Fizică

Fizica (din cuvântul grec antic: φυσική (ἐπιστήμη)

phusikḗ (epistḗmē) care înseamnă cunoașterea naturii,
din φύσις phúsis ce înseamnă natură) este știința care
studiază proprietățile și structura materiei, formele de
mișcare ale acesteia, precum și transformările lor
reciproce. Fizica este una dintre disciplinele
fundamentale ale științei, iar scopul său principal este
de a înțelege cum se comportă universul.
Oricum se pune problema, fizica este una dintre cele
mai vechi discipline academice; prin intermediul unei
subramuri ale sale, astronomia, ar putea fi cea mai
veche. Uneori sinonimă cu filozofia, chimia și chiar
unele ramuri ale matematicii și biologiei,de-a lungul
ultimelor două milenii, fizica a devenit știință modernă
începând cu secolul al XVII-lea, iar toate aceste
discipline sunt considerate acum distincte, deși
frontierele rămân greu de definit.
Fizica clasică
Progresele majore din această perioadă includ
înlocuirea modelului geocentric al sistemului solar cu
modelul heliocentric copernican, legile care
guvernează mișcarea corpurilor planetare determinate
de Johannes Kepler între 1609 și 1619, lucrări de
pionierat asupra telescoapelor și astronomiei
observaționale de către Galileo Galilei în secolele al
XVI-lea și al XVII-lea, precum și descoperirea și
unificarea de către Isaac Newton a legilor mișcării și a
gravitației universale care vor ajunge să-i poarte
numele. De asemenea, Newton a dezvoltat calculul
infinitezimal, studiul matematic al schimbării, care a
furnizat noi metode matematice pentru rezolvarea
problemelor fizice.
Descoperirea noilor legi în termodinamică, chimie și
electromagnetism a rezultat din mari eforturi de
cercetare în timpul Revoluției industriale, pe măsură ce
nevoile de energie au crescut. Legile care cuprind
fizica clasică rămân foarte frecvent utilizate pentru
obiecte care se deplasează cu viteze non-relativiste,
deoarece oferă o aproximare foarte bună în astfel de
situații. Totuși, inexactitățile din mecanica clasică
pentru obiecte foarte mici și viteze foarte mari au dus
la dezvoltarea fizicii moderne în secolul XX.
Fizica modernă
Fizica modernă a început în secolului XX cu lucrarea lui
Max Planck în teoria cuantică și cu teoria relativității a
lui Albert Einstein. Ambele teorii au apărut din cauza
inexactităților în mecanica clasică în anumite situații.
Mecanica clasică a prezis o viteză variabilă a luminii,
care nu putea fi rezolvată cu viteza constantă
prevăzută de ecuațiile lui Maxwell ale
electromagnetismului; această discrepanță a fost
corectată de teoria lui Einstein a relativității speciale,
care a înlocuit mecanica clasică pentru corpurile cu
mișcare rapidă și a permis o viteză constantă a
luminii.Radiația corpului negru a oferit o altă problemă
fizicii clasice, care a fost corectată atunci când Planck a
propus că dacă limităm energia radiată la valori
discrete (complet diferit de viziunea clasică, în care
toate nivelurile energetice posibile sunt permise),
atunci observațiile experimentale vor putea fi înglobate
într-o nouă teorie. Aceasta împreună cu efectul
fotoelectric a condus la teoria mecanicii cuantice
prevalând față de fizica clasică pentru scări foarte mici.
Pionierii mecanicii cuantice au fost Werner Heisenberg,
Erwin Schrödinger și Paul Dirac. Din această lucrare
timpurie și în domenii conexe, a fost derivat modelul
standard al fizicii particulelor.
Cercetare
Metoda ștințifică
izicienii folosesc metoda științifică pentru a testa
validitatea unei teorii fizice. Folosind o abordare
metodică pentru a compara implicațiile unei teorii cu
concluziile obținute din experimentele și observațiile
sale asociate, fizicienii sunt mai capabili să testeze
validitatea unei teorii într-un mod logic, nepărtinitor și
repetabil. În acest scop, se efectuează experimente și
se fac observații pentru a determina validitatea sau
invaliditatea teoriei.
O lege științifică este o afirmație verbală sau
matematică concisă a unei relații care exprimă un
principiu fundamental al unei teorii, cum ar fi legea lui
Newton a gravitației universale
Teorie și experiment
Teoreticienii încearcă să dezvolte modele matematice
care sunt în acord cu experimentele existente și prezic
cu succes rezultatele experimentale viitoare, în timp ce
experimentaliștii elaborează și efectuează experimente
pentru a testa predicții teoretice și a explora noi
fenomene. Deși teoria și experimentul sunt dezvoltate
separat, ele se afectează puternic și depind unele de
altele. Progresul în fizică are loc adesea atunci când
rezultatele experimentale fac o descoperire pe care
teoriile existente nu o pot explica, sau când noile teorii
generează predicții experimentale testabile, care
inspiră dezvoltarea de noi experimente.
Domenii de aplicare și obiective
Fizica presupune modelarea lumii naturale cu teoria.
Aici, calea unei particule este modelată cu matematica
calculului pentru a explica comportamentul acesteia:
viziunea ramurii fizicii cunoscută sub numele de
mecanică.
Fotografii
Fulgerul este un curent
electric.

Astonautul și Pământul
sunt ambii in cadere
liberă.
Fizică – Harabagiu Andra

Biologie
Biologia este știința naturală care se ocupă cu studiul
vieții și al tuturor organismelor vii. Ca știință a vieții,
biologia studiază organismele din punct de vedere
structural, al proceselor chimice, al interacțiilor
moleculare, al mecanismelor fiziologice, al dezvoltării
și al evoluției. În ciuda complexității acestei științe,
există doar câteva concepte simple care stau la baza
acesteia, și anume teoria celulară, evoluția, genetica și
homeostazia. Astfel, în teoria fundamentală a biologiei
spune că celula este unitatea de bază a vieții, gena este
unitatea de bază a eredității, iar evoluția este motivul
pentru apariția sau extincția speciilor. Organismele vii
sunt sisteme termodinamice a căror supraviețuire se
bazează pe transformarea continuă a energiei și pe
descreșterea entropiei locale, cu scopul menținerii
homeostaziei (stării de echilibru intern a unui
organism).
Termenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de
către Jean-Baptiste de Lamarck și G. Treviranus și
provine din cuvintele grecești βίος / bios, « viață » și
λόγος / logos, « cuvânt, discurs, știință ». Cele mai
vechi cunoștințe scrise din domeniul biologiei datează
de la Aristotel și Teofrast. Dintre personalitățile
biologiei mondiale putem aminti pe G.L.L. de Buffon,
G. Cuvier, J.H. Fabre, Ernst Haeckel, Jean-Baptiste de
Lamarck, Carl Linné, Charles Darwin, G.J. Mendel, Th.
Schwann, H. de Vries, Alfred Russel Wallace, A.
Weismann. În prezent, este una dintre materiile
standard de învățământ în școli și universități de
pretutindeni, iar peste un milion de articole sunt
publicate anual într-un număr mare de jurnale din
domeniul biologiei și medicinei.
Subdomeniile sau ramurile biologiei sunt diverse și sunt
definite în funcție de metodele de cercetare implicate și
de sistemele biologice luate în studiu: biomatematica
utilizează metode matematice cu scopul formulării unor
modele cantitative, în timp ce biologia experimentală se
bazează pe date empirice pentru validarea unor teorii
propuse. Astfel, se dorește înțelegerea mecanismelor
vieții, modului în care aceasta a apărut și a evoluat din
materie anorganică, lipsită de viață, în urmă cu
aproximativ 4 miliarde de ani în urmă și motivul pentru
care sistemele biologice au continuat să crească în
complexitate.
Începuturile biologiei
Deși biologia modernă a cunoscut o dezvoltare relativ
recentă, științele pe care aceasta o includ și care sunt în
relație cu aceasta au fost studiate încă din timpuri
străvechi. Filozofia naturală a fost studiată începând
încă din civilizațiile antice ale Mesopotamia, Egipt, the
Indian subcontinent, și China. Totuși, biologia modernă
cunoscută astăzi și modul de abordare al studiului
naturii își regăsesc originea în Grecia Antică. În timp ce
studiul formal al medicinei începe încă din timpul lui
Hipocrate (cca. 460–370 î. Hr.), Aristotel (384–322 î.
Hr.) a fost cel care a adus o contribuție extrem de
însemnată la dezvoltarea biologiei. Cele mai importante
lucrări publicate sunt Historia Animālium (Istoria
Animalelor) și alte lucrări în care și-a prezentat viziunea
naturalistă, iar ulterior a publicat lucrări mai empirice,
care aveau ca punct central cauzalitatea biologiei și
diversitatea vieții. Succesorul lui Aristotel, Teofrast, a
realizat o serie de cărți în domeniul botanicii, care au
rămas în istorie considerate drept cea mai importantă
contribuție antică în domeniul studiului organismelor
vegetale, chiar și până la finalul Evului Mediu.

Deși conceptul biologiei ca domeniu separat de știință a

apărut în secolul XIX, științele biologice își au originile
din tradițiile medicinei și istoria naturală din Grecia și
Roma antică și au fost mai dezvoltate în Evul mediu de
vindecători musulmani, spre exemplu Al-Jahiz
Avicenna, Avenzoar și Ibn al-Nafis. În timpul
Renașterii și Evului Modern, cugetul biologic a fost
revoluționat în Europa datorită interesului restaurat de
empirism și descoperirea multor organisme noi.
Andreas Vesalius și William Harvey au fost persoane
proeminente ale acestei mișcări fiindcă au utilizat
experimentări și observări atente cercetând fiziologia.
Trebuie menționați aici și naturaliști cum ar fi Carl
Linné sau Georges-Louis Leclerc de Buffon, care au
început să clasifice organismele și fosilele precum și
dezvoltarea și comportarea ființelor vii. Datorită
dezvoltării microscopiei a fost descoperită lumea
microorganismelor, punând bazele pentru teoria
celulară. Importanța crescătoare a teologiei naturale,
parțial un răspuns pentru filozofia mecanică, a susținut
dezvoltarea rapidă a istoriei naturale.
Biologia modernă

Peste secolele XVIII și XIX, științele biologice cum ar fi

botanică sau zoologie au devenit din ce în ce mai rapid
discipline științifice profesionale. Antoine Lavoisier și
alții chimiști și fizicieni au început să conecteze lumea
animată și neanimată prin chimie și fizică. Naturalist–
exploratorii au cercetat interacțiunile între organismele
și ambianța și metode prin care aceste legături depind
de geografie — fondând discipline precum
biogeografie, ecologie și etologie. Naturaliștii au
început să nu mai sprijine esențialismul și să ia în
considerare importanța extincției și caracterul
schimbător al speciilor. Teoria celulară a dat o nouă
perspectivă asupra bazelor fundamentale ale vieții.
Aceste dezvoltări, precum și rezultatele cercetărilor
embriologiei și paleontologiei, au fost sintetizate în
teoria evoluției prin selecția naturală a lui Charles
Darwin. La sfârșitul secolului XIX a fost părăsită teoria
generației spontanee fiind înlocuită de teoria
microbiană de boală. Totuși, mecanismul ereditării
biologice a rămas un mister.

La începuturile secolului XX, redescoperirea lucrărilor

lui Gregor Mendel a adus la dezvoltarea rapidă a
geneticii. Domeniile noi au apărut repede ca consecință
a propunerii structurii ADN de către James Watson și
Francis Crick. După apariția dogmei centrale a biologiei
moleculare și spargerea codului genetic, biologia s-a
împărțit în mult între biologia organismelor — grupul
câmpurilor științifice legate de organisme și grupuri ale
organismelor — și biologia moleculară și celulară. În
cursul secolului XX, aceste curente au fost răsturnate,
biologii moleculari și celulari folosind metode utilizate
în biologia organismelor și invers.
Biologia în România
Contribuții remarcabile în domeniul biologiei au avut:
Grigore Antipa, Dimitrie Brândză, Aristide Caradja,
Radu Codreanu, Constantin Motaș, Emil Racoviță,
Dimitrie Voinov, Alexandru Borza, Florian Porcius, Iuliu
Prodan.
Teoria celulară
Teoria celulară spune că toate organismele vii sunt
compuse din cel mai puțin o celulă, aceasta fiind
unitatea fundamentală a vieții și cea mai mică unitate
funcțională a acesteia. Se consideră că toate
organismele vii au apărut ca urmare a diviziunii
celulelor pre-existente. În cazul organismelor
pluricelulare, fiecare celulă care alcătuiește organismul
derivă dintr-o singură celulă. De asemenea, se mai
consideră că celula este unitatea de bază a multor
procese patologice Un ultim aspect al teoriei celulare
are în vedere modul în care celulele prezintă reacții de
adaptare față de schimbările condițiilor externe și
interne, ceea ce duce la studiul metabolismului.
Celulele sunt sediul informației ereditare (ADN-ul),
așadar aceasta este transmisă celorlalte celule prin
intermediul diviziunii celulare. Studiul originii vieții,
denumit abiogeneză, are în vedere și determinarea
originii primei celule.
Evoluția

Teoria evoluției este un concept central în biologie și

face referire la idea că viața suferă schimbări continue
și se dezvoltă, astfel că fiecare formă de viață (încă
prezentă sau dispărută) prezintă o origine comună, un
strămoș comun, sau altfel spus prezintă un singur
genofond antic. Se crede că ultimul strămoș comun al
tuturor organismelor a apărut acum aproximativ 3,5
miliarde de ani.] Biologii privesc omniprezența codului
genetic ca un indiciu evident în favoarea aprobării
teoriei strămoșului comun, pentru bacterii, arhebacterii
și eucariote.
Studiu și cecrcetare
Biologia moleculară este studiul biologiei la nivelul
moleculelor. Coincide parțial cu alte domenii, cum ar fi
genetica și biochimia. Această disciplină se
concentrează la înțelegerea interacțiunilor între diverse
sisteme ale celulelor, incluzând o legătură între ADN,
ARN, sinteza proteinelor și învățarea mecanismelor
acestor procese.

Biologia celulară cercetează proprietățile fiziologice ale

celulelor precum și comportarea, interacțiunile și
ambianța lor. Experimentările se fac atât la nivelul
microscopic cât și molecular. Acest domeniu face
cercetări pe organisme monocelulare precum și pe
celule specializate în organisme multicelulare cum ar fi
cele ale omului.

Genetica este știința genelor, eredității și varietății ale

organismelor. Genele codează informații necesare
pentru sinteza proteinelor care joacă un rol important
în influențare (dar în multe cazuri nu determină
complet) a fenotipului final al organismului. În
cercetările moderne, genetică prevede unelte
importante în investigarea funcțiunilor ale genelor
particulare și analiza interacțiunilor genetice.
Organismele țin informația genetică în general în
cromozoame unde este reprezentată de structura
chimică a moleculelor ADN particulare.

Biologia de dezvoltare cercetează procesele după care

organismele cresc și se dezvolt. Își are originile în
embriologie. Biologia de dezvoltare modernă studiază
și controlul genetic al creșterii celulare, diferențierii,
anatomiei și morfogeneză — procesul care permite
țesuturilor și organelor să apară și să dezvolte.
Fotografii
 O prezentare grafică a

unei muștei.
Biologie – Cârjan Carmen