NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Ș.l.dr. Ing. Delia-Gabriela Dumbravă

DEFINIȚIA ȘI OBIECTUL FIZICII

 Fizica (din limba graca: physis = natura), fiind una din
ştiinţele fundamentale ale naturii, studiază cele mai
simple dar, în acelaşi timp, şi cele mai generale forme
de mişcare sau de transformare ale materiei.
 În acest sens, fizica studiază toate procesele mecanice,
termice, electromagnetice, etc. Scopul fizicii este acela de a
descoperi şi aplica legile care guvernează interacţiunile
dintre corpurile materiale sau dintre corpurile materiale
şi diferite câmpuri de forţe.
 Sunt cunoscute mai multe forme de existență ale
materiei, însă ele pot fi reunite în două forme
principale: substanța și câmpul fizic [1].
 Substanța este forma de existență a materiei care
constituie o anumită structură atomo-moleculară.
 Particulele substanței posedă masă de repaos diferită
de zero.
 Câmpul fizic este purtătorul material al transmiterii
interacțiunilor și posedă proprietatea de a lega
particulele substnței în sisteme.
 Câmpul are o structură discretă, însă particulele
câmpului pot avea masa de repaos atât egală cu zero
(fotonii câmpului electromagnetic), cât și diferită de
zero (pionii câmpului nuclear).
 O proprietate importantă a particulelor substanței și
a câmpului este posibilitatea de transformare
reciprocă a acestora [1].

 De exemplu, particulele de substanță, electronii și

pozitronii, în anumite condiții pot să se ”anihileze”
dând naștere particulelor câmpului electromagnetic,
adică fotonilor. Anihilarea nu înseamnă distrugerea
sau dispartția materiei ci transformarea ei dintr-o
formă de existență în alta.
 Se cunosc și procese inverse, când fotonii, în
anumite interacțiuni pot genera electroni și
pozitroni. Aceste transformări reciproce
demonstrează unitatea substanței și a câmpului ca
două forme fundamentale de existență ale materiei
[1].
  Cea mai importantă misiune a fizicii este stabilirea
legilor generale care pot explica modul în care se
defăşoară fenomenele fizice observate în natură.
Înţelegerea legilor fizice ale universului nostru a devenit
din ce în ce mai profundă de-a lungul veacurilor, de
aceea multe legi ale fizicii au suferit modificări,
completări sau generalizări, pe măsură ce oamenii de
ştiinţă au realizat descrieri tot mai complexe ale
naturii.
 În mod tradiţional, fizica se împarte în mai multe
domenii:
 - mecanica; - electromagnetismul; - optica;
 -termodinamica; - fizica solidului; - fizica nucleară;
 - fizica cuantică [2]

 În secolul trecut au fost introduse noi capitole ale fizicii,

cum ar fi:
 fizica plasmei,
 fizica semiconductorilor,
 fizica supraconductorilor,
 biofizica,
 fizica particulelor elementare, etc.
 Din acest punct de vedere, putem vorbi de caracterul
pluridisciplinar al ştiinţei în general, deoarece multe din
fenomenele studiate se situează deseori la graniţa dintre mai
multe domenii ştinţifice [2].
 Ingineria este o ştiinţă aplicată →utilizează rezultatele cercetărilor
obţinute de ştiinţele naturii pentru elaborarea unor tehnologii în
vederea realizării unor produse la scară industrială.
 Fizica este o ştiinţă cantitativă bazată pe definirea corectă
a mărimilor fizice, realizarea de experimente şi măsurători
precise asupra lor şi stabilirea de relaţii numerice intre valorile
mărimilor fizice masurate
  Fizica este una dintre ştiinţele naturii alături de chimie şi
biologie. Ea este o ştiinţă care operează cu modele şi teorii.
Acestea corelează evenimentele observate şi care pot
conduce la predicţii care ar putea fi corelate la rândul
lor cu observaţii sau experimente ulterioare.
 Metoda ştiinţifică de studiu utilizată de fizică constă în
încercarea sistematică de a construi teorii ce corelează
dovezi evidente legate de fenomenele observate; sunt
urmate etapele:
 -înregistrarea sistematică a datelor experimentale
 -formularea unor legi care stabilesc relaţiile dintre
mărimile masurate;
 -dezvoltarea principiilor generale care guvernează domenii
foarte largi ale fenomenelor studiate [2]

SCURT ISTORIC
 Încă din antichitate, oamenii au încercat să înţeleagă
comportamentul materiei: de ce obiectele nesprijinte cad la
pământ, de ce materiale diferite au proprietăţi diferite,
ş.a.m.d. De asemenea, erau un mister caracteristicile
universului, precum forma Pământului şi comportamentul
obiectelor cereşti, precum Soarelele şi Luna.
 Au fost propuse mai multe teorii, cele mai multe dintre ele
dovedindu-se a fi greşite. Aceste teorii au fost în mare
măsură formulate în termeni filozofici, şi niciodată nu au
fost verificate prin încercări experimentale sistematice. Au
fost excepţii şi există şi în prezent anacronisme: de exemplu,
gânditorul grec Arhimede a exprimat în mai multe lucrări
descrieri corecte cantitative ale mecanicii şi hidrostaticii.
  În sec. XVI, Galileo Galilei a folosit pentru prima dată
experimente pentru a valida teoriile fizice, metoda
ştiinţifică principală de confirmare în prezent a ipotezelor.
Galileo a formulat şi testat cu succes o serie de afirmaţii în
dinamică, în special Legea inerţiei.
 În 1687, Newton a publicat Principia Mathematica,
detaliind două teorii fizice cuprinzătoare şi de succes:
legile mişcării ale lui Newton, care au stat la baza
mecanicii clasice, precum şi Legea lui Newton a
gravitaţiei, care descrie forţa fundamentală a gravitaţiei.
Ambele teorii au fost verificate experimental. Mecanica
clasică a fost extinsă de Lagrange, Hamilton, şi alţii, care
au promovat noi formulări, principii, şi rezultate. Legea
gravitaţiei a dus la dezvoltarea astrofizicii, care descrie
fenomenele astronomice folosind teoriile fizice

 Începând cu secolul XVIII, s-a dezvoltat termodinamica prin

contribuţiile lui Boyle, Young, şi mulţi alţii. În 1733, Bernoulli a
folosit argumente statistice în mecanica clasică pentru a obţine
rezultate în termodinamică, iniţiind dezvoltarea mecanicii
statistice.
 În 1798, Thompson a demonstrat conversia lucrului mecanic în
căldură, iar în 1847 Joule a publicat legea de conservare a
energiei, sub formă de căldură şi de energie mecanică.
Electricitatea şi magnetismul au fost studiate de către Faraday,
Ohm, şi alţii. În 1855,
 Maxwell a unificat cele două fenomene într-o singură teorie a
electromagnetismului, descrisă de ecuaţiile lui Maxwell. O
predicţie a acestei teorii a fost faptul că lumina este o undă
electromagnetică.
 În 1895, Roentgen a descoperit razele X, care s-au dovedit a fi
radiaţii electromagnetice de înaltă frecvenţă.
 Radioactivitatea a fost descoperită în anul 1896 de către Henri
Becquerel, şi studiată apoi de Pierre Curie şi Marie Curie,
printre alţii. Aceasta a stat la baza fizicii nucleare
  În 1897, Thomson a descoperit electronul, particulă elementară
care transportă curent electric în circuitele electrice. În 1904
el a propus primul model al atomului, cunoscut sub
numele de modelul “budincă de prune” (existenţa atomului
a fost propusă încă din 1808 de către Dalton.).
 În 1905, Einstein a formulat teoria relativitatii speciale,
unificând spaţiul şi timpul într-o singură entitate, spaţiu-timp.
 Relativitatea prevede o transformare diferită între sistemele de
referinţă, faţă de mecanica clasică. Aceasta a necesitat
dezvoltarea mecanicii relativiste, ca un înlocuitor pentru
mecanica clasică. În intervalul vitezelor (relative) mici, cele
două teorii obţin aceleaşi tezultate. În 1915, Einstein a extins
teoria relativităţii restrânse pentru a explica gravitaţia cu
ajutorul teoriei generale a relativităţii, care înlocuieşte legea lui
Newton a gravitaţiei. În intervalul maselor şi energiilor mici,
cele două teorii obţin aceleaşi rezultate.

 În 1911, Rutherford a dedus, din experimente de împrăştiere, existenţa

unui nucleu atomic compact, cu elementele constitutive încărcate pozitiv
denumite protoni. Neutronii, componentele neutre nucleare, au fost
descoperiţi în 1932 de către Chadwick.
 Începând din 1900, Planck, Einstein, Bohr, şi alţii, au dezvoltat teorii
cuantice pentru a explica diverse rezultate anormale experimentale, prin
introducerea unor niveluri distincte de energie.
 În 1925 Heisenberg, şi în 1926 Schroedinger şi Dirac, au formulat
mecanica cuantică, care a explicat teoriile cuantice precedente. În
mecanica cuantică, rezultatele măsurătorilor fizice sunt în mod inerent
probabilistice. Teoria descrie calculul acestor probabilităţi. Cu ajutorul
ei se descrie cu succes comportamentul materiei pentru dimensiuni mici,
subatomice.
 În timpul celui de al doilea război mondial, cercetarea a fost focalizată
de către fiecare parte pe fizica nucleară, în scopul obţinerii bombei
nucleare. Echipa germană, condusă de Heisenberg, nu a obţinut
rezultatele sperate. În schimb, Proiectul Manhattan al Aliaţilor şi-a atins
scopul. În America, o echipă condusă de Fermi, a obţinut prima reacţie
nucleară în lanţ iniţiată de om, în 1942, iar în 1945 a fost detonată prima
armă nucleară din lume, în Trinity, în apropiere de Alamogordo, New
Mexico.
 Măsurarea mărimilor fizice

Introducere
Fizica este o ştiinţă fenomenologică. Teoriile care există în cadrul acesteia
trebuie să se bazeze pe ipoteze şi concluzii confirmabile experimental prin măsurarea
unor mărimi fizice, cu ajutorul cărora operează teoria respectivă. În fizică noţiunea de
mărime are sens de cantitate, deci ceva ce poate fi evaluat şi exprimat numeric.
Evaluarea se face prin calcule, în urma măsurătorilor.
A măsura înseamnă a compara cantitativ două mărimi de acelaşi fel (una dintre
ele admisă în mod convenţional ca unitate de măsură). Rezultatul măsurătorii este
valoarea numerică a mărimii respective. Acest rezultat depinde de alegerea unităţilor de
măsură.
Sistemul de unităţi de măsură în fizică este alcătuit din unităţile mărimilor
fundamentale şi toate celelalte unităţi de măsură ale mărimilor derivate.
Alegerea etaloanelor pentru unităţile de măsură fundamentale a fost supusă unor
convenţii internaţionale. Cel mai utilizat sistem de unităţi de măsură este Sistemul
Internaţional (SI), cu şapte unităţi fundamentale, bine definite, care au următoarele
unităţi de măsură:
Metrul (pentru lungime),
Kilogramul (masă),
Secunda (timp),
Amperul (intensitatea curentului electric),
Kelvinul (temperatura termodinamică),
Molul (cantitatea de substanţă) şi
Candela (intensitatea luminoasă)

Simboluri:
Mărime Simbol uzual Unitate de măsură Simbol U.M.
(SI)
lungime l 1 metru m
masă m 1 kilogram kg
timp t 1 secundă s
intensitatea currentului I 1 amper A
electric
temperatura T 1 kelvin K
termodinamică
cantitatea de substană Mol 1 mol mol
intensitatea luminoasă Il 1 candelă cd
 Toate celelalte mărimi fizice se numesc mărimi derivate şi unităţile lor de măsură
se stabilesc pe baza relaţiilor de definiţie. Unele dintre ele au denumiri special:

kg∙m/s2=N (Newton)
N/m2=P (Pascal)
kg∙m2/s3=W (Watt)

În prezent, în ştiinţă şi în inginerie sunt folosite trei sisteme importante de unităţi

de măsură:
- sistemul metru – kilogram – secundă (sistemul MKS sau Sistemul
International, SI)
- sistemul centimetru – gram – secundă (sistemul CGS sau sistemul
Gaussian)
-sistemul foot-pound-second (picior – livră – secundă in limba engleză,
sistemul FPS sau British Engineering System, prescurtat uneori BS de la British
System, sau BU, de la British units).

Mărimi şi unităţi CGS uzual utilizate

Mărime Simbol Unitatea de măsură Unitatea de măsură
CGS uzuală S.I.
Tensiune superficială σ Dyna/cm N/m
Forţă F Dyna N
Energie E Erg J
Vâscozitate dinamică η Poisse (P) Pa·s
Vâscozitate cinematicã ν Stokes (St) m2/s
Presiune P Baria Pa

Ecuaţia măsurătorii:
Valoarea mărimii măsurate reprezintă de câte ori etalonul (unitatea de măsură)
se cuprinde în mărimea fizică respectivă. Rezultatul măsurătorii se poate scrie sub
forma:
Mărimea Fizică = Valoarea · Unitatea de Măsură.
Dacă schimbăm unitatea de măsură, se schimbă automat valoarea măsurată:

MF=V1∙UM1
⇒ V1= V2∙UM2/UM1
MF=V2∙UM2
 Multiplii şi submultiplii unităţilor de măsură

Factorul de Prefix Simbol Factorul de Prefix Simbol

multiplicare multiplicare
1024 Yota Y 10-1 deci d
1021 Zeta Z 10-2 centi c
1018 exa E 10-3 mili m
1015 peta P 10-6 micro µ
1012 tera T 10-9 nano n
109 giga G 10-10 Ångström Å
106 mega M 10-12 pico p
103 kilo k 10-15 femto f
102 hecto h 10-18 atto a
101 deca da 10-21 zepto z
10-24 yocto y

Etapele măsurătorii:
În timpul măsurării mărimilor fizice întâlnim, de obicei, trei operaţii succesive:
reglarea (punerea la punct), observaţia şi citirea.
Reglarea (punerea la punct) aparatelor necesită aşezarea lor corectă, în
conformitate cu normele standard de funcţionare ale acestora. Adesea, este necesar să
poziţionăm aparatul astfel încât o direcţie sau un plan al lui să fie perfect orizontal sau
vertical (reglarea se face, în acest caz, cu dispozitive cu bulă de aer).
La punerea la punct a aparatelor trebuie să determinăm şi influenţa asupra
funcţionării lor a diferiţilor factori exteriori (temperatură, presiune, umiditate), iar dacă
aceasta este mare, ea trebuie fie eliminată, fie luată în considerare la efectuarea
calculelor şi la determinarea erorilor.
Observaţia este prin caracterul ei foarte variată. Uneori trebuie să stabilim
momentul în care apar sau dispar anumite efecte sau fenomene fizice, să determinăm
situaţia în care un parametru experimental (temperatura, presiunea, etc.) ajunge la o
anumită valoare, sau să suprapunem cât mai exact posibil două puncte sau linii (la
măsurători cu rigla, vernierul) etc.
Imediat după aceste operaţii urmează citirea, în general a unei lungimi, unghi,
etc., cu ajutorul unei scale gradate, de cele mai multe ori liniare sau circulare. Pe baza
rezultatelor citirilor se determină în final valoarea numerică a mărimii de măsurat
(temperatura, densitatea, vâscozitatea, masa, etc.).