BIOLOGIE

Biologia este știința naturală care se ocupă cu studiul vieții și al tuturor organismelor vii. Ca
știință a vieții, biologia studiază organismele din punct de vedere structural, al proceselor chimice,
al interacțiilor moleculare, al mecanismelor fiziologice, al dezvoltării și al evoluției.[1] În ciuda
complexității acestei științe, există doar câteva concepte simple care stau la baza acesteia, și anume
teoria celulară, evoluția, genetica și homeostazia.[2] Astfel, în teoria fundamentală a biologiei spune
că celula este unitatea de bază a vieții, gena este unitatea de bază a eredității, iar evoluția este
motivul pentru apariția sau extincția speciilor. Organismele vii sunt sisteme termodinamice a căror
supraviețuire se bazează pe transformarea continuă a energiei și pe descreșterea entropiei locale, cu
scopul menținerii homeostaziei (stării de echilibru intern a unui organism).[3][4]
Termenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de către Jean-Baptiste de Lamarck și G.
Treviranus[5] și provine din cuvintele grecești βίος / bios, « viață » și λόγος / logos, « cuvânt,
discurs, știință ». Cele mai vechi cunoștințe scrise din domeniul biologiei datează de la Aristotel și
Teofrast. Dintre personalitățile biologiei mondiale putem aminti pe G.L.L. de Buffon, G. Cuvier,
J.H. Fabre, Ernst Haeckel, Jean-Baptiste de Lamarck, Carl Linné, Charles Darwin, G.J. Mendel, Th.
Schwann, H. de Vries, Alfred Russel Wallace, A. Weismann. În prezent, este una dintre materiile
standard de învățământ în școli și universități de pretutindeni, iar peste un milion de articole sunt
publicate anual într-un număr mare de jurnale din domeniul biologiei și medicinei.[6]
Subdomeniile sau ramurile biologiei sunt diverse și sunt definite în funcție de metodele de
cercetare implicate și de sistemele biologice luate în studiu: biomatematica utilizează metode
matematice cu scopul formulării unor modele cantitative, în timp ce biologia experimentală se
bazează pe date empirice pentru validarea unor teorii propuse. Astfel, se dorește înțelegerea
mecanismelor vieții, modului în care aceasta a apărut și a evoluat din materie anorganică, lipsită de
viață, în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani în urmă și motivul pentru care sistemele biologice
au continuat să crească în complexitate.[7][8][9]

Cuprins
1Istorie
1.1Apariția termenului
1.2Începuturile biologiei
1.3Biologia modernă
1.4Biologia în România
2Principii fundamentale
2.1Teoria celulară
2.2Evoluția
2.3Genetica
2.4Homeostazia
2.5Energia
3Studiu și cercetare
3.1Structural
3.2Fiziologic
3.3Evolutiv
3.4Sistematic
3.4.1Regnuri
3.5Ecologic și de mediu
4Subdomenii
5Definiții ale diverșilor autori
6Ramuri ale biologiei
7Clasificarea organismelor
8Vezi și
9Note
10Bibliografie
11Legături externe
Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: istoria biologiei.
 O reprezentare grafică a unei muște, preluată din lucrarea Micrographia a lui Robert Hooke,
din anul 1665
Apariția termenului[modificare | modificare sursă]
Termenul biologie este derivat din cuvântul grecesc βίος, bios, „viață”, la care s-a alipit
sufixul -λογία, -logia, „studiu”.[10][11] Versiunea în limba latină a termenului a fost utilizată
pentru prima dată în anul 1736, când savantul suedez Carl Linnaeus (Carl von Linné) a folosit
termenul biologi în lucrarea sa, Bibliotheca botanica. Termenul a reapărut în anul 1766 în lucrarea
Philosophiae naturalis sive physicae: tomus III, continens geologian, biologian, phytologian
generalis, realizată de către Michael Christoph Hanov, discipolul lui Christian Wolff. Prima
variantă a termenului în limba germană, Biologie, a fost utilizat abia în anul 1771 în traducerea
cărții lui Linné. În 1797, Theodor Georg August Roose a utilizat denumirea într-o prefață a cărții
sale, Grundzüge der Lehre van der Lebenskraft. Karl Friedrich Burdach a folosit termenul într-un
sens mai restrâns, indicând studiul ființei umane din punctul de vedere morfologic, fiziologic și
psihologic (Propädeutik zum Studien der gesammten Heilkunst). Utilizarea modernă a termenului a
fost implementată odată cu publicarea tratatului Biologie, oder Philosophie der lebenden Natur
(1802–22) de Gottfried Reinhold Treviranus, care prevedea:[12]
Obiectul cercetării noastre este reprezentat de diferitele forme și manifestări ale vieții,
condițiile și legile care guvernează modul în care aceste fenomene au loc și cauzele pentru care
acestea au avut loc. Știința care se ocupă cu aceste probleme va fi indicată sub denumirea de
biologie [Biologie] sau doctrina vieții [Lebenslehre].
Începuturile biologiei[modificare | modificare sursă]
Deși biologia modernă a cunoscut o dezvoltare relativ recentă, științele pe care aceasta o
includ și care sunt în relație cu aceasta au fost studiate încă din timpuri străvechi. Filozofia naturală
a fost studiată începând încă din civilizațiile antice ale Mesopotamia, Egypt, the Indian
subcontinent, and China. Totuși, biologia modernă cunoscută astăzi și modul de abordare al
studiului naturii își regăsesc originea în Grecia Antică.[13][14] În timp ce studiul formal al
medicinei începe încă din timpul lui Hipocrate (cca. 460–370 î. Hr.), Aristotel (384–322 î. Hr.) a
fost cel care a adus o contribuție extrem de însemnată la dezvoltarea biologiei. Cele mai importante
lucrări publicate sunt Historia Animālium (Istoria Animalelor) și alte lucrări în care și-a prezentat
viziunea naturalistă, iar ulterior a publicat lucrări mai empirice, care aveau ca punct central
cauzalitatea biologiei și diversitatea vieții. Succesorul lui Aristotel, Teofrast, a realizat o serie de
cărți în domeniul botanicii, care au rămas în istorie considerate drept cea mai importantă contribuție
antică în domeniul studiului organismelor vegetale, chiar și până la finalul Evului Mediu.[15]
Deși conceptul biologiei ca domeniu separat de știință a apărut în secolul XIX, științele
biologice își au originile din tradițiile medicinei și istoria naturală din Grecia și Roma antică și au
fost mai dezvoltate în Evul mediu de vindecători musulmani, spre exemplu Al-Jahiz[16] Avicenna,
[17] Avenzoar[18] și Ibn al-Nafis[19]. În timpul Renașterii și Evului Modern, cugetul biologic a
fost revoluționat în Europa datorită interesului restaurat de empirism și descoperirea multor
organisme noi. Andreas Vesalius și William Harvey au fost persoane proeminente ale acestei
mișcări fiindcă au utilizat experimentări și observări atente cercetând fiziologia. Trebuie menționați
aici și naturaliști cum ar fi Carl Linné sau Georges-Louis Leclerc de Buffon, care au început să
clasifice organismele și fosilele precum și dezvoltarea și comportarea ființelor vii. Datorită
dezvoltării microscopiei a fost descoperită lumea microorganismelor, punând bazele pentru teoria
celulară. Importanța crescătoare a teologiei naturale, parțial un răspuns pentru filozofia mecanică, a
susținut dezvoltarea rapidă a istoriei naturale[20][21].
După cum s-a menționat, printre savanții din lumea Islamică medievală cu importanță
asupra dezvoltării domeniului biologiei se numără al-Jahiz (781–869), botanistul Al-Dīnawarī
(828–896),[22] și anatomistul și fiziologul Rhazes (865–925). Medicina a fost studiată în special de
către cărturarii islamici, care s-au bazat pe tradițiile filozofice grecești, în timp ce istoria naturală s-a
bazat foarte mult pe gândirea aristoteliană.
O contribuție extrem de însemnată, care practic a marcat începutul dezvoltării rapide a
biologiei moderne, a fost dezvoltarea microscopiei realizată de către Anton van Leeuwenhoek. Doar
ulterior dezvoltării microscopiei savanților li s-a oferit șansa de a descoperi diversitatea lumii
microscopice, ceea ce s-a concretizat prin primele observații asupra bacteriilor, infuzoarelor și
spermatozoizilor. Investigațiile lui Jan Swammerdam au dus la mărirea interesului pentru studiul
entomologiei și au contribuit la dezvoltarea unor tehnici de bază de disecție și colorație în
microscopie.[23]
De asemenea, dezvoltarea microscopiei a lăsat și un impact profund asupra gândirii
biologice. La începutul secolului al XIX-lea, un număr mare de biologi a adus în discuție relevanța
mare a celulei. Ulterior, în 1838, Schleiden și Schwann au început să promoveze următoarele idei,
astăzi universal-acceptate: (1) celula este unitatea de bază a unui organism și (2) celulele
individuale prezintă toate caracteristicile vieții, deși a fost de asemenea impusă și ideea că (3) toate
celulele provin în urma diviziunii altor celule. Datorită lucrărilor lui Robert Remak și Rudolf
Virchow, până în anii 1860 majoritatea biologilor vremii au acceptat aceste trei teorii ca fiind de
bază, idee care s-a concretizat sub denumirea de teoria celulară.[24][25]
Între timp, taxonomia și metodele de clasificare au fost domeniul de interes al istoricilor
naturali. Carl Linnaeus a pus bazele taxonomiei lumii naturale în anul 1735 (iar variațiile acesteia
au fost folosite încă de atunci), iar în anii 1750 a fost introdus sistemul de nomenclatură binomială
științifică utilizat pentru denumirea speciilor.[26] Georges-Louis Leclerc de Buffon a considerat
ideea de specie ca fiind o categorie artificială iar organismul viu ca fiind maleabil - chiar sugerând
posibilitatea unui strămoș comun. Deși nu a susținut ideea de evoluție, Buffon este un reprezentant
important în istoria gândirii evolutive. Lucrările sale au fost o influență a teoriilor evolutive propuse
de Lamarck și Darwin.[27]
Biologia modernă[modificare | modificare sursă]
Peste secolele XVIII și XIX, științele biologice cum ar fi botanică sau zoologie au devenit
din ce în ce mai rapid discipline științifice profesionale. Antoine Lavoisier și alții chimiști și
fizicieni au început să conecteze lumea animată și neanimată prin chimie și fizică. Naturalist–
exploratorii au cercetat interacțiunile între organismele și ambianța și metode prin care aceste
legături depind de geografie — fondând discipline precum biogeografie, ecologie și etologie.
Naturaliștii au început să nu mai sprijine esențialismul și să ia în considerare importanța extincției și
caracterul schimbător al speciilor. Teoria celulară a dat o nouă perspectivă asupra bazelor
fundamentale ale vieții. Aceste dezvoltări, precum și rezultatele cercetărilor embriologiei și
paleontologiei, au fost sintetizate în teoria evoluției prin selecția naturală a lui Charles Darwin. La
sfârșitul secolului XIX a fost părăsită teoria generației spontanee fiind înlocuită de teoria
microbiană de boală. Totuși, mecanismul ereditării biologice a rămas un mister[20][28][29].
La începuturile secolului XX, redescoperirea lucrărilor lui Gregor Mendel a adus la
dezvoltarea rapidă a geneticii. Domeniile noi au apărut repede ca consecință a propunerii structurii
ADN de către James Watson și Francis Crick. După apariția dogmei centrale a biologiei moleculare
și spargerea codului genetic, biologia s-a împărțit în mult între biologia organismelor — grupul
câmpurilor științifice legate de organisme și grupuri ale organismelor — și biologia moleculară și
celulară. În cursul secolului XX, aceste curente au fost răsturnate, biologii moleculari și celulari
folosind metode utilizate în biologia organismelor și invers[30][31][32][33].
Biologia în România[modificare | modificare sursă]
Contribuții remarcabile în domeniul biologiei au avut: Grigore Antipa, Dimitrie Brândză,
Aristide Caradja, Radu Codreanu, Constantin Motaș, Emil Racoviță, Dimitrie Voinov, Alexandru
Borza, Florian Porcius, Iuliu Prodan.
Principii fundamentale[modificare | modificare sursă]
Sunt cinci principii fundamentale care stau la baza teoriei biologice:[34]
Teoria celulară[modificare | modificare sursă]
 Celule canceroase umane, cu nucleii colorați în albastru. Celula din centru și cea din partea
dreaptă se află în interfază, de aceea nucleul este bine delimitat, iar celula din stânga se află în
mitoză, așadar ADN-ul se regăsește sub formă condensată.
Articol principal: Teoria celulară.
Teoria celulară spune că toate organismele vii sunt compuse din cel mai puțin o celulă,
aceasta fiind unitatea fundamentală a vieții și cea mai mică unitate funcțională a acesteia. Se
consideră că toate organismele vii au apărut ca urmare a diviziunii celulelor pre-existente. În cazul
organismelor pluricelulare, fiecare celulă care alcătuiește organismul derivă dintr-o singură celulă.
De asemenea, se mai consideră că celula este unitatea de bază a multor procese patologice.[35] Un
ultim aspect al teoriei celulare are în vedere modul în care celulele prezintă reacții de adaptare față
de schimbările condițiilor externe și interne, ceea ce duce la studiul metabolismului.
Celulele sunt sediul informației ereditare (ADN-ul), așadar aceasta este transmisă celorlalte
celule prin intermediul diviziunii celulare. Studiul originii vieții, denumit abiogeneză, are în vedere
și determinarea originii primei celule.[36]
Evoluția[modificare | modificare sursă]

O diagramă reprezentativă pentru conceptul de selecție naturală.

Articole principale: Evoluție și Originea vieții.
Teoria evoluției este un concept central în biologie și face referire la idea că viața suferă
schimbări continue și se dezvoltă, astfel că fiecare formă de viață (încă prezentă sau dispărută)
prezintă o origine comună, un strămoș comun, sau altfel spus prezintă un singur genofond antic. Se
crede că ultimul strămoș comun al tuturor organismelor a apărut acum aproximativ 3,5 miliarde de
ani.[37] Biologii privesc omniprezența codului genetic ca un indiciu evident în favoarea aprobării
teoriei strămoșului comun, pentru bacterii, arhebacterii și eucariote..[38]
Termenul de „evoluție” a fost introdus în terminologia științifică de către Jean-Baptiste de
Lamarck în anul 1809,[39] iar cincizeci de ani mai târziu savantul Charles Darwin a postulat faptul
că evoluția are ca model științific selecția naturală.[40][41][42] Alfred Russel Wallace este
recunoscut ca un co-descoperitor al acestui concept, întrucât acesta a contribuit la studiile și la
experimentele legate de evoluție.[43] Conceptul de evoluție este utilizat în prezent în biologia
modernă pentru a explica variabilitatea extrem de mare a formelor de viață de pe Pământ.
Teoria lui Darwin presupune ideea că speciile pot să prospere sau să dispară, fiind supuse
proceselor de selecție naturală sau de selecție artificială.[44] Conceptul de derivă genetică a fost
ulterior adoptat ca un mecanism adițional al dezvoltării evolutive în contextele moderne ale teoriei.
[45]
Istoria evolutivă a unei specii - care descrie caracteristicile diferitelor specii descendente -
împreună cu relațiile genealogice ale unei specii reprezintă studiul filogeniei. Sunt utilizate diverse
metode de studiu biologic pentru obținerea informațiilor legate de filogenie. Printre acestea se
numără studiile comparative ale secvențelor de ADN, în cadrul biologiei moleculare (mai exact în
genomică) și studiile comparative ale fosilelor, în cadrul paleontologiei.[46] Biologii organizează și
analizează relațiile evolutive prin metode variate, incluzând metodele filogenetice, fenetice și
cladistice.
Importanța evoluției provine din faptul că oferă o explicație a modului în care formele de
viață au apărut și s-au dezvoltat, și de asemenea aceasta contribuie la înțelegerea modului în care
formele de viață sunt organizate în prezent. Totuși, organizarea prezentă a speciilor poate fi
concepută doar prin prisma evoluției acestora de-a lungul timpului. Mai mult, evoluția este un
concept central în toate subdomeniile biologiei.[47]
Genetica[modificare | modificare sursă]
 Un pătrat Punnett în care se poate observa încrucișarea dintre două soiuri de mazăre
heterozigote pentru petalele de culoare mov (B) și albe (b)
Articol principal: Genetică.
Teoria genelor spune că trăsăturile unui organism viu sunt codificate de către acidul
dezoxiribonucleic, care este componenta esențială a genelor. Genele, unitățile primare ale
transmiterii ereditare a caracterelor, corespund anumitor regiuni din macromolecula de ADN, astfel
că trăsăturile sunt moștenite de la una generație la o altă prin aceste gene. Toate organismele, de la
cele mai simple până la cele mai complexe, prezintă același mecanism de bază prin care ADN-ul
este copiat și este tradus în proteine specifice. În celule, are loc transcrierea unei gene din ADN într-
o versiune ARN, iar în ribozomi are loc așa numita sinteză proteică ce presupune traducerea ARN
în secvența specifică de aminoacizi din molecula polipeptidică. Codul de translație utilizat de
ribozomi pentru codificarea aminoacizilor este aproape identic pentru majoritatea organismelor. De
exemplu, secvența de ADN corespunzătoare pentru sinteza de insulină în organismul uman de
asemenea codifică sinteză de insulină și când este inserată în alte organisme (de exemplu, în
organisme vegetale).[48]
ADN-ul se regăsește sub formă de cromozomi, iar aceștia pot fi liniari, în cazul eucariotelor,
sau circulari, în cazul procariotelor. Cromozomul este o structură organizată alcătuită din ADN și
proteine histonice. Genomul reprezintă totalitatea cromozomilor și a altor informații ereditare
prezente în celulă (în acest caz, informația genetică extranucleară din mitocondrii și cloroplaste). În
cazul eucariotelor, ADN-ul genomic este localizat în nucleul celular și în cantități mici în
mitocondrii și în cloroplaste. În cazul procariotelor, ADN-ul genomic se regăsește sub forma unei
structuri neregulate din citoplasmă, cunoscută sub denumirea de nucleoid.[49] Informația genetică
corespunzătoare unui genom este deci depozitată în gene, iar totalitatea acestor informații dintr-un
organism sunt cunoscute sub denumirea de genotip.[50]
Toate informațiile curg de la genotip la fenotip, o caracteristică fizică sau biochimică a
organismului pe care se o poate observa. Deși fenotipul formulat de genă se poate adapta la
ambianța în care trăiește organismul, această informație nu este retransmisă la gene. Doar prin
procesul evoluției genele se schimbă ca răspuns la condițiile ambientale.
Homeostazia[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Homeostazie.

În hipotalamus are loc secreția de CRH, care stimulează glanda pituitară să secrete ACTH.
La rândul său, ACTH-ul stimulează cortexul adrenal să secrete glucocorticoizi, precum cortizolul.
Odată produși în cantitate suficientă, glucocorticoizii reduc rata de secreția a hipotalamusului și a
glandei pituitare.[51]
Homeostazia reprezintă abilitatea unui sistem deschis de a regla mediul său intern pentru
menținerea unor condiții stabile, ceea ce se realizează prin diferite mecanisme de ajustare a
echilibru dinamic intern. În cadrul organismelor, homeostazia este realizată prin procesele
fiziologice care permit acestuia să mențină ambianța sa internă. Toate organismele, unicelulare sau
pluricelulare, prezintă homeostazie.[52]
Pentru a menține acest echilibru dinamic și pentru a realiza funcțiile specifice, un sistem
trebuie să detecteze și să răspundă la anumite constrângeri sau perturbări. Ulterior detectării unei
constrângeri, un sistem biologic răspunde adesea printr-un mecanism de feedback negativ, care are
ca scop stabilizarea prin reducerea sau creșterea activității unui organ sau a unui sistem. Un
exemplu concret este secreția de glucagon ca urmarea a descreșterii nivelului de glucoză.[53]

Rolurile energiei în funcționarea organismului uman.

 Energia[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Energie.
Supraviețuirea unui organism viu depinde strict de cantitatea de energie disponibilă.
Reacțiile chimice care sunt responsabile de structura și de funcția sa sunt astfel utilizate pentru a
extrage energia din substanțele chimice ingerate și pentru a le transforma în procesele de regenerare
celulară și de susținere a celulelor. În cadrul acestui proces, moleculele substanțelor chimice care se
regăsesc în hrană joacă două roluri majore. În primul rând, acestea constituie o sursă de energie care
poate fi transformată și reutilizată prin reacții biochimice specifice organismului. În al doilea rând,
hrana poate fi transformată în noi structuri moleculare, cunoscute sub denumirea de biomolecule,
care au diverse roluri pentru acel organism.
Organismele responsabile pentru introducerea de energie într-un ecosistem sunt cunoscute
sub numele de producători sau organisme autotrofe. Majoritatea organismelor din această categorie
își procură energia de la lumina solară.[54] Plantele și celelalte organisme fototofe utilizează
energia solară prin intermediul fotosintezei pentru a converti materiile anorganice în materii
organice, precum este adenozintrifosfatul (ATP-ul). În structura acestei molecule există anumite
legături macroergice care, în momentul în care sunt lizate, eliberează energie.[55] Totuși, unele
ecosisteme depind în întregime de energia extrasă de organismele chemotrope din surse energetice
precum metanul și sulfurile, în lipsa energiei solare.[56]
O parte din energia astfel captată produce biomasa și energia care este disponibilă pentru
creșterea și pentru dezvoltarea altor forme de viață. Restul biomasei și a energiei sunt pierdute sub
formă de căldură și de moleculă reziduale. Metabolismul[57] și respirația celulară[58] sunt cele mai
importante procese prin care are loc transformarea energiei înmagazinate în substanțele chimice în
energie folositoare pentru susținerea vieții.
Studiu și cercetare[modificare | modificare sursă]
Structural[modificare | modificare sursă]
Articole principale: biologie moleculară, biologie celulară, genetică și biologie de
dezvoltare.
Biologia moleculară este studiul biologiei la nivelul moleculelor. Coincide parțial cu alte
domenii, cum ar fi genetica și biochimia. Această disciplină se concentrează la înțelegerea
interacțiunilor între diverse sisteme ale celulelor, incluzând o legătură între ADN, ARN, sinteza
proteinelor și învățarea mecanismelor acestor procese.
Biologia celulară cercetează proprietățile fiziologice ale celulelor precum și comportarea,
interacțiunile și ambianța lor. Experimentările se fac atât la nivelul microscopic cât și molecular.
Acest domeniu face cercetări pe organisme monocelulare precum și pe celule specializate în
organisme multicelulare cum ar fi cele ale omului.
 Ceea ce este fundamental pentru toate științele legate de biologie este de a înțelege din ce
sunt compuse și cum funcționează celulele. Cunoașterea asemănărilor și diferențelor este în special
importantă în biologia celulară și moleculară.
Genetica este știința genelor, eredității și varietății ale organismelor. Genele codează
informații necesare pentru sinteza proteinelor care joacă un rol important în influențare (dar în
multe cazuri nu determină complet) a fenotipului final al organismului. În cercetările moderne,
genetică prevede unelte importante în investigarea funcțiunilor ale genelor particulare și analiza
interacțiunilor genetice. Organismele țin informația genetică în general în cromozoame unde este
reprezentată de structura chimică a moleculelor ADN particulare.
Biologia de dezvoltare cercetează procesele după care organismele cresc și se dezvolt. Își
are originile în embriologie. Biologia de dezvoltare modernă studiază și controlul genetic al creșterii
celulare, diferențierii, anatomiei și morfogeneză — procesul care permite țesuturilor și organelor să
apară și să dezvolte.
Fiziologic[modificare | modificare sursă]
Articol principal: fiziologie.
Fiziologia studiază procesele mecanice, fizice și biochimice ale organismelor vii cu scopul
de a înțelege cum funcționează toate structurile ca un întreg. Studii fiziologice au fost împărțite
tradițional în fiziologia oamenilor, fiziologia plantelor și fiziologia animalelor. Totuși, regulile
principale ale fiziologiei sunt aceleași pentru orice organism. Fiziologia animalelor folosește
metodele și uneltele fiziologiei oamenilor pentru a cerceta alte animale, iar fiziologia plantelor de
împrumută tehnici ale ambelor discipline.
Anatomia este un subdomeniu important al fiziologiei și cercetează funcțiile și interacțiunile
sistemelor de organe ale animalelor. Acest studiu își are subdiscipline orientate spre medicină, cum
ar fi neurologia — studiul sistemului nervos, sau cardiologia — studiul sistemului cardiovascular.
Evolutiv[modificare | modificare sursă]
Articol principal: evoluție.
Evoluția se preocupă cu originea și descindența speciilor și schimbările lor peste timp și
include oameni de știință din multe discipline legate de taxonomie. În general, studiul evoluției are
nevoie de oameni de știință specializați în anumite grupuri ale organismelor: mamifere, păsări,
plante sau reptile, comparând rezultatele cercetărilor făcute de ei. Biologia evoluționară este bazată
pe paleontologie, studiul care folosește fosile pentru a răspunde la întrebări legate de mod și timp al
evoluției, dar și pe genetica populației și teoria evoluției.
Sistematic[modificare | modificare sursă]
 Articole principale: Sistematică și Taxonomie.
Diferite speciații au dus la crearea copacului filogenetic, astfel că relațiile dintre diversele
specii existente pe pământ poate fi reprezentată sub forma unui arbore. Rolul sistematicii sau
taxonomiei este acela de a studia aceste relații și astfel de a identifica diferențele și asemănările
dintre specii sau grupele de specii.[59] Totuși, sistematica a fost un subiect de interes activ cu mult
timp înaintea dezvoltării teoriei evolutive.[60]
În teoria mai veche, organismele vii erau împărțire în cinci regnuri: Monera, Protista, Fungi,
Plantae și Animalia.[61] Totuși, în prezent majoritatea oamenilor de știință consideră că acest
sistem ar fi unul învechit. Sistemele moderne alternative de clasificare încep având la bază un
model bazat pe trei domenii principale: Archaea (original Archaebacteria), Bacteria (original
Eubacteria) și Eukaryota (incluzând protistele, fungii, plantele și animalele)[62] Fiecare dintre
aceste domenii sunt caracterizate prin prezența sau lipsa nucleului celular, dar și prin diferențele
date de compoziția chimică a principalelor biomolecule componente, precum sunt ribozomii.[62]
În continuare, clasificarea taxonomică a fiecărei specii se face incluzând-o pe aceasta în
fiecare unitate taxonomică sau taxon corespunzător din punct de vedere filogenetic; astfel, ordinea
taxonilor în ierarhia taxonomică este următoarea: domeniu, regn; încrengătură (sau filum), clasă,
ordin, familie, gen și specie.
Există și anumite structuri care nu se încadrează în aceste categorii, și anume paraziții
obligatoriu intracelulari, entități biologice care sunt considerate ca fiind „la limita vieții”[63]
datorită activității lor metabolice. Cu alte cuvinte, aceste entități nu sunt considerate ca fiind
structuri vii datorită lipsei a una sau mai multe dintre funcțiile fundamentale caracteristice unui
organism viu. Acestea sunt virusurile, viroizii, prionii și virusurile satelite.
Denumirea științifică atribuită unui organism este binomială și se face reunind numele
genului din care face parte și un adjectiv în limba latină care este corespunzător speciei respective.
De exemplu, omul este denumit Homo sapiens, după numele genului Homo și numele sapiens
corespunzător speciei. La scrierea numelui științific al unui organism, se consideră corectă scrierea
denumirii genului cu prima literă mare, iar denumirea speciei cu litere mici.[64] În plus, se
consideră corectă scrierea de tip cursiv (italic), în cadrul publicațiilor, a denumirilor genurilor și a
speciilor.[65]
Sistemul utilizat și acceptat în prezent este bazat pe sistemul de taxonomie linneană, care
presupune împărțirea fiecărui taxon și denumirea speciilor în conformitate cu nomenclatura binară
sau binomială. Modul de denumire al organismelor este decis de către organe internaționale precum
International Code of Nomenclature for algae, fungi, and plants (ICN), International Code of
Zoological Nomenclature (ICZN) și International Code of Nomenclature of Bacteria (ICNB).
Clasificarea virusurilor este realizată de către International Committee on Taxonomy of Viruses
(ICTV) și este cunoscută sub denumirea de International Code of Viral Classification and
Nomenclature (ICVCN).[66][67][68][69] Totuși, mai există și alte sisteme de clasificare. De
exemplu, BioCode a fost publicat în anul 1997 în încercarea de a standardiza nomenclatura din
aceste trei domenii, dar nu a fost încă acceptat formal.[70] BioCode a primit o atenție scăzută de la
publicare, iar o revizuire a sa a fost propusă în 2011.[71][72][73]