Gravitația (din latinescul gravitas, care înseamnă „greutate”[1]) este un fenomen natural

prin care toate lucrurile cu masă sau energie — incluzând planetele, stelele, galaxiile și
chiar lumina[2] — sunt aduse (sau gravitează) unul către celălalt. Pe Pământ, gravitația
dă greutate obiectelor fizice, iar gravitația Lunii provoacă mareele oceanelor. Atracția
gravitațională a materiei gazoase originale prezentă în Univers a determinat-o să
înceapă coalescența, formând stele — și apoi ca stelele să se grupeze în galaxii — deci
gravitația este responsabilă pentru multe dintre structurile pe scară largă din Univers.
Gravitația are o gamă infinită, deși efectele sale devin din ce în ce mai slabe pe măsură
ce obiectele sunt mai departe.
Gravitația este descrisă cu mai multă precizie de teoria generală a relativității (propusă
de Albert Einstein în 1915) care descrie gravitația nu ca o forță, ci ca o consecință a
curburii spațiu-timpului cauzată de distribuția inegală a masei. Exemplul cel mai extrem al
acestei curburi spațiu-timp este o gaură neagră, din care nimic — nici măcar lumina —
nu poate ieși dacă a trecut de orizontul evenimentului găurii negre.[3] Cu toate acestea,
pentru majoritatea aplicațiilor, gravitația este bine aproximată de Legea atracției
universale a lui Newton, care descrie gravitația ca o forță care face ca oricare
două corpuri să fie atrase unele de altele cu o forță direct proporțională cu produsul
maselor lor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele.
Gravitația este cea mai slabă dintre cele patru interacțiuni fundamentale ale fizicii,
aproximativ 1038 de ori mai slabă decât interacțiunea tare, 1036 de ori mai slabă
decât forța electromagnetică și 1029 de ori mai slabă decât interacțiunea slabă. În
consecință, nu are nici o influență semnificativă la nivelul particulelor subatomice.[4] În
schimb, este interacțiunea dominantă la scară macroscopică și este cauza formării,
formei și traiectoriei (orbitei) corpurilor cerești.
Modelele actuale de fizică a particulelor sugerează că cel mai vechi exemplu de
gravitație din Univers, posibil sub forma gravitației cuantice, a supergravității sau
a singularității gravitaționale, împreună cu spațiul și timpul obișnuit, s-a dezvoltat
în epoca Planck (până la 10−43 secunde după Big Bang), posibil dintr-o stare primordială,
cum ar fi un vid fals, vid cuantic sau o particulă virtuală, într-o manieră necunoscută în
prezent.[5] Încercările de a dezvolta o teorie a gravitației în concordanță cu mecanica
cuantică, o teorie a gravitației cuantice, care ar permite unirea gravitației într-un cadru
matematic comun (o teorie a întregului) cu celelalte trei interacțiuni fundamentale ale
fizicii, reprezintă zona de cercetare actuală.
Istoria teoriei gravitaționale[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria teoriei gravitaționale.
Antichitate[modificare | modificare sursă]
În secolul al IV-lea î.Hr., filosoful grec Aristotel credea că nu există efect sau mișcare fără
cauză.[6] Cauza mișcării în jos a corpurilor grele, cum ar fi elementul pământ, era legată
de natura lor, ceea ce le făcea să se deplaseze spre centrul universului, care era locul lor
natural. Dimpotrivă, corpurile luminoase, cum ar fi elementul de foc, se mișcă prin natura
lor în sus spre suprafața interioară a sferei Lunii. Astfel, în sistemul lui Aristotel, corpurile
grele nu sunt atrase de pământ de o forță exterioară a gravitației, ci tind spre centrul
universului datorită gravitas interioare sau a greutății.[7] În secolul al III-lea î.Hr. filosoful
grec Arhimede a descoperit centrul de greutate al unui triunghi.[8] De asemenea, el a
postulat că dacă două greutăți egale nu ar avea același centru de gravitație, centrul de
greutate al celor două greutăți împreună ar fi în mijlocul liniei care le unește centrele de
gravitație.[9]
Arhitectul și inginerul roman Vitruvius în cartea sa, De Architectura, a susținut că
gravitația unui obiect nu depinde de greutate, ci de „natura” sa.[10]
În India antică, Aryabhata a identificat prima dată forța pentru a explica de ce obiectele
nu sunt aruncate spre exterior pe măsură ce pământul se rotește. Astronomul și
matematicianul Brahmagupta a descris gravitația ca o forță atractivă și a folosit termenul
„gurutvaakarshan” pentru gravitație.[11][12]
Revoluția științifică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Revoluția științifică.
Lucrările moderne asupra teoriei gravitaționale au început cu opera lui Galileo Galilei la
sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. În celebrul său experiment
(deși posibil apocrif,[13]) a aruncat bile din Turnul Pisa, iar mai târziu, cu măsurători
atente ale bilelor care s-au rostogolit pe un plan înclinat, Galileo a arătat că accelerația
gravitațională este aceeași pentru toate obiectele. Aceasta a fost o îndepărtare majoră
de la credința lui Aristotel că obiectele mai grele au o accelerație gravitațională mai mare.
[14] Galileo a afirmat că motivul pentru care obiectele cu masă mai mică cad mai lent
este rezistența aerului. Opera lui Galileo a creat scena formulării teoriei gravitației a lui
Newton.[15]
Teoria gravitației a lui Newton[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Legea atracției universale.

Fizicianul și matematicianul englez Sir

Isaac Newton (1642–1727)
În 1687, matematicianul englez Sir Isaac Newton a publicat Principia, în care face
ipoteza legii pătratelor inverse a gravitației universale. În propriile sale cuvinte, „am
dedus că forțele care păstrează planetele în orbitele lor trebuie să fie reciproce cu
pătratele distanțelor lor față de centrele pentru care se învârt: și, astfel, am comparat
forța necesară pentru a menține Luna în orbita ei cu forța gravitației la suprafața
Pământului și le-am găsit să răspundă aproape aproape”.[16] Ecuația este următoarea:

Unde F este forța, m1 și m2 sunt masele obiectelor care interacționează, r este distanța
dintre centrele maselor și G este constanta gravitațională.
Teoria lui Newton s-a bucurat de cel mai mare succes atunci când a fost utilizată pentru
a prezice existența planetei Neptun pe baza mișcărilor lui Uranus care nu puteau fi
explicate prin acțiunile celorlalte planete. Calculele realizate atât de John Couch Adams,
cât și de Urbain Le Verrier au prezis poziția generală a planetei, iar calculele lui Le
Verrier sunt cele care l-au condus pe Johann Gottfried Galle la descoperirea lui Neptun.
O discrepanță în orbita lui Mercur a evidențiat defecte în teoria lui Newton. Până la
sfârșitul secolului al XIX-lea, se știa că orbita sa arăta ușoare perturbații care nu puteau fi
considerate în întregime sub teoria lui Newton, însă toate căutările unui alt corp
perturbator (cum ar fi o planetă orbitând Soarele chiar mai aproape de Mercur) au fost
neroditoare. Problema a fost rezolvată în 1915 de noua teorie a relativității generale a
lui Albert Einstein, care a explicat mica discrepanță a orbitei lui Mercur. Această
discrepanță a fost avansul în periheliu lui Mercur de 42,98 arcsecunde pe secol.[17]
Deși teoria lui Newton a fost înlocuită de relativitatea generală a lui Einstein, majoritatea
calculelor gravitaționale non-relativiste moderne sunt încă realizate folosind teoria lui
Newton, deoarece este mai ușor de utilizat și dă rezultate suficient de precise pentru
majoritatea aplicațiilor care implică mase, viteze și energii suficient de mici.
Explicații mecanice ale gravitației[modificare | modificare sursă]
Teoriile sau explicațiile mecanice ale gravitației sunt încercările de a explica legea
gravitației cu ajutorul proceselor mecanice de bază, cum ar fi împingerea și fără a folosi
vreo acțiune la distanță. Aceste teorii au fost dezvoltate între sec. 16 -19 în legătură cu
teoriile eterului.
René Descartes (1644) și Christiaan Huygens (1690) au folosit vortexuri pentru a explica
gravitația. Robert Hooke (1671) și James Challis (1869) au presupus că fiecare organism
emite unde care duc la o atracție a altor corpuri. Nicolas Fatio de Duillier (1690) și
Georges-Louis Le Sage (1748) au propus un model corpuscular, folosind un fel de
mecanism de screening sau de umbrire. Mai târziu, un model similar a fost creat de
Hendrik Lorentz, care a folosit radiații electromagnetice în locul corpusculilor. Isaac
Newton (1675) și Bernhard Riemann (1853) au susținut că fluxurile eterice mută toate
corpurile unul către altul. Newton (1717) și Leonhard Euler (1760) au propus un model în
care eterul își pierde densitatea în apropierea masei, ducând la o forță netă îndreptată
spre corpuri. Lordul Kelvin (1871) a considerat că fiecare organism pulsează, ceea ce ar
putea fi o explicație a gravitației și a încărcăturilor electrice.
Dar toate aceste modele au eșuat, deoarece cele mai multe dintre ele duc la o cantitate
inacceptabilă de tracțiune, care nu se observă în realitate. Alte modele încalcă legea
privind conservarea energiei și sunt incompatibile cu termodinamica modernă.
Principiul echivalenței[modificare | modificare sursă]
Principiul echivalenței, explorat de o succesiune de cercetători incluzând pe:
Galileo, Loránd Eötvös și Einstein, exprimă ideea că toate obiectele cad în același mod și
că efectele gravitației sunt indistinctibile de anumite aspecte ale accelerării și decelerării.
Cea mai simplă modalitate de a testa principiul echivalenței slabe este să se arunce
două obiecte de mase sau compoziții diferite în vid și să se vadă dacă lovesc pământul
în același timp. Astfel de experimente demonstrează că toate obiectele cad la aceeași
viteză atunci când alte forțe (precum rezistența aerului și efectele electromagnetice) sunt
neglijabile. Testele mai sofisticate folosesc un echilibru de torsiune de tipul inventat de
Eötvös. Experimentele prin satelit, de exemplu STEP, sunt planificate pentru
experimente mai precise în spațiu.[18]
Formulările principiului echivalenței includ:

 Principiul echivalenței slabe: Traiectoria unei mase punctuale într-un câmp

gravitațional depinde doar de poziția și viteza inițială și este independentă de
compoziția sa.[19]
 Principiul echivalenței einsteiniene: Rezultatul oricărui experiment local ne-
gravitațional într-un laborator în cădere liberă este independent de viteza
laboratorului și de localizarea acestuia în spațiu.[20]
 Principiul echivalenței puternice necesită cele două principii de mai sus.
Relativitatea generală[modificare | modificare sursă]
 Analogia bidimensională a distorsiunii
spațiu-timp generate de masa unui obiect. Materia schimbă geometria
timpului spațial, această geometrie (curbată) fiind interpretată ca
gravitație. Liniile albe nu reprezintă curbura spațiului, ci sistemul
de coordonate impus spațiutimpului curbat, care ar fi rectiliniu
într-un spațiutimp plat.
În 1907, Albert Einstein, în ceea ce el a descris ca fiind "cea mai fericită idee al vieții
mele", a realizat că un observator care cădea de pe acoperișul unei case nu își dă
seama de câmpul gravitațional. Cu alte cuvinte, gravitația era exact echivalentă cu
accelerația. Între 1911 și 1915, această idee, inițial declarată ca principiu de echivalență,
a fost formal dezvoltată în teoria relativității generale a lui Einstein.
După câțiva ani, a fost descoperită o discrepanță pe o orbită a planetei Mercur care a
arătat că teoria lui Newton este inexactă. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, se știa că
orbita lui Mercur nu putea fi considerată în întregime sub gravitația newtoniană și că
toate căutările pentru un alt corp perturbativ (cum ar fi o planetă care orbitează în jurul
Soarelui chiar mai aproape de Mercur) nu au avut nici un rezultat. Această problemă a
fost rezolvată în 1915 de noua teorie generală de relativitate a lui Albert Einstein, care a
explicat discrepanța în orbita lui Mercur.[21]
În relativitatea generală, efectele gravitației sunt atribuite curburii spațiutimp în locul
forței. Punctul de pornire pentru relativitatea generală este principiul echivalenței, care
echivalează căderea liberă cu mișcarea inerțială și descrie obiectele inerțiale care cad
liber ca fiind accelerate în raport cu observatorii neinerțiali pe pământ. Cu toate acestea,
în fizica Newtoniană, nicio astfel de accelerare nu poate apărea decât dacă cel puțin unul
dintre obiecte este operat de o forță.
Einstein a sugerat că spațiul este curbat de materie și că obiectele care cad liber se
deplasează de-a lungul căilor drepte local în spațiutimp curbat. Aceste căi drepte se
numesc geodezice. Ca și prima lege a mișcării lui Newton, teoria lui Einstein afirmă că,
dacă se aplică o forță asupra unui obiect, se va abate de la o geodezică. De exemplu, nu
mai urmărim geodezicele pentru că rezistența mecanică a Pământului exercită o forță
ascendentă asupra noastră și, prin urmare, suntem neinerțiali pe pământ. Aceasta
explică de ce mișcarea de-a lungul geodezicelor în spațiu este considerată inerțială.[22]
[23]
Einstein a descoperit ecuațiile de câmp ale relativității generale, care arată prezența
materiei și curbura spațiutimpului și sunt numite după el. Ecuațiile câmpului Einstein sunt
un set de 10 ecuații diferențiale simultane, neliniare. Soluțiile ecuațiilor de câmp sunt
componentele tensorului metric al spațiu-timpului. Un tensor metric descrie o geometrie a
spațiutimpului. Căile geodezice pentru spațiutimp sunt calculate din tensorul metric.
Soluții notabile ale ecuațiilor câmpului Einstein includ:

 Soluția Schwarzschild, care descrie spațiutimpul care înconjoară un obiect masiv

nerotit, sferic simetric. Pentru obiectele compacte suficient, această soluție a generat
o gaură neagră cu o singularitate centrală. Pentru distanțele radiale din centru care
sunt mult mai mari decât raza Schwarzschild, accelerațiile prevăzute de soluția
 Schwarzschild sunt practic identice cu cele prognozate de teoria gravitației lui
Newton.
 Soluția Reissner-Nordström, în care obiectul central are o sarcină electrică. Pentru
încărcările cu o lungime geometrizată care sunt mai mici decât lungimea
geometrizată a masei obiectului, această soluție produce găuri negre cu orizonturi de
eveniment dublu.
 Soluția Kerr pentru rotirea obiectelor masive. Această soluție produce și găuri negre
cu orizonturi de evenimente multiple.
 Soluția Kerr-Newman pentru obiecte masive încărcate, care se rotesc. Această
soluție produce și găuri negre cu orizonturi de evenimente multiple.
 Soluția cosmologică Friedmann-Lemaître-Robertson-Walker, care prezice
expansiunea Universului.
Gravitația și mecanica cuantică[modificare | modificare sursă]
În deceniile de după descoperirea relativității generale, s-a constatat că relativitatea
generală este incompatibilă cu mecanica cuantică.[24] Este posibil să se descrie
gravitația în cadrul teoriei câmpului cuantic ca și alte forțe fundamentale, astfel încât forța
atractivă a gravitației apare datorită schimbului de gravitoni virtuali, la fel cum forța
electromagnetică rezultă din schimbul de fotoni virtuali. [25][26] Aceasta reproduce
relativitatea generală în limita clasică. Cu toate acestea, această abordare eșuează la
distanțe scurte de ordinul lungimii Planck, [24] unde este necesară o teorie mai completă
a gravitației cuantice (sau o nouă abordare a mecanicii cuantice).