EVOLUȚIA LUMII PE PĂMÂNT

Evoluția este fenomenul prin care o populație de organisme vii își transformă treptat
caracterele fizice și comportamentul, pierzând anumite caractere sau obiceiuri sau căpătând
caractere și obiceiuri noi, ceea ce modifică specia, și uneori creează, dintr-o populație unică,
două populații diferite (noi varietăți sau specii: acest fenomen este denumit speciație, iar
fenomenul invers, hibridarea naturală, contopește varietăți diferite într-o populație
unică). Presupune schimbarea caracteristicilor ereditare ale populațiilor biologice de-a
lungul generațiilor succesive. Aceste caracteristici sunt expresiile genelor care sunt
transmise de la părinte la urmași în timpul reproducerii. Caracteristici diferite tind să existe
în cadrul oricărei populații ca urmare a mutației, recombinării genetice și a altor surse de
variație genetică. Evoluția are loc atunci când procesele evolutive, cum ar fi selecția
naturală (inclusiv selecția sexuală) și deriva genetică acționează asupra acestei variații, ceea
ce duce la anumite caracteristici mai comune sau mai rare în cadrul unei populații. Acest
proces de evoluție a dat naștere biodiversității la toate nivelurile de organizare biologică,
inclusiv la nivelurile speciilor, organismelor individuale și moleculelor.
Teoria științifică a evoluției prin selecție naturală a fost propusă de Charles Darwin și Alfred
Russel Wallace la mijlocul secolului al XIX-lea și a fost expusă în detaliu în cartea lui Darwin
despre originea speciilor (1859). Evoluția prin selecție naturală a fost demonstrată pentru
prima dată prin observația că sunt deseori produși mai mulți urmași decât pot supraviețui.
Aceasta este urmată de trei fapte observabile despre organismele vii: 1) trăsăturile variază
între indivizi în ceea ce privește morfologia, fiziologia și comportamentul lor (variație
fenotipică), 2) trăsături diferite conferă rate diferite de supraviețuire și reproducere
(capacitate diferențială) și 3) trăsăturile pot fi transmise din generație în generație
(ereditatea aptitudinii). Astfel, în generațiile succesive, membrii unei populații sunt mai
susceptibili să fie înlocuiți de progenituri ale părinților cu caracteristici favorabile care le-au
permis să supraviețuiască și să se reproducă în mediile respective. La începutul secolului XX,
alte idei concurente de evoluție, cum ar fi mutaționismul și ortogeneza, au fost respinse,
deoarece sinteza modernă a reconciliat evoluția darwinistă cu genetica clasică, care a
stabilit evoluția adaptativă ca fiind cauzată de selecția naturală care acționează asupra
variației genetice mendeliene.
Toată viața de pe Pământ are un ultim strămoș comun universal care a trăit în urmă cu
aproximativ 3,5-3,8 miliarde de ani. Înregistrarea fosilelor include o evoluție de la grafitul
biogenic timpuriu, la fosile cu mată microbiană, către organisme multicelulare fosilizate.
Modelele existente de biodiversitate s-au conturat prin formațiuni repetate de specii noi
(speciație), schimbări în cadrul speciilor (anageneză) și dispariția speciilor (extincția) de-a
lungul istoriei evolutive a vieții pe Pământ. Trăsăturile morfologice și biochimice sunt mai
asemănătoare printre speciile care au un strămoș comun mai recent și pot fi folosite pentru
a reconstrui arborii filogenetici.
Biologii evolutionisti au continuat să studieze diverse aspecte ale evoluției, formând și
testând ipoteze, construind teorii bazate pe dovezi din teren sau laborator și pe date
Bogheanu Ariana Ștefania
generate de metodele biologiei matematice și teoretice. Descoperirile lor au influențat nu
numai dezvoltarea biologiei, ci și numeroase alte domenii științifice și industriale, inclusiv
agricultura, medicina și informatica.
În biologie, evoluția reprezintă modificarea caracterelor moștenite ale populațiilor de
organisme de la o generație la alta. Aceste schimbări sunt determinate de combinarea a trei
procese principale: variație, reproducere și selecție. Genele care trec de la un organism la
urmașii acestuia produc trăsături ereditare, care constituie baza evoluției. Aceste trăsături
variază în cadrul populațiilor, ale căror indivizi prezintă variații genetice. Urmașii pot avea
trăsături noi sau modificate și aceasta fie datorită mutațiilor genetice sau prin transferul de
gene între populații și între specii. Astfel, la speciile care se reproduc sexuat, prin
recombinare genetică se produc noi combinații de gene. Evoluția se produce când aceste
diferențe ereditare devin tot mai comune sau tot mai rare într-o populație.

Două mecanisme majore dirijează evoluția: Primul

este selecția naturală, procesul care face ca acele
caractere ereditare, care sunt mai eficace pentru
supraviețuire și reproducere, să devină mai
răspândite în cadrul unei populații. Aceasta se
datorează faptului că indivizii cu caractere mai
avantajoase se reproduc mai ușor, astfel că tot mai
mulți indivizi din generațiile următoare vor moșteni
aceste trăsături. După mai multe generații, în urma
acestor schimbări succesive, mici și aparent
întâmplătoare și o selecție naturală a variantelor care răspund cel mai bine solicitărilor
mediului, se realizează adaptarea. Al doilea mecanism major al evoluției îl constituie driftul
genetic, un proces independent care produce schimbări aleatorii ale trăsăturilor la o
populație mică. Pentru ca aceste trăsături să se transmită la urmași, care la rândul lor să se
reproducă, probabilitatea joaca un rol important. Deși diferențele produse prin mutație
genetică și selecție naturală sunt relativ mici de la o generație la alta, în timp acestea se pot
acumula, producând adevărate schimbări la nivelul organismelor, astfel încât se poate
ajunge la noi specii (speciație). Mai mult, similaritățile dintre organisme sugerează faptul că
toate speciile cunoscute provin dintr-un strămoș comun printr-un proces de divergență
graduală.
Biologia evoluționistă studiază domeniul legat de evoluția lumii vii, dezvoltă și testează
teorii care să-i explice mecanismul. Studiind fosilele și biodiversitatea formelor de viață
existente, oamenii de știință și-au dat seama, mai ales pe la jumătatea secolului al XIX-lea,
că speciile se modifică în timp. Totuși, mecanismul care dirijează aceste schimbări a rămas
necunoscut până în 1859, când Charles Darwin publică Originea speciilor, explicând
această teorie prin intermediul conceptului de selecție naturală. Deși a provocat
controverse aprinse, teoria lui Darwin a fost acceptată de majoritatea lumii științifice. Prin
anii 1930' are loc combinarea dintre teoria selecției naturale a lui Darwin cu legile lui
Mendel privind ereditatea și se obține teoria sintetică a evoluției, în cadrul căreia se

Bogheanu Ariana Ștefania

realizează legătura dintre unitățile evolutive (gene) și mecanismul evoluției (selecția
naturală). Fiind mai vizionară și mai explicită, aceasta nouă teorie se confruntă cu succes cu
noile probleme ridicate de biologia modernă, furnizând o explicație unificatoare a existenței
diversității vieții pe Pământ.
Originea vieții

Planeta Terra s-a format acum 4,54 de miliarde de

ani. Conform celor mai vechi dovezi arheologice, primele
forme de viață au apărut acum 3,5 miliarde de ani pe
durata Eoarhaicului după formarea crustei geologice care
a căpătat caracter solid după ce în Hadean suprafață de
roca era topită. Cele mai vechi fosile microbiene au fost
găsite în gresia veche din vestul Australiei și datează de
3,48 de miliarde de ani. Alte dovezi fizice timpurii ale
substanței biogene este grafitul din roci
metasedimentare de acum 3,7 miliarde de ani,
descoperite în vestul Groelandei. Alte rămășițe de viață biotica au fost găsite în roci vechi
din vestul Australiei, datând de 4,1 miliarde de ani. Comentând descoperirile australiene,
Stephen Blair Hedges a scris "dacă viață a apărut rapid pe Terra, atunci trebuie să fie
comună în univers". În iulie 2016, savanții au raportat identificarea a unui set de 355 de
gene de la ultimul strămoș comun universal (LUCA) la toate organismele vii de pe Pământ.
Peste 99% din specii (în total 5 miliarde de specii) care au trăit vreodată pe Pământ sunt
dispărute. În prezent nu sunt decât 10-14 milioane de specii pe Pământ, dintre care doar
1,9 milioane au fost denumite și doar 1,6 milioane apar documentate în baza centrală de
date, 80% din acestea fiind și azi nedescoperite.
S-a presupus că chimia cu un grad mare de energie a produs o moleculă autoreplicanta
acum 4 miliarde de ani, și jumătate de 1 miliar de ani mai târziu s-a născut ultimul strămoș
comun. Consensul curent științific este că biochimia complexă care a creat viață provine din
reacții chimice simple. Începutul vieții ar include molecule autoreplicante precum ARN și
asamblarea celulelor simple.

Animalele sunt eucariote multicelulare, și se disting de plante, alge și ciuperci prin

lipsa pereților celulari. Toate animalele sunt mobile, doar în anumite etape ale vieții. Toate
animalele, cu excepția bureților, au corpuri diferențiate în țesuturi separate, inclusiv
mușchii, care mișcă părți ale animalului prin contractare și țesutul nervos, care transmite și
procesează semnale. În noiembrie 2019, cercetătorii au raportat descoperirea
a Caveasphaera, un organism multicelular găsit în roci vechi de 609 milioane de ani, care nu
este ușor de definit ca animal sau non-animal, și care poate fi legat de unul dintre primele
cazuri de evoluție animală. Studiile fosile ale Caveasphaera au sugerat că dezvoltarea
embrionară asemănătoare animalelor a apărut mult mai devreme decât cele mai vechi

Bogheanu Ariana Ștefania

fosile animale clar definite și poate fi în concordanță cu studii care sugerează că evoluția
animalelor ar fi putut începe cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă.
Cu toate acestea, primele fosile de animale acceptate pe scară largă sunt cnidarii cu aspect
destul de modern (grupul care include meduze, anemone de mare și hidre), posibil de acum
aproximativ 580 de milioane de ani, deși fosilele din Formația Doushantuo pot fi datate
doar aproximativ. Prezența lor implică faptul că filiațiile cnidare și bilateriene deja
divergeau.
Opabinia a adus cea mai mare contribuție unică la
interesul modern pentru explozia cambriană.
În anii 1970 a existat o dezbatere cu privire la faptul
dacă apariția filelor moderne a fost „explozivă” sau
treptată, dar ascunsă de lipsa de fosile de
animale precambriene. O re-analiza a fosilelor din
șistul Burgess a crescut interesul pentru problemă
atunci când a relevat animale, cum ar fi Opabinia,
care nu se încadrează în nici un filum cunoscut. La
vremea respectivă, acestea au fost interpretate ca
dovezi că filul modern a evoluat foarte rapid în explozia cambriană și că „minunile ciudate”
din șistul Burgess au arătat că perioada Cambrianul timpuriu a fost o perioadă unică
experimentală de evoluție animală. Descoperirile ulterioare ale unor animale similare și
dezvoltarea unor noi abordări teoretice au condus la concluzia că multe dintre „minunile
ciudate” erau „mătuși” sau „veri” evolutivi ai grupurilor moderne — de
exemplu, Opabinia era un membru al lobopodelor, un grup care include strămoșii
artropodelor și că este posibil să fi fost strâns legat de tardigradele moderne. Cu toate
acestea, există încă multe dezbateri cu privire la faptul dacă explozia cambriană a fost cu
adevărat explozivă și, dacă da, cum și de ce s-a întâmplat și de ce apare unică în istoria
animalelor.
Biota din Ediacaran, care a înflorit în ultimii 40 de milioane de ani înainte de
începerea Cambrianului, a reprezentat primele animale cu mai mult de câțiva centimetri
lungime. Multe erau plate, aveau un aspect „matlasat” și păreau atât de ciudate încât a
existat o propunere de a le clasifica drept un regn separat, Vendozoa. Altele au fost
interpretate ca moluște timpurii (Kimberella), echinoderme (Arkarua) și artropode
(Spriggina, Parvancorina). Există încă dezbateri cu privire la clasificarea acestor exemplare,
în principal deoarece caracteristicile de diagnostic care permit taxonomiștilor să clasifice
organisme mai recente, cum ar fi similitudinile cu organismele vii, sunt în general absente la
animalele din Ediacaran. Totuși, există îndoială că Kimberella a fost cel puțin un animal
bilaterian triploblastic, cu alte cuvinte, un animal semnificativ mai complex decât cnidarii.
Spriggina este un Gen de animale preistorice cu simetrie bilaterală din
perioada Ediacaran (Precambrian) din Australia de Sud. Spriggina a fost numită după
Palaeontologul Australian, Reginald Sprigg. Genul Spriggina are doar o specie, Spriggina
floundersi, care e specia de tip din genul. In ainte, încă o specie, Spriggina ovata, a fost
erectată; dar a fost reidentificat ca o nou gen, Marywadea. Cel mai unic lucru despre S.
Bogheanu Ariana Ștefania
floundersi este că era probabil primul animal cu un cap și segmente care crea o apariție
similară cu un Trilobit sau Anelide, care era o problemă pentru cei care a descoperit
animalul de prima oară, deci a făcut o controversie unde uni credeau că Spriggina era un
Strămoș pentru Trilobiți sau Anelidele.

Priggina arăta ca un vierme mic, care era 3–5 de centimetri

(1.2–2.0 in) lung. înainte, uni credeau că Spriggina era un
vierme tomopterid și concluzi subiective au apărut de la
impresii care animalul le-a făcut. Acest animal are niște
caracteristici cu Artropodele simple. Capul lui S. floundersi era În formă de potcoavă
rotunjită. Pentru că animalul avea simetrie bilaterală, se mișca probabil cu capul în față la-
fel cum face și animalele azi. în mijlocul capului este o umflătură care este asimetrică;
această caracteristică a fost făcută probabil de la compactare când a murit animalul.
Coada a lui Spriggina este făcută din segmente care toate se întâlnesc la un canal de linie
mediană din centrul organismului.
Deuterostomii și primele vertebrate
Majoritatea animalelor aflate în centrul dezbaterii exploziei din Cambrian sunt protostomia,
unul dintre cele două grupuri principale de animale complexe. Celălalt grup
major, deuterostomia, conține nevertebrate precum stelele de mare și arici de
mare (echinoderme), precum și cordate. Multe echinoderme au „cochilii” de calcit dur, care
sunt destul de frecvente începând de la fauna Cambrianului timpuriu. Alte grupuri
deuterostomice au un corp moale și majoritatea fosilelor semnificative deuterostomice
cambiane provin din fauna Chengjiang, un sit din China.
Acantodienii au fost printre cele mai vechi vertebrate cu
maxilare.
Cordatele sunt un alt grup major deuterostom: animale cu
un cord nervos dorsal distinct. Cordatele includ nevertebrate
cu corp moale, cum ar fi tunicații, precum și vertebratele — animale cu coloana vertebrală.
În timp ce fosilele tunicate sunt anterioare exploziei din
Cambrian, fosilele Haikouichthys și Myllokunmingia găsite în Chengjiang par a fi adevărate
vertebrate; Haikouichthys au avut vertebre distincte, care ar fi putut fi ușor
mineralizate. Vertebratele cu maxilare, cum ar fi acantodienii, au apărut pentru prima dată
în Ordovicianul târziu.

Procesele de bază în evoluție

Ereditatea
Structura ADN-ului. Baza nucleotidă din centru este înconjurată de
carbohidrați fosfatați sub forma unei duble elice
Evoluția organismelor constă în schimbări ale
trăsăturilor fenotipice moștenite, a celor caracteristici particulare ale unui
organism. De exemplu, la om culoarea ochilor reprezintă o caracteristică
Bogheanu Ariana Ștefania
moștenită, pe care un individ o poate prelua de la părinți. Aceste trăsături moștenite sunt
controlate de gene, care în cadrul genomului unui organism, formează genotipul. Setul
complet de trăsături observabile care alcătuiesc structura și comportamentul unui organism
se numește fenotip. Aceste trăsături provin din interacțiunea genotipului cu mediul
înconjurător. Ca rezultat, nu orice aspect al fenotipului organismului poate fi ereditar.
Astfel, bronzarea pielii reprezintă o interacțiune dintre genotipul unei persoane și lumina
solară; efectul nu este moștenit de copiii acesteia. Totuși oamenii prezintă moduri diferite
de a răspunde la lumina solară, conform particularităților genotipurilor. Un exemplu clar îl
constituie acei indivizi care au moștenit trăsăturile albinismului; aceștia nu se bronzează și
sunt sensibili la arsurile datorate soarelui.
Caracteristicile ereditare se transmit de-a lungul generațiilor prin intermediul ADN-ului,
o moleculă care este capabilă să codifice informația genetică. ADN-ul este
un polimer compus din patru tipuri de baze azotate. Secvența acestor baze în cadrul
moleculei reprezintă chiar informația genetică, precum succesiunea literelor într-un text
sau a caracterelor binare în programarea unui calculator. Acele porțiuni ale moleculei de
ADN care se referă la anumită unitate funcțională se numesc gene. Genele se diferențiază
prin modul de realizare a succesiunii bazelor. La nivel celular, înlănțuirile de spirale ADN se
acociază cu proteinele formând structuri complexe numite cromozomi. O anumită
poziționare a cromozomului se numește locus. Secvența de ADN a unui locus diferă de la un
individ la altul, aceste forme diferite numindu-se alele. Secvențele de ADN se pot schimba
prin intermediul mutațiilor genetice, realizându-se noi alele. Dacă are loc o mutație la
nivelul unei gene, noile alele pot modifica anumite trăsături și astfel se poate realiza o
modificare a fenotipului individului. Totuși unele trăsături sunt mult mai complexe și nu se
pot modifica decât prin multipla interacțiune genetică.

Evoluția umană este procesul evolutiv care conduce la apariția oamenilor moderni din
punct de vedere anatomic. Procesul se concentrează pe istoria evolutivă a primatelor – în
special pe genul Homo, și pe apariția Homo sapiens ca o specie distinctă de hominidae (sau
„maimuțe antropoide”) – fără a studia istoria anterioară care a condus la primate
și hominoidea (maimuțe fără coadă). Acest proces a implicat dezvoltarea treptată a
însușirilor, cum ar fi poziția bipedă umană și limbajul, precum și încrucișări cu alți hominizi,
care indică faptul că evoluția umană nu a fost liniară.
Studiul evoluției umane implică multe discipline științifice: antropologie fizică, primatologie
comparativă, arheologie, paleontologie, etologie, lingvistică, psihologie
evolutivă, embriologie și genetică.[7] Studiile genetice arată că primatele s-au ramificat de
alte mamifere cu aproximativ 85 de milioane de ani în urmă, în perioada Cretacicului târziu,
iar cele mai vechi fosile apar în Paleocen, în urmă cu 55 de milioane de ani.
În cadrul superfamiliei Hominoidea (maimuțe), familia Hominidae (maimuțe antropoide) s-a
ramificat de familia Hylobatidae (gibon) cu 15–20 de milioane de ani în urmă; marile
maimuțe africane (subfamilia Homininae) s-au ramificat de urangutani (Ponginae) acum 14
milioane de ani; tribul Hominini (oameni, Australopithecines și alte genuri bipede dispărute
și cimpanzei) s-a despărțit de tribul Gorillini (gorile) acum 8–9 milioane de ani;
Bogheanu Ariana Ștefania
subtribul Hominina (oameni și strămoși bipezi) și Panina (cimpanzei) s-au separat acum 4–7
milioane de ani. Oamenii moderni din punct de vedere anatomic au apărut în Africa cu
aproximativ 300.000 de ani în urmă.
Primele fosile
Cranii de hominid
O problemă majoră în secolul al XIX-lea a fost lipsa fosilelor
intermediare. Cea mai veche descoperire era reprezentată de un
schelet aproape complet descoperit în 1823, identificat în timpul
descoperirii sale ca aparținând unei femei din epoca romană
(analizele ulterioare l-au identificat ca fiind un tânăr bărbat
datând cu 33.000 ani în urmă, în Paleoliticul superior).
În 1830, Philippe-Charles Schmerling a exhumat rămășițele a trei
persoane în Peșterile Schmerling din Belgia. Ele îi atrag atenția
lui Charles Lyell, dar nu este convins de vechimea lor. Alte fosile
se găsesc în cariera Forbes din Gibraltar în 1848, dar inițial s-a
susținut că acestea erau rămășițele unui om modern care a suferit un fel de boală. Toate
aceste fosile sunt mai târziu identificate ca Homo neanderthalensis.
În 1856, oseminte umane au fost găsite într-o carieră de calcar în Neandertal,
lângă Düsseldorf, Germania, cu trei ani înainte de publicarea „Originii Speciilor”. Identificați
de Johann Carl Fuhlrott ca niște oase vechi și primitive, ele fac obiectul unei controverse
enorme, ideea că alte tipuri de bărbați ar putea exista nu este admisă.
Descoperirea unei mandibule în Peștera Naulette (Belgia) în 1866, dovedește existența altor
specii de oameni. Studiul comparativ al lui Paul Broca îi permite să afirme că această
mandibă „oferă un argument anatomic darwiniștilor. Acesta este primul inel al unui lanț
care se extinde de la om la maimuță”.
În 1886, prezentarea de către Societatea de arheologie din Namur a descoperirii fosilelor
umane în peștera Spy din Belgia, are un impact deosebit în presa întregii lumi.
Veriga lipsă
Începând cu anii 1860, Huxley, Broca și Ernst Haeckel modelau principiile evoluției de la
maimuță la om. Numit anthropopithecus de Gabriel de Mortillet (preluând
genul Anthropopithecus stabilit în 1839 de către De Blainville) și Pithecanthropus de
Haeckel, începe căutarea "verigii lipsă", o formă hibridă între omul modern și maimuțele
antropoide.
Copilul din Taung (replică)
Pentru Haeckel, gibonul este cea mai apropiată maimuță de
oameni. Pentru el, veriga lipsă este o formă intermediară între
cele două.
Eugène Dubois descrie fosilele descoperite în 1891 la Trinil, pe
malurile râului Solo (12 km vest de Ngawi, în Provincia Java de
Est) pe care le-a denumit (în 1892-1893) Anthropopithecus
Bogheanu Ariana Ștefania
javanensis: omul-maimuță de Java. Descoperirea unui femur lung asemănător cu cel al
omului, sugerând că deținătorul lui avea o poziție verticală, l-a făcut să considere că era
„veriga lipsă” între maimuță și om. A redenumit-o (în 1893-1894) Pithecanthropus erectus,
omul-maimuță în poziție verticală.
În 1925, Raymond Dart, antropolog al Universității din Witwatersrand, descrie în
revista Nature „veriga lipsă” Australopithecus africanus. Specimenul descris astfel
este Copilul din Taung, un craniu bine conservat al unui individ tânăr, descoperit în 1924
într-o carieră din Taung, lângă Kimberley, Africa de Sud. Deși creierul este mic (410 cm3),
forma sa rotunjită, spre deosebire de cea a cimpanzeilor și gorilelor, are o organizare
comparabilă cu cea a unui creier uman modern. În plus, copilul din Taung prezenta dinți
canini scurți iar crăpătura occipitală, în centrul craniului și îndreptată în jos, arată o
locomoție bipedă. Toate aceste trăsături l-au convins pe Dart că specimenul reprezenta „o
rasă dispărută de maimuțe, intermediare între antropoizii de astăzi și om”.
Revoluția genetică
Estimări raportate recent ale ratei mutațiilor pe întreg
genomul, la om. Rata mutațiilor de transmitere a liniei de
germeni la om este de aproximativ 0.5×10−9 pe pereche de
baze pe an.
Revoluția genetică în studiile privind evoluția umană a început
atunci când doi biochimiști de la Universitatea din Berkeley,
California, Vincent Sarich și Allan Wilson au comparat reacțiile
imunologice ale albuminei serice de la oamenii actuali cu cele de la maimuțele africane
(cimpanzeii și gorilele). Scopul lor era acela de a determina gradul în care structura
proteinelor umane diferă de cea a maimuțelor - o diferență care ar trebui să crească în timp
cu o rată măsurabilă, ca urmare a mutațiilor. Cu cât numărul de mutații este mai mare, cu
atît înseamnă că oamenii și maimuțele au fost mai mult timp specii distincte. Ei au calculat
rata mutațiilor, datele putând fi utilizate sub forma unui "ceas molecular". Conform
"ceasului molecular", reieșea că prima specie umană ar fi apărut acum 5 milioane de
ani, concluzie care era în profund dezacord cu cele 15-30 de milioane de ani postulate în
teoriile antropologice consacrate ale perioadei. Ulterior, descoperirile fosile, în special
"Lucy", și reinterpretarea materialelor fosile vechi, în special Ramapithecus, au validat
metoda albuminei.
Potrivit teoriilor convenționale de până atunci, cimpanzeii și gorilele erau
considerate rude mai apropiate între ele decât cu oamenii, de care se află
la o distanță filogenetică foarte mare. Datele obținute de Wilson și Sarich
au arătat că structurile proteinelor sangvine de la oameni, cimpanzei și
gorile diferă în aceeași măsură unele de altele. Acest lucru înseamnă că
acum 5 milioane de ani, cele trei linii descendente diferite s-au desprins
dintr-un strămoș comun, o separare care a dus nu numai la apariția omului
modern, ci și a gorilelor sau cimpanzeilor actuali.
Căutarea celui mai timpuriu hominin

Bogheanu Ariana Ștefania

În anii '90, mai multe echipe de paleoantropologi lucrau în întreaga Africă cautând dovezi
ale celei mai timpurii separări a liniei hominin de marile maimuțe. În 1994, Meave Leakey a
descoperit Australopithecus anamensis. Rezultatul a fost umbrit de descoperirea lui Tim D.
White din 1995 a lui Ardipithecus ramidus, care a împins înapoi înregistrările fosile la 4,2
milioane de ani în urmă.
În 2000, Martin Pickford și Brigitte Senut au descoperit, în dealurile Tugen din Kenya, un
hominin biped de 6 milioane de ani pe care l-a numit Orrorin tugenensis. Și în 2001, o
echipă condusă de Michel Brunet a descoperit craniul de Sahelanthropus tchadensis datând
cu 7,2 milioane de ani în urmă și despre care Brunet a susținut că a fost biped și, prin
urmare, un hominid.

Etapele evoluției umane

Apariția vieții

Cladogramă
Viața a apărut pe Pământ cu 3,5-
3,8 miliarde de ani în urmă, sub
forma celulelor procariote. Toate
speciile care trăiesc în prezent pe
Pământ provin dintr-un ultim
strămoș comun universal (sau LUCA, o abreviere pentru "Last Universal Common
Ancestor") datând de aproximativ 2,4 miliarde de ani. După o diversificare majoră a
speciilor care trăiesc în oceane, viața colonizează uscatul. Deși cele mai vechi dovezi despre
plantele și animalele terestre datează din perioada Ordovician (488-444 milioane de ani în
urmă), și un număr de microorganisme au ajuns pe uscat mult mai devreme, ecosistemele
terestre moderne au apărut în Devonianul târziu, de la 385 la 359 milioane de ani în urmă.
În mai 2017, dovada celei mai vechi forme de viață cunoscute de pe uscat ar putea fi de
acum 348 de milioane de ani în izvoarele termale din vestul Australiei. Potrivit acestei
dovezi, este mult mai probabil ca viața să fi apărut în izvoarele termale de apă dulce de pe
uscat decât în ocean, adaptându-se ulterior la viața terestră.

Evoluția genului Homo

Cel mai vechi reprezentant documentat al genului Homo este Homo habilis, care a evoluat
în urmă cu aproximativ 2,8 milioane de ani, și este, fără îndoială, cea mai veche specie
pentru care există dovezi pozitive privind utilizarea uneltelor din piatră. Creierul acestor
hominizi timpurii era de aproximativ aceeași dimensiune ca a unui cimpanzeul, deși s-a
sugerat că acesta a fost momentul în care genele umane SRGAP2 s-au dublat, producând o
activitate mai rapidă a cortexului frontal. În următoarele milioane de ani a apărut un proces
de encefalizare rapidă și, odată cu apariția lui Homo erectus și Homo ergaster în
înregistrarea fosilă, capacitatea craniană s-a dublat la 850 cm3. (O astfel de creștere a
dimensiunii creierului uman este echivalentă pentru fiecare generație având 125.000
de neuroni mai mult decât părinții lor.) Se crede că Homo erectus și Homo ergaster au fost
Bogheanu Ariana Ștefania
primii care au folosit focul și unelte complexe și au fost primii din linia de hominizi care au
părăsit Africa, răspândindu-se în întreaga Asie și Europă cu 1,3-1,8 milioane de ani în urmă.
H. habilis și H. gautengensis[modificare | modificare sursă]
Replică după craniu de Homo habilis găsit în Cheile Olduvai (Tanzania) și datat 1,8 milioane
de ani vechime.
Homo habilis a trăit de la aproximativ 2,8 până la 1,4
milioane de ani în urmă. Specia a evoluat în Africa de
Sud și de Est în Pliocenul târziu
sau Pleistocenul timpuriu, când s-a separat de
australopiteci. Homo habilis avea molari mai mici și
creierul mai mare decât la australopiteci și făcea unelte
din piatră și poate din oase de animale. A fost
numit Homo habilis (om îndemânatic) de către
descoperitorul ei, Louis Leakey, datorită asocierii sale cu
uneltele de piatră. Unii oameni de știință au propus scoaterea acestei specii din Homo și
includerea în Australopithecus datorită morfologiei scheletului său care este mai adaptat
pentru traiul în copaci decât pentru deplasarea bipedă ca Homo sapiens.
Neanderthal și Denisovan
Homo neanderthalensis, desemnat alternativ ca Homo sapiens neanderthalensis, a trăit în
Europa și Asia acum 400.000-28.000 de ani. Există o serie de
diferențe anatomice clare între oamenii moderni din punct de
vedere anatomic și populațiile neanderthaliene. Multe dintre
acestea se referă la adaptarea superioară la mediile reci a
populațiilor neanderthaliene. Neanderthalienii aveau, de
asemenea, un creier semnificativ mai mare. Acest lucru pare să
indice că superioritatea intelectuală a populațiilor oamenilor
modeni in punct de vedere anatomic poate fi discutată. Cercetări
mai recente au arătat importante diferențe în arhitectura
creierului. De exemplu, atât în dimensiunea globului ocular cât și
în dimensiunea lobului occipital, o mărime mai mare sugerează
că Neanderthalul avea o acuitate vizuală mai bună decât oamenii moderni, ceea ce ar fi
constituit un avantaj în condițiile de lumină inferioară găsite în Europa erei glaciare.
Populațiile neanderthaliene au fost fizic superioare populațiilor oamenilor moderni. Însă,
creierul neanderthalian arată că o zonă mai mică era disponibilă pentru funcționarea
socială. Se pare că având populații mai mari, inovații sociale și tehnologice, oamenii
moderni au înlocuit treptat populațiile neanderthaliene, începând de acum 50.000 de ani,
mai întâi în estul Europei, ultima astfel de înlocuire având loc în extremitatea vestică, acum
circa 28.000 de ani.

Reconstrucția unui bărbat de Neanderthal

Bogheanu Ariana Ștefania

Reconstrucția unei femei de Neanderthal
Dovezile timpurii provenite din ADN-ul mitocondrial secvențial
au sugerat că nu a apărut nici un flux genetic semnificativ
între H. neanderthalensis și H. sapiens și că cele două au fost
specii separate care au împărțit un strămoș comun în urmă cu
660.000 de ani. Cu toate acestea, o secvențiere a genomului
neanderthalian în 2010 a arătat că neanderthalienii s-au
încrucișat într-adevăr cu oamenii moderni cu circa 45.000 până
la 80.000 de ani în urmă. Secvențierea genetică a unui om din
România datat acum 40.000 de ani și găsit în Peștera cu Oase a
aratat ca 5-11% din genomul lui era Neanderthal. Acest lucru
ar însemna că acest individ a avut un strămoș Neanderthal, în
urmă cu 4-6 generații.
Aproape toți oamenii non-africani moderni au 1% până la 4% din ADN-ul lor derivat din
ADN-ul neanderthalian. Neanderthalienii și Homo sapiens au coexistat în Europa, timp în
care se pare că populația oamenilor moderni a depășit numeric pe cea a neanderthalienilor.
În 2008, arheologii care lucrau la situl Peștera Denisova din Munții Altai din Siberia au
descoperit un mic fragment osos din al cincilea deget al unui membru copil
aparținând Omul de Denisova. Artefactele, incluzând o brățară, excavate din peșteră au
fost datate radiocarbon în jurul anului 40.000 î.Hr. Cum ADN-ul a supraviețuit în fragmentul
fosil datorită climatului răcoros al Peșterei Denisova, au fost secvențiate atât ADNmt cât și
ADN-ul nuclear.
În timp ce punctul de divergență al ADNmt a fost neașteptat de adânc în timp, secvența
genomică completă a sugerat că denisovanii aparțineau aceleiași linii ca și neanderthalienii,
cu două divergențe la scurt timp după ce linia lor s-a despărțit de linia care a dat naștere
oamenilor moderni. Este cunoscut că oamenii moderni s-au suprapus cu neanderthalienii în
Europa și în Orientul Apropiat timp de peste 40.000 de ani, iar descoperirea ridică
posibilitatea ca neanderthalienii, denisovanii și oamenii moderni să se fi încrucișat. Se
creează o imagine mult mai complexă a omenirii în timpul Pleistocenului târziu decât se
credea anterior. De asemenea, s-a constatat că până la 6% din ADN-ul anumitor
malanezieni moderni provine de la denisovani, ceea ce indică o încrucișare limitată în Asia
de Sud-Est.
Sergi Castellano de la Institutul Max Planck pentru antropologie evolutivă din Leipzig,
Germania, a raportat în 2016 că, în timp ce genomul Denisovan și cel Neanderthal sunt mai
apropiate unul de celălalt decât sunt de noi, genomul neanderthalian siberian arată
similarități cu fondul genetic uman modern mai mult decât populațiile europene
neanderthale. Dovezile sugerează că populațiile neanderthaliene s-au încrucișat cu oamenii
moderni, posibil acum 100.000 de ani, probabil undeva în Orientul Apropiat. Studiile unui
copil neanderthalian în Gibraltar arată că, din cauza dezvoltării creierului și a erupției
dinților, copiii neanderthalieni s-ar fi putut maturiza mai repede decât în cazului lui Homo
sapiens.
H. floresiensis
Bogheanu Ariana Ștefania
Reconstrucție facială Homo floresiensis
H. floresiensis, care a trăit acum 190.000-50.000 de ani în
urmă, a fost poreclit hobbit pentru dimensiunea sa mică,
posibil un rezultat al evoluției insulare. H. floresiensis este
interesant atât pentru mărimea cât și pentru vârsta sa, fiind un
exemplu al unei specii recente din genul Homo care prezintă
trăsături derivate ce nu sunt comune cu oamenii moderni. Cu
alte cuvinte, H. floresiensis împarte un strămoș comun cu
oamenii moderni, dar s-a despărțit de linia umană modernă și a
urmat o cale distinctă de evoluție. Principala descoperire a fost
un schelet despre care se crede că a aparținut unei femei de aproximativ 30 de ani. Găsit în
2003, scheletul a fost datat la aproximativ 18.000 de ani vechime.
Există o dezbatere în desfășurare asupra faptului dacă H. floresiensis este într-adevăr o
specie separată. Unii oameni de știință susțin că H. floresiensis era un H. sapiens modern,
cu nanism patologic. Această ipoteză este susținută în parte, deoarece unii oameni moderni
care trăiesc în Flores, insula indoneziană unde s-a găsit scheletul, sunt pigmei. Acest lucru,
cuplat cu nanismul patologic ar fi putut duce la un om semnificativ diminuat din punct de
vedere al înălțimii. Celălalt argument major legat de H. floresiensis ca specie separată este
acela că a fost găsit cu unelte asociate numai cu H. sapiens.
Ipoteza nanismului patologic, totuși, nu explică caracteristicile anatomice suplimentare care
nu sunt similare cu cele ale oamenilor moderni, însă sunt asemănătoare cu cele ale unor
membri vechi ai genului nostru. În afară de trăsăturile craniene, caracteristicile care ne
separă includ forma oaselor la încheietura mâinii, antebraț, umăr, genunchi și picioare.

H. sapiens
„H. sapiens” (adjectivul sapiens este cuvântul latin pentru "înțelept" sau "inteligent") a
apărut în urmă cu 300.000 de ani, probabil derivat din Homo heidelbergensis.
Între 400.000 de ani în urmă și cea de-a doua perioadă interglacială din Pleistocenul
mijlociu, în urmă cu aproximativ 250.000 de ani, tendința de extindere a volumului
creierului și dezvoltarea elaborării tehnologiilor pentru unelte de piatră, furnizează dovezi
pentru o tranziție de la H. erectus la H. sapiens. Dovezile directe sugerează că a existat o
migrație a lui H. erectus din Africa, apoi mai departe o speciație a lui H. sapiens din H.
erectus în Africa. O migrație ulterioară (atât în interiorul, cât și în afara Africii) l-a înlocuit în
cele din urmă pe H. erectus. Această teorie a migrației și originii este de obicei menționată
ca "ipoteza originii unice recente" sau teoria "în afara Africii". H. sapiens s-a încrucișat cu
oamenii arhaici atât în Africa, cât și în Eurasia; în Eurasia, în special
cu Neanderthali și Denisovani.

Bogheanu Ariana Ștefania

Teoria catastrofei Toba, care postulează o "gâtuire a populației" pentru H. sapiens cu
aproximativ 70.000 de ani în urmă, a fost controversată de la prima sa propunere din anii
'90 și până în anii 2010 a avut un sprijin foarte redus.

Schimbări anatomice
Evoluția omului de la prima sa separare de ultimul strămoș comun al oamenilor și al
cimpanzeilor se caracterizează printr-o serie de schimbări morfologice, de
dezvoltare, fiziologice și comportamentale. Cele mai semnificative dintre aceste adaptări
sunt locomoția bipedă, creșterea dimensiunii creierului, ontogeneza prelungită (gestația și
copilăria mică) și scăderea dimorfismului sexual.
Locomoția bipedă
Scheletul uman și al unei gorile
Locomoția bipedă este adaptarea de bază a hominidului și este
considerată cauza principală în spatele unei suite de schimbări
scheletice împărtășite de toți hominizii bipezi. Cei mai timpurii
hominini despre care se presupune că aveau o poziție bipedă se
consideră a fi Sahelanthropus sau Orrorin, ambii datând în urmă cu
6-7 milioane de ani. În cele din urmă bipezii timpurii au evoluat
în australopithecina și mai târziu în genul Homo.
Există mai multe teorii cu privire la beneficiile bipedismului. Este
posibil ca poziția bipedă să fi fost favorizată deoarece a eliberat
mâinile care puteau transporta alimente, a economisit energia în timpul locomoției, a
permis alergarea pe distanțe lungi și vânătoarea, a îmbunătățit câmpul vizual și a ajutat la
evitarea hipertermiei prin reducerea suprafeței expuse direct la soare. Are toate avantajele
pentru prosperarea în noul mediu de savană creat ca urmare a creșterii Văii Riftului din
Africa de Est față de habitatul forestier închis anterior. Un nou studiu susține ipoteza că
mersul pe două picioare a evoluat deoarece folosea mai puțină energie decât mersul
cvadruplu. Totuși, studii recente sugerează că bipedismul fără capacitatea de a folosi focul
nu ar fi permis dispersarea globală.
Anatomic, evoluția bipedismului a fost însoțită de un număr mare de modificări scheletice,
nu doar la nivelul picioarelor și pelvisului, ci și la nivelul coloanei vertebrale, a labei
piciorului, gleznei și craniului. Femurul a evoluat într-o poziție puțin mai înclinată pentru a
deplasa centrul de greutate spre centrul geometric al corpului. Articulațiile gleznei și
genunchiului sunt întărite pentru a susține acum toată greutatea corpului. Tot pentru a
susține creșterea greutății, coloana vertebrală umană a căpătat forma literei S, iar
vertebrele lombare au devenit mai scurte și mai largi. Degetul mare de la picior se aliniază
cu celelalte degete, ceea ce duce la suportarea greutății corpului în timpul mersului și ajută
la locomoție. Brațele și antebrațele se scurtează în raport cu picioarele, ceea ce ușurează
mișcarea. Bazinul uman este supus unor cerințe contradictorii: pentru a facilita mersul pe
jos, ar trebui să fie cât mai îngust posibil, dar trebuie să rămână în același timp suficient de
larg pentru a permite trecerea fătului în timpul nașterii.

Bogheanu Ariana Ștefania

Poziția bipedă implică o serie de probleme de natură fiziologică – afecțiuni circulatorii
determinate de faptul că inima trebuie să pompeze sângele contra forței de gravitație;
afecțiuni osoase cauzate de o coloană vertebrală fragilă; afecțiuni ale sistemului respirator
legate inclusiv de dezvoltarea limbajului articulat.
Encefalizarea

Cranii ale strămoșilor evolutivi umani succesivi (sau aproape-succesivi, în funcție de sursă),
până la Homo sapiens „modern”
Specia umană a dezvoltat în cele din urmă un creier mult mai mare decât cel al altor
primate - o medie de 1330 cm3 la omul modern, de aproape trei ori mai mare decât
dimensiunea creierului la cimpanzeu sau gorilă. Modelul de encefalizare a început cu Homo
habilis, al cărui creier de 600 cm3 era puțin mai mare decât al cimpanzeului. Această
evoluție a continuat la Homo erectus cu 800-1.100 cm3 și a ajuns la un maxim la Omul de
Neanderthal cu 1.200-1.900 cm3, mai mare chiar decât la Homo sapiens modern.
Schimbările în structura creierului uman pot fi chiar mai importante decât creșterea în
mărime.
Compararea unui creier uman și a unui cimpanzeu
Lobii temporali, care conțin centre de prelucrare a limbajului, au
crescut disproporționat, ca și cortexul prefrontal, care a fost
legat de procesul complex de luare a deciziilor și de
comportamentul social. Encephalizarea a fost legată de
creșterea aportului cărnii în alimentație, și de evoluția hranei
gătite, și s-a sugerat ideea că inteligența crescută a fost
răspunsul la o necesitate crescută de a rezolva problemele
sociale, societatea umană devenind mai complexă. Modificările
morfologiei craniului, cum ar fi mandibulele mai mici și fixarea
musculară mandibulară, au permis mai mult spațiu creșterii
creierului.
Creșterea volumului neocortexului a inclus o creștere rapidă a
mărimii cerebelului. Funcția sa a fost în mod tradițional asociată
cu echilibrul și controlul motor fin, dar mai recent, într-o mai mică măsură,
cu vorbirea și cogniția. Marile maimuțe, inclusiv hominizii, au avut un cerebel mai
pronunțat față de neocortex decât alte primate. S-a sugerat că, datorită funcției sale de
control senzorial-motor și de învățare a secvențelor complexe de acțiuni musculare,
cerebelul s-ar putea să fi susținut adaptările tehnologice umane, inclusiv precondițiile de
vorbire.
Avantajul imediat pentru supraviețuire datorat encefalizării este greu de discernut,
deoarece modificările majore ale creierului de la Homo erectus la Homo heidelbergensis nu
Bogheanu Ariana Ștefania
au fost însoțite de schimbări majore în tehnologie. S-a sugerat că schimbările au fost în
principal sociale și comportamentale, incluzând abilități empatice crescute, creșterea
numărului de grupuri sociale și o flexibilitate sporită a comportamentului.

Bogheanu Ariana Ștefania