TEORIA RELATIVITATII

RESTRANSE
Proiect realizat de Antonescu Victor-Gabriel si
Negulescu Bogdan
Cuprins
1.Introducere
1.1. Istoria teoriei relativitatii
1.2. Domeniu, importanta, aplicatii

2.Relativitatea galileana
3. Premize ale teoriei relativitatii restranse
3.1. Ecuaţiile electromagnetismului şi transformarea Galilei
3.2. Eterul luminos şi experienţa Michelson-Morley

4.Origini
5. Cauzele lipsei unui sistem de referinta
6.Consecinte
7.Viteza luminii
8.Efectul lui Cerenkov
9.Teoria relativității și implicațiile ei în viața de zi cu zi
10.Bibliografie
 Istoria teoriei relativitatii
Teoria relativităţii restrânse (TRR) este un capitol care deschide istoria fizicii moderne la
începutul secolului al XX-lea. Acest capitol este complet diferit de toate celelalte părţi
studiate anterior, pe care le vom numi “nerelativiste” sau “clasice”.
Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, fizica nerelativistă se prezenta ca o teorie
armonioasă şi cuprinzătoare. Mecanica clasică, termodinamica şi electromagnetismul – care
includea şi optica – reuşiseră să explice foarte multe fenomene. Însă teoria lui Maxwell nu
explică electromagnetismul corpurilor în mişcare într-un mod care să se potrivească cu
rezultatele mecanicii. Aceste fenomene sunt studiate de teoria relativităţii restrânse (ne
restrângem la mişcări rectilinii şi uniforme ale sistemelor de referinţă). Interpretările
teoretice au încercat să explice comportarea luminii în corpuri în mişcare pe baza existenţei
eterului
Teoria actuală a relativităţii restrânse a fost elaborată de Albert Einstein, care, în
1905, a dat o explicaţie revoluţionară tuturor rezultatelor anterioare. De aceea
TRR este legată de numele său.
Interpretarea lui Einstein modifică drastic ideile noastre despre spaţiu şi timp
precum şi capitolele fizicii clasice, în particular mecanica. Însă mecanica
clasică era o ştiinţă cu realizări teoretice enorme şi cu aplicaţii numeroase şi
diverse. Dacă se acceptă TRR, atunci mecanica nerelativistă trebuie modificată
radical.

De ce ar trebui să schimbăm un capitol al fizicii care se aplică în

tehnică şi în ştiinţă cu rezultate admirabile?
Ori se păstrează mecanica nerelativistă, şi atunci eletromagnetismul nu este
corect explicat; ori se descrie corect electromagnetismul (şi optica), dar în
schimb se modifică mecanica. Măsurările electromagnetice şi optice sunt printre
cele mai precise pe care le putem face, mult mai precise decât cele mecanice.
Acest fapt era adevărat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a rămas adevărat până
acum. De aceea fizicienii au adoptat punctul de vedere al lui Einstein, ceea ce a
dus la modificarea mecanicii clasice. Între anii 1907-1915 tot Einstein a
elaborat Teoria Relativităţii Generale, care studiază fenomenele fizice în
prezenţa gravitaţiei, sau în sisteme de referinţă neinerţiale.
 Domeniu, importanta, aplicatii

■ Teoria Relativităţii Restrânse este teoria actuală a fenomenelor fizice care se petrec la viteze mari, de
ordinul de mărime al vitezei luminii în vid (m/s). După cum vom vedea, TRR arată că viteza c nu
poate fi depăşită de nici un corp. Discutăm aşadar despre fizica sistemelor care se mişcă cu viteze
apropiate, dar mai mici decât c. Vom arăta că în cazul vitezelor mici rezultatele relativiste coincid cu
cele clasice, nerelativiste. În acest fel, fizica nerelativistă este un caz particular al celei relativiste.
Acesta este Principiul de corespondenţă: o teorie mai completă şi mai corectă conţine vechea teorie ca
un caz particular.
Observaţie: Majoritatea corpurilor cunoscute şi studiate de oameni au
viteze mult mai mici decât limita aleasă de noi de m/s. De ce trebuie totuşi
să folosim TRR ? În ce cazuri suntem obligaţi să o facem?

După cum vom vedea mai departe, viteza luminii în vid, c, este cea mai
mare viteză cu care se poate deplasa un corp material, precum şi cea mai
mare viteză cu care se propagă interacţiunile şi informaţia. Acest lucru este
cunoscut încă din anul 1905, dar de-a lungul timpului au existat multe
încercări de a dovedi contrariul. Să luăm exemplul unui colectiv care
lucrează la laboratorul CERN din Geneva. Cercetătorii care efectuau
experimentul OPERA au declarat în septembrie 2011 că au măsurat viteze
ale neutrinilor mai mari decât c. Deşi autorii erau specialişti recunoscuţi şi
lucraseră cu multă grijă, mulţi fizicieni s-au îndoit de corectitudinea
măsurătorilor. Neîncrederea lor era bazată pe soliditatea consecinţelor
TRR, care afirmă cu tărie imposibilitatea unui astfel de rezultat. Abia în
Februarie 2012, colaboratorii experimentului OPERA au publicat două
surse de erori care au viciat rezultatul; viteza neutrinilor a revenit la valori
mai mici decât c. Aşadar, TRR descrie mişcarea şi interacţiile dintre
corpuri la viteze mari, mai mari decât aproximativ .
O mare parte din dinamica particulelor microscopice – cum sunt de exemplu
electronii, protonii, fotonii – este perfect descrisă de TRR, pe când explicaţia
nerelativistă este cu totul aproximativă, devenind complet nefolositoare la energii
mari. Toate marile acceleratoare de particule din lume, inclusive cele de la
CERN-Geneva, sunt construite pe baza rezultatelor relativiste. Energetica
nucleară se bazează în mare parte 6 pe celebra relaţie relativistă dintre masă şi
energie E= (§ 6.2bis). Aceeaşi relaţie permite explicarea generării şi anihilării
perechilor particulă-antiparticulă Din punct de vedere strict matematic,
formularea noilor teorii fizice trebuie să fie în concordanţă cu consecinţele TRR.
În sfârşit, electromagnetismul este corect exprimat numai în forma dată de TRR.

De aceea, chiar dacă relativitatea poate părea un capitol

mai exotic al fizicii, rezultatele şi aplicaţiile sale sunt
prezente în multe domenii actuale.
 Relativitatea galileana
■ Reamintim că un sistem de referinţă inerţial (SRI) este un sistem de referinţă în care este valabil
principiul inerţiei. Toate sistemele de referinţă care se mişcă rectiliniu şi uniform faţă de un SRI
sunt inerţiale. În mecanica nerelativistă, mişcarea unui sistem material este descrisă într-un spaţiu
cu patru dimensiuni: trei dimensiuni pentru poziţia spaţială la care se adaugă axa timpului.
Punctele din acest spaţiu cuadridimensional se numesc evenimente. Toate corpurile se mişcă în
acest spaţiu absolut, iar poziţia lor faţă de un SR se modifică în cursul timpului care „curge
uniform”(Isaac Newton). Aşadar, spaţiul şi timpul sunt considerate absolute şi independente de
corpurile sau de câmpurile existente. Datorită marii influenţe a lui Newton asupra lumii ştiinţifice,
această concepţie a predominat în toată fizica nerelativistă, până spre sfârşitul secolului al XIX-
lea. Ne punem problema găsirii tuturor transformărilor de coordonate (spaţiale şi de timp) care
păstrează principiul întâi al mecanicii, adică legea inerţiei.
■ Pentru a o studia, trebuie să introducem noţiunea de corp material liber Un astfel de corp are deci
o viteză constantă:
■ Prin integrare se obţine ecuaţia traiectoriei:
 Premize ale teoriei relativitatii restranse
Ştim că legile mecanicii sunt aceleaşi în toate SRI. Dar ecuaţiile lui Maxwell, care descriu
electromagnetismul – şi în particular optica – sunt variante la transformarea Galilei. Pentru a
arăta acest lucru, nu vom folosi ecuaţiile lui Maxwell, care sunt mai complicate, ci o
consecinţă a acestora, şi anume ecuaţia undelor electromagnetice. Pentru simplitate,
presupunem că propagarea se face în vid. Atunci, ecuaţia undelor electromagnetice în sistemul
(S) se scrie:

unde ψ este una din componentele câmpului electric sau magnetic al undei, iar c este
viteza luminii în vid. După cum au demonstrat experienţele celebre ale lui Michelson şi
Morley din anii 1880 ,viteza luminii este aceeaşi, indiferent de SRI în care o măsurăm.
 Origini

■ Această teorie a fost formulată pentru a explica aspecte legate de electrodinamica

corpurilor în mișcare, acesta fiind titlul articolului original al lui Einstein de la care a
pornit formularea teoriei. Până când Einstein nu a dezvoltat relativitatea generală,
introducând un spațiu-timp curbat pentru a încorpora gravitația, sintagma „relativitate
specială” nu a fost folosită. O traducere folosită uneori este „relativitate restrânsă”;
„special” înseamnă cu adevărat „caz special”.Einstein însuși, în The Foundations of the
General Theory of Relativity (1916), scrie „Cuvântul „special” este menit să specifice că
principiul este limitat la caz...”
 Cauzele lipsei unui sistem de referinta
■ Principiul relativității, care afirmă că nu există sistem de referință staționar, datează de pe
vremea lui Galileo Galilei, și a fost inclus în fizica newtoniană. Însă, spre sfârșitul
secolului al XIX-lea, existența undelor electromagnetice a condus unii fizicieni să
sugereze că universul este umplut cu o substanță numită "eter", care ar acționa ca mediu
de propagare al acestor unde. Se credea că eterul constituie un sistem de referință absolut
față de care se pot măsura vitezele. Cu alte cuvinte, eterul era singurul lucru fix și
nemișcat din univers. Se presupunea că eterul are niște proprietăți extraordinare: era
destul de elastic pentru a suporta unde electromagetice, iar aceste unde puteau
interacționa cu materia, dar același eter nu opunea rezistență corpurilor care treceau prin
el. Rezultatele diferitelor experimente, în special experiența Michelson-Morley, au indicat
că Pământul este mereu în repaus în raport cu eterul — ceva dificil de explicat, deoarece
Pământul era pe orbită în jurul Soarelui. Soluția elegantă dată de Einstein avea să elimine
noțiunea de eter și de stare de repaus absolută. Relativitatea restrânsă este formulată de
așa natură încât să nu presupună că vreun sistem de referință este special; în schimb, în
relativitate, orice sistem de referință în mișcare uniformă va respecta aceleași legi ale
fizicii. În particular, viteza luminii în vid este mereu măsurată ca fiind c, chiar și măsurată
din sisteme multiple, mișcându-se cu viteze diferite, dar constante.
 Consecinte
Einstein a spus că toate consecințele relativității restrânse pot fi derivate din
examinarea transformărilor Lorentz. Aceste transformări, și deci teoria relativității
restrânse, a condus la predicții fizice diferite de cele date de mecanica newtoniană
atunci când vitezele relative se apropie de viteza luminii. Viteza luminii este atât de
mult mai mare decât orice viteză întâlnită de oameni încât unele efecte ale
relativității sunt la început contraintuitive:
I. Dilatarea temporara— timpul scurs între două evenimente nu este invariant
de la un observator la altul, ci depinde de mișcarea relativă a sistemelor de
referință ale observatorilor (ca în paradoxul gemenilor care implică plecarea
unui frate geamăn cu o navă spațială care se deplasează la viteză aproape de
cea a luminii și faptul că la întoarcere constată că fratele său geamăn a
îmbătrânit mai mult).
II. Relativitatea simultaneității — două evenimente ce au loc în două locații
diferite, care au loc simultan pentru un observator, ar putea apărea ca având
loc la momente diferite pentru un alt observator (lipsa simultaneității absolute).
III. Contracția Lorentz — dimensiunile (de exemplu lungimea) unui obiect măsurate de un
observator pot fi mai mici decât rezultatele acelorași măsurători efectuate de un alt
observator (de exemplu, paradoxul scării implică o scară lungă care se deplasează cu viteză
apropiată de cea a luminii și ținută într-un garaj mai mic).
IV. Compunerea vitezelor — vitezele nu se adună pur și simplu, de exemplu dacă
o rachetă se mișcă la ⅔ din viteza luminii pentru un observator, și din ea pleacă o
altă rachetă la ⅔ din viteza luminii relativ la racheta inițială, a doua rachetă nu
depășește viteza luminii în raport cu observatorul.
V. Inerția și impulsul — când viteza unui obiect se apropie de cea a luminii din
punctul de vedere al unui observator, masa obiectului pare să crească făcând astfel
mai dificilă accelerarea sa în sistemul de referință al observatorului.
VI. Echivalența masei și energiei,— Energia înmagazinată de un obiect în repaus cu masa m
este egală cu . Conservarea energiei implică faptul că în orice reacție, o scădere a sumei
maselor particulelor trebuie să fie însoțită de o creștere a energiilor cinetice ale particulelor
după reacție. Similar, masa unui obiect poate fi mărită prin absorbția de către acesta de
energie cinetică.
viteza luminii
Einstein a fundamentat teoria relativităţii speciale pe două concepte:
1. Orice persoană aflată în mişcare cu viteză rectilinie uniformă va observa aceleaşi legi ale fizicii cu un
observator staţionar (Legile fizicii sunt aceleași în orice sistem de referință inerțial.).
2. Toţi observatorii vor măsura aceeaşi valoare a vitezei luminii, indiferent de starea lor de mişcare ori de
repaus (Viteza luminii în vid este o constantă universală, c, independentă de mișcarea sursei de lumină ori de
viteza observatorului).
Viteza luminii în vid, c = 299.792.458 m/s.
Postulatele teoriei relativităţii restrânse elimină: sistemul de referință absolut, timpul absolut, propagarea
instantanee a interacţiunilor (viteza infinită), admise în mecanica clasică.
Aceste două concepte au schimbat lumea fizicii şi percepţia noastră asupra universului în mod fundamental.
Dacă orice observator percepe fotonii de lumină ca având aceeaşi viteză, c, în raport cu observatorii,
indiferent de ce viteză crede observatorul că are el, atunci ajungem la lucruri complet contraintuitive.
De exemplu, dacă două corpuri încep să se depărteze unul de altul, cu o viteză din ce în ce mai mare, ele nu
vor ajunge niciodată să se afle, unul în raport cu altul, cu o viteză mai mare decât c (modul de notare a
vitezei luminii).
Pe de altă parte, dacă ne-am imagina două corpuri, A şi B, care s-a apropia de un observator C, cu viteza de
0,8C (80% din viteza luminii), cu toate acestea, atunci când se calculează viteza unuia (a corpului A)
raportată la celălalt (corpul B) viteza măsurată va apropiată de viteza luminii, dar nu egală ori superioară.
Contraintuitiv, dar validat ştiinţific.
■ Deși simbolul vitezei în fizică este „v,” pentru viteza luminii în vid se folosește un simbol consacrat,
litera minusculă „c”, mai rar „c ”, de la cuvântul latinesc celeritas (viteză)
0

■ Lumina se propagă cu viteză atât de mare încât nici un fapt empiric comun nu permite evaluarea sa pe
cale obișnuită; de-a lungul istoriei au existat polemici științifice și filozofice privind caracterul finit sau
infinit al vitezei ei. Viteza de propagare a luminii este de milioane de ori mai mare decât a sunetului,
poate înconjura Pământul de aproximativ 7 ori în decursul unei secunde, parcurge distanța de
la Pământ la Lună în mai puțin de 1,3 secunde. Pentru a fi posibilă măsurarea cu suficientă precizie a
valorii vitezei luminii a fost nevoie de tehnici speciale care au evoluat odată cu dezvoltarea diferitelor
ramuri ale fizicii. Prima determinare experimentală a valorii vitezei luminii, după nenumărate încercări
eșuate a fost făcută de către Ole Rømer în anul 1676. Începând cu secolul al XX-lea performanțele
determinărilor experimentale s-au îmbunătățit atât de mult încât au permis cunoașterea valorii ei cu o
eroare relativă de 3,34 x  %; această precizie, extrem de mare a condus la redefinirea etalonului unității
de lungime, metrul, printr-o nouă definiție, bazată pe „valoarea exactă” a vitezei luminii în vid adoptată
prin convenție.
■ Valoarea vitezei de propagare a luminii în orice mediu material transparent este mai mică decât valoarea
vitezei luminii în vid. Ea depinde de caracteristicile electrice și magnetice ale mediului în care se
deplasează și nu se modifică pentru un mediu material transparent, omogen și izotrop. La trecerea
luminii dintr-un mediu transparent, omogen și izotrop într-un alt mediu are loc modificarea vitezei,
concomitent cu schimbarea direcției de propagare, fenomen cunoscut în optica geometrică sub
denumirea de refracție.
■ Conform teoriilor actuale, general acceptate, viteza luminii în vid este cea mai mare viteză posibilă
din univers. Totuși, în alte medii decât în vid lumina are o viteză mai redusă, putând fi depășită, așa cum
se întâmplă de exemplu în cadrul efectului Cerenkov.
 Efectul lui Cerenkov
■ Radiația Cerenkov este radiație electromagnetică emisă atunci când o particulă încărcată electric (cum ar fi un
proton) trece printr-un dielectric cu o viteză mai mare decât viteza de fază a luminii în acel mediu, fenomen
numit și efect Cerenkov. Strălucirea albastră caracteristică reactorilor nucleari se datorează radiației Cerenkov.
■ Numele provine de la fizicianul rus Pavel Alexeevici Cerenkov, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în
1958, primul care a caracterizat acest fenomen. În timp ce teoria relativității postulează că viteza
luminii în vid este o constantă universală (c), viteza cu care lumina se propagă într-un material poate să fie
semnificativ mai mică decât c. De exemplu, viteza de propagare a luminii în apă este doar 0,75c. 
■ Materia poate fi accelerată peste această viteză în procesul reacțiilor nucleare și în acceleratoarele de particule.
Radiația Cerenkov rezultă când o particulă încărcată electric, de regulă un electron, depășește viteza cu care
lumina se propagă într-un mediu dielectric (izolator electric) prin care trece.
■ Este important de observat că viteza cu care se deplasează fotonii este mereu aceeași. Adică viteza luminii,
numită în general c, nu se modifică. Lumina pare să se deplaseze mai lent atunci când trece printr-un mediu
din cauza interacțiunilor frecvente ale fotonilor cu materia. Situația este similară cu cea a unui tren, care se
deplasează cu viteză constantă. Dacă un astfel de tren ar merge pe niște linii cu multe stații, atunci ar părea că
se deplasează cu viteză mai mică per total, adică ar avea o viteză medie mai mică, deși în perioadele de
mișcare, viteza este constant mai mare.
■ O analogie comună este cea cu bumul sonic al unui zgomot de avion supersonic sau glonț. Undele sonore
generate de corpul supersonic nu se mișcă suficient de repede pentru a se da la o parte din calea corpului
respectiv. Astfel, undele "se adună" și formează un front de șoc.
Radiatiile Cerenkov stralucind intr-un reactor Geometria radiatiei Cerenkov
nuclear:
 Teoria relativității și implicațiile ei în viața
de zi cu zi
■ Teoria relativității este cu adevărat faimoasă, iar implicațiile ei în viața de zi cu zi sunt și
ele importante. Spre exemplu, dacă viteza luminii este mereu constantă, înseamnă că un
astronaut care se îndepărtează cu viteză mare de Pământ va măsura scurgerea timpului
mai încet decât un om de pe Pământ care-l urmăreşte cu privirea. Așadar, pentru
astronaut, timpul încetineşte. Acest fenomen este cunoscut drept dilatare temporală.
■ Pentru ca un GPS să funcţioneze cu acuratețea de care este nevoie, sateliţii GPS trebuie
programaţi să ţină cont de efectele teoriei relativității. Deși satelitul nu se deplasează pe
orbită cu viteza luminii, viteza lui este totuși suficientă cât să existe efecte semnificative.
Un astfel de satelit se află pe orbită la o distanță de aproximativ 20.000 de kilometri de
Pământ şi se deplasează cu viteza de aproximativ 10.000 km/h. Din acest motiv, apare o
dilatare a timpului de aproximativ 4 microsecunde în fiecare zi. Dacă adăugăm la asta şi
efectul gravitaţiei, ajungem la aproximativ 7 microsecunde, adică 7.000 de nanosecunde.
Deși par infime aceste cifre, dacă satelitul nu ar fi dotat cu ceasuri care au o acurateţe la
nivelul nanosecundelor, după o zi de acumulare a acestor diferențe, GPS-ul ar putea să
spună că distanța până la un anumit punct este de 0,8 km, în loc de 8 kilometri.
Centralele nucleare:
Relativitatea prevzută de teoria relativității este unul dintre motivele pentru care masa şi
energia pot fi convertite una în cealaltă, ceea ce constituie principiul de funcţionare al
centralelor nucleare.
Culoarea aurului:
Majoritatea metalelor sunt strălucitoare pentru că electronii atomilor care compun
respectivele metale sar de la diferite niveluri de energie. Cum atomul de aur este greu,
electronii din interior se deplasează suficient de repede, astfel încât masa relativă se
mărește, în timp ce lungimea lor se contractă. Acest lucru duce la lungimi de undă mai
mari. Când lungimea de undă este mai mare, lumina vizibilă este absorbită de substanță, în
zona albastră a spectrului său. În cazul aurului, atunci când lumina este absorbită şi emisă
din nou, noi putem vedea cu ochiul liber mai puţin culoarea albastră, ci pe cea galbenă,
portocalie şi roşie, care au lungimi de undă mai mari decât aceasta.
Starea lichidă a mercurului:
La fel ca aurul, şi mercurul este un element greu, cu electronii aflaţi pe orbite foarte
apropiate de nucleu din cauza vitezei lor şi, în consecinţă, a creşterii de masă. În cazul
mercurului însă legăturile dintre atomi sunt mai slabe, așa că mercurul se topeşte la
temperaturi mai scăzute şi este de obicei în stare lichidă.
Lumina:
Newton a introdus conceptele de spaţiu şi timp absolut, independente unul de celălalt şi de
observator. Dacă Albert Einstein nu ar fi avut dreptate în ceea ce privește teoria relativității
și Newton ar fi avut, oamenii de ştiinţă ar fi trebuit să vină cu o explicaţie diferită a
luminii. Asta pentru că potrivit teoriei lui Newton, lumina nu ar fi trebuit să existe.
 Bibliografie
■ https://www.manualdefizica.ro/wp-content/uploads/2013/03/NOTIUNI-DE-TEORIA-R
ELATIVITATII-RESRANSE1.pdf
■ http://www.physics.pub.ro/Cursuri/Alexandru_Lupascu_-_Fizica_Generala_An_univ_2
016-2017_AC/2.Relativitatea_restransa/1.Teoria_relativitatii_restranse.pdf
■ https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_relativit%C4%83%C8%9Bii_restr%C3%A2nse
■ https://www.elibrariescolara.ro/image/data/rasfoire/fizica_xii_2016_site.pdf
■ https://ro.wikipedia.org/wiki/Efectul_Cerenkov
■ https://www.libertatea.ro/lifestyle/teoria-relativitatii-3016778
■ https://www.fizichim.ro/docs/fizica/clasa12/capitolul1-teoria-relativitatii-restranse/I-2-p
ostulatele-teoriei-relativitatii-restranse/
■ https://www.scritub.com/stiinta/fizica/Principiile-teoriei-relativita84475.php
■ https://lectii-virtuale.ro/unitatec/clasa-12/teoria-relativitatii-restranse-i