) care au determinat dispariția unor specii. După un timp, pe teritoriile
respective, apăreau specii venite din alte zone.

Jean-Baptiste Lamarck (biolog francez, 1744–1829) a emis teoria conform căreia viața evoluează
pe măsura modificării mediului. El considera că părțile corpului care sunt mai utilizate se dezvoltă mai
mult, iar aceste modificări se pot transmite urmașilor (ereditatea caracterelor dobândite).

Charles Darwin (1809–1882) a fost cel care a sintetizat ideile despre evoluție într-o teorie
argumentată cu numeroase dovezi strânse în ani de observații. Darwin a fost atras dintotdeauna de
științele naturii și și-a petrecut copilăria și tinerețea făcând observații în natură și căutând explicații. În
tinerețea sa, concepția generală era că speciile de viețuitoare, indiferent de modul în care au apărut, au
rămas nemodificate din momentul apariției.
 În anul 1832, Darwin se îmbarcă pe vasul Beagle într-o călătorie care va dura cinci ani. Pe
parcursul călătoriei el face numeroase observații referitoare la adaptarea organismelor la mediu. El
culege fosile și plante, observă animale și trage concluzia că fiecare viețuitoare este adaptată la mediul
în care trăiește.

De exemplu, el observă pe insulele din arhipelagul Galápagos mai multe specii de cinteză, specii
diferite între ele prin forma ciocului. Studiind modul lor de viață, el a presupus că forma ciocului avea
legătură cu modul de hrană: ulterior, s-a constatat că, de exemplu, cintezele cu ciocul scurt și puternic
descojesc semințele, cele cu ciocul lung și puternic adună fructele de cactus, iar cele cu ciocul mai
subțire se hrănesc cu insecte și semințe mici.

Cintezele observate de Darwin sunt specii înrudite îndeaproape, care s-au specializat pentru
accesul la hrană diferită într-un teritoriu limitat. Dă exemple de alte specii înrudite și precizează
asemănările și deosebirile dintre ele.

La întoarcerea din călătorie, studiul materialelor și notițele l-au condus la presupunerea că

evoluția este explicația potrivită pentru unitatea și diversitatea vieții, iar selecția naturală este cauza
adaptării evolutive.

Lucrarea în care și-a expus ideile este: Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea
raselor favorizate în lupta pentru existență, lucrare publicată în 1859. Inițial nu a folosit noțiunea de
evoluție, ci pe aceea de descendență cu modificări.

Darwin își imagina istoria vieții asemenea unui arbore cu numeroase ramuri, care pornesc dintr-
un trunchi comun. Linne ordonase speciile în mod asemănător, dar nu a corelat asemănările dintre
specii cu ideea de evoluție.