.

Introducere

Universul este imaginea noastră despre lume aşa cum ni-l descrie ştiinţ a actuală. Istoria
ştiinţ ei ne-a obişnuit să considerăm evenimentele din Univers ca avînd loc în spaţ iu şi timp,
fiind supuse principiului cauzalităţ ii. Dintre cele trei concepte - timp, spaţ iu, cauzalitate -
poate cel mai important este timpul. Care este domeniul de valabilitate al acestor concepte?
Ce ne oferă ştiinţ a de azi sunt, în cea mai mare parte, ipoteze pline de imaginaţ ie din
care experienţ a o va alege pe cea „adevărată“.

Mişcarea, schimbările şi procesele care au loc în Univers, începând cu deplasarea în spaţ iu şi

terminând cu gândirea, contituie un mod de existenţ ă a materiei. Materia şi formele sale de
organizare se dovedesc inepuizabile atât la nivelul microcosmosului atomic, cât şi la
macrocosmosul Universului. Raţ iuni nu numai estetice, ci şi teoretice susţ in că cea mai
satisfăcătoare descriere a materiei ar fi aceea în care avem în vedere patru direcţ ii de
cercetare:

• particulele materiale considerate a fi cele mai mici posibile, de bază ale tuturor
substanţ elor,
• forţ ele fundamentale cunoscute care se manifestă între aceste particule,
• constantele universale,
• legile materiei.

Universul din care facem parte este considerat ca fiind infinit şi mobil. Întregul nostru Univers
poate fi reprezentat ca o infinităcomplexitate de forţ e. Din tinereţ e începem să ne dăm seama
că dincolo de această lume unică (Pământul) există un univers gigant, care este independent
de noi, fiinţ ele umane, şi care se află în faţ a noastră ca o mare şi eternă enigmă: un univers
care este parţ ial accesibil observaţ iilor şi înţ elegerii noastre. Universul este un imens izvor de
energie şi omul este din acesta o mică parte. În timp ce în partea noastră de univers ne luăm la
harţ ă preţ de o zi, pentru un fir de pai, Universul Energiei se roteşte fără încetare, potrivit
unor legi eterne şi imuabile, care conduc şi atomul numit Pământ.

2. Teorii despre Univers şi Energie

A privi natura este o încântare! Întelegerea ei generează uimire, pentru că soluţ iile sale sunt
întotdeauna neaşteptate, par uneori ilogice şi exprimă o înţ elepciune pe care de cele mai multe
ori mintea noastră nu o poate egala.

2.1. Teoria lui Planck

Fizicianul german Max Planck (1858-1947) a arătat că sistemul unităţ ilor noastre
fundamentale este dependent de anumite particularităţ i ale structurii materiale şi ca atare a
propus un nou sistem fundamental, independent de aceste particularităţ i, bazat numai pe
mărimi luate din teoria radiaţ iei de corp negru şi a gravitaţ iei: masa lui Planck, lungimea lui
Planck, timpul lui Planck. Se observă că masa lui Planck ar avea o legătură cu posibilităţ ile de
unificare a gravitaţ iei cu interacţ iunea tare, iar lungimea lui Planckreprezintă o limită de la
care spaţ iul fizic încetează de a mai fi continuu şi devine granular.
În universul în care trăim există un principiu de nedeterminare energetică. Conform relaţ iei
lui Planck, energia este proporţ ională cu frecvenţ a:

• Pentru frecvenţ e cuprinse între 0 şi 10 kHz studiem fenomenele global. Aceasta

înseamnă că vom fi călători într-un avion ce zboară la 20 km înălţ ime deasupra
oceanului, de unde avem o viziune vastă, dar nu vedem detaliile.

• Pentru frecvenţ e cuprinse între 10 kHz şi 1 MHz studiem fenomenele în detaliu.

Aceasta înseamnă că vom fi călători într-un avion ce zboară la 1 km înălţ ime deasupra
oceanului, de unde nu mai avem o viziune vastă, dar putem zări detaliile.

• Pentru frecvenţ e peste 1 MHz studiem fenomenele în detaliu, cu mare precizie.

Aceasta înseamnă că vom fi călători într-un elicopter la 10 metri deasupra oceanului,
de unde vedem cu claritate detaliile, dar nu mai avem o viziune vastă.

Acestea reprezintă o problemă de nedeterminare în cunoaşterea Universului Energiei.

2.2. Teoriile lui Einstein

Marele fizician Albert Einstein (1879-1955) a crezut întotdeauna că realitatea fizică poate fi
explicată în termeni geometrici, iar această geometrizare trebuie să fie o unificare generală a
conceptelor fizice, inclusiv a celor care privesc interacţ iunile fundamentale, baza tuturor
fenomenelor naturale.

Universul noastru poate fi reprezentat ca un complex cu patru dimensiuni: trei spaţ iale plus
una temporală şi pentru fiecare observator Universul se (des)compune în mod diferit în spaţ iu
şi timp. Această idee nu schimbă modul de a descrie procesele şi mulţ i oameni nu sunt încă
familiarizaţ i cu ea.

Conceptul de spaţ iu absolut a fost pus la îndoială pentru prima oară în 1854 de către
Riemann. Apariţ ia geometriilor neeuclidiene l-a făcut pe Riemann să se întrebe care dintre
aceste geometrii neeuclidiene este cea pe care procesele din Universul nostru o respectă. Deci
geometria Universului nu există apriori, cum o vrea Kant, ci din toate geometriile posibile,
numai experienţ a ne poate spune care este cea adevărată în Universul nostru actual.

Atunci când Einstein, urmînd o idee a lui Mach, reduce câmpul graviţ ational la proprietăţ ile
geometrice ale spaţ iului-timp, el este obligat să aleagă un spaţ iu riemannian, neeuclidian, cu o
curbură pozitivă, asemănător unei sfere. Păstrînd pentru timp o scurgere uniformă, curbura
este preluată de spaţ iul tridimensional.

A trebuit însă să apară mecanica cuantică pentru ca ideea dimensiunilor suplimentare să

capete o justificare logică. De când expansiunea Universului a fost descoperită de Hubble în
1920, Friedmann a propus un nou model spaţ iu-timp care descrie evoluţ ia Universului de
la Big-Bang, în care orice curbă închisă poate fi deformată până la un punct. Aceasta este o
proprietate topologica a spaţ iu-timpului. Universul Friedmann descrie bine o regiune de mai
multe miliarde de ani lumină, dar nu poate vedea întregul Univers.

Deşi Einstein a adus o contribuţ ie importantă la teoria cuantelor, prin introducerea noţ iunii de
"foton" şi mai ales prin dovedirea realităţ ii acestor "pachete de energie" ondulatorie în spaţ iul
liber, în afara sistemelor emiţ ătoare sau absorbante de energie ondulatorie, totuşi Einstein n-a
fost convins că teoria cuantelor ar reprezenta un adevăr ştiinţ ific fundamental. Totuşi teoria
cuantelor a făcut progrese către o unificare a teoriilor fundamentale.

2.3. Teoria Kaluza-Klein

În jurul anului 1926, se punea cu insistenţ ă problema geometrizării fizicii. Astfel, s-a ajuns la
reducerea singurului câmp de forţ ă cunoscut în afara celui gravitaţ ional, câmpul
electromagnetic, tot la o proprietate geometrică a spaţ iului. Atunci au apărut ideile lui Kaluza
şi Klein de a extinde dimensiunile spaţ iului-timp la peste patru dimensiuni, în speţ ă la
introducerea unei a cincea dimensiuni. A cincea dimensiune a teoriilor lui Kaluza-Klein nu
mai seamănă nici cu cele spaţ iale, nici cu timpul. Ea este compactizată, are o topologie
specială, este răsucită în jurul ei ca un cerc pe care ar trebui să-l parcurgem în timp.

Urmărind ideea lui Einstein cu spaţ iu-timp cvadri-dimesional, Kaluza şi Klein mai adaugă o
dimensiune cilindrică la spaţ iul tridimesional şi astfel totalul dimensiunilor spaţ io-temporale
devinde cinci. Ei pun condiţ ia ca această dimensiune să fie de 10-100 orilungimea lui
Planck (adică 10-31 - 10-22 cm).

Kaluza şi Klein au arătat că dacă spaţ iu-timpul cu cinci dimensiuni este tratat analog tratării
de către Einstein a mărimilor spaţ io-temporale cu patru dimensiuni, teoria lor devine
echivalentă cu teoria electromagnetismului a lui Maxwell, combinată cu teoria gravitaţ iei a lui
Einstein, deci s-ar face un prim pas de legătură între fenomenele electromagnetice şi cele
gravitaţ ionale.

Astăzi se consideră că Universul nostru nu are această proprietate de conexiune simplă. Un

univers multiplu conex ar putea fi un univers în care galaxiile se repetă identic cu ele însele, la
distanţ e enorme. Am putea vorbi de Galaxii diferite, sau pur şi simplu am considera că, făcînd
o călătorie în spaţ iu, ne rotim pe suprafaţ a unui cilindru şi, deci, întâlnim mereu aceleaşi
galaxii.

2.4. Teoriile de etalonare

În 1960, s-a arătat că şi teoriile de etalonare ("gauge theories") puteau fi reformulate după
ideea lui Kaluza-Klein, adică dând spaţ iului dimensiuni microscopice suplimentare. Contrar
previziunilor lui Einstein, care vedea teoria cuantelor rezolvabilă într-o teorie neliniară de
câmp, în 1967, Saharov a ajuns la concluzia că gravitaţ ia poate fi doar un fenomen cuantic
provenit din energia vidului.

Astăzi, avem nevoie de spaţ ii cu 11 dimensiuni în teoriile de supergravitaţ ie şi cu 10

dimensiuni în teoriile superstrunelor, din care 7, respectiv 6 dimensiuni sunt compactizate
pentru a explica sarcinile electrice şi forţ ele suplimentare faţ ă de cele cunoscute în 1926, pe
care aceste sarcini le produc pe lângă forţ ele electrice.

2.5. Teoriile super-gravitaţ iei

În 1976 s-a născut o generalizare a teoriei lui Einstein, numită teoria super-gravitaţ iei, unde
spaţ iu-timpul capătă şapte dimensiuni. Ca să-l înţ elegem mai bine, recurgem la o imagine
topologică a unei hipersfere cu şapte dimensiuni. Pentru a se explica prin supergravitaţ ie
generarea de particule elementare (asemănătoare cu acelea din construcţ ia materiei), prin
intervenţ ia fluctuaţ iilor care apar spontan în acest spaţ iu-timp heptadimensional, trebuie să
admitem şi intervenţ ia unor "ruperi" de simetrie a acestei hipersfere.

Tot în 1976, Unruh a arătat că pornind de la considerente asupra vidului şi a fluctuaţ iilor
cuantice care se produc în vid, nu numai gravitaţ ia poate fi corelată cu acceleraţ ia (ca în teoria
lui Einstein), ci o asemenea corelare poate exista între acceleraţ ie şi temperatură.

Teoriile de supergravitaţ ie dezvoltate în ultimii ani arată că este posibilă existenţ a unei
particule, denumită gravitino 3/2 care poate da efecte gravitaţ ionale puternice la distanţ e
foarte mici. De asemenea, poate exista şi o particulă numită gravifoton care poate produce, la
distanţ e de ordinul metrilor, efecte gravitaţ ionale diferite de cele ale câmpului de atracţ ie
newtonian, cu care suntem obişnuiţ i.

2.6. Teoria forţ elor slabe

După descoperirea experimentală a purtătorilor forţ ei slabe, numiţ i weakoni, s-a emis o teorie
privind unificarea interacţ iunilor electromegnetice cu interacţ iunea slabă, aceasta din urmă
fiind răspunzătoare de dezintegrările radioactive. În 1983 s-au înregistrat, cu certitudine, 30 de
evenimente nucleare (ciocniri între protoni şi antiprotoni la energii de 540 GeV) de generare a
particulelor W+-şi 10 evenimente de generare a particulelor Z0.

2.7. Neutronii ultra-reci

Faptul că civilizaţ ia noastră este datoare electronului este unanim acceptat, dar că dezvoltarea
ei nu poate fi concepută fără utilizarea altei particule, neutronul, este o problemă foarte
controversată. Nu se doreşte apologia neutronului ca particulă fundamentală (căreia îi
datorăm energetica nucleară), fără de care lumea este convinsă, cu mici excepţ ii, că nu putem
vorbi de o continuare şi o dezvoltare a civilizaţ iei noastre. Vom încerca să arătăm numai
câteva rezultate obţ inute în ultimii ani în experienţ e cu neutroni, rezultate ce pot da frâu liber
imaginaţ iei - ne referim la neutronii ultra-reci.

Ne-am obişnuit să utilizăm atributele de cald şi rece pentru a caracteriza senzaţ iile noastre
tactile. Atunci când s-a încercat o explicare a acestor senzaţ ii, Bernoulli le-a asociat cu
mişcarea moleculelor din care sunt compuse corpurile. Cu cât viteza medie a acestor molecule
este mai mare, cu atât corpul este mai cald, reciproca fiind valabilă. În concluzie, neutronii
ultrareci au viteza medie foarte mică, de ordinul a câţ iva metri pe secundă, ceea ce corespunde
cu viteza medie pe care ar avea-o un gaz de neutroni la temperatura de 0,00025 K, adică
foarte aproape de zero absolut. La aceste viteze, neutronii au proprietăţ i foarte curioase. Se
reflectă total de suprafeţ ele unor materiale. Astfel este posibilă concentrarea lor în butelii
făcute din sticlă, grafit sau alte materiale. Putem avea sticle cu gaz neutronic, deci să
închidem neutronii în butelii, aşa cum facem cu hidrogenul, oxigenul sau azotul. Sunt
singurele particule care interacţ ionează sensibil cu câmpul gravitaţ ional. Dacă ne-am imagina
un fascicol de neutroni ultrareci dirijat pe verticală, ei se vor ridica până la o înălţ ime de 1-2
m şi apoi vor cădea din nou către suprafaţ a Pământului, respectând legile căderii corpurilor
din mecanica newtoniană.

Nu trebuie să uităm însă că neutronii sunt particule elementare, deci sunt supuşi legilor
mecanicii cuantice. Una din aceste legi, formulată în anul 1927, este relaţ ia de nedeterminare
a lui Heisenberg, care spune că o particulă nu poate să aibă simultan o poziţ ie şi o viteză,
respectiv un impuls dat, determinate cu aceeaşi precizie. Deci, dacă determinăm viteza
particulei cu o eroare nulă, atunci poziţ ia ei este determinată cu o eroare infinit de mare, adică
particula se poate găsi, cu aceeaşi probabilitate, în orice punct din Univers.

Ţ inând seama de această comportare cuantică a particulelor şi deoarece neutronul ultrarece

este o particulă cuantică, atunci ajungem la următoarea concluzie: când neutronul ultrarece se
află la înălţ imea de 1-2 m pe verticală, el îşi schimbă direcţ ia vitezei, revenind către Pământ.
Este evident că la un moment dat, în punctul cel mai înalt pe care îl atinge în traiectoria sa,
neutronul va avea o viteză nulă şi că din acest punct se schimbă sensul vitezei. În acel
moment, conform relaţ iei lui Heisenberg, neutronul se poate afla oriunde în Univers cu egală
probabilitate, deci putem spune că el umple Universul. Dar, neutronul interacţ ionează cu
particulele din Univers şi, după inversarea vitezei, el ar trebui să fie în altă stare pe care am
putea să o măsurăm, deci am putea obţ ine informaţ ii din Universul îndepărtat.

Prin vitezele lor mici, neutronii ultra-reci pot interacţ iona cu fluctuaţ iile vidului, din care se
pot naşte particule care au o viaţ ă cu atât mai scurtă cu cât energia lor este mai mare. Aceasta
este o consecinţ ă a relaţ iei de nedeterminare Bohr-Heisenberg dintre energie şi timpul de
viaţ ă al particulei. Dacă starea neutronului s-a schimbat, aceasta se poate datora unei astfel de
interacţ ii şi se poate pune în evidenţ ă, prin variaţ ia constantei de dezintegrare a neutronului cu
viteza lui, existenţ a unei particule asociate cu câmpul gravitaţ ional.

În concluzie, neutronii ultrareci pot deveni instrumente de investigare a unor procese

necunoscute, corelate cu proprietăţ ile câmpului gravitaţ ional, aşa cum este el descris în
teoriile supergravitaţ iei.

2.8. Teoria Big-Bang

Astăzi, cea mai larg acceptată teorie cosmogonică este teoria Universului în expansiune,
emanând de la o explozie promordială numită Big-Bang. Explozia iniţ ială, aşa numitul Big-
Bang, reprezintă versiunea cea mai recentă care explică modul cum a luat naştere Universul: o
sferă măruntă, aproape fără nici o elasticitate, formată dintr-o materie neînchipuit de puternic
de comprimată a Universului, s-a aprins dintr-o dată şi a explodat, a început un foc cosmic
miraculos, dupa care au aparut sori, planete şi galaxii luminoase.
Principalele ere în istoria Universului sunt considerate:

1. era foarte fierbinte, imediat după Bing-Bang, numită şi era Planck ;

2. perioada fierbinte ;
3. perioada caldă ;
4. perioada rece ;
5. perioada foarte rece, cea a prezentului.

Universul actual

Pentru a putea urmări evoluţ ia celor cinci perioade din istoria Universului, trebuie să se facă
„inventarul“ conţ inutului Universului actual. În legătură cu compoziţ ia Universului actual se
mai pot face următoarele precizări:

• Universul este alcătuit în cea mai mare parte vid, conţ inând 1 atom la fiecare 16 m3.
Aceasta inseamnă de circa 1027 ori mai puţ in decât nivelul moleculelor dintr-un metru
cub (m3) din atmosfera terestră. Densitatea media a materialului cosmic este foarte
mică, de circa 2•10-26 kg/m3. Unii consideră că această valoare este de 10 ori mai
mică.
• Universul este transparent pentru lumină. Un foton are posibilitatea să traverseze
întregul Univers, fără să fie observat sau deviat. Această proprietate permite
observarea directă a zonelor îndepărtate din Univers.
• Universul are temperatura foarte scăzută, respectiv este considerat foarte rece.

Descrierea Universului, în afară de interpretările date de filosofie, ar putea fi făcută prin

enunţ area proprietăţ ilor care pot fi puse în evidenţ ă prin observaţ ii. Fără a mai fi amintite
dovezile fizice care formează baza descrierii ca un întreg, el ar putea fi caracterizat prin
următoarele:

• Universul este mare: orizontul cosmic ce „limitează“ universul vizibil este la distanţ a
de 2•1026 m. Lumina, care călătoreşte cu viteza de 3•108 m/s, ajunge de la limita
Universului până la un observator terestru în 6,7•1017 s, sau în circa 21 de giga-ani.
Volumul Universului observabil este de circa 108 m3.
• Universul cosmic este limitat de structura materiei de atunci când avea vârsta de un
nulion. Instrumentele optice nu au posibilitatea să pătrundă dincolo de această zonă,
deoarece Universul a devenit transparent abia după un milion de ani de la Big-Bang.
• Universul conţ ine circa un miliard de roiuri de galaxii, iar un roi mediu de galaxii
include circa o mie de galaxii. Galaxiile sunt considerate ca fiind „atomii“
Universului. Galaxiile se îndepărtează unele de altele. Această expansiune a spaţ iului
intergalactic este un proces care a început cu mult timp în urmă. Viteza expansiunii
creşte cu distanţ a, cu o viteză de 15 km/s pentru fiecare milion de ani lumină.
• Universul, ca întreg, pare să fie omogen (adică are aceleaşi proprietăţ i, aceeaşi
densitate şi aceleaşi tipuri de obiecte peste tot) şi izotrop (adică are aceleaşi proprietăţ i
– expansiune şi viteză – în toate direcţ iile). Materialul cosmic conţ ine probabil toate
elementele chimice stabile şi cvasistabile din sistemul periodic al elementelor chimice
al lui Mendeleev.

Determinarea elementelor cu o durată de viaţ ă scurtă, care ar putea eventual face

parte din componenţ a obiectelor foarte îndepărtate, nu a fost posibilă. Cu mare
surprindere s-au detectat, în unele stele, elemente instabile care nu există pe Pământ
 în stare naturală: Thnetiul ( Z=43 ) şi Prometiul ( Z=61 ). La fiecare 1000 de atomi
de material cosmic, există 920 atomi de hidrogen şi circa 180 atomi de heliu. Restul
de 1-2 atomi fac parte din ceilalţ i atomi stabili şi cvasistabili din tabelul periodic al
elementelor. Dintre aceştia, cei mai des întâlniţ i sunt sunt oxigenul, carbonul, azotul
şi neonul.

Să presupunem un amestec omogen al tuturor constituenţ ilor dintr-un metru cub. Analizând
această „mostră“ de Univers, s-ar găsi următorul conţ inut:

a) Fermioni:

• hadroni – sub formă de nucleoni stabili (protoni) şi cvasistabili (neutroni), se găsesc în

număr de 0,06 nucleoni/m3 ;
• leptoni – sub formă de electroni stabili având sarcină electrică negativă. Se presupune
că nivelul electronilor din Univers este egal cu cel al protonilor, adică se găsesc 0,06
electroni/m3 ;
• leptoni – sub formă de neutrini, particule foarte uşoare, neutre din punct de vedere
electric. Deoarece nu se face deosebire între neutrini şi antineutrini, numărul lor se
estimează la circa 500 milioane/m3.

b) Bosoni:

• fotoni – majoritatea au energia corespunzătoare radiaţ iei corpului negru la temperatura

de 2,9 K, dar există şi un număr mic de fotoni cu energie corespunzătoare nivelului de
radiaţ ii infraroşii, vizibile şi ultraviolete. Sunt estimaţ i la circa 500 milioane/m3 ;
• gravitoni – particule ipotetice, despre care există dovezi că ar avea existenţ ă reală, se
presupune că se găsesc într-un număr de circa 100 milioane/m3.

c) Forţ e:

• forţ a de atracţ ie şi de respingere care determină totul (de la parfumul florilor până la
gândurile omului) este forţ a electromagnetică – această forţ ă influenţ ează particulele
care posedă sarcină şi este legată de fenomene magnetice, electrice, optice, termice,
mecanice, chimice, biotice, în plasmă, în gaz, în lichide şi în cristale.
• forţ a care asigură coeziunea nucleelor atomice este forţ a tare nucleară – este legată
de comprimarea quarkurilor şi nucleonilor, fuziunea şi fisiunea nucleelor, şi poate fi
detectată doar în imediata vecinătate a particulelor ;
• forţ a care guvernează şi generează unele tipuri de radioactivitate este forţ a slabă
nucleară – această forţ ă este legată de dezintegrarea beta şi poate fi detectată numai în
vecinătatea particulelor elementare ;
• cea mai slabă dintre forţ ele fundamentale este forţ a gravitaţ ională – această forţ ă
atrage toate masele una către alta, influenţ ează toate particulele şi este legată de
gravitaţ ia terestră, de mişcarea planetelor, de fenomene în stele şi galaxii, de structura
Universului ;

Forţ a antigravitaţ ională, numită hipeersarcină, este mai slabă decât gravitaţ ia şi
poate fi considerată a cincea forţ ă a naturii. Hipersarcina işi exercită influenţ a la
distanţ e ce nu depaşesc 180 de metri, fiind o forţ ă de respingere între protonii şi
neutronii diferitelor obiecte. Ca urmare, unele materiale, cum ar fi fierul, care au un
număr mare de protoni şi neutroni, sunt respinse de Pământ mai puternic decât o
 cădere de apă, de exemplu, care are mai puţ ini protoni şi neutroni. Ne putem întreba
dacă se va putea realiza pe Pământ un experiment în care apa va cădea mai repede
decat fierul.

Vor fi necesare mai multe experimente pentru ca hipersarcina să îşi poată ocupa
locul în rândul forţ elor naturii. Este de asemenea posibil să se detecteze o particulă
specifică hipersarcinii (această particulă presupusă este numită graviton), deoarece
tuturor celorlalte forţ e le sunt asociate astfel de particule. Să presupunem că
hiperfotonii în cauză ar fi suficient de răspândiţ i în spaţ iul cosmic pentru a opri
expansiunea Universului, facîndu-l să se contracte – adică producînd exact inversul
exploziei iniţ iale. Hipergravitaţ ia acţ ionează în sens invers gravitaţ iei şi face ca
obiectele să cadă cu viteze diferite. În prima fracţ iune infinitezimală de secundă,
care a urmat marii explozii, exista o singură forţ ă unificată, iar toate particulele sunt
în esenţ ă similare.

Geneza Universului

Putem considera Universul nostru ca fiind unul dintr-o infinitate de sisteme gigantice similare
şi că are următoarea geneză.

Perioada dintre Momentul Zero şi momentul 10-43 secunde

Timp de o fracţ iune inimaginabil de mică dintr-o secundă, materia se află într-o formă
(geometrie) supradimensională care are 3+1+N dimensiuni. Printr-o tranziţ ie "topologică" de
fază, cele N dimensiuni ale materiei se decuplează de dimensiunile spaţ iului şi timpului,
ducând la apariţ ia unui câmp scalar, înzestrat cu o cantitate fantastică de informaţ ie, stocată
sub forma unor grupuri de simetrie matematică.

Perioada dintre momentele 10-43 secunde şi 10-35 secunde

Oamenii de ştiinţ ă presupun că în cursul acestei perioade Universul avea structura cea mai
simplă. După secunda 10-43, Universul pe care îl cunoaştem astăzi nu avea nici măcar
dimensiunea unei particule elementare, iar forţ ele fundamentale, cum ar fi atracţ ia universală
şi forţ a care face ca nucleul atomic să nu se dezintegreze, erau unite într-o superforţ ă unică.

Se crede că grupul de simetrie SU(5) corespunde unificării tuturor interacţ iunilor fizice
posibile (gravitaţ ie, interacţ iune slabă, electro-magnetică, nucleară). Dacă Universul este un
sistem conservativ, nu numai în privinţ a substanţ ei şi a energiei, ci şi a informaţ iei, atunci
toată diversitatea informaţ iei actuale ar trebui să provină (potrivit unor legi - deocamdată
necunoscute - de transformare, evoluţ ie şi concentrare a informaţ iei) din simetria primordială
SU(5) sau eventual dintr-un grup mult mai cuprinzător.

Perioada dintre momentele 10-35 secunde şi 10-10 secunde

La timpul 10 la puterea -35 secunde după explozia iniţ ială, temperatura embrionului cosmic a
scăzut sub limita de 10 000 de miliarde de miliarde de grade: forţ ele naturii şi particulele
elementare au inceput să îşi dobândească propria identitate.

O instabilitate specifică a determinat ruperea simetriei SU(5) prin mecanismul de rupere

simetrică al lui Weinberg (este vorba de corecţ ii cuantice de "o singură buclă" la potenţ ialul
scalar). Rezultă astfel simetria SU(3)*SU(2)*SU(1) care însoţ eşte apariţ ia substanţ ei sub
forma cea mai elementară, aceea de quark-uri şi probabil sub alte forme, cum sunt axionii.

Perioada dintre momentele 10-10 secunde şi 10-5 secunde

A urmat, într-o fracţ iune infimă de secundă, organizarea quark-urilor

în nucleoni şi antinucleoni, separarea materiei de antimaterie. Totul s-a petrecut într-o regiune
a spaţ iului infimă în raport cu un atom. Această mică regiune, cauzal conexă, în care au loc
astfel de transformări, se expandează în mod exponenţ ial (de unde provine şi denumirea de
"scenariu inflaţ onist").

Perioada dintre momentele 10-5 secunde şi 3 minute

Totul se petrece în mai puţ in de 3 secunde şi după acest timp exista deja materia ordinară:
electroni, protoni, radiaţ ie electromagnetică, neutrini, găuri negre, etc.

Se ajunge la stadiul de Big-Bang şi de aici încolo Universul, deja format, evoluează în cadrul
modelelor cosmologice relativiste. Formularea matematică a Universului fizic, având
compoziţ ia actuală (cu hidrogen preponderent şi cu sinteza nucleară a materialelor grele în
stele), se realizează pe baza gândirii lui Einstein.

Perioada dintre momentele 3 minute şi 500 000 de ani

Trecerea spre cosmosul rece a inceput inca din prima secunda, in timpul careia cele patru
forte fundamentale ale naturii au actionat separat. Totusi bobul cosmic, in desumflare rapida,
considera cosmologii pe baza simularilor pe calculator, continea pe langa particole atomice de
fuziune si ramasite ale nucleului incandescent initial: fire cosmice (strings). Cosmologii sustin
ca aceste fire sunt un ligament extrafin de masa si energie, care se deplaseaza in univers
aproape cu viteza luminii: diametrul lor este atat de mic, incat nu poate fi masurat (are
lungimea lui Plank) si totusi, fiecare bucatica de 25 mm are o masa similara cu Alpii elvetieni.
Campurile de atractie ale acestor strings ar fi putut accelera formarea galaxiilor. Unii fizicieni
presupun ca anumiti strings mai traverseaza universul si acum.

La a 10-a mie parte de secunda dupa explozia initiala , se formase deja supa initiala de
radiatie de electroni, protoni si neutroni. Primele care au luat nastere au fost nucleele atomice
ale elementelor usoare, ca hidrogenul si heliul, dar caldura imensa si concentrarea radiatiei nu
permiteau inca formarea completa a atomilor.

Abia la 300 000 de ani după explozia iniţ iala s-au putut forma atomii în Universul inundat de
radiaţ ii.

Perioada dintre momentele 500 000 de ani şi trecutul apropiat

Într-un model de Univers închis, atât din punct de vedere topologic (un fel de analog
tridimensional al suprafeţ ei sferei), cât şi energetico-informaţ ional, cantitatea de substanţ ă,
energie şi informaţ ie este constantă. Evoluţ ia globală este adiabatică, astfel încât, dacă într-o
regiune a Universului au loc procese de degradare sau dispariţ ie, în alte regiuni vor avea loc
procese de organizare şi concentrare.
Dicke consideră Universul fizic ca un gigant servo-sistem şi anumiţ i parametri care
caracterizează evoluţ ia de ansamblu acestuia. Aceşti parametri trebuie să varieze în mod
reciproc condiţ ionat pentru a asigura constanţ a unor anumite funcţ iuni care depind de aceşti
parametri (invarianţ ă parametrică). Universul funcţ ionează ca un creier care îşi auto-reglează
componentele pentru a-şi conserva anumite proprietăţ i caracteristice. Informaţ ia necesară
acestor auto-reglări se propagă cu viteza luminii pe curbele geodezice spaţ iu-timp care se
închid în ele însele.

Formarea galaxiilor şi a stelelor acoperă o perioadă de timp de la 1-109 ani până la 15-109 ani
după "clipa zero". După 2 miliarde de ani au luat naştere primele galaxii. Galaxia noastră
Calea Lactee, Soarele şi Pământul s-au format abia acum 4,6 miliarde de ani.

În anul 1965, astronomii au descoperit întâmplător un semnal de durată în Cosmos, o radiaţ ie

slabă ce sosea din toate direcţ iile cerului, cu aceeaşi intensitate. Foşnetul cosmic (radiaţ ia de
fond de 3 K) a fost interpretat de oamenii de ştiinţ ă ca un fel de ecou îndepărtat al exploziei
primare. Hawking vede însă în asemenea formulări dilema în care se află ştiinţ a cosmologică
dupa ce a aceeptat teoria exploziei iniţ iale ca model standard al explicării lumii.

Capcanele gravitaţ ionale, găurile negre, apar inaccesibile şi total separate de restul
Universului, dacă sunt descrise pe baza teoriei relativităţ ii a lui Einstein. Dacă însă sunt
cercetate prin prisma mecanicii cuantice, ştiinţ a care se aplică de obicei numai fizicii
particulelor elementare, atunci obţ inem o altă imagine, deci găurile negre îşi trădează totuşi
existenţ a.

Teoria cuantică a dezvăluit că în microcosmosul particulelor elementare, domnesc raporturi

bizare: aici ia naştere un electron, o particula cu masa bine definită, asemenea unui val
energetic lipsit de masă ; dincolo, unii parametri cum ar fi noţ iunea de orbită, îşi pierde
sensul, deoarece drumul unui electron nu poate fi precizat în fiecare punct, ci se poate stabili
numai o valoare medie a deplasării.

Teoria cuantelor a oferit cheia unei lumi a particulelor stafii, particule ce luminează eronat în
cosmos şi nu pot fi observate nemijlocit de nici un detector din lume, de aceea au fost
botezate particule virtuale. Cand ia naştere în orbita unei gauri negre, o asemenea pereche de
particule (de exemplu, două particule de lumină - fotonii) nimereşte în capcana gravitaţ ională.
Dacă presupunem că o particulă dispare în gaura neagră, în timp ce cealaltă se îndepărtează
(se poate spune că „fuge“), atunci partenerul care a scăpat creează impresia unei radiaţ ii care
poate să provină direct din gaura neagră. Această „fugă“ se numeşte radiaţ ia Hawking. Cu cât
o gaură neagră este mai mică, cu atât intensitatea luminii ei este mai mare. Deci găurile negre
emit radiaţ ii.

Timpul prezent şi viitor

Faţ ă de situaţ ia în care se află Universul în epoca actuală, la 20 -109 ani după "clipa zero" şi la o
temperatură de de 3 K, Universul va continua să se dilate încă un timp, după care pot apărea
două cazuri:

• Dacă densitatea cosmică este mai mică decât densitatea critică, atunci Universul se va
extinde la nesfârşit.
 • În caz contrar, expansiunea Universului se va sfârşi în cele din urmă datorită unei
contracţ ii accelerate. Temperatura Universului va creşte din nou, timp de miliarde de
ani, iar Universul va ajunge din nou într-o stare granulară cu densitate infinită.

În miliardele de lumi răspândite în spaţ iu totul se dezvoltă progresiv. Lumina stelelor ne

confirmă că evoluţ ia nucleară se continuă în toate galaxiile. La fel, moleculele din spaţ iu,
fruct al evoluţ iei chimice interstelare, ne dovedesc că acestea le găsim peste tot.

Întrebări

Ne putem întreba dacă evoluţ ia biologică continuă în afara Pământului. Celelalte planete ale
sistemului solar par aride. Dar găsim pe unii meteoriţ i acizi aminici. Semne ale vieţ ii se
schiţ ează, fără îndoială, pe planetoizii acum dezgheţ aţ i. Viaţ a este o formă a mişcării materiei
în Univers, viaţ a este o manifestare a unor forme de energie.

Cu ajutorul modelului prezentat s-a descoperit că, în cadrul Universului, aparent haotic,
domnesc principii severe de ordine care permit să se urmărească procesul evoluţ iei
Cosmosului, până în apropierea momentului apariţ iei lui. Totuşi, este greu de găsit un răspuns
pentru următoarele întrebări:

• Ce a fost înaintea exploziei iniţ iale?

• Legile naturii au fost valabile şi înaintea apariţ iei Universului?
• Universul se va extinde continuu (ca şi până în prezent) sau va redeveni ca altădată, o
infimă sferă de materie, infinit comprimată?
• În ziua dispariţ iei Cosmosului va înceta o dată pentru totdeauna şi scurgerea timpului?

Pornind de la caracterul indestructibil şi inepuizabil al materiei, fundamentat pe ansamblul de

cunoştinţ e furnizate de ştiinţ ele exacte, rezultă că începutul Universului din teoria prezentată
nu trebuie interpretat în sensul strict al cuvântului. Aşa-numita "clipă zero" trebuie înţ eleasă şi
ea doar metaforic, ca un moment în curgerea infinită, în devenirea universală şi indestructibilă
a materiei, fără început şi fără sfârşit, care în raport cu infinitul se referă doar la colţ ul nostru
de Univers, pe care omul a reuşit să-l exploreze până acum.

Gogu Constantinescu, creatorul teoriei sonicităţ ii (propagarea energiei prin vibraţ ii), credea că
elementele chimice stabile respectă legile armoniei muzicale, izotopii sunt elemente chimice
disonante, iar duhurile reprezintă marea de radiaţ ii. Ne putem închipui o insulă a stabilităţ ii
unde vârfurile reprezintă elementele chimice stabile, câmpia reprezintă izotopii, iar oceanul
reprezintă radiaţ iile. Undeva în acest ocean se află ca un demon vâscozitatea magnetică ce
reprezintă un monstru pentru oamenii de ştiinţ ă care caută elementele materiale supergrele.

Universul Energiei rămâne neatins şi păstrează tot ce-i aparţ ine. Timpul îndelungat nu-l
măreşte, şi bătrâneţ ea nu-l micşorează. Veşnic va fi, pentru că veşnic a fost acelaşi. Universul
energiei este o sferă al cărui centru este pretutindeni, iar circumferinţ a nicăieri. Universul
Energiei este prezenţ a, este creaţ ie de energii, de valori. Universul Energiei este permanenţ a,
este coexistenţ a.

Cartea lui Weinberg ne arată cât de departe suntem astăzi de cosmogoniile naive ale
mitologiilor, ba chiar de cele cu care ne-au deprins manualele de şcoală de acum 20-30 de ani.
Şi totodată, cât de departe continuăm să fim de adevărul ultim, a cărui căutare nu ne-o putem
refuza, cu toate că ştim din ce în ce mai bine că distanţ a până la el nu va fi niciodată cu
adevărat consumată.

3. Informaţ ie şi Univers

Spre deosebire de substanţ ă şi energie, pentru care există ecuaţ ii (de conservare, de stare, de
transport, etc.) ce permit o descriere a dinamicii acestor proprietăţ i ale materiei, conceptul
de informaţ ie nu beneficiază în prezent de o formulare matematică care să includă informaţ ia
în modelele cosmologice relativiste. Pentru aceasta se folosesc conceptele care se
întrebuinţ ează în reconstituirea scenariului genezei fizice a Universului inflaţ ionist:
extradimensionalitate, supersimetrie, invarianţ ă parametrică.

Dialectica informaţ ională îşi motivează valabilitatea în două moduri:

• capacitatea ei de a explica şi integra într-un sistem armonios toate datele ştiinţ ifice
cunoscute cu privire la Cosmos, natură, om şi societate;
• consecinţ ele logice ale dialecticii informaţ ionale au o mare valoare prospectivă şi
aplicativă.

Cele mai importante aspecte ale capacităţ ii explicative şi integrative ale dialecticii
informaţ ionale sunt prezentate în continuare.

3.1. Univers informaţ ional

Dialectica informaţ ională afirmă că trăim într-un univers informaţ ional, care evoluează
conform unui program care urmăreşte realizarea unor anumite obiective numite telefinalităţ i.
Universul prezintă o evoluţ ie ciclică, fiecare ciclu prezintă o fază de expansiune, care este
urmată de o fază de compresiune. La originea ciclului universului actual au existat materia,
energia şi informaţ ia, care au fost transmise din ciclul universului precedent.

3.2. Ciclul universal

Obiectivele fiecărui ciclu universal constau în elaborarea şi perfecţ ionarea informaţ iei care va
fi transmisă în ciclul universal următor. Dialectica informaţ ională explică condiţ iile iniţ iale şi
asimetriile primare care au existat la originea ciclului universal actual. Într-un Univers
informaţ ional, dezvoltarea Cosmosului, originea vieţ ii şi evoluţ ia speciilor spre inteligenţ ă nu
au fost simple evenimente care s-au produs în mod întâmplător, ci etape esenţ iale care au fost
predeterminate de un program.

3.3. Cauzalitate şi telefinalitate

Într-un Univers informaţ ional, evenimentele esenţ iale ale evoluţ iei Cosmosului şi
organismelor vii au o determinare cauzală şi alta telefinalistică. Determinarea cauzală merge
din aproape în aproape, fiecare eveniment fiind explicat prin intervenţ ia unor cauze
precedente. Determinarea telefinalistică leagă evenimentele în lanţ uri lungi, care încep de la
originea unui program şi merg până la atingerea unor obiective finale logice.

3.4. Principiile evoluţ iei

Universul ciclic şi informaţ ional permite elaborarea unor principii ale evoluţ iei:

• Principiul conservării informaţ iei afirmă: "O informaţ ie nu poate să apară dintr-o non-
informaţ ie, ci doar dintr-o altă informaţ ie."
• Principiul de evoluţ ie a informaţ iei afirmă: "În timpul fazei de expansiune (evoluţ ie) a
Universului se face o trecere preferenţ ială de la o anumită informaţ ie potenţ ială la
informaţ ia actuală."

Din punct de vedere termodinamic şi informaţ ional, numărul ciclurilor universale nu poate fi
infinit.

3.5. MetaUniversul informaţ ional

Existenţ a ciclurilor universale, care fac parte dintr-o serie finită, sugerează existenţ a unui
MetaUnivers în cadrul căruia apar, evoluează şi sfârşesc seriile de cicluri universale. Acest
MetaUnivers trebuie să fie tot un sistem informaţ ional.

Conform principiului conservării informaţ iei, un univers informaţ ional (cum este şi Internetul)
nu poate lua naştere decât dintr-un MetaUnivers informaţ ional. În MetaUniversul
informaţ ional ia naştere informaţ ia primului ciclu universal, iar din el se va elibera şi îşi va
găsi raţ iunea informaţ ia ultimului ciclu universal.

3.6. Universul inteligenţ ei

În cadrul unui ciclu universal, datorită evoluţ iei biologice, apar la un moment dat fiinţ e
inteligente (omul):

• Legea de conservare a inteligenţ ei afirmă: "O inteligenţ ă apare la capătul unui

program de evoluţ ie biologică, dacă la originea informaţ iei primordiale a existat o
inteligenţ ă de ordin superior care introdus în programul universal această potenţ ă."

Universul are o natură triplă: material-energetică, informaţ ională şi inteligentă. Astfel,

Universul inteligenţ ei are capacitatea de a genera fiinţ e inteligente si de a purta amprenta unei
inteligenţ e creatoare. Dialectica informaţ ională arată că există o inteligenţ ă creatoare şi că
trăim într-o lume care are mai multe nivele de organizare a informaţ iei şi inteligenţ ei.
3.7. Inteligenţ a creatoare

Într-un univers informaţ ional, capacităţ ile noastre cognitive şi caracteristicile noastre psiho-
afective sunt elemente necesare care au fost predeterminate de programul universal. Omul
este dotat cu o mare capacitate cognitivă, cu o înaltă putere de abstracţ ie şi de sinteză, cu
capacităţ i care depăşesc cu mult necesităţ ile legate de natura lui biologică şi de interesele lui
de supravieţ uire şi perpetuare. Capacităţ ile psihologice ale omului sunt orientate spre
înţ elegerea problemelor fundamentale ale lumii, ale creaţ iei. Înţ elegând logica creaţ iei, omul
poate înţ elege ceva din inteligenţ a creatoare.

Psihicul uman prezint i componente afective, orientate spre apropierea

prin iubire de inteligen a creatoare i armoniile care apar din crea ie.
Componentele psiho-afective de ordin superior se pot explica prin faptul c
inteligen a creatoare a intervenit prin mijlocirea programului universal i
prin evolu ia biologic , pentru ca fiin ele inteligente ce vor ap rea la un
moment dat din desf urarea acestor procese s prezinte capacit ile
psihologice pe care le manifest în prezent.

O verig esen ial a crea iei este OMUL, care face leg tura între dezvoltarea
Cosmosului, evolu ia biologic i procesele cunoa terii. Pornind de la
inteligen a creatoare i trecând prin dezvoltarea Cosmosului i evolu ia
biologic , inteligen a uman se reîntoarce spre inteligen a creatoare,
încercînd s -i în eleag logica i s -i îndeplineasc obiectivele.

3.8. Concluzii deschise

Cele mai importante aspecte ale capacit ii predictive ale dialecticii

informa ionale sunt:

• afirma ia c tiin a va confirma faptul c Universul are o evolu ie

ciclic ,
• presupunerea c originea vie ii a fost un eveniment programat,
• ipoteza c evolu ia speciilor spre inteligen a fost un proces
informa ional.

Dialectica informa ional preconizeaz ca toate fiin ele inteligente din

Univers vor alc tui o re ea unic de inteligen , care va fi orientat spre
inteligen a creatoare. Deci, trebuie s existe o logic comun , un tip de
gândire, ni te mecanisme psihologice i ni te interese comune pentru toate
fiin ele inteligente din Univers.