În biologie, evoluția reprezintă modificarea caracterelor moștenite

ale populațiilor de organisme de la o generație la alta. Aceste

schimbări sunt determinate de combinarea a trei procese principale:
variație, reproducere și selecție. Genele care trec de la un organism la
urmașii acestuia produc trăsături ereditare, care constituie baza
evoluției. Aceste trăsături variază în cadrul populațiilor, ale căror
indivizi prezintă variații genetice. Urmașii pot avea trăsături noi sau
modificate și aceasta fie datorită mutațiilor genetice sau prin
transferul de gene între populații și între specii. Astfel, la speciile care
se reproduc sexuat, prin recombinare genetică se produc noi
combinații de gene. Evoluția se produce când aceste diferențe
ereditare devin tot mai comune sau tot mai rare într-o populație.
Două mecanisme majore dirijează evoluția: Primul este selecția
naturală, procesul care face ca acele caractere ereditare, care sunt
mai eficace pentru supraviețuire și reproducere, să devină mai
răspândite în cadrul unei populații. Aceasta se datorează faptului că
indivizii cu caractere mai avantajoase se reproduc mai ușor, astfel că
tot mai mulți indivizi din generațiile următoare vor moșteni aceste
trăsături. După mai multe generații, în urma acestor schimbări
succesive, mici și aparent întâmplătoare și o selecție naturală a
variantelor care răspund cel mai bine solicitărilor mediului, se
realizează adaptarea. Al doilea mecanism major al evoluției îl
constituie driftul genetic, un proces independent care produce
schimbări aleatorii ale trăsăturilor la o populație mică. Pentru ca
aceste trăsături să se transmită la urmași, care la rândul lor să se
reproducă, probabilitatea joaca un rol important. Deși diferențele
produse prin mutație genetică și selecție naturală sunt relativ mici de
la o generație la alta, în timp acestea se pot acumula, producând
adevărate schimbări la nivelul organismelor, astfel încât se poate
ajunge la noi specii (speciație). Mai mult, similaritățile dintre
organisme sugerează faptul că toate speciile cunoscute provin dintr-
un strămoș comun printr-un proces de divergență graduală.
Biologia evoluționistă studiază domeniul legat de evoluția lumii vii,
dezvoltă și testează teorii care să-i explice mecanismul. Studiind
fosilele și biodiversitatea formelor de viață existente, oamenii de
știință și-au dat seama, mai ales pe la jumătatea secolului al XIX-lea,
că speciile se modifică în timp.Totuși, mecanismul care dirijează
aceste schimbări a rămas necunoscut până în 1859, când Charles
Darwin publică Originea speciilor, explicând această teorie prin
intermediul conceptului de selecție naturală. Deși a provocat
controverse aprinse, teoria lui Darwin a fost acceptată de majoritatea
lumii științifice. Prin anii 1930' are loc combinarea dintre teoria
selecției naturale a lui Darwin cu legile lui Mendel privind ereditatea
și se obține teoria sintetică a evoluției, în cadrul căreia se realizează
legătura dintre unitățile evolutive (gene) și mecanismul evoluției
(selecția naturală). Fiind mai vizionară și mai explicită, aceasta nouă
teorie se confruntă cu succes cu noile probleme ridicate de biologia
modernă, furnizând o explicație unificatoare a existenței diversității
vieții pe Pământ.
Antichitate
Propunerea ca un tip de organism ar putea sa fie descendent dintr-un
alt tip de organism a fost inițiată în filosofia greacă pre-socratică.
Anaximander a facut referire la evoluționism în "Originea
Umanitatii", iar Empedocles a scris "Cosmogonia" . [26] Poetul
Lucretius a fost adept al lui Empedocles in lucrarea sa "De rerum
natura" (Natura lucrurilor). [27][28]

Evul Mediu
În contrast cu viziunea materialistă, aristotelianismul a considerat ca
toate lucrurile naturale ca actualizări ale posibilităților naturale fixe,
cunoscute ca forme din cunoscuta Teorie a formelor. [29][30]
Aceasta era o parte a intelegerii teologice medievale ale naturii in
care toate obiectele jucau un rol in ordinul cosmic divin. Ideea a
devenit un standard al evului mediu si a fost integrata in educatia
crestina.

Pre-darwinism
În secolul al XVII-lea, noua metodă a științei moderne a respins
demersul aristotelic. Acesta a căutat explicații ale fenomenelor
naturale în termeni de legi fizice care erau aceleași pentru toate
lucrurile vizibile și care nu necesitau existența unor categorii naturale
fixe sau a unei ordine cosmice divine. Cu toate acestea, această nouă
abordare a putut prinde rădăcini în științele biologice, ultimul bastion
al conceptului de tipuri naturale fixe. [31]John Ray a aplicat unul
dintre termenii mai generali anterior pentru tipurile naturale fixe,
„specie”, la tipurile de plante și animale, dar a identificat cu strictețe
fiecare tip de viețuitoare ca specie și a propus ca fiecare specie să
poată fi definită prin trăsăturile care s-au perpetuat. Clasificarea
biologică introdusă de Carl Linnaeus în 1735 a recunoscut în mod
explicit natura ierarhică a relațiilor dintre specii, dar încă privea
speciile ca fiind fixate conform unui plan divin. [32]

Alți naturaliști din această perioadă au speculat asupra schimbării

evolutive a speciilor în timp, în conformitate cu legile naturale. În
1751, Pierre Louis Maupertuis a scris despre modificări naturale care
au avut loc în timpul reproducerii și care se acumulează de-a lungul
multor generații pentru a produce noi specii.[33] Georges-Louis
Leclerc, Comte de Buffon a sugerat că speciile ar putea degenera în
diferite organisme, iar Erasmus Darwin a propus ca toate animalele
cu sânge cald proveneau dintr-un singur microorganism (sau
„filament”) .[34] Prima schemă evolutivă cu drepturi depline a fost
teoria „transmutației” a lui Jean-Baptiste Lamarck din 1809, [35] care
a avut în vedere producerea spontană continuă a unor forme simple
de viață care au dezvoltat o complexitate mai mare în linii paralele cu
o tendință progresivă inerentă și a postulat că la nivel local, aceste
linii s-au adaptat mediului înconjurător prin moștenirea modificărilor
cauzate de folosirea lor sau de utilizarea lor nefolositoare la părinți.
[36][37][38][39] Aceste idei au fost condamnate de naturaliști
consacrați ca fiind speculații lipsite de sprijin empiric. În special,
Georges Cuvier a insistat asupra faptului că speciile nu sunt legate și
fixate, asemănările lor reflectând designul divin pentru nevoile
funcționale. Între timp, ideile lui Ray de design binevoitor au fost
dezvoltate de William Paley în "Teologia naturală sau Evidențele
existenței și atributele zeității" (1802), care propunea adaptări
complexe ca dovadă a designului divin și care a fost admirată de
Charles Darwin. [40][41][42]

Revoluția darwiniană
Ruperea crucială de la conceptul de clase tipologice constante sau
tipuri în biologie a venit cu teoria evoluției prin selecție naturală, care
a fost formulată de Charles Darwin în termeni de populații variabile.
[43][44][45][46] Parțial influențat de un eseu privind principiul
populației (1798) de Thomas Robert Malthus, Darwin a menționat că
creșterea populației va duce la o „luptă pentru existență” în care
predominau variații favorabile, pe măsură ce alții dispar. În fiecare
generație, mulți urmași nu reușesc să supraviețuiască unei epoci de
reproducere din cauza resurselor limitate. Acest lucru ar putea
explica diversitatea plantelor și animalelor dintr-o descendentă
comună prin aplicarea legilor naturale în același mod pentru toate
tipurile de organism. Darwin și-a dezvoltat teoria „selecției naturale”
începând cu 1838 și redacta „marea sa carte” pe această temă când
Alfred Russel Wallace i-a trimis o versiune a aceleiași teorii în 1858.
Lucrările lor separate au fost prezentate împreună la o întâlnire din
1858 al Societății Linneane din Londra.[47] La sfârșitul anului 1859,
publicarea rezumatului lui Darwin despre „Originea speciilor” a
explicat selecția naturală în detaliu și într-un mod care a dus la o
acceptare din ce în ce mai largă a conceptelor de evoluție ale lui
Darwin în detrimentul teoriilor alternative. Thomas Henry Huxley a
aplicat ideile lui Darwin , folosind paleontologia și anatomia
comparativă pentru a oferi dovezi puternice că oamenii și maimuțele
au împărtășit o descendentă comună. Unii au fost deranjați de acest
lucru, deoarece teoria a presupus că oamenii nu au avut un loc
special în univers. [48]

Pangeneza și ereditate
Mecanismele de ereditate reproductivă și originea noilor trăsături au
rămas un mister. Spre acest scop, Darwin și-a dezvoltat teoria
provizorie asupra pangenezei.[49] În 1865, Gregor Mendel a raportat
că trăsăturile au fost moștenite într-o manieră previzibilă prin
sortimentul independent și segregarea elementelor (mai târziu
cunoscute sub numele de gene).[50] Legile de moștenire ale lui
Mendel au înlocuit în cele din urmă cea mai mare parte a teoriei
pangenezei lui Darwin. August Weismann a făcut distincția
importantă între celulele germinale care dau naștere gameților (cum
ar fi spermatozoizii și celulele ou) și celulele somatice ale corpului,
demonstrând că ereditatea trece doar prin linia germinală. Hugo de
Vries a conectat teoria pangenezei lui Darwin la distincția celulară a
germenului lui Weismann și a propus că pangenele lui Darwin sunt
concentrate în nucleul celulei și atunci când sunt exprimate, acestea
pot trece în citoplasmă pentru a schimba structura celulei. De Vries a
fost, de asemenea, unul dintre cercetătorii care au făcut cunoscută
opera lui Mendel, crezând că trăsăturile Mendeliene corespundeau
transferului variațiilor ereditare de-a lungul liniei germinale. Pentru a
explica cum apar noile variante, de Vries a dezvoltat o teorie a
mutației care a dus la o prăpastie temporară între cei care au
acceptat evoluția darwiniană și biometricienii care s-au aliat cu de
Vries. În anii 1930, pionierii în domeniul geneticii populației, precum
Ronald Fisher, Sewall Wright și J. B. S. Haldane au pus bazele evoluției
pe o filozofie statistică robustă.[51] [52][53][54]

„Sinteza modernă"
În anii 1920 și 1930, așa-numita sinteză modernă a conectat selecția
naturală și genetica populației, bazată pe moștenirea Mendeliană,
într-o teorie unificată care se aplica în general la orice ramură a
biologiei. [52][55] Sinteza modernă a explicat tiparele observate la
speciile din populații, prin tranziții fosile în paleontologie și
mecanisme celulare complexe în biologia dezvoltării.[56] Publicarea
structurii ADN de către James Watson și Francis Crick cu contribuția
lui Rosalind Franklin în 1953 a demonstrat un mecanism fizic pentru
moștenire. Biologia moleculară a îmbunătățit înțelegerea relației
dintre genotip și fenotip. De asemenea, s-au înregistrat progrese în
sistematicele filogenetice, mapând tranziția trăsăturilor într-un cadru
comparativ și testabil prin publicarea și utilizarea arborilor evolutivi.
În 1973, biologul evoluționist Theodosius Dobzhansky a menționat că
„nimic în biologie nu are sens decât în lumina evoluției”, pentru că a
scos la lumină relațiile dintre ceea ce păreau mai întâi fapte
disconectate din istoria naturală într-un corp explicativ coerent de
cunoștințe care descrie și prezice numeroase fapte observabile
despre viața de pe această planetă. [57]

Sinteze suplimentare
De atunci, sinteza modernă a fost extinsă în continuare pentru a
explica fenomenele biologice de-a lungul scării complete și
integrative a ierarhiei biologice, de la gene la specii. O extensie,
cunoscută sub denumirea de biologie evolutivă a dezvoltării și
denumită în mod informal „evo-devo”, subliniază modul în care
schimbările între generații (evoluție) acționează pe tipare de
schimbare în cadrul organismelor individuale (dezvoltare). De la
începutul secolului XXI și în lumina descoperirilor făcute în ultimele
decenii, unii biologi au susținut o sinteză evolutivă extinsă, care să
țină cont de efectele modurilor de moștenire non-genetice, cum ar fi
epigenetica, efectele parentale, moștenirea ecologică și moștenire
culturală și evoluție.[58][59]
Originea vieții
Planeta Terra s-a format acum 4,54 de miliarde de ani. [60][61][62]
Conform celor mai vechi dovezi arheologice, primele forme de viață
au apărut acum 3,5 miliarde de ani pe durata Eoarhaicului după
formarea crustei geologice care a căpătat caracter solid după ce în
Hadean suprafață de roca era topită.[63][64] Cele mai vechi fosile
microbiene au fost găsite în gresia veche din vestul Australiei și
datează de 3,48 de miliarde de ani. Alte dovezi fizice timpurii ale
substanței biogene este grafitul din roci metasedimentare de acum
3,7 miliarde de ani, descoperite în vestul Groelandei. Alte rămășițe de
viață biotica au fost găsite în roci vechi din vestul Australiei, datând
de 4,1 miliarde de ani. Comentând descoperirile australiene, Stephen
Blair Hedges a scris "dacă viață a apărut rapid pe Terra, atunci trebuie
să fie comună în univers". În iulie 2016, savanții au raportat
identificarea a unui set de 355 de gene de la ultimul strămoș comun
universal (LUCA) la toate organismele vii de pe Pământ. [65]

Peste 99% din specii (în total 5 miliarde de specii) care au trăit
vreodată pe Pământ sunt dispărute. În prezent nu sunt decât 10-14
milioane de specii pe Pământ, dintre care doar 1,9 milioane au fost
denumite și doar 1,6 milioane apar documentate în baza centrală de
date, 80% din acestea fiind și azi nedescoperite.
S-a presupus că chimia cu un grad mare de energie a produs o
moleculă autoreplicanta acum 4 miliarde de ani, și jumătate de 1
miliar de ani mai târziu s-a născut ultimul strămoș comun. Consensul
curent științific este că biochimia complexă care a creat viață provine
din reacții chimice simple. Începutul vieții ar include molecule
autoreplicante precum ARN și asamblarea celulelor simple. [66]

Strămoșul comun
Toate organismele de pe Pământ sunt descendente dintr-un strămoș
genetic comun. Speciile curente încă se află în etapă de proces de
evoluție în toată diversitatea producerii a unei lungi serii de
evenimente ce duc la speciatie și extincție. Descendența comună al
organismelor a fost dedusă din patru elemente: prima- distribuția
geografică care nu putea explică adaptarea locală, a două-
diversitatea vieții nu este un set complet de orgnamisme unice,
având distribuite similarități morfologice, a treia - trăsăturile
vestigiale fără un scop clar seamănă cu trăsăturile funcționale
ancestrale, a patra- organismele pot fi clasificate folosind
similaritățile într-o ierarhie de grupuri cuibărite, similare cu arborele
genealogic. [67]

Savanții moderni au sugerat că, în ciuda transferului orizontal de

gene, acest arbore al vieții ar putea fi mult mai complicat decât un
simplu arbore ramificat deoarece unele scene s-au transmis
independent între speciile înrudite. Pentru a rezolva această
problema, unii autori preferă să utilizeze termenul de "Coralul Vieții"
că metaforă așău model matematic pentru a ilustra evoluția vieții.
Însă aceste perspective ce datează încă de pe vremea lui Darwin au
fost abandonate. [68]
Speciile din trecut au lăsat consemnări despre istoria lor
evolutionara. Fosilele, alături de anatomia comparativă a
organismelor din prezent, constituie un registru morfologic sau
anatomic . Comparând anatomia a două specii moderne și extincte,
palentologicii pot vizualiza descendența speciilor. Această abordare
are cel mai mare succes pentru organismele care au părți dure ale
corpului, precum cochilii, oase sau dinți. În plus, întrucât procariotele
precum bacteriile și arhaea împărtășesc un set limitat de morfologii
comune, fosilele lor nu oferă informații despre strămoșii lor.

Mai recent, dovezile pentru descendența comună provin din studiul

asemănărilor biochimice dintre organisme. De exemplu, toate
celulele vii folosesc același set de bază de nucleotide și aminoacizi.
Dezvoltarea geneticii moleculare a relevat consemnările evoluției
lăsate în genomul organismelor: datarea când speciile s-au abătut
prin ceasul molecular produs de mutații. De exemplu, aceste
comparații ale secvenței ADN au dezvăluit că oamenii și cimpanzeii
împart 98% din genomii lor și analizând puținele zone în care acestea
diferă ajută la descoperirea strămoșului comun al acestor specii. [69]

Evoluția vieții
Procariotele au locuit pe Terra acum 3-4 miliarde de ani odată cu
apariția apei în formă lichidă. Nu s-au înregistrat schimbări evidente
în morfologia sau organizarea celulară a acestora în următorii
miliarde de ani.[70][71] Celulele eucariote au apărut acum 1,6-2,7
miliarde de ani. Următoarea schimbare majoră în structura celulară s-
a petrecut când o bacterie a fost înghițită de celulele eucariote,
printr-o asociere cooperativă denumită endosimbioză.[72][73]
Înghițirea bacteriei și găzduirea acesteia de către celulă au declanșat
un proces de co-evoluție, prin care bacteria a evoluat prin procesul
numit mitocondrie. .[74] Când o altă celulă a devorat cianobacterii, s-
au format cloroplastele- algele și plantele. Viață pe Pământ era
alcătuită doar din eucariote, procariote și arhee, dar acum 610
milioane de ani au apărut primele organisme multicelulare în oceane,
în perioada Neoproterozoicului. Evoluția multicelularitatii a dus la
multiple evenimente independente, organismele evoluând într-o
diversitate de bureți, alge brune, cianobacterii, mucegaiuri și
micobacterii. În ianuarie 2016, savanții au raportat că acum 800
milioane de ani, o modificare genetică minoră într-o singură moleculă
numită GK-PID ar fi permis organismelor să treacă de la o singură
celulă la o alcătuite multicelulara. [75]

După combinara primelor organisme multicelulare, în următorii 10

milioane de ani, diveristatea biologică a luat amploare, fiind
cunoscută drept "Explozia Cambriană", simultan cu acumularea
oxigenului în atmosfera de pe urmă fotosintezei. După 500 milioane
de ani, plantele și ciupercile au colonizat uscatul și au apărut în scurt
timp artropodele și insectele. Amfibienii au apărut acum 364
milioane de ani, urmați de reptile și păsări acum 155 milioane de ani.
Mamiferele au apărut acum 129 milioane de ani, iar din acestea au
derivat hominidele acum 10 milioane de ani. Omul modern a evoluat
acum 250 000 de ani. În ciuda evoluției animalelor mari, micile
organisme care au dominat Pământul , precum procariotele, au
rămas la fel.

Mecanismele evoluției

Estimate raportate recent ale ratei mutațiilor pe întreg genomul, la

om. Rata mutațiilor de transmitere a liniei de germeni la om este de
aproximativ 0.5×10−9 pe pereche de baze pe an.[76]
Principalele mecanisme care realizează schimbarea evolutivă sunt:
selecția naturală, driftul genetic și fluxul de gene. Selecția naturală
favorizează genele care măresc capacitatea de supraviețuire și de
reproducere. Driftul genetic constituie schimbarea aleatorie a
frecvenței alelelor, cauzată de asocierea genelor unei generații în
cadrul reproducerii. Fluxul genetic reprezintă transferul de gene în
interiorul și între populații. Importanța relativă a selecției naturale și
a fluxului genetic la nivelul unei populații depinde de puterea de
selecție și de mărimea efectivă a populației,[77] care indică numărul
de indivizi apți de reproducere.[78] Ca o consecință, modificarea
mărimii populației poate influența în mod spectaculos cursul
evoluției. Astfel, atunci când populația se micșorează, aceasta își
poate pierde variația genetică, rezultând o populație uniformă.[79]
Acest lucru are loc în cazul migrării, extinderii habitatului sau
subdivizării populației.[78]

Selecție naturală
Articol principal: Selecția naturală.
Selecția naturală este procesul prin care mutațiile genetice care sunt
favorabile reproducerii devin și rămân comune în decursul
generațiilor succesive ale unei populații.

Drift genetic
Driftul genetic reprezintă schimbarea frecvenței alelelor de la o
generație la alta, unde un rol important îl joacă modul arbitrar sau
hazardul prin care aceste alele se transmit de la părinți la urmași. Tot
șansa este cea care, în unele cazuri, stabilește dacă un individ
supraviețuiește și se reproduce.[79] Când forțele selective sunt
absente sau relativ slabe, frecvența alelelor tinde să crească sau să
scadă. Astfel, driftul genetic poate să conducă la dispariția anumitor
alele în favoarea altora, o populație ajungând să se separe în două
populații divergente cu seturi diferite de alele.[80]

Flux genetic
Fluxul genetic reprezintă schimbul de gene dintre populații care în
general sunt de aceeași specie.[81] De exemplu, acest schimb poate
avea loc în cazul migrațiilor sau al polenizării. Are loc transferul
orizontal de gene și apar organismele hibride.

Prin migrație se poate schimba frecvența alelelor sau poate apărea o

variație genetică în cadrul populației. Astfel, prin imigrație se poate
introduce un nou material genetic în fondul genetic al populației, în
timp de prin emigrație se poate înlătura material genetic. Fluxul
genetic poate fi împiedicat de anumite obstacole cum ar fi lanțuri
montane, oceane, deșerturi sau chiar construcții de mari dimensiuni
ca în cazul Marelui Zid Chinezesc, care a împiedicat fluxul genetic al
plantelor din acea zonă.[82]
Ereditatea

Structura ADN-ului. Baza nucleotidă din centru este înconjurată de

carbohidrați fosfatați sub forma unei duble elice
Evoluția organismelor constă în schimbări ale trăsăturilor fenotipice
moștenite, a celor caracteristici particulare ale unui organism. De
exemplu, la om culoarea ochilor reprezintă o caracteristică
moștenită, pe care un individ o poate prelua de la părinți.[83] Aceste
trăsături moștenite sunt controlate de gene, care în cadrul genomului
unui organism, formează genotipul.[84] Setul complet de trăsături
observabile care alcătuiesc structura și comportamentul unui
organism se numește fenotip. Aceste trăsături provin din
interacțiunea genotipului cu mediul înconjurător.[85] Ca rezultat, nu
orice aspect al fenotipului organismului poate fi ereditar. Astfel,
bronzarea pielii reprezintă o interacțiune dintre genotipul unei
persoane și lumina solară; efectul nu este moștenit de copiii acesteia.
Totuși oamenii prezintă moduri diferite de a răspunde la lumina
solară, conform particularităților genotipurilor. Un exemplu clar îl
constituie acei indivizi care au moștenit trăsăturile albinismului;
aceștia nu se bronzează și sunt sensibili la arsurile datorate soarelui.
[86]

Caracteristicile ereditare se transmit de-a lungul generațiilor prin

intermediul ADN-ului, o moleculă care este capabilă să codifice
informația genetică.[84] ADN-ul este un polimer compus din patru
tipuri de baze azotate. Secvența acestor baze în cadrul moleculei
reprezintă chiar informația genetică, precum succesiunea literelor
într-un text sau a caracterelor binare în programarea unui calculator.
Acele porțiuni ale moleculei de ADN care se referă la anumită unitate
funcțională se numesc gene. Genele se diferențiază prin modul de
realizare a succesiunii bazelor. La nivel celular, înlănțuirile de spirale
ADN se acociază cu proteinele formând structuri complexe numite
cromozomi. O anumită poziționare a cromozomului se numește
locus. Secvența de ADN a unui locus diferă de la un individ la altul,
aceste forme diferite numindu-se alele. Secvențele de ADN se pot
schimba prin intermediul mutațiilor genetice, realizându-se noi alele.
Dacă are loc o mutație la nivelul unei gene, noile alele pot modifica
anumite trăsături și astfel se poate realiza o modificare a fenotipului
individului. Totuși unele trăsături sunt mult mai complexe și nu se pot
modifica decât prin multipla interacțiune genetică.[87][88]

Speciația
Articol principal: Speciație.
Speciația este procesul prin care o specie se divide în una sau mai
multe specii descendente.[89] A fost observat și studiat atât în
condiții de laborator, cât și în natură.[90] În cazul organismelor care
se reproduc sexuat, speciația poate fi cauzată de izolare repoductivă
urmată de divergență genealogică.[necesită citare]

Există patru mecanisme ale speciației:

speciație alopatrică: este cea mai răspândită. Apare la populațiile

inițial izolate geografic, cum ar fi în cazurile de fragmentare a
habitatului sau de migrație. În aceste condiții, selecția poate produce
schimbări rapide, atât în aspectul, cât și în comportamentul
organismelor.[91][92]
speciație peripatrică
speciație parapatrică
speciație simpatrică
Extincția
Articol principal: Extincție.
Variația
Articol principal: Variație.
Fenotipul individual al unui organism este determinat de genotipul
sau/și de mediul în care trăiește. O mare parte a variației fenotipului
unei populații este cauzată de diferența dintre genotipurile
indivizilor.[88] Teoria sintetică a evoluției definește evoluția ca o
schimbare în timp în cadrul acestei variații genetice. Frecvența unei
alele particulare fluctuează, devenind mai mult sau mai puțin
prevalentă față de alte forme ale acelei gene. Prin evoluție, aceste
schimbări pot fi dirijate într-o direcție sau alta. Variația dispare când
acea alelă ajunge la un punct de fixație, când fie că dispare din cadrul
unei populații, fie înlocuiește în întregime o alelă ancestrală.[79]
Variația este determinată de mutații genetice, migrația între populații
(fluxul genetic) și de redistribuirea genelor în cadrul reproducerii
sexuale. Variația poate să provină și din schimbul genetic dintre
diferite specii. Astfel, avem transferul orizontal de gene la bacterii și
hibridizarea la plante.[93] Deși prin aceste procese se introduc variații
constante, majoritatea genomurilor speciei sunt identice la toți
indivizii.[94] Totuși, schimbări aparent minore ale genotipului pot
provoca schimbări spectaculoase ale fenotipului: cimpanzeii și
oamenii diferă cu numai 5% din genom.[95]

Mutația genetică
Articol principal: Mutație.

Duplicarea unei părți a cromozomului

Variațiile genetice provin din mutații întâmplătoare care survin la
nivelul genomului organismului. Mutațiile reprezintă schimbări în
secvența ADN-ului genomului unei celule și sunt provocate de
radiații, viruși, elemente transpozabile (transpozoni), substanțe
chimice mutagene sau de erori care apar în timpul meiozei sau a
replicării ADN-ului.[96][97][98] Acești mutageni produc mai multe
tipuri de schimbări în structura ADN-ului; unele fără efect, altele pot
produce noi gene sau împiedica funcționarea altora. Studii efectuate
pe Drosofila melanogaster (devenită model în genetică) arată că,
dacă o mutație care schimbă o proteină este produsă de o genă,
atunci acea genă poate fi periculoasă, 70% din aceste mutații putând
avea efecte distructive, rezultatul fiind fie neutru, fie cu slabe efecte
benefice.[99] Pentru a contracara efectele distrugătoare ale
mutațiilor asupra celulelor, organismele au dezvoltat mecanisme de
reparare a ADN-ului pentru a înlătura aceste mutații.[96] De aceea,
rata optimă a mutațiilor pentru o specie este un echilibru între prețul
plătit pentru o înaltă rată a mutațiilor, cum ar fi cele nocive, și
energia consumată prin metabolism pentru a reduce această valoare,
cum ar fi cazul enzimelor care refac ADN-ul.[100]

Unele specii, cum ar fi retrovirușii, posedă o atât de înaltă frcvență a

mutațiilor, încât aproape orice urmaș posedă o mutație genetică.
[101] Astfel, acești viruși pot evolua rapid și pot evita contraatacul
sistemului imunitar al organismului.[102] Mutațiile pot realiza
duplicarea unor secvențe întregi de ADN, ceea ce constituie o
veritabilă materie primă din care vor apărea noi gene, astfel că în
fiecare milion de ani, se realizează duplicarea a zeci până la sute de
gene la nivelul genomului animal.[103]

Cele mai multe gene aparțin unor mari familii de gene care pornesc
de la un strămoș comun.[104] Genele noi sunt produse prin diverse
metode, cel mai frecvent prin duplicarea sau mutația unei gene
ancestrale sau prin recombinarea părților unor gene diferite prin care
astfel se generează noi combinații cu funcții diferite.[105][106]
Domeniile proteice (acele proteine care evoluează independent de
lanțul proteic) funcționează ca module, fiecare având o funcție
specifică și independentă, dar care pot fi combinate pentru a produce
gene care să codifice noi proteine cu alte proprietăți.[107] De
exemplu ochiul uman utilizează patru gene pentru a-și forma
structurile sensibile la lumină: trei pentru vederea color și una pentru
vederea nocturnă; toate însa își au originea de la o genă ancestrală.
[108] Un avantaj al duplicării genelor (sau chiar al unui întreg genom)
îl constituie faptul că suprapunerea funcțiilor redundante în gene
multiple permite alelelor să fie reținute, ceea ce dezvoltă diversitatea
genetică.[109] Modificarea numărului de cromozomi poate genera
mai multe mutații, unde segmentele de ADN din cadrul cromozomilor
se rup și se regrupează. De exemplu, doi cromozomi ai genului homo
pot fuziona formând cromozomul 2 uman; această fuziune este
necunoscută în cadrul evoluției liniare a celorlalte ramuri de primate.
[110] În procesul evolutiv, cel mai important rol al unor astfel de
rearanjamente cromozomiale este acela de a accelera divergența
populațiilor, generându-se noi specii a căror diferențiere genetică să
fie menținută.[111] Secvențe întregi de ADN se pot deplasa de-a
lungul genomului, cum ar fi transpozonii provocând fracțiuni majore
al materialului genetic la plante și animale, fiind astfel importante în
evoluția genomurilor.[112] Mai mult, aceste secvențe mobile de ADN
pot produce mutații sau dispariția genelor existente, având astfel un
rol important în realizarea diversității genetice.[97]

Sexul și recombinarea
La organismele asexuate, genele sunt moștenite în grup. La cele
sexuate, urmașii prezintă combinații aleatorii ale cromozomilor
parentali. În cadrul procesului de recombinare genetică, organismele
sexuale pot efectua schimb de ADN între doi cromozomi compatibili.
[113] Recombinarea și reasortarea nu afectează frecvența alelelor, ci
doar modul cum acestea se ascociază unele cu altele, generându-se
urmași cu noi combinații de alele.[114]

Populația genetică

Fluturele alb al moliei

Varianta în negru
Din punct de vedere genetic, există o schimbare de la o generație la
alta a frecvenței alelelor unei populații care deține un fond genetic
comun. O populație este un grup localizat de indivizi care aparțin
aceleiași specii. De exemplu toți fluturii de molie de aceeași specie
care locuiesc într-o pădure izolată reprezintă o populație. O singură
genă a acestei populații poate avea mai multe forme alternative,
ceea ce dovedește diferența dintre fenotipurile diferitelor organisme.
Un exemplu îl constituie gena responsabilă cu culoarea fluturelui care
are două alele: albă și neagră. Fondul genetic reprezintă setul
complet de alele din cadrul unei singure populații, astfel că fiecare
alela apare de un anumit număr de ori. Acea fracțiune de gene dintr-
un fond genetic, care are o alelă particulară, reprezintă frecvența
acelei alele. Astfel putem spune că evoluția are loc atunci când sunt
schimbări ale frecvențelor alelelor în cadrul unei populații; de
exemplu cazul când alelele pentru culoarea neagră devin mai
răspândite la nivelul populației de molii.

Pentru a întelege mecanismele care conduc la evoluția unei populații,

e bine să observăm ce condiții sunt necesare pentru ca să nu se
producă această evoluție. Principiul Hardy-Weinberg susține că
frecvența alelelor (variațiilor unei gene) într-o populație suficient de
mare rămâne constantă dacă singurele cauze perturbatoare care
acționează asupra unei populații o constituie combinația
întâmplătoare a alelelor la combinarea spermei și ovulelor în timpul
fertilizăriisau fecundării.[115] O astfel de populație, aflată în
echilibrul Hardy-Weinberg, nu evoluează.[116]
Teoria evoluției este verificată de:

omologie: multe animale prezintă structuri osoase și musculare

similare, și toate au ADN similar, ceea ce conduce la ideea unui
strămoș comun;
embriologie: de-a lungul evoluției fetale, embrionii diferitelor
vertebrate seamana intre ei, lucru remarcat de Ernst Haeckel;
studiul fosilelor: descoperirea acelor verigi de legătură (fosile
tranziționale) între diferite clase de animale, de exemplu:
Tiktaalik, care indică tranziția de la pești la tetrapode
Thrinaxodon, care indică tranziția de la cynodontia la mamifere
Ambulocetus, care indică tranziția de la mamifere terestre la cetacee
(balene și delfini)
Archaeopteryx, care indică tranziția de la dinozauri la păsări
genetică: studiul genomului uman și a altor animale a confirmat
amplasarea retrovirușilor endogeni în aceleași poziții la diferite specii,
ce confirmă un strămoș comun.[117]
observări ale speciației: șopârla Anole în insulele din Marea
Caraibelor, moliile din Londra, peștii din lacul Nagubago, ș.a.
mutațiile genetice: principala cauză a variațiilor din cadrul speciilor;
organele vestigiale - părți ale corpului care au devenit inutile:
amigdalele, coccisul, timusul, degetul mic, apendicele vermiform,
părul capilar etc.
biogeografie
Fosilele arată că schimbarea a avut loc
Conștientizarea faptului că unele pietre conțin fosile a fost un punct
de reper in istoria naturală. Există trei părți în această poveste:

Observarea că lucrurile din roci care păreau organice erau de fapt

rămășițele alterate ale unor vietăți. Acest lucru a fost stabilit în
secolele 16 și 17 de către Conrad Gesner, Niels Stensen, Robert
Hooke și alții.[118][119]
Observarea că multe fosile reprezintă specii care nu există în prezent.
Georges Cuvier, anatomist comparativ, a demonstrat că extincția a
avut loc, și că diferitele straturi conțin fosile diferite.[120]p108
Observarea că fosile timpurii au fost organisme mai simple decât
fosilele de mai târziu. De asemenea, cu cât sunt mai noi pietrele, cu
atât mai recente sunt fosilele.[121]
„Dovada cea mai convingătoare pentru apariția a evoluției este
descoperirea de organisme dispărute în straturile geologice mai
mari ... Cu cât straturile sunt mai vechi ... cu atât mai mult diferă
fosilele de reprezentanții în viață ... care este de așteptat în cazul în
care fauna și flora din straturile anterioare au evoluat treptat, în
urmașii lor.”
—Ernst Mayr''
Evoluția cailor

Strămoșii cailor au trăit în pădure

Evoluția ecvidelor (familia Equidae) este un bun exemplu pentru
modul în care funcționează evoluția. Cea mai veche fosilă a unui cal
este de aproximativ 52 de milioane de ani. Era un animal mic, cu cinci
degete la picioarele din față și patru degete la picioarele din spate. În
acea vreme existau mai multe păduri în lume decât în prezent. Acest
cal a trăit în păduri, mâncând frunze, nuci și fructe cu dinții săi simpli.
Era la fel de mare ca o vulpe.[122]

Aproximativ cu 30 de milioane de ani în urmă, lumea a început să

devină mai rece și mai uscată. Pădurile s-au redus, pășunile s-au
extins și caii s-au schimbat. Ei au mâncat iarbă, au crescut mai mari și
au fugit mai repede, deoarece au trebuit să scape mai iute de
prădători. Iarba erodează dinții, de aceea caii cu dinți mai rezistenți
au avut un avantaj.
Pentru cea mai mare parte a acestei lungi perioade de timp, au
existat o serie de tipuri de cai (genuri). În prezent există doar un
singur gen: calul modern, Equus. El are dinți care cresc toată viața,
copite, picioare mari pentru alergat, iar animalul este mare și
suficient de puternic pentru a supraviețui în câmpie.[122] Caii au trăit
în vestul Canadei până acum 12.000 de ani,[123] dar toți caii din
America de Nord au dispărut cu circa 11.000 de ani în urmă. Cauzele
acestei extincții nu sunt clare; au fost sugerate schimbările climatice
și vânătoarea.

Distribuția geografică
Australasia
Australasia a fost separată de celelalte continente pentru multe
milioane de ani. În cea mai mare parte a continentului, Australia, 83%
din mamifere, 89% din reptile, 90% din pește și insecte și 93% din
amfibieni sunt specii endemice. Mamifere sale native sunt în cea mai
mare parte marsupiale, precum canguri, bandicoots și quolls. Prin
contrast, marsupialele sunt în prezent total absente din Africa și
formează o mică parte din fauna de mamifere din America de Sud,
precum oposumul și monito del monte.

Reprezentanții vii ale mamiferelor primitive ce depun ouă

(monotreme) sunt echidna și ornitorincul. Ei sunt găsiți doar în
Australasia, care include Tasmania, Noua Guinee și Insula Cangurului.
Aceste monotreme sunt total absente în restul lumii. Pe de altă parte,
în Australia lipsesc multe grupuri de mamifere placentare, care sunt
comune pe alte continente (Carnivora, artiodactyls, chițcani, veverițe,
lagomorfe), deși au lilieci indigeni și rozătoare, care au ajuns mai
târziu.
Mamiferele placentare au evoluat în Eurasia și au făcut să dispară
marsupialele și monotremele oriunde s-ar răspândi. În Australasia nu
au ajuns decât recent. Acesta este motivul simplu de ce Australia are
cele mai multe dintre marsupiale din lume și toate monotremele.

Acest subiect care l-a preocupat atât pe Charles Darwin, cât și pe

Alfred Russel Wallace. Atunci când apar noi specii, de obicei prin
divizarea speciilor mai mari, acest lucru are loc într-un singur loc din
lume. Odată ce este stabilită, o noua specie se poate răspândi doar în
anumite locuri și nu în altele.

Drosophila hawaiiană
În aproximativ 17.000 km2, Insulele Hawaii au cea mai diversă
colecție de musculițe Drosophila din lume, care trăiesc de la pădurile
tropicale până la pajiști de munte. Sunt cunoscute aproximativ 800 de
specii de drosophilide hawaiiene.

Dovezile genetice arată că toate speciile native drosophilida din

Hawai se trag de la o singură specie, care a colonizat insulele, cu
aproximativ 20 de milioane de ani în urmă. Adaptarea ulterioară a
fost stimulată de lipsa de concurență și de o mare varietate a
posibilităților disponibile. Deși ar fi posibil ca o singură femelă gravidă
să colonizeze o insulă, este mult mai probabil să fi fost un grup din
aceeași specie.

Distribuția genului Glossopteris

Combinația dintre deriva continentelor și evoluție poate explica ceea
ce se găsește în fosile. Glossopteris este o specie dispărută de plante
din Permian, de pe supercontinentul antic Gondwana.
Fosilele glossopteris se gasesc în stratul Permian din Sud-Estul
Americii de Sud, Africa de Sud, toată insula Madagascar, nordul
Indiei, toată Australia, toată Noua Zeelandă, și risipite pe marginile de
sud și de nord ale continentului Antarctica .

Descendența comună
Atunci când biologii privesc vietățile, ei observă că acestea aparțin
unor grupuri care au ceva în comun. Charles Darwin a explicat că
acest lucru urmează firesc dacă "admitem paternitatea comună a
formelor aliate, împreună cu modificarea lor, prin variație și selecție
naturală".

De exemplu, toate insectele au în comun un plan de organism de

bază, al cărui dezvoltare este controlat de gene de reglementare de
bază. Ele au șase picioare, au părți dure pe partea exterioară a
corpului (un exoschelet), au ochi formați din multe camere separate,
și așa mai departe. Biologii explica acest lucru prin evoluție. Toate
insectele sunt descendente ale unui grup de animale care a trăit
acum mult timp în urmă. Ele încă mai păstrează planul de bază (de
exemplu cele șase picioare), cu câteva detalii schimbate. Acestea
arată diferit acum, deoarece s-au schimbat în moduri diferite: aceasta
este evoluția.

Darwin a fost primul care a sugerat că toată viața de pe Pământ are o

singură origine, și că încă de la început "formele fără sfârșit, cele mai
frumoase și mai minunate, au fost și sunt evoluate ". Dovezile din
biologia moleculară în ultimii ani, a susținut ideea că toată viața este
legată prin descendență comună .
Structuri vestigiale
Dovezile puternice pentru descendența comună vin de la structurile
vestigiale. Aripile inutile ale unor gândaci care nu zboară se află
sigilate sub carapacele acestora. Acest lucru poate fi explicate prin
descendența lor din gândaci ancestrali, care au avut aripi ce au
funcționat.

Organele rudimentare ale corpului, cele care sunt mai mici și mai
simple în structură decât părțile corespunzătoare din specii
ancestrale, sunt numite organe vestigiale. Aceste organe sunt
funcționale în speciile de rudenie, dar acum sunt fie nefuncționale
sau readaptate la o nouă funcție. Exemple sunt centurile pelviene ale
balenelor, aripi ale unor păsări ce nu zboară și frunzele unor xerofite
(de exemplu, cactus) și ale plantelor parazite (exemplu Cuscuta
europaea). Cu toate acestea, structurile vestigiale pot avea funcția lor
originală înlocuită cu alta. De exemplu aripile de struți sunt utilizate
în ritualuri de împerechere, și în afișarea agresivității. Oscioarele
urechii la mamifere sunt oase anterioare ale maxilarului inferior.

În 1893, Robert Wiedersheim a publicat o carte de anatomie umană

și relevanța sa pentru istoria evoluției omului. Această carte conține
o listă de 86 de organe umane pe care el a considerat vestigiale.
Această listă a inclus exemple, cum ar fi apendicele și al 3-lea molar
(măseaua de minte).

Strângerea puternică a mâinilor bebelușului este un alt exemplu.

Acesta este un reflex vestigial, o rămășiță din trecut, atunci când
copiii pre-umani se agățau de părul mamei, în timp ce mamele se
cățărau prin copaci. Acest lucru este confirmat și de picioarele
bebelușilor (puii primatelor se prind și cu picioarele). Toate
primatele , cu excepția omului modern au părul de pe corp gros de
care un copil se poate agăța. Reflexul strângerii permite mamei să își
folosească toate membrele pentru a se cățăra în copac. Organele
vestigiale au de multe ori unele selecții împotriva lor. Organele
originale cereau resurse, uneori uriașe. În cazul în care nu mai au o
funcție se ajunge la reducerea dimensiunii acestora. Există dovezi
directe de selecție.

Embriologie
Din secolul al XVIII-lea, era cunoscut faptul că embrionii din specii
diferite sunt mult mai asemănători decât adulții. În particular, unele
părți ale embrionilor reflectă trecutul lor evolutiv. De exemplu,
embrionii de vertebrate terestre dezvoltă deschideri de branhii
precum embrionii peștilor. Desigur, aceasta este doar o etapă
temporară, care dă naștere la mai multe structuri în gâtul reptilelor,
păsărilor și mamiferelor. Fantele proto-branhiale sunt parte dintr-un
sistem complicat de dezvoltare: motivul pentru care acestea au
persistat.

Un alt exemplu sunt dinții embrionari ai balenelor. Acestea sunt mai

târziu pierdute. Filtrul balenelor este dezvoltat dintr-un țesut diferit,
numit keratină. Primele fosile de balene au avut dinți, precum și
fanoane.

Selecție artificială
Charles Darwin a trăit într-o lume în care zootehnia și culturile
domesticite au fost de o importanță vitală. În ambele cazuri, fermierii
selectau pentru reproducere indivizi cu proprietăți speciale, și au
împiedicat creșterea a indivizilor cu caracteristici mai puțin dorite.
Secolului al XVIII-lea și începutul secolului XIX a văzut o creștere în
agricultura științifică, iar selecția artificială a avut un rol important în
asta.

Darwin a discutat de selecție artificială ca un model de selecție

naturală în 1859 în prima ediție a operei sale Despre Originea
speciilor, în capitolul IV: Selecția naturală. Nikolai Vavilov a arătat că
secară, inițial o buruiană , a ajuns să fie o plantă de cultură prin
selecție neintenționată. Secara este o planta mai rezistentă decât
grâul: ea supraviețuiește în condiții mai aspre, cum ar fi dealuri și
munți.

Nu este nici o diferență reală în procesele genetice care stau la baza

selecției artificiale și celei naturale, iar conceptul de selecție artificială
a fost folosit de Charles Darwin ca o ilustrare a procesului mai larg de
selecție naturală. Există diferențe practice Studii experimentale
despre selecția artificială arată că "rata de evoluție, în experimente
de selecție, este de cel puțin două ordine de mărime (adică de 100 de
ori) mai mare decât orice rată văzută în natura sau în fosile".

Specii artificiale noi

Unii au crezut că selecția artificială nu ar putea produce noi specii. Se
pare că acum se poate.

Specii noi au fost create de către animalele domesticite, dar detaliile

nu sunt cunoscute sau nu sunt clare. De exemplu, ovinele domestice
au fost create prin hibridizare, și nu mai produce urmași viabili cu
Ovis orientalis, o specie din care se trage. Bovinele domestice, pe de
altă parte, pot fi considerate aceleași specii, ca alte soiuri de vaci
sălbatice, gaur, iac, etc, deoarece acestea produc ușor fertil pui cu ei.
Modificări observabile
Unii biologi spun ca evolutia s-a întâmplat atunci când o trăsătură
cauzată de genetică devine mai mult sau mai puțin frecventă într-un
grup de organisme. Alții spun că evoluția are loc doar atunci când
apar noi specii.

Modificările se pot întâmpla mai repede în organismele mai mici și

mai simple. De exemplu, multe bacterii care provoacă boli nu mai pot
fi anihilate cu unele antibiotice. Aceste medicamente au fost utilizate
timp de 80 de ani, și la început au funcționat extrem de bine.
Bacteriile însă au evoluat, astfel încât acestea nu mai sunt afectate de
antibiotice. Antibioticele au ucis bacteriile, cu excepția câtorva care a
avut o oarecare rezistență. Aceste bacterii rezistente au produs
următoarele generații.

Gândacul de Colorado este renumit pentru capacitatea sa de a rezista

la pesticide. În ultimii 50 de ani, a devenit rezistent la 52 de compuși
chimici utilizați în insecticide, inclusiv cianura. Aceasta este selecția
naturală accelerată de condițiile artificiale. Totuși, nu toate
populațiile sunt rezistente tuturor produselor chimice. Ele devin
rezistente doar la produsele folosite în zona lor.

Consecințe
Evoluția influențează toate aspectele legate de forma și
comportamentul organismelor. Ca urmare a selecției naturale, au loc
acele adaptări comportamentale și fizice prin care indivizii își
optimizează capacitatea de a găsi hrana, de a evita prădătorii sau de
a atrage parteneri. Organismele pot răspunde la selecție și cooperând
între ele, un exemplu în acest sens fiind simbioza. Pe termen lung,
evoluția generează noi specii prin scindarea populațiilor ancestrale în
noi grupuri între care nu mai au loc încrucișări.

Aceste consecințe ale evoluției se împart în macroevoluție , evoluția

care are loc la nivelul speciilor (au loc fenomene ca: speciație,
extincție) și microevoluție, care constă în schimbări evolutive de mai
mică amploare (cum ar fi adaptarea) care au loc în cadrul unei specii
sau unei populații. În general, macroevoluția este considerată ca fiind
un rezultat al unor perioade mai lungi de microevoluție.[124] Astfel,
diferența dintre micro- și macroevoluție nu este una fundamentală,
fiind realizată de factorul timp.[125] Totuși, în cadrul macroevoluției,
trăsăturile speciei pot fi importante.

Adaptarea
Articol principal: Adaptare.
Adaptarea constă în acele structuri sau forme de comportament care
îmbunătățesc o anumita funcție, ceea ce favorizează supraviețuirea și
reproducerea organismelor.[19] Aceasta se realizează printr-o serie
continuă de schimbări minore ale trăsăturilor, schimbări aleatorii din
care selecția naturală alege pe cele mai adecvate mediului.[126] Prin
acest proces fie se câștigă o caracteristică nouă, fie se pierde una
ancestrală. Un exemplu care arată ambele tipuri de schimbări îl
constituie adaptarea bacteriilor la antibiotice, când se produc
modificări genetice ce măresc rezistența la antibiotice a acestora și
aceasta fie schimbând ținta medicamentului, fie accelerând
activitatea transportorilor care elimină substanța medicamentoasă
din celulă.[127] Un alt exemplu îl constituie modul cum bacteria
Escherichia coli își dezvolta capacitatea de a utiliza acidul citric ca
nutrient, lucru observat în experimentele de laborator[128] sau
modul cum Flavobacterium dezvoltă o noua enzimă care îi permite să
se dezvolte și în mediul format de produsele secundare obținute la
fabricarea nylon-ului[129][130] sau modul cum bacteria
Sphingobium, prezentă în sol, dezvoltă un întreg mecanism metabolic
prin care degradează pentaclorofenolul, un pesticid de sinteză.[131]
[132]

Co-evoluția
Interacțiunea dintre organisme poate genera atât conflict, cât și
cooperare. Când această interacțiune are loc între perechi de specii,
cum ar fi agentul patogen și gazda, sau prădător și pradă, aceste
specii pot dezvolta adaptări corespondente. Cu alte cuvinte, evoluția
unei specii conduce la evoluție prin adaptare și pentru specia
cealaltă, care la rândul ei generează reacții de adaptare pentru prima
specie. Acest ciclu selecție-răspuns se numeste co-evoluție[133] Un
exemplu îl constituie producția de tetrodotoxină la salamandra
roșcată, Taricha granulosa, dar și cresterea rezistenței la această
neurotoxină din partea prădătorului acesteia, "șarpele-jartieră".[134]

Cooperarea
Nu toate interacțiunile dintre specii constituie conflict.[135] Au
evoluat multe situații în care există un beneficiu reciproc. O astfel de
cooperare există între plante și ciupercile din specia Mycorrhiza care
cresc la rădăcina acestora și le ajută să absoarbă din sol substanțele
nutritive.[136] Pe de altă parte, plantele asigură acestor ciuperci
zahăr, pe care îl obțin în urma fotosintezei.

Coaliția dintre organismele de aceeași specie a evoluat foarte mult.

Un exemplu îl constituie socializarea întâlnita la insecte ca albinele,
termitele, furnicile. Aici, insecte sterile asigură paza și hrana unui mic
număr de organisme din cadrul coloniei, singurele capabile sa se
reproducă. Un lucru similar se petrece la nivelul organismelor
animalelor, unde celulele somatice coordoneaza creșterea celulelor
germinale. Celulele somatice răspund la semnale specifice care le
indică să crească, să se dezvolte sau să moară. Dacă celulele ignoră
aceste semnale și se înmulțesc în mod neadecvat, cresterea lor
necontrolată generează cancer.[96]

Speciația
Articol principal: Speciație.
Predarea teoriilor evoluției în școala românească
Între anii școlari 2001/2002 și 2006/2007
Se predă la clasa a XII-a liceu teoria evoluției.
Între anii școlari 2001/2002 și 2006/2007 au fost în vigoare
Programele școlare pentru clasele a XI a – a XII aprobate cu Ordin al
Ministrului educației naționale nr. 4923 din 18.10.2000 și modificate
prin Ordin al Ministrului educației și cercetării nr. 3915 din
31.05.2001, care prevedeau la pag 15 în Tabel orientativ de
conținuturi 15% din cadrul orelor de biologie să fie afectate Istoriei
vieții. Procentele alocate pentru fiecare tematică sunt orientative
fiecare cadru didactic având libertatea de a stabili în funcție de
propria opțiune și de particularitățile clasei timpul propriu necesar
parcurgerii integrale a programei

Capitolul „Istoria vieții” cuprindea:

a) Prezentarea generală a teoriilor clasice și moderne privind originea

și evoluția vieții.

b) Generalități privind organismele primitive.

c) Dovezi ale evoluției (paleontologie, anatomie comparată,
embriologie comparată, biochimie comparată).

d) Evoluția omului.
e) Mecanismele speciației:

selecția;
factori determinanți și tipuri de selecție;
speciația intra și interspecifice.
Programă școlară pentru disciplina Biologie, clasa a XII-a în vigoare
între anii scolari 2001/2002 și 2006/2007 aici [2].

Anul școlar 2007/2008

Nu se mai predă teoria evoluției.
În anul școlar 2007/2008 este în vigoare Anexa 2 la Ordinul
ministrului educației și cercetării nr. 5959 / 22.12.2006 și anume
Programa Școlară Pentru Ciclul Superior al Liceului, Biologie, Clasa a
XII-A1 Aprobat prin Ordinul ministrului nr. 5959 / 22.12.2006
Bucuresti, 2006. Această Programă se aplică și la clasa a XIII-a filiera
tehnologică, ruta progresivă de calificare profesională. Această
programă nu mai conține nici o referire la Istoria vieții și evoluție.
Programă școlară pentru disciplina Biologie, clasa a XII-a în vigoare se
găsește aici: [3].

Anul școlar 2012/2013

Conform "Anexei" (fără nr.) la "Ordinul ministrului" (fără nr și dată)
aprobată prin "Ordin al Ministrului" (fără nr. și dată) și prezentă în 22
septembrie 2012 pe site-ul Ministerului Educației, Cercetării și
Sportului (WWW.guv.ro) în capitolul "Programe școlare", "Ciclul
gimnazial", la adresa [4] pentru aria curiculară "Matematică și științe"
se găsește "Programa pentru biologie clasele V-VIII".

În această programă la pag. 23 capitolul "Conținuturi" punctul V, se

găsește următorul text:

"V. Evoluționism

1. Unitatea și diversitatea lumii vii.

2. Evoluție și dovezi ale evoluției (definiția evoluției, exemple de

dovezi directe și indirecte).

3. Factori ai evoluției (ereditatea, variabilitatea, suprapopulația, lupta

pentru existență, selecția).

4. Specia ca unitate a evoluției."

Contestarea realității evoluției

Articole principale: Critica evoluției și Controversa creație-evoluție.
Conform unor organizații creștine fundamentaliste, evoluția poate fi
o considerată doar o nouă formă de religie.[137] Contraargumentele
la adresa evoluției sunt considerate de către cercetători și
academicieni ca oameni de paie, fiind lipsite de dovezi, logică sau
vreo publicație științifică în favoarea lor.

Nu toate religiile se opun teoriei evoluției: „Într-o formă sau alta,

evoluționismul teist este viziunea asupra creației predată în
majoritatea seminariilor protestante mainline și este poziția oficială a
Bisericii Catolice.”[138]