1

Argument.................................................................................................3
Capitolul 1 ............................................................................................4
Consideraţii ştiinţifice asupra
gravitaţiei.........................................4
1.1Forţa gravitaţională...................................................................5
1.1.1 Scurt istoric...........................................................................6
1.1.2 Cercetători ai gravitaţiei........................................................7
1.1.3 Ştiaţi că................................................................................10
1.2 Forţa Coriolis..........................................................................11
1.2.1 Efectele forţei Coriolis.........................................................13
1.2.1.1 Influenţa forţei Coriolis asupra căderii corpurilor pe
Pământ...........................................................................................13
1.2.1.2 Influenţa forţei Coriolis asupra mişcării de-a lungul
suprafeţei Pământului...................................................................14
1.2.1.3 Pendulul lui Foucault........................................................16
Capitolul 2 ...........................................................................................17
Influenţa gravitaţiei asupra
Terrei ..................................................17
2.1 Influenţa gravitaţiei asupra Terrei ca planetă..........................18
2.1.2 Atracţia Lunii(formarea mareelor).......................................18
2.1.1.Harta gravitaţiei....................................................................19
2.1.3 Variaţia forţei gravitaţionale cu latitudinea geografică........20
2.1.4 Bombarea ecuatorială a Pământului.....................................25
2.2.Influenţe fizico-geografice ale gravitaţiei...............................26
2.2.1 Alunecări de teren................................................................27
2.2.2 Prăbuşiri...............................................................................30
2.2.3 Curgerile de noroi................................................................31
2.2.4 Solifluxiunea........................................................................32
2.2.5 Sufoziunea și tasarea............................................................33
2.2.6 Geotropism...........................................................................35
Concluzii................................................................................................36
Bibliografie............................................................................................37

2
 Cu zeci de mii de ani în urmă a început aventura cunoașterii umane,
atunci ființele inteligente au descoperit lumea în care trăiau și au deschis
ochii către nemărginirea cerului.

Omul a parcurs întocmai drumul cunoașterii și a descoperit că în

universul său se petrec fenomene mai uluitoare decât în descrierile S.F.

Astfel, descoperind și descoperind oamenii de știință au încercat să le

ofere celorlalți oportunițăți de schimbare a vieții în bine, pentru a contribui
la dezvoltarea civilizației.

Culegând informații din diferite cărți am realizat o lucrare care

abordează problema gravitației începând cu primele descoperiri până la
influențele ei asupra lumii de astăzi.

Deoarece tema lucrării este, modest spus, destul de interesantă vă

propunem să pargurgeți cu atenție cele două capitole ale lucrării noastre.
Probabil veți descoperi noutăți care vă vor demonstra cum se desfășoară
cu adevărat fenomenele din jurul nostru.

Am realizat o prezentare succintă a temei dezbătute de noi în mica

noastră lucrare pentru a vă stârni interesul în a afla mai multe informații
despre GRAVITAȚIE.

3
4
 Forţa gravitaţională este forţa de atracţie între toate corpurile cu masă din
Univers.Mărimea acestei forţe depinde doar de masa corpurilor şi de distanţa
dintre ele.Multitudinea forţelor gravitaţionale reacţionează între ele şi guvernează
mişcarea întregului Univers.

 este una din cele patru câmpuri de energie(forţa gravitaţională,forţa

electromagnetică,forţa de interacţiune slabă şi forţa de interacţiune
tare)

5
 Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupaţi de cercetări asupra
Pământului, de tendinţa corpurilor de a cădea, tendinţă care a fost privită ca o forţă
de atracţie dintre acel corp şi Pământ. Mulţi dintre cercetători au urmărit suprafaţa
şi forma Pământului, precum şi aştrii din jurul său, Luna şi Soarele.

Ptolomeu presupunea că Pământul este în repaus în centrul Universului, iar

Soarele şi Luna sunt două planete ce se învârt în jurul lui pe orbite complicate. Dar
Copernic a reuşit să contrazică acea ipoteză în anul 1542, demonstrând că Soarele
este în centrul Universului şi că Pământul se roteşte în jurul axei sale, efectuând în
acelaşi timp o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui, celelalte planete efectuând
mişcări identice cu a Pământului.

Un student al Colegiului din Cambridge, începe, după 1665, să studieze

mişcarea corpurilor cereşti, a planetelor şi a Soarelui, ceea ce era unul dintre
principalele subiecte ale momentului respectiv. Mai târziu, inspirat de căderea
unui măr din copac, lui Isaac Newton i-a venit ideea că forţa care a atras mărul
spre pământ ar putea atrage şi Luna către Pământ. Cu ajutorul unor calcule el
obţine faptul că fiecare planetă este atrasă de Soare cu o forţă direct proporţională
cu masa planetei şi invers proporţională cu pătratul distanţei până la Soare.

6
 Isaac Newton

La sfârşitul secolului XVII, stabileşte legile fizicii

clasice; aceste ecuaţii descriau legile de mişcare atât
pentru obiectele terestre, cât şi pentru cele cereşti.
În fizica clasică se spunea că timpul se scurge în
acelaşi ritm în toate sistemele de referinţă şi că
spaţiul este absolut, dar teoria în forma newtoniană
care descrie greutatea ca fiind o forţă şi legile fizicii
sub forma lor inerţială, ridică o serie de probleme de
natură filozofică, practică şi observaţională.

 filozofică - de ce doar sisteme inerţiale?

 practică - mecanica newtoniană este incompatibilă cu electromagnetismul
 observaţională - orbita lui Mercur în jurul Soarelui,care se abate de la fizica
newtoniană.

Albert Einstein
(1879-1955)
7
 La începutul secolului XX, prezenta teoria
relativităţii care a bulversat total mecanica clasică.
Dar conceptul de relativitate nu era cu totul nou.
Încă din anul 1632,Galilei realizase câteva
experimente în cabina unei corăbii, cu care a
demonstrat că fenomenele mecanice se petrec la
fel în sistemele de referinţă inerţiale. Enunţul,
cunoscut sub numele de Principiul relativităţii al
lui Galilei, a fost refomulat mai târziu de Newton.
Acest principiu arată că un observator dintr-
un referenţial aflat în repaus sau în mişcare
rectilinie şi uniformă nu poate să evidenţieze prin niciun experiment starea
sistemului său.
Galilei a realizat aceste experimente cu scopul de a apăra concepţia
heliocentrică si de a contrazice zvonurile precum Pământul nu este imobil, ci se
mişcă în jurul Soarelui.

James Clerk Maxwell

8
 La 13 noiembrie 1831, la Edinburgh, în
familia unui scoţian înstărit, s-a născut James
Clerk Maxwell.
Jocul întâmplării a făcut ca James să se
nască în anul în care Faraday a descoperit
fenomenul şi legile inducţiei, iar la maturitate să se
acopere de glorie cu lucrări teoretice strâns legate
de studiul matematic al acestui fenomen.
Activitatea lui s-a desfăşurat într-un ritm
susţinut, în domenii variate ale fizicii, şi 1-a
condus la realizări de mare valoare.
Tratatul Electricitate şi magnetism este cea mai valoroasă dintre lucrările lui
Maxwell-opera sa capitală. Prima ediţie a apărut la 1 februarie 1873.
Maxwell a fost un teoretician strălucit. Opera sa o dovedeşte fără rezerve. A
ridicat studiul teoretic-matematic-al fenomenelor fizice la un nivel greu de depăşit
chiar în această disciplină ştiinţifică, în care cercetătorii prestigioşi nu lipsesc.
După străduinţe îndelungate, concepţia sa didactică a triumfat. La început,
la Cambridge: cursul de fizică experimentală şi laboratorul Cavendish atestă
succesul obţinut.
Acest titan al raţionamentului pur, apreciind lucid nevoia şi utilitatea muncii
de laborator pentru înţelegerea fenomenelor fizice, a făcut în ţara sa tot ce i-a stat
în putere pentru promovarea acestei activităţi. In această direcţie a depăşit vederile
şi înţelegerea contemporanilor. Ani de-a rândul, a luptat pentru predarea fizicii pe
o bază sănătoasă, experimentală.

9
 ...ceea ce ne apare ca forţa gravitaţională, este doar deformarea continuumului
spaţiu-timp, iar particulele se mişcă după liniile geodezice ale continuumului
4-dimensional?

Exemplu:

 În anul 1907, Einstein dezvoltă principiul echivalenţei

 Dacă ne-am imagina un laborator accelerat în spaţiu şi unul echivalent pe
Pământ, supus legii gravitaţiei şi un cercetător aflat în unul din laboratoare, putem
afirma că acel cercetător nu poate afirma cu certitudine în care din cele două
cazuri se află.
 Presiunea pe care el o exercită prin picioare asupra podelei se poate datora
unei mişcări accelerate a laboratorului în sus, dar şi unui câmp gravitaţional în
cazul unui laborator imobil
 Astfel, Einstein crede că se pot analiza efectele câmpului gravitaţional
doar studiind echivalenţa în mişcarea accelerată.

10
 Forța Coriolis ia naștere din cauză că suprafața Pământului se rotește cu o
viteză mai mare în apropierea Ecuatorului decât la poli.

Sistemele de referinţă aflate în mişcare de rotaţie au un caracter mai special

faţă de alte sisteme de referinţă neinerţiale. Dacă un corp se mişcă faţă de un astfel
de sistem de referinţă, principiul acţiunii forţei nu poate fi aplicat nici dacă se
introduc forţele centrifuge de inerţie. În acest caz mai apare o forţă de inerţie,
numită forţa Coriolis, care depinde şi de viteza de mişcare a corpului.

Mai putem preciza şi faptul că asupra corpului acţionează pe lângă forţa

Coriolis şi forţa centrifugă de inerţie în acelaşi fel ca şi în cazul în care acesta ar fi
în repaus faţă de sistemul de referinţă aflat în mişcare circulară.

Cu ajutorul forţei Coriolis putem explica numeroase fenomene care se produc

la suprafaţa Pământului. În general fenomenele sunt destul de complexe deoarece
Pământul are o formă sferică.

Activitate experimentală
11
 Pentru a arăta acest lucru vom considera următorul exemplu: luăm o foaie de
hârtie care se poate roti în jurul unui ac cu gămălie înfipt într-o foaie de polistiren
expandat. Deasupra foii ţinem fixă o riglă şi de-a lungul riglei
deplasăm (rectiliniu) un creion care atinge foaia de hârtie. Ce
observăm? Deşi faţă de sistemul laboratorului creionul se mişcă
rectiliniu, traiectoria de pe foaia de hârtie va fi curbată (Fig. 1)
astfel că putem trage concluzia că apare în sistemul de referinţă
al foii o acceleraţie normală la traiectoria creionului. În sistemul
laboratorului (inerţial) asupra creionului nu acţionează nici o
forţă care să curbeze traiectoria iar aceasta va fi o linie dreaptă. În schimb în
sistemul de referinţă legat de foaia în rotaţie (neinerţial) trebuie să acţioneze o
forţă suplimentară, perpendiculară pe direcţia vitezei, care curbează traiectoria.
Această forţă de inerţie suplimentară a fost denumită forţă Coriolis după numele
fizicianului francez Gaspard Gustave Coriolis (1792 – 1843) care a calculat
această forţă.

Calculele sunt destul de dificile de aceea precizăm doar că expresia acestei

→ → →

forţe este: FC =2⋅m⋅v ×ω ,

unde: FC este forţa Coriolis, ω este viteza unghiulară a sistemului de referinţă

neinerţial iar v este viteza corpului faţă de sistemul de referinţă neinerţial. Direcţia
forţei Coriolis este perpendiculară atât pe direcţia vitezei corpului cât şi pe direcţia
axei de rotaţie. Mai observăm şi că forţa Coriolis nu apare dacă direcţia vitezei
corpului este paralelă cu direcţia axei de rotaţie a sistemului de referinţă neinerţial.

12
 Efectul forţei Coriolis se explică multe fenomene interesante care au loc pe
Pământ.Forţa Corolis are o influenţă asupra mişcării de-a lungul suprafeţei
Pământului cât şi asupra căderii corpurilor pe Pământ.

1.2.1.1 Influenţa forţei Coriolis asupra căderii corpurilor pe Pământ

Se pune de multe ori întrebarea dacă un corp cade riguros pe verticală.

Acesta cade riguros pe verticală numai la poli, deoarece acolo direcţia mişcării
şi axa de rotaţie a Pământului coincid şi de aceea nu există forţă Coriolis (ea este
totdeauna perpendiculară pe axa de rotaţie şi pe direcţia mişcării). La ecuator
direcţia mişcării formeayă un unghi drept cu axa Pământului şi deci deviaţia
corpului în cădere liberă este maximă.

Dacă privim dinspre Polul Nord rotaţia Pământului ni se prezintă ca având sens
contrar acelor de ceasornic.Prin urmare, un corp care cade liber trebuie să devieze
spre dreapta faţă de direcţia mişcării, adică spre răsărit.(est)

Deci, mărimea devierii spre răsărit, maximă la ecuator, se reduce până la zero
pe măsură ce ne apropiem de poli.

13
 1.2.1.2 Influenţa forţei Coriolis asupra mişcării de-a lungul
suprafaţei Pământulu

Să presupunem un corp care se mişcă de-

a lungul unui meridian de exemplu pe
emisfera nordică,de la Nord spre Sud cu

viteza relativă
⃗v r (fig. 2)

Direcţia forţei Coriolis este tangentă la

cercul polar având sensul spre dreapta
traiectoriei.Dacă corpul se deplasează pe
emisfera sudică în aceleaşi condiţii, forţa
Coriolis acţionează spre stânga traiectoriei.

Dacă viteza relativă are sensul de la Sud spre Nord se ajunge la aceeaşi
concluzie:pe emisfera nordică abaterea este spre dreapta, iar pe cea sudică spre
stânga traiectoriei.

Să presupunem un corp care se

deplasează de-a lungul unei paralele
spre Est în emisfera nordică.(fig.3)

Forţa Coriolis are o astfel de direcţie

astfel încât intersectează axa Nord-Sud
şi este perpendiculară pe
ea.Descompunem această forţă intr-o
componentă care trece prin centrul
→
Pământului(
F 'C ) şi alta tangentă la

→
meridian( F rSub{size8{C} } {¿ ).

14
 Prima componentă influenţează doar greutatea corpului în sensul mişcării ei,dar
a doau conduce la abaterea spre dreapta traiectoriei.

Dacă corpul se deplasează de la Est la Vest se inversează sensurile

→ → → →
componentelor
F 'C şi F rSub { size 8{C} } {¿ : F 'C măreşte greutatea, iar F rSub { size 8{C} } {¿ dă o abatere tot
spre dreapta traiectoriei.

Pe emisfera sudică
F 'C micşorează greutatea în micşorarea de la Vest la Est şi
o măreşte în caz contrar.

→
Componenta F rSub{size 8{C} } {¿ conduce pe emisfera sudică la o abatere spre stânga
traiectoriei.

Deci un corp care se micşcă orizontal pe emisfera nordică, indiferent de sensul

de mişcare este abătut spre dreapta traiectoriei sale, iar un corp care se mişcă pe
emisfera sudică este abătut spre stânga traiectoriei.

Aceste efecte ale forţei Coriolis pot fi observate la şinele de căi ferate:la o cale
ferată, în emisfera nordică se uzeaza mai mult şina dreaptă, iar în emisfera sudică
şina din stânga.Tot astfel se explică şi săparea malurilor drepte la râuri, în emisfera
nordică.

Pentru observatorul solar nu există forţă Coriolis şi fenomenul se explică prin

faptul că mergând spre Nord apa sau trenul se apropie de axa de rotaţie a
Pământului, adică se deplasează mereu spre regiuni unde viteza liniară de
transport, tangentă la paralela terestră,este tot mai mică,deci vine cu un surplus de
viteză spre răsărit şi loveşte malul răsăritean(în emisfera nordică).În emisfera
sudică se sapă malul stâng al râurilor.

15
 Tot datorită forţei Coriolis, vânturile, alizeele dirijate în emisfera nordică, de la
nord la sud sunt deviate spre vest, iar cele din emisfera sudică dirijate de la sud la
nord vor fi tot spre vest.

1.2.1.3 Pendulul lui Foucault

Tot forţa Coriolis explică şi istorica experienţă cu pendulul lui Foucault pentru
punerea în evidenţă a rotaţiei Pământului. Foncault a suspendat în 1850 în
Ponteonul din Paris un pendul cu lungimea de 67 metri, constând într-un fir care
nu se torsiona, şi o sferă de cupru de 28 kg, prevăzută cu un ac. Aceasta lasă în
timpul oscilaţiilor nişte urme pe nisip care nu se suprapuneau ci formau o rozetă.
Întrucât firul pendului îşi păstrează planul de oscilaţie într-un sistem inerţial,
Foucault a dedus că Pământul este acela care se roteşte sub pendul.

Deviaţia pendulului faţă de traiectoria rectilinie poate fi explicată de către un

observator aflat pe Pământ cu ajutorul forţei Coriolis.

Într-un sistem inerţial oscilaţiile pendulului ar trebui să se efectueze după un

segment de dreaptă A B. (fig.4)

Dacă A este poziţia iniţială a

pendulului, atunci el este deviat în
timpul mişcării sale, sub acţiunea
forţei Coriolis, spre dreaptă (pe
emisfera nordică) şi ajunge în A1,
de aici în A2 etc.

În calculul forţei Coriolis se va ţine

seama evident numai de component
verticală a vitezei unghiulare a
Pământului: ωz = ω sin φ, ceea ce
16
înseamnă că rozeta se închide într-un interval de timp T' mai lung decât durata T a
unei zile.Deci, cu ajutorul unor experienţe mecanice locale, efectuate într-un
laborator pe Pământ, se poate dovedi rotaţia Pământului faţă de sistemul de
coordonate astronomic inerţial.

17
 Luna este obiectul cel mai apropiat faţă de Pământ şi de asemenea,este
singurul satelit natural al acestuia.Până acum câteva decenii,oamenii nu i-au văzut
decât o dată faţa din cauză că ea parcurge complet o orbită exact în timpul în care
efectuează o rotaţie completă în jurul axei sale(27,32166 zile terestre).
Câmpul gravitaţional dintre Lună şi Pământ cauzează unele efecte
interesante.Printre cele mai evidente sunt mareele.Astfel,pe ţărmul apelor deschise
şi al oceanelor se observă o creştere a nivelului apei,numită flux şi o scădere
numită reflux,fenomene care se repetă cu o periodicitate de 12h 25min 30sec. De
la noi, pe suprafaţa Pământului vedem doar denivelări, una spre Lună şi una în
direcţia opusă. Efectul este mai evident în apa oceanelor faţă de scoarţa terestră,
aşa că apa se ridică mai mult şi pentru că Pământul se roteşte mai repede decât
Luna, denivelările se produc în jurul Pământului, o singură dată pe zi, cauzând
două fluxuri pe zi.
Pentru că Pământul nu este complet fluid, rotaţia lui poartă denivelările un
pic mai înainte de punctul aflat direct sub Lună. Din aceasta rezultă că forţele
dintre Pământ şi Lună nu sunt exact pe linia dintre centrele lor şi se formează o
torsiune pe Pământ şi o acceleraţie a forţei pe Lună. Acest lucru cauzează un
transfer al energiei rotaţionale ce face ca Pământul să îşi încetinescă rotaţia cu 1,5
milisecunde pe secol, iar Luna se ridică într-o orbită superioară cu 3,8 cm pe an.
Natura acestei interacţiuni gravitaţionale este răspunzătoare pentru faptul că

18
Luna se învârte concomitent, ca atare arată aceeaşi faţă spre Pământ. Aşa cum
viteza de rotaţie a Pământului e micşorată de interacţiunea cu Luna, şi viteza
acesteia a fost micşorată de interacţiunea cu Pământul, dar de această dată efectul
a fost mai puternic. Acest lucru s-a petrecut şi cu ceilalţi sateliţi din Sistem. La
final, rotaţia Pământului va fi încetinită până când se va potrivi cu perioada Lunii.

Gravitația rămâne neschimbată cu

toate că vânturile bat în rafale, mareea
crește și descrește. Se cunoaște de multă
vreme că masele foarte mari: lanțurile
muntoase, calotele glaciare polare,
curenții atmosferici sau oceanici,
generează mici puseuri gravitaționale.

Recent a fost lansată o pereche de

sateliți care fac parte din proiectul
comun americano-german numit
GRACE (Gravity Recovery and
Climate Experiment) care cartează
fluctuațiile gravitației. Byron Tapley,
directorul GRACE, spune că “la
suprafața Pământului se pot face
măsurători cu gravimetre, însă doar
sateliții pot măsura lunar întreaga
planetă”.

Sateliții germani, poziționați la 220

km unul de celălalt, în mod normal se
deplasează sincron. Mișcarea primului
satelit este accelerată sau încetinită
datorită variațiilor atracției
gravitaționale. Frecvența și durata
accelerărilor cauzate de aceste valuri
gravitaționale sunt înregistrate de

19
senzorii de bord, iar receptoarele GPS
înregistrează locațiile acestora.

Prin punerea în comun a datelor se obține o hartă a câmpului gravitațional al

Pământului în continuă schimbare. Anomaliile sunt create de elemente aflate la
suprafață sau în subteran; cele datorate coliziunii plăcilor tectonice au unele dintre
cele mai mari intensități.

Folosirea forţelor inerţiale este foarte comodă pentru rezolvarea diferitelor

probleme de mecanică într-un sistem accelerat, în particular, într-un sistem de
rotaţie.

Un astfel de sistem în rotaţie este, şi globul pământesc, care îşi efectuează

rotaţia diurnă. De aceea în studiul exact al diferitelor procese mecanice, care se
petrec la suprafaţa Pământului, trebuie luate în considerare forţele inerţiale care
apar datorită rotaţiei diurne, toate forţele sunt mici, de aceea în majoritatea
cazurilor le putem neglija, însă într-o serie de cazuri rotaţia diurnă a Pământului
nu poate fi neglijată.

Această rotaţie diurnă a Pământului poate influienţa forţa gravitaţională.

Să presupunem că un corp A de masă m este situat pe paralela φ (aflat într-

un loc pe suprafaţa Pământului, pentru care latitudinea geografică este φ ) (fig. 1)

Asupra corpului acţionează forţa de

interacţiune gravitaţională (G = m ⃗g )

20
 Vectorul acceleraţiei gravitaţionale este
dirijat pe direcţia OA, de la A la O şi are
modulul g = 9,8 m/s2.

Dacă ţinem cont de mişcarea de rotaţie a Pământului, trebuie să ţinem cont şi de

forţele de inerţie (Pământul este în acest caz sistem neinerţial.)

Presupunem punctul material în repaus (viteza relativă a punctului material faţă

de Pământ este nulă), rezultă că forţa Coriolis este nulă.

Asupra corpului acţionează doar forţa centrifugă propriu-zisă:

F = m ω2 R1(5) dar R1 = R cos φ =>F = m ω2 R cos φ (R – raza Pământului) unde

ω este viteza unghiulară de rotaţie a Pământului iar R1 este distanţa de la axa

Pământului până la corp. Forţa

⃗F este perpendiculară pe axa Pământului.

Această forţă
⃗F se însumează cu forţa gravitaţională G⃗ 0 a corpului îndreptată
spre centrul Pământului.

De aici ,greutatea aparentă G⃗ φ a corpului la latitudinea φ este:

G⃗ φ= G⃗ +
⃗F (1)

Dar, forţa centrifugă este destul de mică în comparaţie cu forţa gravitaţională:

F m ω2 R cos φ ω 2 R cos φ
= =
G mg g

Deoarece ω = cu T = 24 ore = 86400 s

R = 6,35 · 105 m ; g=9,831m/s2

rezultă
,dar cos φ este întotdeauna ≤1
21
 deci => F≤ =>F<<G

De aceea, pentru determinarea greutăţii aparente Gφ după egalitatea (1),vom

folosi următorul calcul aproximativ:

Să descompunem forţa
⃗F în două componente: (fig.2)

⃗F
1 orientată vertical în sus

⃗F
2 îndreptată orizontal.

Atunci putem considera

aproximativ că componenta F2
modifică forţa gravitaţională numai
in ceea ce priveşte direcţia,iar
componenta F1 numai în ceea ce
priveşte modulul.

Deci putem scrie:

Gφ = G – F1 dar F1= F cos φ ; F2 =F sin φ

=> G φ = G – F cos φ dar F= m ω2 R cos φ

Gφ = G - m ω2 R cos φ

ω2 R
2
Gφ = m g - m ω R cos φ = mg ( 1−
g
2
cos φ )

22
 ω2 R
Gφ = G ( 1−
g
2
)
cos φ (2)

Formula (2) dă variaţia greutăţii aparente Gφ în funcţie de latitudinea geografică

φ

Dar = => Gφ = G

În realitate trebuie să mai luăm în considerare faptul că Pământul nu este o sferă

ferfectă, ci este turtit la poli, ceea ce duce la mărirea forţei gravitaţionale la poli.
Relaţia corectă care dă variaţia greutăţii corpului în funcţie de latitudinea φ este:

Gφ = G

La pol φ = 90°=> cos90°= 0=> Gφ=G iar la ecuator Gφ diferă cel mai mult de
G(£=0°) £- unghiul format de direcţia greutăţii aparente

Din fig.2 => sin£ = , Gφ cu raza Pământului.

Înlocuind aproximativ Gφ prin G, obţinem:

Sin £ =

sin £ =

Deci, greutatea aparentă Gφ este îndreptată spre centrul Pământului, atât la pol
cât şi la ecuator.(φ=0 =>£=0°;φ=90°=>£=0°)

Cele mai mari devieri le are la latitudinea φ=45° de aproximativ 6'

Dacă corpul se mişcă în lungul ecuatorului cu viteza liniară v0,atunci asupra lui
va acţiona o forţă inerţială F, îndreptată împotriva forţei gravitaţionale:

23
 F=

Această forţă va fi numeric egală cu forţa gravitaţională G dacă este satisfăcută

condiţia: = mg => v0 =
√gR

Dar g = 9,831 m/s2 => v = m/s

R = 6350 km = 6,35·105 m 7,9 km/s

v 7,9 km/s

În modul acesta,în absenţa forţelor de frecare din partea aerului, un corp aruncat
orizontal cu viteza v = 7,9 km/s s-ar mişca la suprafaţa Pământului fără a cădea,
adică sub formă de satelit.Această viteză se numeşte "prima viteză cosmică".

În cazul mişcării satelitului deasupra suprafeţei terestre la altitudinea h pe o orbită

circulară, viteza lui va trebui sa fie v = unde gh = g este

acceleraţia gravitaţională la înălţimea h.

v= = v0 (v0 = )

Deci viteza care trebuie comunicată unui corp ca acesta să devină satelit
artificial este cu atât mai mare cu cât h este mai mare.

Dacă viteza satelitului este mai mare decât cea necesară menţinerii lui pe o
traiectorie circulară, satelitul se va mişca după o eclipsă care este cu atât mai
alungită cu cât viteza sa este mai mare.

Se demonstrează că pentru viteze mai mari de 11,2 km/s forţa centrifugă de

inerţie devine suficient de mare pentru a scoate satelitul din câmpul gravitaţional
al Pământului,el putând cădea pe Soare sau deveni satelit artificial al

24
acestuia,adică o planetă artificială.Viteza de 11,2 km/s este numită" a doua viteza
cosmică.

Bombarea ecuatorială a unui corp ceresc depinde de viteza de rotaţie la

suprafaţă şi de forţa cu care atracţia gravitaţională se opune deformării.
Luna, Venus şi Mercur se rotesc lent şi de aceea efectul de bombare este
nesimnificativ. Datorită vitezei de rotaţie mare al Soarelui, un punct de pe
ecuatorul său se deplasează cu viteza de 13600 km/h, dar atracţia sa gravitaţională
intensă, nu permite nicio bombare semnificativă.
Mişcarea de rotaţie a Pământului este mai rapidă decât a Lunii,a lui Mercur
şi a lui Venus şi mai mică decât a Soarelui,astfel viteza de deplasare a unui punct
de pe ecuatorul terestru este de 1670km/h si viteza gravitaţională redusă.
Newton ajunge la concluzia că turtirea Pământului este prea mare pentru a fi
măsurată.Teoria putea fi verificată doar prin măsurarea cu foarte mare precizie a
curburii Pământului în diferite locuri.Dacă peste tot era la fel,atunci Pământul era
o sferă perfectă,însă dacă era mai curbat la ecuator decât la poli atunci Pământul ar
fi fost un sferoid.

25
 De-a lungul anilor au fost mai multe expediţii care au afirmat în cele din
urmă turtirea Pământului din cauza gravitaţiei şi a rotaţiei în jurul axei sale.

• Gravitaţia este un agent intern care modelează relieful. Are rol hotărâtor în
deplasarea materialelor ajunse în dezechilibru din diferite cauze.

• Cele mai importante tipuri de deplasări sunt:

• Prăbuşirile

• Alunecările de teren

• Curgerile de noroi

• Solifluxiunea
26
 • Sufoziunea

• Tasarea

Alunecările sunt cele mai răspândite fenomene de deplasare în masa pe

versanți, produc mari pagube materiale și pierderi de vieți omenești și întrunesc o
gama variată de forme de manifestare.

   Alunecările de teren sunt procese de deplasare ale unor mase coerente de

pământ pe versanți, în lungul unor planuri care le separă de partea stabilă a
versantului, numite suprafețe de alunecare.

   O alunecare poate să

prezinte una sau mai multe
suprafețe de alunecare, iar
mișcarea materialului
deplasat se poate produce
prin translație, în cazul în
care suprafața de alunecare
este dreaptă, sau prin

27
rotire, atunci când aceasta este curbă. Mărimea alunecărilor este diferită, ele
ajungând de la lungimi de cațiva metri la dimensiuni uriașe de mulți kilometri.
Cea mai mare alunecare de pe Terra s-a produs în urmă cu 10.000 de ani, în munții
Kabir Kuh din Iran. Masa de pământ deplasată pe o distanță de 18 km a avut o
lungime de 15 km și o grosime de 300 m.

   Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecărilor sunt argilele și

alternanțele de argile, marne, luturi și nisipuri. Cele mai frecvente alunecări se
înregistrează pe versanții cu înclinări moderate(10 - 30 grade) constituiți din roci
cu o sistuozitate ridicată, intens fracturate și alterate. Există și situații în care
alunecările se produc pe versanți cu pante de numai 2 - 3 grade, pe un tip de argile
numite "argile senzitive" sau "argile gonflabile", care au propritatea de a-și mări
volumul atunci când sunt îmbibate cu apa. Astfel de argile există, spre exemplu, în
Norvegia, unde, în 1966, an deosebit de ploios, peste 30 de localități au fost
afectate de alunecări, deși erau amplasate pe terenuri aproape plane.

   Alunecările se pot clasifica pe baza unor criterii diferite în funcție de scopul

investigațiilor. În funcție de grosimea materialelor deplasate se diferențiază trei
grupe de principale de alunecări și anume: alunecări superficiale(când grosimea
materialului deplasat nu depășeste 1,5m), alunecări cu profunzime medie(1 -
3m) și alunecări profunde (peste 3m).

    În funcție de gradul de activitate, alunecările se diferențiază în: alunecări

stabilizate, când alunecarea este veche și nu prezintă condiții pentru reluarea
mișcării, alunecări parțial stabilizate, caracterizate printr-un potențial evident de
reactivare și alunecări active, caracterizate prin faptul că procesul de deplasare a
materialelor pe versanți este în curs de desfășurare.

28
29
 • Sunt deplasări bruşte ale rocilor,
stâncilor.

• Se produc prin cădere liberă,

rostogolire, surpare, datorită
gravitaţiei.

• Pot fi:

prăbuşiri individuale – desprindere

bucată cu bucată.

prăbuşiri în masă – desprinderea unor blocuri mari de rocă în urma unor

explozii, cutremure, ploi puternice etc.

Materialele deplasate prin prăbuşire sau rostogolire

• Se dezvoltă în bazinele torenţiale în care sunt roci argilo-marnoase.

• După ploi foarte

bogate, materialele
se îmbibă cu apă şi
curg sub forma unei
paste noroioase.

30
• Se pot produce şi în urma erupţiilor vulcanice. În acest caz, sunt foarte
periculoase şi poartă denumirea de lahar.

• Este o deplasare lentă, superficială care afectează stratul de sol. Solul

dezgheţat în timpul zilei, alunecă pe partea de sol rămasă îngheţată.

• Se produce în zonele periglaciare şi în etajul alpin.

• Are ca efect degradarea vegetaţiei ierboase şi îndoirea arborilor.

31

Cute de
• Tasarea este procesul de îndesare a rocilor afânate (loess, nisip).

• Forme de relief: Crovuri - adancituri de forma circulara sau usor alungita.

• Sufoziunea este procesul de săpare pe dedesubt în loess şi depozite

loessoide.

32
Evitarea Tasării
Pe solurile tasate se recomandă arături adânci cu plugul prevăzut cu scormonitori,
când solul are umiditate optimă.

În atenţia agricultorilor trebuie să stea măsurile care pot menţine solul într-o stare
optimă (din punctul de vedere al densităţii aparente şi porozităţii) pentru cultura
plantelor:

• alternarea adâncimii de arat şi înlocuirea ei, periodic, cu efectuarea de lucrări

superficiale;

•practicarea unei agriculturi raţionale, cu folosirea asolamentelor şi solei

amelioratoare şi cu fertilizări organominerale echilibrate;

• folosirea tractoarelor cu pneuri cu balonul mare, cu roţi duble, cu presiune

scăzută în pneuri şi a maşinilor agricole cu greutate specifică redusă;

Aceste terenuri se pot repune în cultură prin lucrarea cu scarificatorul la

adâncimea de 60-80 cm şi aplicarea îngrăşămintelor organice.

Solul tasat constă în micşorarea volumului prin deformare plastică sub acţiunea
unor forţe exterioare (ploi, zăpezi, irigare neraţională, trecerea cu agregate agricole
grele, de prea multe ori, când solul este umed etc.). În aceste condiţii creşte
densitatea aparentă la 1,5 g/cm3 şi chiar mai mult, devenind improprie creşterii
plantelor. Aerisirea solului este redusă, iar pătrunderea apei îngreunată. Acţiunea
de tasare se resimte până la 35-40 cm adâncime. Se recomandă arături adânci cu
plugul prevăzut cu scormonitori, când solul are umiditate optimă.

33
 Geotropisme - sunt mișcări de
orientare a plantelor față de direcția
gravitației Pământului. Rădăcina
principală și tulpina principală se
orienteaza în sens opus una față de
cealaltă, dar paralel cu direcția de
acțiune a gravitației. Rădăcina se
orientează în direcția centrului de
atracție a Pământului, fiind un organ
pozitiv ortogeotrop, iar tulpina se
orientează în sens opus gravitației
Pământului, având ortogeotropism
negativ.

Geotropismul este important

pentru plante, deoarece tulpinile
plantelor ies din sol și se mențin
vertical, chiar pe terenuri înclinate,
iar tulpinile culcate de vânt, ploaie
revin la poziția verticală.

34
Realizând această lucrare, putem spune că am descoperit mult mai multe despre
ceea ce avem în jur, am descoperit cauze a diferitor fenomene și acest lucru va
ajuta cu siguranță.

Am pornit de la descoperirea gravitației, și am atins uneori în profunzime alte ori

mai superficial fiecare problemă ridicată de această proprietate a Pământului.
Astfel s-au strecurat multe noțiuni noi.

Recitind produsul final, am ajuns la concluzia că gravitația este benefică, pentru că

datorită ei putem face diferite acțiuni. Un exemplu al beneficiului adus oamenilor
de către gravitație este reprezentat de posibilitatea trimiterii sateliților în jurul
Pământului pentru observarea diferitelor lucruri. Iar dacă gravitația nu ar exista să
îi țină aproape de Pământ, aceștia s-ar pierde în spațiu.

Contrar beneficiilor apar niște procese neplăcute, procese ce cauzează dezastre

mai mult sau mai puțin grave, cum ar fi prăbușirile, curgerile de noroi, sufoziunea,
solifluxiunea, tasarea, alunecările de teren, etc. Aceste fenomene modifică relieful
terestru, oferindu-i o formă mai ciudată care sfidează ”regulile” de formare.

35
1. Nastasia Covaci; Delia Văduva – Uimitorul Univers,povestea fără
sfârșit a cunoașterii, Editura Arves, 2004
2. Gillian Doherty; Anna Claybourne; Susana Davidson – Enciclopedie
de geografie a lumii, Editura Aquila, Oradea, 1993
3. Reader’s Digest – Descoperiți minunile lumii, Univers Publishing
SRL, București, 2004
4. Isaac Asimov – Ce știm și ce nu știm încă despre pământ și cer,
Editura Elis, București, 1996
5. Colectiv coordonat de Văcaru Vasile – Descoperiri ale secolului XX,
mică enciclopedie, Editura Ion Creangă, București, 1979
6. Gamow G. - Gravitația, Editura Științifică, București,1966
7. National Geographic, România, mai 2004
8. Ioan N. Popescu – Gravitația, Editura Științifică și Enciclopedică,
București,1982
9. Helmut Hofling – Cosmosul dintr-o privire, Editura Politică,
București, 1995
10. Colecția Reviste de Fizică Evrika
11.Octavian Mândruț - Geografie fizică, Editura Corint,București,2004

36
37