Raționalitatea lumii: Perspective ştiinţifice1 și teologice

Biserica Ortodoxă nu a căutat niciodată să-şi „adapteze” învăţătura despre lume, sau
mai precis, învăţătura despre creaţie (ktisiologia), în funcţie de diferitele cosmologii ştiinţifice.
Cu toate acestea, Sfinţii Părinţi în general şi cei Capadocieni, în special, cunoşteau aproape tot ce
se putea şti din punct de vedere ştiinţific în vremea lor şi foloseau limbajul ştiinţific şi filosofic în
scop apologetic. Prin urmare, fidelitatea faţă de Părinţi nu constă doar în simpla reproducere a
scrierilor lor, ci în continuarea ascezei şi a efortului lor intelectual. Aşa a înţeles, la sfatul
duhovnicului său, şi Pavel Florenski, martirul, preotul şi savantul rus, să-şi cultive talanţii.
Născut în anul 1882, între anii 1904 şi 1910 Pavel Florenski era frământat de dilema existenţială:
Dumnezeu (preoţie) sau ştiinţă. Duhovnicul său, episcopul Antoni Florensov, îl va îndruma să
opteze pentru conjuncţii (şi), iar nu pentru disjuncţii (sau)2.
Ştiinţa contemporană ne apropie foarte mult de Creator. Marele fizician al secolului
trecut, Albert Einstein, autor al teoriei relativităţii, nu s-a îndoit nicio clipă de existenţa
Creatorului. El a fost fascinat de ordinea care guvernează Universul, afirmând că: „Dumnezeu nu
joacă zaruri”, adică Universul nu este condus de hazard, ci de un set de legi precise, date de
Creator. În pofida abordărilor antropomorfice, trebuie afirmat că nu Dumnezeu este în Univers,
ci Universul este în Dumnezeu, în sens cauzal: „căci în El trăim şi ne mișcăm şi suntem” (F. Ap.
17, 28).
Raţionalitatea creaţiei ne-o descoperă tot mai mult ştiinţa de astăzi, chiar dacă nu poate
spune nimic despre cauza Universului şi a legilor fizicii care-l guvernează, ci doar afirmă că au
un început la Big-Bang. Teoria Big-bang-ului şi toate teoriile științifice explică fenomenele care
au loc după momentul Big-Bang, nu pot trece de limita temporala a momentului 10- 43s, care este
denumit „Zidul lui Plank”. Dincolo de această limită chiar legile ştiinţei nu mai există. 10- 43s,
desemnează practic imposibilitatea de a trata despre taina însăşi a creaţiei din nimic.
Teoria ştiințifică a Big-bang-ului este modelul care explică apariția materiei, energiei,
spațiului și timpului, altfel spus apariţia Universului dintr-o singularitate iniţială, ce reprezintă
„nimic” din punct de vedere matematic, căci nu are dimensiuni spaţio-temporale, dar are o
energie extrem de mare. La momentul „zero” această singularitate iniţială a ieşit din starea ei de
singularitate (ştiinţa nu poate spune din ce cauză) şi şi-a manifestat uriașa energie printr-o
inimaginabilă explozie, Big Bang-ul, care continuă până în prezent, Universul fiind în
expansiune. Legea conservării energiei spune că energia sau masa echivalentă nu poate fi creată
şi nici distrusă. Legea conservării energiei afirmă că energia totală a unui sistem fizic izolat
rămâne nemodificată în timp, indiferent de natura proceselor interne ce au loc în sistem. Cu alte
cuvinte, diversele forme de energie ale unui sistem se pot transforma reciproc, dar suma
cantităților tuturor formelor de energie rămâne constantă, ea nu poate fi creată sau distrusă.
Potrivit concepțiilor fizicii moderne, orice cantitate de energie exprimă în același timp o masă, şi
reciproc, oricărei mase îi corespunde o energie. Conservarea energiei, în fizica modernă, este
echivalentă cu principiul conservării masei.
În privinţa formei Universului, Sfântul Ioan Damaschin afirmă că: „la facerea
Universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăţătura lui
Moise, spun că este o sferă” (Dogmatica, II, 6). Forma Universului este închisă pentru că nu
putem „ieşi” din Univers. Universul nu este infinit, dar nu are limite, adică, asemenea
Pământului, nu se poate ajunge la un capăt al său. Universul nu este static, ci dinamic (în
mișcare). În antichitate, marele filosof grec Aristotel, susţinea că starea naturală a unui corp este
1
Material pregătit şi prezentat studenţilor de la Sibiu, împreună cu domnul inginer Eugen Ganţolea, absolvent al
Facultăţii nostre, masterat în Teologie sistematică şi doctorand în Fizică şi Teologie. Imaginile au „free public
license” fiind preluate de pe site-ul NASA.
Pentru detalii a se vedea: Ganţolea Eugen, Pr. Ranga Horia, Viaţa biologică şi viaţa duhovnicească. Omul cununa
creaţiei, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2011.
2
Pavel Florenscki, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, în
româneşte de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu şi pr. Dimitrie Popescu, studiu introductiv: Diac. Ioan I. Ică. jr., Ed.
Polirom, Iaşi, 1999.
de repaus şi că el se mişcă numai acţionat de o forţă sau de un impuls. El credea că Pământul era
în repaus3. De fapt, nu există stare de repaos absolut în Univers: „toţi care au spus că cerul este
sferic, susţin că el se depărtează în chip egal de la Pământ şi în sus şi în lături şi în jos”, căci
„numai Dumnezeirea este nemişcată, mişcând toate” prin lucrarea Sa (Dogmatica, I, 4).
Georges Henri Lemaître a propus ideile pe baza cărora ştiinţa a formulat teoria Big-
bang-ului. Învățătura Sfintei Scripturi şi literatura şi gândirea patristică au avut un rol important
în formarea acestei teorii, deoarece Lemaître (17 iulie 1894, Charleroi - 20 iunie 1966, Geneva) a
fost un preot romano-catolic şi fizician belgian. El a fost primul cercetător care a formulat,
prin calcule matematice pe baza teoriei relativității generalizate a lui Albert Einstein,
teoria că Universul nu este static, ci este în continuă expansiune.
Confirmarea acestei teorii a venit două decenii mai târziu, în anul 1965, când
Penzias şi Wilson descopereau prin telescoape performante ecourile exploziei primordiale,
adică a conceptului de Big Bang în forma pe care o ştim astăzi. În timpul vieţii sale, Lemaître
a avut mai multe întâlniri cu Einstein. În 1933, Lemaître i-a prezentat lui Einstein teoria sa
despre începutul Universului printr-o mare explozie (Big-Bang). Einstein a apreciat această
teorie, deşi nu a fost la început de acord întru totul cu ea, dar cu trecerea timpului, dovezile
experimentale au confirmat validitatea teoriei Big Bang-ului, iar astăzi ea este acceptată de toate
comunităţile ştiinţifice.
Această teorie este în concordanţă cu modelul scripturistic şi patristic pentru Univers,
întrucât Universul are un început din nimic, este dinamic şi nu static, cantitatea de materie
(energie) a fost creată toată într-un singur moment şi este constantă în timp (doar formele ei de
prezentare sunt variabile în timp, însă suma acestora este constantă). Concordanţa între
cosmogonia din Sfânta Scriptură şi cea științifică, potrivit teoriei Big-Bang-ului s-ar putea
prezenta sintetic astfel:
a. Universul acesta în totalitatea sa are un început din nimic, în etape şi va avea un
sfârşit;
b. Spațiul şi timpul au un început din nimic;
c. Legile care guvernează Universul au un început din nimic;
d. Nu există timp absolut. Timpul este relativ;
e. Universul este dinamic, nu static. Nu există spaţiu absolut. Spaţiul este relativ. Nu
există stare de repaus absolut;
f. Lumina se propagă cu viteză finită (constantă), putând exista astfel alternanța zi-
noapte (dacă lumina nu s-ar propaga cu viteza finită ci infinită, atunci cerul nopții ar fi luminos
ca şi ziua datoria luminii care ar veni instantaneu de la alte stele într-o cantitate foarte mare);
g. Materia (energia) are un început din nimic şi apare toată în același moment, ulterior
ea nu poate fi creată şi nici distrusă de către cineva din Univers;
h. Universul se supune unui singur set de legi (valabile peste tot în Univers, care nu pot
fi schimbate sau modificate de nicio fiinţă creată);
i. Universul este închis (nu se poate ieși din el);
j. Universul este finit, dar fără limite spațio-temporale;

3
Pe baza acestor idei s-a dezvoltat modelul geocentric. Toate corpurile din Univers sunt în mişcare rectilinie
uniformă (datorată Big Bang-ului). Galilei a fost primul care a introdus conceptul de acceleraţie (variaţia vitezei
raportată la unitatea de timp). Studiind căderea corpurilor, el a observat că toate corpurile în cădere şi-au mărit
viteza cu aceeaşi valoare (ceea ce implică o acceleraţie constantă) indiferent de greutatea lor, ajungând la concluzia
că ipoteza prin care orice mişcare este legată de acţiunea unei forţe, este falsă. Aceasta l-a condus pe Galilei la
formularea legii inerţiei. Măsura tendinţei unui corp cu masă de a se opune schimbării stării sale de repaus sau de
mişcare rectilinie şi uniformă defineşte conceptul de inerţie a corpului. Isaac Newton a fost cel care a formulat legile
mişcării. Atunci când un corp se afla în cădere, el era acţionat întotdeauna de aceeaşi forţă (greutatea sa) şi efectul
era că viteza sa creştea constant. Aceasta arată că efectul real al unei forţe este întotdeauna de modificare a vitezei
unui corp, nu acela de a-l pune în mişcare, aşa cum se credea anterior de la Aristotel. Cu alte cuvinte, dacă asupra
unui corp nu acţionează nicio forţă el îşi va menţine mişcarea în linie dreaptă cu aceeaşi viteză. Aceasta este Legea
întâi a mecanicii (clasice sau newtoniene) şi a fost enunţată explicit de Newton în lucrarea sa Principia Mathematica
publicată în 1687.
2
 k. Universul în forma sa actuală va avea un sfârşit;

Universul este format din galaxii. Galaxia este o grupare uriaşă de stele şi de alte
corpuri cereşti având forme şi mărimi diferite, care sunt ţinute împreună de către gravitaţie.
Galaxiile sunt împrăştiate în Univers, iar diametrul unei galaxii variază între câteva mii şi
jumătate de milion de ani-lumină. Galaxiile gigante pot avea mii de miliarde de stele, iar cele
mici sub un milion.
Se estimează că în Universul vizibil există în jur de o sută de miliarde de galaxii. În
Univers există două tipuri principale de galaxii: galaxii spirale și galaxii eliptice.

a) Galaxii eliptice

b) Galaxii spirale
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison

Sistemul nostru solar, cele opt planete şi planetoidul Pluto.

https://solarsystem.nasa.gov/planets/index.cfm

Galaxia noastră, din care face parte sistemul nostru solar, este compusă din aproximativ
două sute de miliarde de stele. Ea are forma unei spirale-disc, cu trei sau patru braţe, iar
diametrul de aproximativ o sută de mii de ani-lumină şi o grosime de aproximativ o mie de ani-
lumină. Soarele se află în unul din braţele spiralei care se roteşte în jurul centrului galaxiei. Pe
bolta cerească, galaxia noastră se vede sub forma unui brâu luminos numit Calea Lactee. Toate
galaxiile spirale se rotesc în jurul centrului galaxiei, iar unele dintre galaxiile eliptice se pot roti
şi ele, însă mult mai încet.
În secolul al XX-lea omenirea a descoperit că Universul este în expansiune. În 1929,
Edwin Hubble a făcut observaţia crucială că oriunde priveşti în Univers, galaxiile aflate la

3
distanţă mai mare se îndepărtează rapid de noi, cu alte cuvinte Universul este în expansiune, ceea
ce confirmă teoria relativităţii potrivit căreia Universul are un început al existenţei la Big Bang.
Aceasta însemna că la început tot Universul ar fi fost strâns într-un punct, deci densitatea
Universului era infinită, spaţiul era infinit de mic fizic şi timpul nu exista. Era practic
nimic.
Această descoperire a dus în final la o abordare mult mai serioasă a începuturilor
Universului în domeniul ştiinţei. Observaţiile lui Hubble adevereau că Universul are un început
numit Big Bang, când era infinit de mic şi infinit de dens, adică spaţiul și timpul nu existau. În
aceste condiţii, toate legile ştiinţei şi toată capacitatea de a face predicţii, nu existau. De fapt
însuşi timpul nu exista înainte, nu avem cum să îl definim. Ştiinţa descoperea acum că era
necesară o primă Cauză, un Creator, Dumnezeu. Conform ştiinţei, Universul nu are mai mult de
cincisprezece miliarde de ani, rezultă deci că Universul este cel mult ca o sferă cu raza de
cincisprezece miliarde de ani lumină (un an lumină este distanţa parcursă de lumină într-un
an). Prin urmare ştiinţa descoperea adevărurile despre Univers susţinute de Sfinţii Părinţi.
Sfântul Ioan Damaschin vorbea, în secolul al VII-lea, despre un potenţial Univers sferic aflat în
mişcare de expansiune în celebra lucrare Dogmatica, afirmând că „toţi care au spus că cerul este
sferic susţin că el se depărtează în chip egal de la Pământ şi în sus şi în lături şi în jos” (II, 6).
Sistemul nostru solar este constituit în principal dintr-o stea numită Soare și cele opt
planete (plus planetoidele), care orbitează în jurul lui. Cele opt planete ale sistemului nostru solar
sunt: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi planetoidele: Pluto,
Charon, Ceres, Xena.
Sistemul Solar Helios (SSH)
Planetele Sistemului nostru Solar şi planetoidul Pluto

Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn,

Uranus, Neptun, Pluto

Soarele este în centrul sistemului solar, iar imensa sa masă (cam de 300.000 de ori mai
mare decât masa Pământului şi de 740 de ori mai mare decât masa tuturor planetelor sistemului
solar) curbează spaţiul creând gravitaţia care determină celelalte planete să se mişte în jurul său
pe orbite eliptice. Aproximativ 90% din întreaga materie a sistemului nostru solar este conţinută
de Soare.

4
 Soarele
http://solarsystem.nasa.gov/multimedia/gallery/SSE_Grid.jpg

Soarele emană continuu energie în câteva forme: vizibil: lumina, iar invizibil: raze
infraroşii, ultraviolete, raze X, raze gama, unde radio şi plasma. Curgerea de energie care devine
parte a mediului interplanetar şi este preluată de sistemul solar, este numită vânt solar. După anul
1920 astronomii au descoperit că reacţia nucleară (energie eliberată de fuziunea nucleelor din
atomi) este principala sursă de energie a stelelor. Aceasta se produce în regiunea centrală a stelei
unde temperatura atinge milioane de grade Celsius; la o astfel de temperatură, electronii sunt
expulzaţi din nucleele atomilor, formând plasma (atomii îşi pierd electronii şi devin ioni),
lovindu-se unii de alţii şi provocând reacţii termonucleare. În Soare, hidrogenul intră în fuziune
pentru a forma heliu în lanţ proton-proton.
Descrierea ar putea continua, dar vom afirma acum că scopul final al ştiinţei este de a da
o singură teorie care să descrie întregul Univers. Oamenii de ştiinţă împart problema în două
părţi. În prima parte, ei susţin că există legi care ne spun cum se modifică Universul în timp,
adică dacă ştim starea Universului la un moment dat, aceste legi ştiinţifice ne spun cum va arăta
Universul în orice moment ulterior. Cea de a doua parte este problema stării iniţiale a
Universului şi a dezvoltării sale într-un mod foarte regulat, conform anumitor legi.
Ştiinţa contemporană descrie Universul cu ajutorul a două teorii parţiale de bază şi
anume teoria generală a relativităţii şi mecanica cuantică. Ele reprezintă marile realizări
intelectuale ale omenirii secolului XX, aceste două teorii fiind cele care ne-au dat energia
nucleară şi revoluţia microelectronicii.
Teoria generală a relativităţii descrie forţa de gravitaţie şi structura la scară mare
a Universului, adică structura pe scară de la numai câţiva metri la milioane de milioane de
milioane de kilometri, adică dimensiunea Universului observabil. Pe de altă parte, mecanica
cuantică tratează fenomenele la scară extrem de mică, cum ar fi o milionime dintr-o
milionime de milimetru. Din nefericire, ştim că aceste teorii nu sunt compatibile una cu cealaltă
(se pare ca in cazul găurilor negre).
Este foarte dificil să se elaboreze o teorie care să descrie complet Universul. Oamenii de
ştiinţă au divizat problema şi au enunţat mai multe teorii parţiale. Fiecare dintre aceste teorii
parţiale descrie şi prezice o anumită clasă limitată de observaţii, neglijând efectele celorlalte
mărimi. Aceasta este calea prin care ştiinţa a făcut progrese în trecut. Din teoria clasică
newtoniană a gravitaţiei, ştim că forţa gravitaţională dintre două corpuri depinde numai de un
număr asociat fiecărui corp anume masa sa, fiind independentă de materialul din care este făcut

5
corpul. În mod analog, nu trebuie să existe o teorie privind constituţia Soarelui şi a planetelor
pentru a putea calcula orbitele lor.
Ştim că teoria relativităţii şi mecanica cuantică nu sunt compatibile, dar aceste teorii
parţiale pe care le avem sunt suficiente totuşi pentru a face preziceri corecte pentru toate
situaţiile practice, când utilizăm doar o teorie neglijând efectele celeilalte. Când studiem
Universul la scară mare, atunci forţa gravitaţională este dominantă şi utilizăm teoria relativităţii,
iar atunci când studiem universul la scară extrem de mică, adică atomică şi subatomică, atunci
utilizăm mecanica cuantică, neglijând efectele forţei gravitaţionale, întrucât acestea sunt extrem
de mici în comparaţie cu celelalte trei forţe care acţionează în acest domeniu şi anume: forţa
electromagnetică, interacţiunea nucleară slabă şi interacţiunea nucleară tare.
Există anumite situaţii însă, cum ar fi găurile nege, când trebuie sa utilizăm neapărat o
alta teorie, una nouă care să descrie gravitaţia şi la nivel cuantic, ea trebuind sa înglobeze cele
două teorii parţiale, deoarece, pe de o parte dimensiunile sunt extrem de mici şi aceasta este
domeniul mecanicii cuantice, iar pe de altă parte gravitaţia este extrem de puternică şi deci
trebuie să ţinem cont de teoria relativităţii. Teoria stringurilor este extrem de promiţătoare şi pare
să descrie absolut orice, de la particulele de materie la modul în care acţionează cele patru forte
(anume gravitaţia, electromagnetismul, interacţiunea nucleară tare şi interacţiunea nucleară
slabă) care guvernează Universul.

Comparaţie între mărimile planetelor Pământ, Venus, Marte, Mercur şi planetoidul

Pluto
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

Caracteristici ale orbitei Pământului:

Afeliu: 152.097.701km (1,0167 UA).
Periheliu: 147.098.074km (0,9832 UA).
Axa semi-majoră: 149.597.887,5 km (1,0000001UA).
Axa semi-minoră: 149.576.100 km (0,9998 UA).
Circumferinţa (lungimea) orbitei: 924.375.700 km (6,1791 UA).
Anul sideral (perioada mişcării de revoluţie): 365,2563 zile.
Viteza medie a deplasării pe orbită (mişcare de revoluţie): 29,783 km/s (107.218 km/h).
Prima viteză cosmică (necesară pentru lansarea şi plasarea pe orbită a unui satelit): 7,9
km/s.
A doua viteză cosmică (necesară unui corp pentru a părăsi definitiv Pământul): 11,2
km/s.
6
 A treia viteză cosmică (necesară unui corp pornit de pe Pământ pentru a părăsi sistemul
solar): 13,6 km/s.

Comparaţie între mărimile planetelor: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pământ, Venus,
Marte, Mercur, planetoidul Pluto
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

Comparație între mărimea Soarelui și mărimile planetelor sistemului nostru solar

https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

7
 Comparaţie între mărimea Soarelui nostru și alte stele
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

Antares este a 15-a stea ca strălucire de pe cer şi se află la o mie de ani lumina de noi
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

8
Harta cerească vizibilă cu telescopul Hubble conţinând nenumăratele galaxii din
Univers, aflate la miliarde de ani lumină depărtare
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

9
 O imagine mărită a uneia dintre cele mai întunecate regiuni din figura precedentă
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

Din perspectivă biblică şi ştiinţifică (potrivit teoriei Big-bang-ului), Universul este

finit, dar fără limite spaţio-temporale, şi va avea un sfârşit. Se cunoaşte limita de început a
Universului, iar despre sfârşitul acestui Univers printr-o contracție (Big Crunch), Sfântul Apostol
Pavel ne aminteşte că psalmistul adresându-se Creatorului spune:
„Dintru început Tu, Doamne, Pământul l-ai întemeiat, şi lucrul mâinilor Tale sunt
Cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu rămâi şi toate ca o haină se vor învechi; şi ca pe un veşmânt le
vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi” (Evr. 1,
10-12; Ps. 101, 26-28). Proorocul Isaia întăreşte aceasta spunând că: „toată oştirea cerului se va
topi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de
viţă şi cele de smochin” (Is. 34, 4), „cerurile vor trece ca un fum” (Is. 51, 6), iar „oştirea cerului”
(Fc. 2, 1) reprezintă galaxiile din Univers în limbajul Sfintei Scripturi.
Sfântul Apostol Petru vorbind despre cum va fi sfârşitul acestui Univers, spune că
„Cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi Pământul şi lucrurile de pe el
se vor mistui. Cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” (2 Pt. 3, 10-13).
Astfel, „cerul și Pământul vor trece” (Mt. 24, 35; 5, 18; Mc. 13, 31; Lc. 21, 33) căci „soarele se
va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor
zgudui” (Mt. 24, 29; Mc. 13, 24-25; Lc. 21, 26), urmând apoi „înnoirea lumii” (Mt. 19, 28), iar
„noi aşteptăm... ceruri noi şi Pământ nou” (2 Pt. 3, 10-13).
Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan i-au fost revelate cele viitoare şi a „văzut cer nou
şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este”
(Apocalipsa 21, 1), deoarece Dumnezeu a spus: „Eu voi face ceruri noi și pământ nou. Nimeni
nu-şi va mai aduce aminte de vremurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65,
17).
În concluzie, Dumnezeu nu a creat Universul pentru a-l distruge, ci pentru a-l
transfigura, a-l înnoi, a-l desăvârşi. În acea lume înnoită, în Împărăţia lui Dumnezeu
eshatologică, nu va mai fi nimic perisabil, nici durere, nici moarte, ci viaţă (In. 10, 10), bucurie,

10
pace, lumină (doar românii spun creaţiei lume, cuvânt ce provine din latinescul lumen, luminis-
lumină):
„Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici
strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată,
noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.
Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi
da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui
Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu (...). Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi
mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, având slava
lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede
cum e cristalul (...) Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi
Mielul este templul ei. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci
slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar
împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua,
căci noaptea nu va mai fi acolo. Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor. Şi în cetate nu va
intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în
Cartea vieţii Mielului” (Apoc. 21).

II..Perspectivă științifică actuală4- problematica formulării unei teorii universale

Unul dintre cele mai cunoscute aforisme ale lui Albert Einstein este acela cu privire la faptul
că intelectul uman are capacitatea de a înțelege modul de funcționare a Universului: “Lucrul cel
mai de neînțeles în legătură cu Universul este acela că poate fi înțeles”. Legile fizicii, descoperite
de oamenii de știință, sunt valabile peste tot în Univers, aceasta fiind una dintre premisele de la care
pornesc cosmologii, sprijiniți, desigur, de observații şi experimente. Universul fizic este alcătuit din
materie. Prin „fizic”, știința înțelege obiectele materiale. Modalitățile de existență ale materiei,
determinate de forțele care o guvernează, sunt două: substanța caracterizată prin masă și câmpul
caracterizat prin energie. Toată materia are un început la big bang.

Prima dovadă că universul are un început datează din anii 20 ai secolului trecut. Majoritatea
oamenilor de știință crezuseră până atunci că universul este staționar și că a existat dintotdeauna.
Dovezile, precizează Stephan Hawking, s-au bazat pe observațiile făcute de Edwin Hubble cu
telescopul de 100 de țoli pe Mount Wilson, langă Pasadena în California. Prin analiza spectrului
emis de galaxii, el a constatat că toate se îndepărtează de noi, și, cu cât sunt mai departe, cu atât se
deplasează mai repede, concluzia fiind aceea că universul se află în expansiune. De fapt „nu spațiul
în sine se extinde, ci distanța dintre oricare două puncte din univers crește (s.n.)”5. „Expansiunea

4
S-a spus „actuală”, pentru că în Răsărit nu s-a făcut greșeala de a se dogmatiza anumite teorii științifice și, prin urmare,
de a le considera a fi ultimele posibile. A se vedea împreună cu cărțile citate în această prezentare, și alte importante
lucrări recente despre cosmologie și antropologie: Francisco J. Ayala, Darul lui Darwin către Știință si
Religie. București: Curtea Veche, 2008; John Polkinghorne, Quarci, haos şi creştinism, București: Curtea Veche, 2006;
Idem, Teologia în contextul ştiinţei, București: Curtea Veche, 2010; Martin Rees. Doar șase numere, Humanitas, 2008;
Ian Stewart, Numerele Naturii, Humanitas, 2011; Denis Alexander, Creaţie sau Evoluţie. Trebuie să alegem? Curtea
Veche, 2010; Peter Atkins, Amprenta lui Galileo. Cele 10 mari idei ale științei. Bucureşti: All, 2007; Livio Mario,
Secțiunea de aur, București: Humanitas, 2012;Idem, Este Dumnezeu matematician?, București: Humanitas, 2009;
Andrew Robinson, Măsura lucrurilor. București: Art, 2008; Bruce Rosemblum, Fred Kutter. Enigma Cuantică.
București: Prestige, 2011; Smolin Lee, Spaţiu, timp, univers, Humanitas, 2008; Steven Weinberg Descoperirea
particulelor subatomice, Humanitas, 2007; Trinh Xuan Thuan, Melodia secretă, Curtea Veche, 2012 – a se vedea în
special pp.139-140 - „marele balet cosmic”, vitezele enorme cu care se deplasează planetele, astrele și galaxiile :
Pământul se rotește cu 30km/s (108.000km/h) în jurul Soarelui și cu 1673 km/h la ecuator în jurul propriei axe ;
sistemul solar se rotește în jurul centrului Căii Lactee cu 230km/s (828.000km/h). La rândul său, Calea Lactee „cade cu
90km/s (324.000km/h) spre însoțitoarea sa galaxia Andromeda”, iar cele două galaxii spre roiul și super roiul de galaxii
Hidra și Centaur cu 600km/s (2.160.000km/h). La rândul lor, acestea din urmă „spre o altă mare aglomerare de galaxii,
pe care astronomii, în lipsa altor informații suplimentare, o numesc «Marele Atractor»” (p.139).
5
Stephen W. Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan, Humanitas, 2012, 2015, p. 104, 105.
11
spațiului nu afectează dimensiunea obiectelor materiale cum sunt galaxiile, stelele, merele, atomii
sau alte obiecte menținute laolaltă printr-un tip oarecare de forțe”6.
În anul 1927, Georges Lemaître, preot romano-catolic și profesor de fizică, considera că dacă
urmărim înapoi în timp istoria universului, el devine tot mai mic, până ajungem la evenimentul
creației – ceea ce numim acum big bang. Expresia „big bang” a fost folosită pentru prima dată
în anul 1949 de astro-fizicianul Fred Hoyle de la Cambridge, care credea într-un univers în
eternă expansiune, dar expresia se voia a fi o descriere peiorativă.
Prima observație directă în sprijinul existenței big bang-ului a apărut abia în anul 1965, odată
cu descoperirea existenței unui fond slab de microunde în spațiul cosmic. De fapt doi radioastrono-
mi, Arno Penzias si Robert Wilson, în timp ce reglau o antena de mari dimensiuni de telecomuni-
cații, au dat de un zgomot pe care nu au putut să-l înlăture oricâte eforturi au depus. Fizicianul
George Gamow prezisese existența acestei radiații cosmice de fond într-o lucrare de a sa, în care
afirma că o radiaţie sub forma de microunde este pretutindeni în Univers, apărută la momentul big
bang-ului. Dar cei doi nu știau nimic despre aceasta, de aceea i-au telefonat lui Robert Dicke, care
conducea o echipă de cercetători la Princeton care se ocupau de această temă. Când Dicke a auzit
nemulțumirea celor doi despre un zgomot persistent care nu putea fi înlăturat, oricâte măsuri s-au
luat, și-a dat seama că ei descoperiseră ceva epocal, adică tocmai ce căuta el – radiația cosmică de
fond (RCFM). Se pare că Penzias și Wilson au aflat ce au descoperit din New York Times, unde s-a
publicat un articol despre uluitoarea lor descoperire, explicată de Dicke. Arno Penzias si Robert
Wilson au luat premiul Nobel pentru fizică în 1978.
RCFM este radiația rămasă din universul timpuriu foarte fierbinte și dens care trebuie să fi
existat imediat după big bang, și care măsoară circa 3K (de fapt 2,73K). În primele minute, univer-
sul trebuie să fi fost mai fierbinte decât centrul unei stele tipice, și trebuie să se fi comportat ca un
reactor nuclear de fuziune, explică Stephen Hawking, după care a început să se dilate și să se ră-
cească. Reacțiile vor fi încetat atunci când universul a crescut și s-a răcit suficient ; în acel timp uni-
versul era compus în principal din hidrogen, la care se adăugau 23 de procente de heliu și urme de
litiu, toate celelalte elementele s-au format ulterior în interiorul stelelor. Relativitatea generală pre-
zice existența unui punct în timp la care temperatura, densitatea și curbura spațiului sunt toate infi-
nite, situație pe care matematicienii o numesc singularitate7.
La singularitatea inițială din care a apărut big bang-ul, spațiul și toată materia erau compri-
mate la infinit într-un volum infinit de mic. Nu a existat un spațiu-timp în care să aibă loc explozia
big bang, ci însuși spațiul și timpul au un început al existenței la big bang, împreună cu materia, din
nimic. Putem face o analogie cu un balon. Suprafața acestuia reprezintă spațiul, iar materia balonu-
lui este distribuită uniform pe această suprafață. La momentul big bang, o cauză exterioară univer-
sului a declanșat expansiunea spațiului, începutul timpului și împrăștierea materiei în acest spațiu
dinamic. La început, fiecare punct din spațiul fazelor (determinat de ecuaţiile Hamilton) reprezenta
un mod posibil diferit din care universul ar fi putut să pornească. Creatorul, pentru a declanșa un
univers cu entropie mică în care să fie posibilă apariția vieții umane, a ales exact un anumit punct
din spațiul fazelor. Savantul Roger Penrose, referindu-se la reglajul fin al universului afirma:
„Oare cât de mare a fost volumul inițial din spațiul fazelor W pe care Creatorul a trebuit să-l
țintească pentru a produce un Univers compatibil cu al doilea principiu al termodinamicii și cu cel
pe care îl observăm noi acum? […] Această valoare ne arată cât de precis a trebuit Creatorul să țin-
123
tească, și anume cu o precizie de o parte din 1010 . Aceasta este o valoare extraordinar de mare. Nu
putem nici măcar scrie în întregime acest număr, în baza 10: ar fi 1 urmat de 10123 de zero-uri suc-
cesive! Chiar dacă am vrea sa scriem 0 pe fiecare proton și pe fiecare neutron din întregul univers –
de fapt am putea să luăm la rând și toate celelalte particule – nu vom putea scrie întregul număr din
lipsa de particule. Precizia cu care trebuie pornit acest Univers încă de la început în cursa sa, nu este
cu nimic inferioară preciziei extraordinare pe care ne-am obișnuit să o întâlnim în superbele ecuații

6
Ibidem, p. 106.
7
Ibidem, p.108, 109
12
dinamice (ale lui Newton, Maxwell, Einstein) care guvernează comportarea lucrurilor în fiecare
clipă8.
Două dintre cele mai importante descoperi ale secolului XX sunt: a) nimic nu se poate depla-
sa mai repede decât viteza luminii şi b) universul are un început al existenţei, acum aproximativ
13,7 miliarde de ani.
Există trei dovezi importante ale existenţei big bang-ului care pot fi demonstrate empiric: a)
expansiunea universului, b) abundenţa atomilor simpli H, He, c) radiaţia de fond a universului9. Dar
modelul big bang nu are scopul de a explica: a) ce a generat spaţiul şi timpul b) în ce se extinde
universul c) care este cauza big bang-ului10.

Savantul Steven Weinberg afirma, referitor la legile fizice:

„Dacă am putea descoperi în natură un semn al lucrării lui Dumnezeu, acela ar fi legile ultime
ale naturii. Cunoscând aceste legi am intra în posesia cărții în care sunt scrise regulile care
guvernează stelele, pietrele şi tot restul. Este firesc deci ca Stephen Hawking să numească legile
naturii «mintea lui Dumnezeu». […] Orice fel de religie (sau de absenţă a ei) am împărtăşi, a vorbi
despre legile ultime ale naturii ca despre mintea lui Dumnezeu e o metafora irezistibilă”11.

8
Roger Penrose, Mintea noastră … cea de toate zilele, despre gândire, fizică și calculatoare, București, ed. Tehnică,
2006, p. 613- 614.
9
Image credit: NASA / WMAP Science Team http://map.gsfc.nasa.gov/media/101080/index.html
10
Image credit: NASA / WMAP Science Team http://map.gsfc.nasa.gov/media/060915/index.html
11
Steven Weinberg, Visul unei teorii finale. În căutarea legilor ultime ale naturii, București, Humanitas, 2010, p.213,
214.
13
 Într-adevăr, Stephen Hawking chiar își încheia una dintre cunoscutele sale cărți: Teoria uni-
versală12 cu expresia „mintea lui Dumnezeu”: „ Dacă vom descoperi însă până la urmă o teorie
completă, cu timpul, ea va ajunge să fie înțeleasă în principiu de toată lumea, nu doar de câțiva oa-
meni de știință. Vom putea atunci participa cu toții la discuția în jurul întrebării de ce există univer-
sul. Dacă vom găsi răspunsul la această întrebare, va fi triumful suprem al rațiunii umane, căci
atunci vom pătrunde în mintea lui Dumnezeu”13.
De fapt, subliniază marele savant englez, de la Newton și mai ales de la Einstein încoace, sco-
pul fizicii a fost să găsească principii matematice simple, de genul celor imaginate de Kepler, și să
creeze cu ele o teorie unificată a tot ce există, care să explice fiecare detaliu al materiei și al forțelor
pe care le observăm în natură. Mai mult, pe la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX,
Maxwell și Einstein au unificat teoriile electricității, magnetismului și luminii; iar în anii ’70 a fost
elaborat modelul standard, adică o teorie unică pentru trei dintre cele patru forțe 14: forța nucleară
tare, forța nucleară slabă și pentru forța electromagnetică15.
Teoria corzilor și teoria M au apărut din încercarea de a include și a patra forță, gravitația.
Scopul era acela de a găsi o singură teorie care să explice nu numai toate forțele, dar și toate nume-
rele fundamentale, cum sunt tăria forțelor și masele și sarcinile particulelor elementare16.
Conform teoriei corzilor (string theory), particulele nu sunt puncte, ci structuri aflate în vi-
brație, care au lungime, dar nu au lățime sau înălțime – ca niște corzi de vioară infinit de subțiri.
Dar aceste teorii au coerență, afirmă Stephen Hawking, numai dacă spațiul-timp are zece dimensiu-
ni, în loc de patru, care ar fi curbate într-un spațiu minuscul. De fapt ar fi încolăcite în ceea ce se
numește spațiu intern, spre a fi deosebit de spațiul tridimensional pe care îl cunoaștem din viața de
zi cu zi. Teoria corzilor ar mai avea un neajuns, existând cel puțin cinci teorii diferite și milioane de
moduri în care dimensiunile suplimentare pot fi încolăcite, de aceea este mai dificil de susținut fap-
tul că teoria corzilor ar fi unica teorie a tot ce există.17
Mai nou, teoreticienii corzilor sunt convinși că cele cinci teorii ale corzilor și supergravitația
sunt doar aproximații diferite ale unei teorii mai profunde, fiecare fiind valabilă în situații diferite,
această teorie fundamentală numindu-se teoria M. Denumirea ar putea proveni de la cuvintele:
master (stăpân), miracol sau mister, sau poate de la toate trei18. Stephen Hawking mai afirmă că in-
12
Stephen W. Hawking, Teoria universală. Originea și soarta Universului, Humanitas, 2012, 2015.
13
Ibidem, p.140. Steven Weinberg este sceptic în privința formulării în viitorul apropiat a unei teorii finale: „De teoria
finală s-ar putea să ne despartă secole și ea ar putea fi complet diferită de tot ce ne închipuim acum”, Visul unei teorii
finale, op. cit., p. 187.
14
Forțele cunoscute din natură pot fi împărțite în patru clase:1. Gravitația. Este cea mai slabă dintre cele patru, dar este
o forță cu rază lungă și acționează asupra oricărui lucru din univers ca o atracție. Aceasta înseamnă că, pentru corpurile
mari, forțele se însumează și pot domina toate celelalte forţe. 2. Electromagnetismul. Este tot o forță de rază lungă, dar
mult mai puternică decât gravitația, și acționează doar asupra particulelor având sarcină electrică; sarcinile de același
semn se resping, iar sarcinile de semn opus se atrag. Aceasta înseamnă că forțele electrice între corpurile mari se
anulează reciproc, dar la scara atomilor și a moleculelor ele sunt dominante. Forțele electromagnetice sunt
răspunzătoare de toată chimia și biologia. 3. Forța nucleară slabă. Explică radioactivitatea și joacă un rol esenţial în
formarea elementelor în stele și în universul timpuriu. 4. Forța nucleară tare. Această forță menține laolaltă protonii și
neutronii în interiorul nucleului atomic. Ea menține, de asemenea, laolaltă protonii și neutronii înșiși, lucru necesar
pentru că ei sunt alcătuiți din particule încă și mai mici, quarcii. Forța tare e sursa de energie a Soarelui și a centralelor
nucleare. Stephen W. Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan, Humanitas, 2012, 2015, p.87-88.
15
A se vedea și: ibidem, p. 92-102.
16
Stephen W.Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan, Humanitas, 2012, 2015, p. 142.
17
Ibidem, p. 98-99.
18
Ibidem, p.100; „Supergravitația a avut însă ocazia să-și ia revanșa când fizicienii au încercat să salveze teoria
stringurilor: ei au adăugat a 11-a dimensiune la cele 10, iar rezultatul a fost unul surprinzător. Cele cinci versiuni ale
teoriei, aflate în competiție unele cu celelalte, s-au dovedit a fi variante ale aceleiași teorii fundamentale care începea din
nou să aibă sens. Odată cu adăugarea celei de-a 11-a dimensiuni, teoria s-a transformat astfel: corzile, despre care se
presupunea că stau la baza materiei din univers, s-au extins și s-au combinat. Concluzia extraordinară a fost aceea că
toată materia din univers era conectată la o singură structură imensă, numită membrană. Această nouă teorie a primit
numele "Teoria M", de la cuvântul "membrană", și a impulsionat din nou căutarea explicației pentru toate lucrurile din
univers. Ce se știe însă despre a 11-a dimensiune? S-a descoperit repede că ea se lungește la infinit, dar este foarte mică
în lățime, mai precis ea măsoară un milimetru împărțit la un 1 urmat de 20 de zerouri, după cum spune Burt Ovrut. Uni-
14
diferent dacă teoria M există ca o formulare unică sau doar ca o rețea, teoria M are unsprezece di-
mensiuni spațio-temporale și nu conține doar corzi vibrante, ci și particule punctiforme, membrane
bidimensionale, picături tridimensionale, precum și alte obiecte mai greu de imaginat numite p-
brane (unde p ia valori de la zero la nouă). Totodată legile teoriei M permit existența unor universu-
ri diferite, cu legi aparent diferite, în funcție de modul în care este încolăcit spațiul intern, teoria M
având soluții care permit existența a numeroase spații interne diferite, poate chiar 10 la puterea 500,
ceea ce însemna că teoria admite 10 la puterea 500 universuri diferite, fiecare cu legile lui19.
Dar, se întreabă Stephen Hawking, poate cu adevărat să existe o teorie universală unificată?
Sau alergăm după o himeră? Par să existe trei posibilități, pe care marele savant englez le enumeră
și apoi le dezvoltă:
 „Există într-adevăr o teorie unificată completă, pe care o vom descoperi cândva, dacă vom
fi suficient de deștepți.
 Nu există o teorie ultimă a universului, ci doar un șir infinit de teorii care descriu universul
din ce în ce mai precis.
 Nu există nici o teorie a universului. Evenimentele nu pot fi prezise dincolo de un anumit
domeniu, și se produc într-o manieră întâmplătoare și arbitrară”20.

Într-o lucrare substanțială21, publicată recent, fizicianul Cristian Presură, doctor în fizică al
Universității Groningen din Olanda, subliniază că scopul inițial al teoriei corzilor a fost acela de a
descrie toate particulele elementare și interacțiunile dintre ele 22, iar „pasul final ar fi construirea
unei teorii consistente și complete ale corzilor relativiste, care să explice universul observat. Cum
miza inițială a fost includerea gravitonului, teoria ar explica nu numai tabelul particulelor elemen-
tare, dar și gravitația. Ar fi unificarea mult-așteptată de fizicieni, și de aceea ar primi pe bună drep-
tate numele de «teoria tuturor lucrurilor» («the theory of everything»)” 23. Una dintre probleme a
apărut „în momentul în care s-a dovedit că există mai multe forme ale teoriei supercorzilor. (...) teo-
ria corzilor rămâne un exercițiu de imaginație, care nu a fost încă supus testelor ce ar putea dife-
renția între toate formele teoriei. Astfel cea mai directă manieră de testare este să producem și să
ciocnim particule care au o masă apropiată de masa Planck. Din păcate, masa Planck este de mi-
liarde de miliarde de ori mai mare decât masa particulelor care se produc azi în acceleratoarele mo-
derne de particule, așa că mai avem de așteptat”24.
În privința teorie M, omul de știință român întreabă:
„Ce înseamnă aceste relații între diversele teorii ale corzilor relativiste? În afară de faptul
evident că ceea ce cunoaștem este încă insuficient, o părere des întâlnită este că toate aceste teorii
se obțin probabil dintr-o teorie mai cuprinzătoare, numită teoria M («M» provine fie de la «mem-
brană», fie de la «mister», în funcție de preferințele fizicienilor). Puține lucruri se știu despre
această teorie M, însă se bănuiește că ea s-ar manifesta într-un univers cu 11 dimensiuni și că ar
conduce la supergravitație în limita cuplajului său slab”25.
În concluzie, în pofida entuziasmului inițial apărut la „descoperirea legăturii dintre supergra-
vitația în 11 dimensiuni și teoria supercorzilor în 10 dimensiuni, nu s-a realizat un progres deosebit

versul nostru membrană plutește în acest spațiu misterios. Dar, curând după emiterea teoriei M, a apărut iarăși o nouă
idee, aceea că la capătul opus al dimensiunii 11 se află un alt "univers-membrană", care pulsează”, https://ro.wikipe-
dia.org/wiki/Teoria_M.
19
Ibidem, p.100, 101.
20
Stephen W.Hawking, Teoria universală, op.cit,,p.135 și sq.
21
Cristian Presură, Fizica povestită, Humanitas, 2014, 644p. (format A4).
22
Ibidem, p. 581.
23
Ibidem.
24
Ibidem; a se vedea și: Brian Greene, Universul elegant, supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime,
Humanitas, 2003 – este prima carte în limba română care oferă o prezentare sistematică, limpede și intuitivă a teoriei
corzilor, fiind una dintre cele mai citite lucrări în domeniul științific din ultimii ani. Cartea are la sfârșit și un foarte util
glosar de termeni științifici.
25
Cristian Presură, Fizica povestită, op.cit, p. 584.
15
în ultimii ani. Nimeni n-a demonstrat existența teoriei M. Teoria corzilor relativiste rămâne în
continuare un joc de puzzle, deși plin de imaginație” 26. În același sens și Brian Greene afirma la
sfârșitul unei excelente cărți: „Peste secole, teoria supercorzilor, sau evoluția ei în cadrul teoriei M,
s-ar putea îndepărta atât de mult de actuala ei formulare, încât să fie de nerecunoscut chiar și pentru
cercetătorii de frunte din ziua de azi. Pe drumul către teoria ultimă, e foarte posibil să vedem că teo-
ria corzilor nu e decât unul din pașii importanți spre o înțelegere mai vastă a cosmosului – înțele-
gere care implică idei radical diferite de tot ce am întâlnit până acum. Istoria științei ne învață că, de
fiecare dată când credem că reușim să aflăm totul, natura ne oferă o surpriză care cere schimbări
importante, uneori drastice ale modului nostru de a privi lumea”27.
Foarte utile pentru a înțelege complexitatea efortului de a descoperi o teorie unificatoare care
să explice universul sunt și documentarele științifice recente cum ar fi cele despre „universul ele-
gant”28.

1.1. „Lumea este pentru om”29 – considerații despre principiul antropic

Principiul antropic a fost formulat în 1961 de către astronomul Robert Dicke (1916-1997),
care s-a bazat pe unele lucrări ale fizicianului englez Paul Dirac. Perspectiva antropocentrică asupra
universului este sintetizată în aforismul lui Dirac: „Universul are proprietățile pe care le are și pe
care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat” 30. Apa-
riția vieții umane depinde de reglajul foarte delicat al universului. Comunitatea științifică este în de-
plin acord asupra acestei afirmații, însă cu privire la cauza acestui reglaj fin, care nu aparține dome-
niului științific ci celui metafizic, există două opinii. Una afirmă ca Dumnezeu este cauza, iar cea-
laltă afirma speculativ ipoteza posibilității existenței mai multor universuri, totalitatea universurilor
ce îl include și pe al nostru numindu-se multivers.
Problematica principiului antropic a apărut în urma formulării unor întrebări cum ar fi: „Cât
de importantă este existența conștiinței în ansamblul universului? Ar putea exista un Univers care
să nu fie populat de ființe conștiente? Oare legile fizicii sunt astfel proiectate încât să permită exis-
tența unei vieți conștiente? Oare, poziția noastră particulară în Univers, în spațiu sau în timp, are
ceva deosebit?”31
Principiul antropic slab se referă la localizarea spațio-temporală a vieții conștiente (sau
„inteligente”) în univers. Principiul ar putea explica relațiile numerice frapante ce par să existe între
constantele fizice (constanta gravitațională, masa protonului, vârsta Universului).
Principiul antropic tare extinde explicația apariției vieții conștiente umane în legătură cu
infinitatea de universuri posibile. Dacă legile sau constantele din univers ar fi diferite, noi nu ar fi
trebuit să fim în acest univers, ci în altul! Spre deosebire de principiul antropic slab, principiul
antropic tare are caracter speculativ, neexistând posibilitatea vreunui experiment care să valideze
ipoteza multiversului. Savantul Roger Penrose afirmă că „principiul antropic tare are un caracter
destul de dubios, și el tinde să fie invocat de teoreticieni ori de câte ori ei nu au o teorie suficient de
bună pentru a explica faptele observate”, în timp ce „principiul antropic slab este de necontestat, cu
condiția să fie folosit cu mare atenție”.32
Pentru Stephen Hawking, principiul antropic este și un răspuns la întrebarea: „De ce trei
dimensiuni spațiale și una temporală s-au aplatizat, iar celelalte au rămas strâns încolăcite” 33. Două
26
Ibidem, p.585.
27
Brian Greene, Universul elegant, op.cit., p. 391.
28
De ex: https://www.youtube.com/watch?v=KoubJU2dpcE și https://www.youtube.com/watch?v=Fz3TZaKvY1I
29
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I, p. 354, sq.
30
http://www.physics.pub.ro/Cursuri/Eugen_Scarlat_-_Fizica_1/1-Introducere_2015.pdf;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Dicke
31
Roger Penrose, Mintea noastră … cea de toate zilele, op.cit., p. 780.
32
Ibidem, p. 782.
33
Stephen W. Hawking, Teoria universală, op. cit., p. 133, a se vedea și p. 92. La întrebările: „De ce nu observăm toate
aceste dimensiuni suplimentare, dacă ele există cu adevărat? De ce observăm doar trei dimensiuni spațiale și una
temporală?” S. Hawking răspunde că celelalte dimensiuni sunt încolăcite într-un spațiu foarte mic, ceva de ordinul unei
16
dimensiuni spațiale nu par suficiente pentru a permite dezvoltarea unor ființe complexe ca noi. La
fel spune și savantul Martin Rees: „Al șaselea număr crucial este cunoscut de secole, dar este privit
acum într-o nouă perspectivă. El reprezintă numărul de dimensiuni spațiale ale lumii noastre, D, și
este egal cu trei. Viața nu ar fi putut exista dacă D ar fi fost egal cu doi sau patru. Timpul este cea
de a patra dimensiune, dar el e diferit de celelalte, prin faptul că are o săgeată proprie: ne mișcăm
numai spre viitor”.34

milionimi de milionime de milionime de milionime de milionime dintr-un centimetru. Vedem doar cele trei dimensiuni
spațiale și cea temporală în care spațiul-timp e plat. (p.132)
34
Martin Rees. Doar șase numere, Humanitas, 2008, p.11
17
III. Raţionalitatea lumii - perspectivă
teologică

„Raţiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri

în Dumnezeu, precum Însuşi a ştiut, se văd prin înţelegere din făpturi.
Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire,
cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care au fost
făcute şi ne descoperă prin ele scopul
aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură. Din contemplarea înţeleaptă
a creaţiunii desprindem Raţiunea care ne luminează cu privire
la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi la Sfântul Duh”
Sf. Maxim Mărturisitorul35.

Au trecut peste trei decenii de la reintroducerea învăţământului teologic în Universităţile

de stat din România, prilej de bucurie, de bilanţ, dar şi de accentuare a importanţei prezenţei
Facultăţii de Teologie în mediul universitar. În acest sens, este potrivit să ne reamintim că, în
concepţia cardinalului John Henry Newman (1801-1890), fondator şi rector al Universităţii
catolice din Dublin, Teologia, integrată în cadrul disciplinelor universitare, constrânge pe fiecare
dintre acestea, pe de o parte să-şi respecte logica obiectului şi a cercetării sale, iar pe de alta să
înţeleagă că această logică poate să nu fie instrumentul universal al cunoaşterii36.
Orice ştiinţă se determină prin obiectul ei şi prin specificul demersului de a-l atinge. Dar,
remarca Newman, paradoxul oricărei ştiinţe este acela că se concentrează asupra cercetării sale
şi, în acelaşi timp, tinde- pornind de la ceea ce ştie- să resoarbă întreaga cunoaştere potrivit
propriului model. Riscul extrapolării şi al alunecării în domenii care nu-i aparţin există
întotdeauna pentru specificul unei discipline ştiinţifice. Graţie competenţei, care nu-i poate fi
contestată, specialistul este mereu tentat să treacă dincolo de limitele ariei sale de cercetare,
pentru a da o explicaţie globală a lumii şi a lucrurilor. Este ca şi cum nu ar exista alt adevăr în
afara celui pe care el însuşi l-a dobândit prin rigoarea şi răbdarea eforturilor sale. Astfel se
formează spirite care, în raport cu problemele fundamentale ale existenţei, nu ezită să-şi
depăşească limitele; şi să nu admită ca certitudine - sau ca incertitudine - decât modelul furnizat
de propria lor disciplină. Acest risc, inerent oricărei cunoaşteri ştiinţifice înalt specializate, nu
este exclus nici pentru un ansamblu de discipline care, prin convergenţa metodelor şi a
concluziilor lor, ajung la o explicare raţională şi necesar simplificatoare a omului şi a lumii37.
Tocmai pentru a imuniza ştiinţele pozitive în faţa acestui risc, Newman a cerut
Teologiei să fie prezentă în învăţământul şi în cercetările universitare. Locul pe care aceasta îl
ocupă, problematica proprie, aporiile discursului său, provoacă în comunitatea universitară un fel
de deplasare care obligă fiecare disciplină ştiinţifică să se întrebe asupra coerenţei şi
semnificaţiei propriei cunoaşteri, asupra limitelor acestei cunoaşteri, asupra finalităţii a ceea ce
crede că poate ea spune despre om şi despre Univers. Pe scurt, Filozofia şi Teologia, pe care
Newman le uneşte în aceeaşi perspectivă, pun ceea ce noi numim astăzi problema sensului.
Istoria recentă ne arată că acestea odată dispărute din cadrul universităţii, este liberă calea pentru
toate sistemele care pretind să globalizeze cunoaşterea; şi se ştiu bine avatarurile succesive ale
raţionalismului simplificator: Locke l-a generat pe Comte şi pozitivismul; Feuerbach pe Marx şi
materialismul dialectic; Marx pe Levi-Strauss şi structuralismul, ş.a.
35
Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către.Talasie”, în Filocalia Română, vol. III, Sibiu, 1949, pp. 45-46.
36
Jean Honore, Newman, „La fidelite d’une conscience”, Chambray-les-Tours, 1986, pp. 57-61, apud.: Nicolae
Moşoiu, „Teologie şi Universitate - pe marginea unei aniversări”, în R.T., nr. 5, (1991), pp. 26-28.
37
Ibidem, p. 27.
18
 În sfârşit, dacă teologul trebuie să fie partenerul recunoscut al celorlalţi universitari,
aceasta se datorează lui însuşi şi funcţiei sale de a-i întâlni şi asculta. Dacă foloseşte un alt
limbaj, faptul acesta nu trebuie să-i producă un complex de superioritate sau de izolare. El
mărturiseşte despre „ceea ce este în om”, la un nivel de adevăr şi de profunzime care dă întregii
cunoaşteri academice coerenţă şi semnificaţie. Bineînţeles că fiecare ştiinţă se bucură de
autonomie. Dar Teologia, care deţine prin Cuvântul lui Dumnezeu o indiscutabilă idee despre
om, permite cunoaşterii ştiinţifice în acelaşi timp să se desfăşoare potrivit logicii proprii şi să se
menţină la frontierele unui adevăr care este de altă ordine38.
Prezentarea temei raţionalităţii lumii este prilej pentru a accentua misterul vieţii,
frumuseţea acestei lumi create de Dumnezeu „bună foarte”, pentru a înţelege că paradisul ar fi
putut şi ar putea să fie extins de către om în toată lumea. Totodată va trebui să se sublinieze
faptul că, deşi lumea vorbeşte prin ea însăşi despre Creator, se poate postula fără dificultate,
studiind atent natura, existenţa Celui care a creat-o, nu se va face niciodată analogia entis,
Dumnezeu rămâne, după expresia lui Rudolf Otto, de-a pururea cu totul Altul, ganz Andere, un
mister supra-luminos, o prezenţă personală transcendentă în fiinţa Sa, dar şi imanentă prin iubire.
Pe de altă parte, părintele Stăniloae observa că raţionalitatea lumii nu este o realitate închisă în
sine, ci, dimpotrivă, ne duce la taină, la taina creatului care nu este prin sine, ci presupune o
existenţă prin sine din eternitate, deci la taina lui Dumnezeu, ca explicare raţională a tainei
creaţiei.

A. Revelaţia lui Dumnezeu în raţionalitatea lumii

Tema raţionalităţii lumii este actuală, fiind împreună cu apofatismul premise sigure de
dialog cu ştiinţele exacte. Fizica cuantică ne descoperă faptul că natura este un ansamblu
indivizibil unde totul este în relaţie. „La originea creaţiei nu există evenimente întâmplătoare, nu
există hazard, ci o ordine superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm: ordinea
supremă care reglează constantele fizice (h, c, g), condiţiile iniţiale, comportamentul atomilor şi
viaţa stelelor. (…) Ordinea se află acolo, eternă şi necesară în spatele fenomenelor, foarte sus
deasupra universului, dar prezentă în fiecare particulă. Sub faţa vizibilă a realului, există deci
ceea ce grecii numeau logos, un element inteligent, raţional, care reglează, dirijează şi
însufleţeşte lumea şi care face ca această lume să nu fie haos, ci ceva ordonat” 4 4 . Viaţa însăşi
este o minune, aşa cum considera şi Francis Crick, biolog, laureat al premiul Nobel pentru
descoperirea A.D.N.-ului: „un om onest, înarmat cu toate cunoştinţele la îndemână astăzi, va
trebui să afirme că originea vieţii pare să ţină de miracol, atât de multe sunt condiţiile care
trebuie reunite pentru a fi putut să apară”.
Profesorul Nicolae Chiţescu este primul care a reliefat această temă în teologia română.
Prologul ioaneic ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu în calitate de Logos împreună Creator cu
Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel care întru ale Sale a venit. Nu se spune însă explicit că El a sădit
acei logoi, raţiuni seminale în creaţie, în schimb, Sfânta Tradiţie, prin con-glăsuirea unor Sfinţi
Părinţi, ne oferă temeiuri clare, de aceea profesorul român consideră că învăţătura despre
paradigmele divine şi implicit despre logoi, trebuie cinstită în calitate de teologumen, „având
temei explicit în una din coloanele Revelaţiei dumnezeieşti şi circulând în Teologia creştină” 5.
Această învăţătură „deschide un luminiş în întunericul care planează asupra preludiului creaţiei.
A fost pregătită de înţelepţii pâgâni, care au meritat să pătrundă până în tinda Bisericii creştine,
prin înălţimea învăţăturii lor (cunoscută de ei din Revelaţia mozaică, sau din cea primordială,
după admiratorii lor dintre creştini). Ce lucru adânc şi minunat este să pătrunzi până în
străfundurile de taină ale planurilor dumnezeieşti, cu privire la creaţie!”39
38
Ibidem, p. 28.
44
Jean Guitton (membru al Academiei Franceze), Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, 1991, p. 45.
55
Nicolae Chiţescu, „Paradigmele divine şi problemele pe care le ridică ele pentru teologia dogmatică”, în O., nr. 1,
(1958), p. 23.
39
Ibidem, p. 24.
19
 a. Crearea lumii din nimic în timp - opera Sfintei Treimi
„Punctul de plecare al Sfinţilor Părinţi - arată profesorul Nicolae Chiţescu - este
afirmaţia cea mare a primului verset din Biblie că Dumnezeu a creat din nimic cerul şi pământul.
Prin aceasta energiile dumnezeieşti intră în contact cu cele făcute de El din nimic şi, în felul
acesta, Dumnezeu cel transcendent este cauză, transcendentă şi imanentă făpturii. Dar, pe când
energiile acestea, ca «veşnica Lui putere şi Dumnezeire» sunt fără de început, creaţia are un
început, deşi planul este făurit de Dumnezeu din veci. Nici planul creaţiei, nici creaţia însăşi nu
sunt produse prin simplul fapt al existenţei puterilor creatoare ale lui Dumnezeu, - ceea ce ar
impiedica infinitatea şi veşnicia creaţiei însăşi. Ci planul creaţiei există înainte de creaţie, deci
din veşnicie, fără să fie coetern cu Dumnezeu, deoarece el are un început în veşnicie şi o
realizare, deci un sfârşit, odată cu al timpului, iar creaţia are un început, căci începe odată cu
timpul”40. Prin urmare „Dumnezeu a creat după, conform cu ideea şi nu din această idee. Această
intenţie creatoare a lui Dumnezeu este o intenţie liberă şi veşnică, dar nici împreună veşnică cu
Dumnezeu, nici accidentală”41. Lumea este opera Sfintei Treimi: „Treimea, care nu are în Sine
nimic străin sau provenit din afară, nu din făpturi e compusă, ci este în întregime creatoare şi
ziditoare”42.
„După credinţa creştină, lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârşit, în forma lor
actuală, sau în cea în care pot evolua prin ei înşişi” 43; „Lumea aceasta nu poate fi din veci. Căci
nu poate fi din veci o lume în aspiraţia temporală spre o ţintă - aşa cum se vădeşte ea - fără să fi
ajuns până acum la această ţintă a desăvârşirii, care să o mulţumească. Ea trebuie să fi apărut în
timp şi trebuie să-şi sfârşească odată forma existenţei temporale, sau schimbătoare” 44, idee clar
exprimată şi de ştiința contemporană45.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă de mai multe ori învăţătura despre creaţia „ex
nihilo”46. Dumnezeu le-a adus pe toate la existenţă din non-existență (me ontos)47. Dumnezeu
este ţinta (telos) spre care tind toate (ta panta), El Însuşi netinzând spre nimic (oudenos)48.
Creaţia este total dependentă faţă de Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu este absolut independent
şi transcendent faţă de creaţie49. „Abisul” (khasma) între necreat şi creat- exprimat de Sfântul
40
Ibidem, p. 37.
41
Ibidem, p. 39.
42
Sf. Atanasie cel Mare, „Epistola către Serapion”, I, 28, apud. Prof. N. Chiţescu, op. cit., p. 40.
43
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p.
328.
44
Ibidem, p. 249.
45
„Anumiţi cosmologi sunt atraşi din punct de vedere filosofic de modelul oscilant, în special din cauză că, la fel ca
modelul stării staţionare, acesta evită cu elegantă problema GENEZEI. Un astfel de model se confruntă totuşi cu o
dificultate teoretică severă. Cu fiecare ciclu, raportul dintre numărul de fotoni și cel de particule (sau mai precis,
entropia pe număr de particule) creşte usor, pe seama unui fel de frecare (cunoscută sub numele de frecare globală)
care are loc în timp ce universul se extinde și se contractă. După cum deducem, universul demarează în fiecare nou
ciclu cu un nou raport între fotoni și particule, ceva mai mare decât precedentul raport. Raportul actual este mare,
dar nu infinit, așa că este greu de văzut cum ar fi putut trece universul printr-un număr infinit de cicluri” - Steven
Weinberg, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, Primele trei minute ale Universului - Un punct de vedere
modern asupra originii Universului”, Ed. Politică, Bucureşti, 1984, pp. 167-168.
46
Aceasta a fost împărtăşită de Biserică de la început a se vedea de ex. Sfântul Teofil al Antiohiei, „Ad Autolyc. I,
4”, P.G. 6, 1029B; 2,10; 1064B; Sfântul Irineu al Lyonului, „Adv. haeres. 2.10”, 4, P.G.7, 736B; cf. 3.8, 3; 868AB;
Origen, ”De princ.”, praef. 4 ;GCS Orig. 5, pp. 9, 14; Sfântul Ioan Hrisostomul, „In Gen. hom.” 2, 2; P.G. 53, 28;
Fer. Augustin, „In Io. tract.” 42, 10; P.L. 35,10703; „Conf.” 11, 5.
47
„Ambigua” 7,1077C.
48
Ibidem, 1072C.
49
„Ontologia greacă veche era fundamental monistă: fiinţa lumii și fiinţa lui Dumnezeu formau pentru vechii greci,
o unitate indestructibilă. Prin, fiinţa lui Dumnezeu era legată de fiinţa lumii, în vreme ce credinţa biblică Îl proclamă
pe Dumnezeu absolut liber faţă de lume. Conceptul platonic despre Dumnezeu Creatorul nu-i mulţumea pe Părinţii
Bisericii, și aceasta tocmai pentru că doctrina creaţiei plecând de la ceva preexistent limita libertatea divină. Trebuia
deci găsită o ontologie care să evite atât monismul filosofic grec, cât şi „abisul” între Dumnezeu și lume, profesat de
20
Maxim prin termeni ca: deosebire sau distincţie (diafora), despărţire (diairesis), distanţă sau
interval (diastasis-diastema) nu poate fi interpretat în sens gnostic, deoarece este „umplut” prin
actul creaţiei, primul act chenotic al lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae precizează că expresia „la
început” (beresit, en arche, Fc. 1, 1), când se produce actul creator, indică prima unire a
veşniciei lui Dumnezeu cu timpul. Dumnezeu cel etern intră astfel în legătură cu lumea
temporală, rămânând în relaţie cu aceasta prin permanenta ei susţinere în existenţă. S-a coborât
la nivelul ei temporal - timpul luând fiinţă odată cu creaţia -, fără să înceteze să rămână în
eternitatea spre care vrea s-o ridice50, prin realizarea unui dialog progresiv în iubire cu făpturile
conştiente, pe care doreşte să le conducă la deplina comuniune cu Sine.
Creaţia din nimic a avut loc datorită bunătăţii lui Dumnezeu: termenul nimic din
expresia „creatio ex nihilo” nu este un vid real, coexistent cu Dumnezeu, ca plenitudine a
existenţei, prin urmare: „Este inexact şi insuficient a spune că lucrurile sunt create şi plasate în
afara lui Dumnezeu. Însuşi acest «în afară» este pus numai de creaţie şi creaţia din nimicul din
afară este tocmai o astfel de punere a unui «altceva» alături de Dumnezeu. Desigur nu în sensul
unei limitări a plenitudinii divine, ci a apariţiei alături de Dumnezeu a substanţei sau naturii
eterogene a creaţiei (…). Minunea creaţiei constă în aceea că apare altceva cu totul nou, că
picătura eterogenă a creaţiunii există alături cu «nemărginitul ocean al existenţei», cum zice
Sfântul Grigorie din Nazianz. Este o infinită distanţă între Dumnezeu şi creaţie, dar distanţă «nu
de loc, ci de natură», cum spune Sfântul Ioan Damaschin” 51. Provenienţa lumii „din ceea ce nu
este” (ek ouk onton) înseamnă că n-a preexistat sub nicio formă. Vl. Lossky observă că expresii
ca „nimic”, „în afară”, „înainte” dobândesc sens doar prin actul creaţiei52. Chenoza lui
Dumnezeu (afirmată şi de Serghie Bulgakov) nu constă doar în actul creaţiei din nimic, ci, după
Părinţii răsăriteni, în a face o lume mărginită şi în a Se coborî (katabasis) şi a rămâne într-o
veşnică relaţie cu ea53 pentru ca aceasta să se înalţe (anabasis) continuu spre El.
De asemenea, prin expresia „din nimic” se înţelege faptul că existenţa creată nu poate să
adauge ceva la existenţa lui Dumnezeu, deoarece are ca Treime, „în plenitudinea existenţei Sale
tot ce poate fi existenţă”54. În acelaşi timp, este foarte important să subliniem că lumea nu este o
„umbră”, o iluzie (maya), un epifenomen, ci are propria ei consistenţă, un „loc” ontologic
propriu, fapt remarcat foarte bine de Hans Urs von Balthasar. El arată mai întâi că Sfântul
Dionisie Areopagitul a dat ideii transcendenţei divine cea mai înaltă şi mai autentică expresie.
Dar această transcendenţă nu s-ar exprima deplin, dacă ideea imanenţei nu s-ar releva în aceeaşi
măsură. Stoicii şi, înainte de ei, Heraclit şi Parmenide au pregătit calea ideii imanenţei.
Dealtfel, pentru presocratici, transcendenţa şi imanenţa sfârşesc prin a coincide. La
Heraclit, lumea Îl absoarbe pe Dumnezeu, la Parmenide, Dumnezeu dizolvă în Sine lumea.
Platon nu vedea lumea altfel decât ca umbra proiectată de Ideea transcendentă, singura reală, pe
care Aristotel şi Porticul o consideră, dimpotrivă, drept conceptul limită al unei lumi penetrate în
întregime de imanenţa divină. Stoicii credeau că Logos-ul imanent lumii nu mai este capabil să
redevină divinitate absolută şi transcendentă. În sfârşit, sistemele gnostice nu puteau, în sensul
lor tragic, să considere aceşti doi termeni, Dumnezeu şi lumea, decât ca o radicală antinomie, pe
care au încercat în van s-o atenueze prin diferiţi intermediari.
Dar adevărata dialectică a imanenţei şi transcendenţei începe să se dezvolte odată cu
Philon şi, în mod deosebit cu apologeţii creştini. Acelaşi Dumnezeu, infinit mai presus de lume,
Cel care are puterea suverană şi plenitudinea existenţei, trebuie să fie, de asemenea, intim
prezent în tot ceea ce există (prin logoi sădiţi în făpturi, n.n.). Se revine apoi la Sfântul Dionisie

sistemele gnostice - alt mare pericol al acelei epoci” - Ioannis Zizioulas, Fiinţa ecclesială, Ed. Bizantină, Bucureşti,
1996, p. 8.
50
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I..., p. 330.
51
Georges Florovsky, Creation and Redemption, Pelmonta Massachussetts, 1976, p. 46; Sfântul Grigorie de
Nazianz, „Or.” 18; P.G. 37, col. 316; Sfântul Ioan Damaschin, „De fide orth.”, I, 15; P.G. 96, col.583
52
Vladimir Losky, „Theologie dogmatique”, în MEPREO, 46-47, 1964, pp.104-105.
53
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu..., p. 245.
54
Ibidem, p. 239.
21
Areopagitul, cel care a realizat reconcilierea dintre Platon şi Portic, dintre sentimentul
transcendenţei absolute şi viziunea unei lumi care, prin însăşi varietatea sa, contrastele sale,
relativitatea sa, se constituie într-un cosmos coerent. Originalitatea Sfântului Dionisie
Areopagitul nu s-ar regăsi mai mult în teologia negativă, pe care o dezvoltă cu deosebită
rigurozitate, decât în complementul ei pozitiv, împins cu aceeaşi rigoare până la consecinţele
extreme. Niciun nume nu I se potriveşte lui Dumnezeu, dar tocmai de aceea Îi putem atribui
toate numele din Univers. În faţa lumii, Dumnezeu este cu totul Altul, dar este de asemenea, Cel
ce dă lumii o existenţă autentică, Cel care o menţine în existenţă şi îi împrumută, dincolo de
abisul care-i desparte, o adevărată asemănare cu El Însuşi55.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a apărat pe larg mişcarea şi timpul împotriva teoriei
platonic origeniste, care considera mişcarea ca pe o cădere păcătoasă a fiinţelor spirituale sau a
minţilor (noes). În introducerea la traducerea operei maximiene Ambigua56, Părintele Stăniloae
face un rezumat foarte util al acestei teme. Pentru demersul de faţă sunt necesar de amintit doar
unele aspecte. Iniţial spiritele (noes) erau, în unitatea lor (henada) din eternitate într-o fericită
odihnă, sau nemişcare. Dar ajungând la saţietate (koros), în ceea ce priveşte iubirea şi
contemplarea lui Dumnezeu, s-au răcit devenind suflete, care sunt spirite răcite în dragoste -
psyhe-psyhos, această răcire constituind cauza căderii lor, trimiterii lor în trupuri. Va urma o
totală depunere a trupurilor, Domnul depunând cel dintâi trupul Său, sufletele întorcându-se
astfel în henadă şi redevenind minţi aşa cum au fost în preexistenţa lor. Teza aflată la baza
acestui pasaj şi a altora asemănătoare este aceea a unei mişcări ciclice, teză condamnată prin
anatema finală: „Dacă cineva zice că starea minţilor va fi aceeaşi ca înainte când ele n-au coborât
sau n-au căzut încă, sau că începutul este acelaşi cu sfârşitul şi sfârşitul este pe măsura
începutului, să fie anatema”57. „That this is veritably an insight into the heart of Origenism will
not easily be doubted”58. Este citat, de asemenea, patrologul von Ivanka: „Acest chip ciclic al
lumii, ca al unei veşnice reîntoarceri, dezbracă învăţătura creştină de ceea ce e mai esenţial
creştinismului: de caracterul unei unice şi definitive hotărâri pentru sau contra lui Dumnezeu”59.
Sfântul Maxim a inversat triada origenistă: petrecerea spiritelor în henadă (stasis),
mişcarea lor prin păcat (kinesis) şi trimiterea lor în trupuri, în lumea văzută (genesis), cu creaţia
(genesis), mişcarea (kinesis), şi în final, ca rezultat al ei, odihna (stasis) fără sfârşit în
Dumnezeu60. Părintele Stăniloae precizează că nu e vorba de o simplă modificare a ordinii, ci de
o schimbare a sensului fiecărui termen al triadei. Conform origenismului, nu există propriu-zis o
creaţie, pentru că Dumnezeu nu e liber să o producă, ci o petrecere în unitatea iniţială, apoi, ca
produs al păcatului, mişcarea şi apoi, o revenire în unitatea iniţială, nu în una superioară şi
eternă. E o mişcare în cerc, la infinit. Nu apare propriu-zis nimic nou. Dimpotrivă, la Sfântul
Maxim mişcarea are un rol pozitiv (s.n.), putând duce la odihna cu adevărat eternă, într-o viaţă
nesfârşită, care nu a mai fost, şi din care nu se mai poate cădea, pentru că fericirea comuniunii cu
Dumnezeu tripersonal, fiind infinită, nu poate produce saţietate (koros). Dumnezeu a sădit în
fiinţa făpturilor, odată cu crearea lor, mişcarea însufleţită de dorinţa de a înainta spre odihna
eternă în comuniunea iubitoare cu Dumnezeu. De aceea P. Sherwood consideră că „argumentul
principal al Sfântului Maxim în respingerea origenismului este întemeiat în doctrina despre
mişcare”61.

55
Hans Urs von Balthasar, Liturgie cosmique-Maxime le Confesseur, Aubier, Paris, MCMXLVII, pp. 45-47.
56
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
în P.S.B. 80, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1983, - textul grec în P.G. 91,1032-1417.
57
Părintele Stăniloae citează de mai multe ori din celebra lucrare a lui Polycarp Sherwood O.S.B., The earlier
Ambigua of Saint Maximus the Confessor and his Refutation of Origenism, Orbis catholicus, Herder, Roma, 1955.
58
Ibidem, p. 86.
59
Zur geistesgeschichichtlichen Einordnung des Origenismus, Byzantinische Zeitschrift, 54 (1951), pp. 292-303, la
Părintele Stăniloae, Ambigua, în PSB 80, op. cit., p. 17.
60
P. Sherwood, op. cit., p. 93.
61
Ibidem, p. 114, la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ambigua, t.r. cit., pp. 27-28.
22
 Fiinţele create nu puteau avea de la început eternitatea, deoarece în calitate de creaturi
nu puteau fi eterne prin firea lor. Ele trebuiau să ajungă la eternitate printr-un efort propriu, ajutat
de harul dumnezeiesc, prin mişcarea spre El realizată în timp. Mişcarea în timp este folosită de
eternitatea divină pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei. Mama pune copilul la o distanţă de
ea şi îl cheamă spre ea, pentru ca el să se întărească în exerciţiul mişcării ce-l face spre ea, atras
de dorul ei62. Timpul reprezintă o distanţă spirituală între persoanele create şi Dumnezeu,
aşteptare a eternităţii îndreptată spre creaturi şi speranţă a creaturii îndreptată spre eternitate.
Timpul este intervalul diastasis între chemarea (apelul) lui Dumnezeu şi răspunsul nostru 63.
„Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit
pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Noi Îl iubim pe
Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cel dintâi” (1 In. 4, 10, 19). Însă timpul nu ţine de fiinţa
creaturii pentru totdeauna, deoarece în eshaton nu mai este trăit în desfăşurarea lui, prin urmare
creatura trebuie să depăşească mişcarea şi timpul. Timpul este condiţia relaţiei dinamice a
creaturii care n-a ajuns încă la Dumnezeu, cu Dumnezeu cel etern. Odată ajunsă deplin la El, se
instalează cu timpul ei redevenit eon, în eternitatea Lui. Atunci relaţia lui Dumnezeu cu creatura,
ajunsă la unirea cu El, a dobândit o maximă intimitate. În fond, aceasta arată cât de mult creatura
este făcută pentru Dumnezeu, cât de mult este legată de eternitatea lui Dumnezeu64.
Se impun câteva precizări în legătură cu termenii: timp, eon, eternitate. În celebra
lucrare anterior citată, H.U. von Balthasar scrie că Ioan de Scytopolis dăduse o nouă interpretare
eonului. În vocabularul său, eonul este un atribut al lui Dumnezeu. Însuşi, în calitate de principiu
(început) şi scop (ţintă) al tuturor veacurilor create de El 65. „Eternitatea” proprie spiritului creat
se defineşte, aşadar, prin participarea acestui spirit la eternitatea divină. Cuvântul aion ar fi
derivat din aei on, ceea ce este de-a pururea, şi s-ar defini ca: „viaţa infinită, care este deja în
întregime şi care este fără distanţă sau interval (adiastatos)66. Pentru făptură, aion-ul coincide
deci cu acel punct care marchează sfârşitul scurgerii (ecoulement) temporale, sau mai bine spus
cu clipa extatică în care traiectoria sa se reînchide (se referme!) prin intrarea sa în forma propriu-
zis divină. În acea clipă, timpul nu mai apare ca ieşit din eternitate (kat’hypobasin), ci ca inclus
din totdeauna în eternitate (en to aei onti anapauesthai)67.
Sfântul Maxim adoptă această interpretare care se inserează exact în propria-i ontologie
a creatului. Clipa trecerii de la [stadiul] de idee în Dumnezeu, la realizarea (actualizarea) într-o
creatură, descoperă de fapt legătura timpului cu eternitatea. „Eonul (aion) este timpul (hronos)

62
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I..., p. 179.
63
Ibidem, pp. 183-184. În acest context, ar fi interesant, poate, să aducem în discuţie următorul pasaj: „Rugăciunea
se îndreaptă activ spre acest Altul prin care conştiinţa este afectată pe planul sentimentului. La rândul lui acest Altul
care o afectează este perceput ca sursă de apel căreia îi răspunde rugăciunea. O fenomenologie poate, fără nicio
îndoială, să-şi propună să descrie sub toate trăsăturile sale cele mai universal răspândite această structură a apelului
şi a răspunsului, ce pare să guverneze atât sentimentele, cât şi atitudinile. În această privinţă, această fenomenologie
ar avea ca sarcină esenţială să deosebească structura apel/răspuns de raportul întrebare/răspuns, în virtutea
echivocului asociat termenului răspuns, comun celor două cupluri corelative. În măsura în care raportul
întrebare/răspuns, cum îl numeşte Gadamer după Collingwood, implică un domeniu prealabil de înţelegere în comun
în aceeaşi măsură raportul apel/răspuns are ca funcţie să dea naştere acestui domeniu de înţelegere prin supunere, în
planul sentimentului absolut, şi prin invocaţie, în planul atitudinii de rugăciune. Aici apare diferenţa între răspunsul
relativ la o întrebare şi răspunsul relativ la un apel…, n-ar trebui să zicem că, de exemplu, credinţa religioasă sau
teologia aduc răspunsuri la întrebările puse şi nerezolvate de cunoaşterea ştiinţifică sau filozofică; acest mod de a
înţelege ideea religioasă de răspuns, fie în postura sa arogantă şi triumfalistă, fie în postura aparent modestă, ba chiar
ruşinoasă, a unei credinţe de umplutură, în sensul denunţat de Bonhoeffer, rezidă în necunoaşterea diferenţei
principale care deosebeşte relaţia epistemologică dintre întrebare şi răspuns de relaţia specific religioasă dintre apel
şi răspuns. Răspunsul religios este ascultător, în sensul tare al unei ascultări în care este recunoscută, mărturisită,
confesată superioritatea, adică poziţia de Înălţime a apelului” - Jean-Louis Chretien, Michel Henry, Jean-Luc
Marion, Paul Ricoeur, Fenomenologie şi Teologie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, pp. 14-15.
64
Pr. Prof. D. Stăniloae, TDO, vol. I..., pp. 182-183.
65
Div. Nom. 5:4, 313C.
66
Ibidem, CD.
67
Ibidem, 316A.
23
atunci când se opreşte (ste) din mişcare (kineseos), iar timpul este eonul, atunci când este
măsurat în cursul mişcării (kai hronos estin ho aion, otan metretai kinesei feromenos)68.
În concluzie, eonul devine timp odată cu creaţia şi mişcarea acesteia, iar timpul devine
eon când creaţia se opreşte din mişcarea ei în Dumnezeu, Cel ce este mai presus de mişcare, ca
Unul ce are în Sine totul din veac şi până în veac. Eonul preexistă ca virtualitate a timpului în
sânul eternităţii divine, fără să se confunde cu ea, ca o raţiune a timpului legată de raţiunea
cosmosului (F. Ap. 17, 26)69.
„Îndumnezeirea, ca să spunem pe scurt, este concentrarea şi sfârşitul tuturor timpurilor
şi tuturor veacurilor şi tuturor celor ce sunt în timp şi în veac” 70, ajungerea la veşnica existenţă
fericită (aei eu einai) a făpturilor raţionale, în care sabatizează (se odihnesc), primind încetarea a
toată mişcarea. Ziua a opta şi prima, mai bine zis una şi netrecătoare (akatalutos) este venirea
parusia curată şi atotluminoasă a lui Dumnezeu, ce va avea loc după oprirea (stasis) în stabilitate
a celor ce se mişcă (kinoumenos). Atunci, în cei ce s-au folosit de raţiunea existenţei (einai logo),
prin voinţă conform firii, Se va sălăşlui întreg (holou) în ei întregi (holois), şi le va procura
veşnica existenţă bună prin împărtăşirea (metohes) de El”71.

b. Lumea, operă raţională a Sfintei Treimi

Raţionalitaea lumii se datorează raţiunilor (logoi)72 sădite de Logos-ul dumnezeiesc.
Remarcăm modul cum profesorul Nicolae Chiţescu face trecerea de la planul paradigmatic,
voliţional, la cel ontic: în timp ce „paradigmele sunt modelele dumnezeieşti, veşnice, aceşti logoi
sau raţiunile seminale, rationes seminales, sunt legile fireşti, sau cauze producătoare şi raţionale,
în univers”73. Totodată, urmându-l pe Sfântul Dionisie Areopagitul, afirmă: „deosebirea
esenţială între paradigme şi logoi: ei aparţin planului temporal şi lumii empirice, pe când
paradigmele preexistă sintetic în Dumnezeu, ca elemente primordiale ale oricărei
realităţi”74.
Lars Thunberg realizează o scurtă prezentare a modului în care se reflectă învăţătura
despre logoi, în gândirea creştină, de la Origen la Sfântul Maxim Mărturisitorul 75. În opera
Sfântul Maxim termenul logos apare foarte frecvent, fapt ce indică importanţa lui deosebită: ‹‹Il
semble qu’elle constitue un des principes organisateurs de sa vision du monde et nous ne
sachions pas qu’elle ait reçu ailleurs d’aussi amples developpements›› 76. Părintele Stăniloae
înscrie tema raţiunilor divine în vasta lucrare maximiană de respingere a origenismului, cu atât
68
Sf. Maxim, Ambigua 91,1164BC, apud. H.U. von Balthasar, op. cit., p. 93.
69
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I..., p. 182.
70
Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, 59, în F.R., III…, p. 315.
71
Idem, Ambigua 1392CD, t.r. cit., p. 334.
72
Logoi spermatikoi reprezintă încorporarea în stoicism a eide - lor (înfăţişare, natură constitutivă, formă, specie,
idee) aristotelice, care sunt imanenţi materiei şi dirijează întreaga structură teleologică a existenţelor individuale. A
se vedea: Michel Spanneut, Permanence du Stoicisme, De Zenon a Malraux, Ed. J. Duculot, S.A., Gembloux, 1973.
73
Prof. Nicolae Chițescu, op. cit., p. 42.
74
Ibidem, p. 45.
75
Probabil pe baza ideii stoice despre logos spermatikos, Origen este primul gânditor al Bisericii, care prezintă o
teologie despre logoi creaţiei Îi priveşte ca idei prezente în Hristos ca Înţelepciune (In Io. I, 34; „De princ.” I, 2, 2)
unde formează - în sens platonic - lumea inteligibilă, un model pentru lumea sensibilă, şi reprezintă „bunătatea”
originară a celor create. Această linie de gândire poate fi umărită într-o oarecare măsură şi la Sfântul Atanasie care
afirmă că Dumnezeu, ştiind că o lume diferenţiată potrivit unor logoi individuali, ar fi una divizată, a creat lumea în
concordanţă cu propriul său Logos („Or. contra gentes 41”; P.G. 25, 84A), şi este reflectată la Augustin, care
foloseşte cuvântul rationes pentru a reda logoi, pe care îi consideră principii imuabile şi eterne („De div. Quaest.”
83, 46, 2; P.L. 40, 3). Dar influenţa dominantă, în această privinţă, asupra Sfântului Maxim a fost exercitată de
Evagrie şi în special de Sfântul Dionisie, care a introdus o înţelegere dinamică şi intenţională a logoi-lor. Pentru
Evagrie este caracteristic accentul pus pe logoi providenţei şi judecăţii („Cent. gnost.” 5, 16; P.O. 28, p. 183), şi
ideea despre o „contemplare duhovnicească” finală, în care logoi sunt văzuţi în comuniune mistică cu Dumnezeu
(Ibidem, p. 193), op. cit., pp. 77-78.
76
I.H. Dalmais, „La theorie des ‹‹logoi›› des creatures chez saint Maxime le Confesseur”, Revue des sciences
philosophicques et theologiques, 36, (1952), p. 244.
24
mai mult cu cât acestă temă e prezentă şi la Origen. Dar în timp ce la acesta din urmă, „raţiunile
erau una cu spiritele preexistente, unite oarecum fiinţial cu Logosul, la Sfântul Maxim, raţiunile
sunt numai gânduri ale lui Dumnezeu, conform cărora aduce făpturile la existenţă prin hotărârea
voinţei Sale. Raţiunile nu sunt existenţe, ci gânduri ale lui Dumnezeu, după care sunt create
făpturile, dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Prin creaţie se trece de la planul
gândirii la planul ontologic, de la planul făpturilor gândite de Dumnezeu, la planul existenţei lor
prin voinţa lui Dumnezeu”77.
Teologul ortodox Jean-Claude Larchet, a început, de asemenea, să întreprindă o vastă
cercetare a operei maximiene cunoscând toate contribuţiile anterioare 78. În introducerea la
Ambigua, face un foarte util rezumat al învăţăturii maximiene despre logoi. Pentru Sfântul
Maxim, logos-ul unui existent, este principiul sau raţiunea sa esenţială, ceea ce-l defineşte
fundamental şi-l caracterizează ca atare, dar, de asemenea, finalitatea sa, pe scurt raţiunea sa de a
fi în dublul sens menţionat. Dar principiul şi finalitatea sa sunt în Dumnezeu: de aceea, cuvântul
logos are şi un sens spiritual. Sfântul Maxim Mărturisitorul accentuează, potrivit profesorului
Nicolae Chiţescu, „mai mult latura speculativ-duhovnicească pe care o oferă contemplarea lumii
văzute, prin prisma realismului său simbolic, contemplare care descoperă în ea raţiunile
dumnezeieşti, adică acei logoi duhovniceşti. Urcând ca pe nişte trepte în această contemplaţie
ajungem la «Cauza cauzelor» raţionale şi apoi la paradigmele dumnezeieşti, înrudite prin obârşie
cu aceşti logoi. Aceşti logoi sunt cauzele raţionale, duhovniceşti, care stau la temelia întregului
Univers şi mijlocul de cunoaştere duhovnicească a întregii lumi, ca nişte căi care duc la sensul
raţional al întregii existenţe. De aceea întreaga lume este a logoi-lor şi toate sunt raţionale în ea.
Căci Dumnezeu a creat primii logoi ai lucrurilor şi esenţa tuturor esenţelor. Iar creatura cuprinde
logoi duhovniceşti ai Logos-ului, care sunt belşugul minţii celui credincios. Datoria noastră este
să cercetăm aceşti logoi duhovniceşti ai lucrurilor create, pentru a cunoaşte astfel cauzele
nevăzute ale existenţei lor, ca şi scopul care le e hărăzit de la facere”79.
Prin urmare logoi nu se identifică precum la Aristotel cu materia şi forma 80, sau, altfel
spus, cu „logoi naturali ai lucrurilor”81, aceştia fiind încă „suprafaţa”. Materia şi forma unite cu
senzaţia produc pasiunile (patimile) şi ucid gândurile conforme naturii, adică adevărata
contemplare naturală82. Epiphaneia-ei (în sens de suprafaţă) lucrurilor create, i se opune un logos
ascuns în ele, care tinde spre Dumnezeu (theoteles logos)83.
Faptul că orice există corespunde unui logos face ca diversitatea lumii create şi
singularitatea fiecărui existent să fie fondată în Dumnezeu 84. Această valorizare a particularului,
care conservă independenţa şi existenţa individuală a celor create, se opune fundamental
concepţiei platoniciene potrivit căreia particularul este o cădere din universal (Ideile sau
Esenţele).
Orice existent are în acelaşi timp un logos care-l situează într-un gen (genos), într-
o specie (eidos), şi care-i defineşte esenţa (ousia) sau natura (physis) - Sfântul Maxim se
referă adesea la acest logos, fundamental, al naturii (logos tes phuseos), un logos care-i
defineşte constituţia (krasis), logoi care-i definesc puterea, respectiv lucrarea, pasiunea,
dar, de asemenea, ceea ce-i este propriu în legătură cu cantitatea, calitatea, relaţia, locul,

77
Sf. Maxim Mărturisitorul, Introducere la Ambigua..., pp. 28-29.
78
J.C. Larchet, Introducere la: Saint Maxime la Confesseur, Ambigua,- comentarii de Părintele Dumitru Stăniloae,
Les Editions de l’ Ancre, 1993.
79
Prof. Nicolae Chiţescu, op. cit., p. 45.
80
„Ad. Thal.” q. 65, P.G. 90, 744 D sq.
81
Ibidem, 745D.
82
Ibidem, 760 D.
83
„Ad. Thal.” q. 32, P.G. 90, 372BC; cf. Denys Areopagite, De divinis nominibus, c.2, PG 3, 637 C în: J. Lemaitre,
art. „Contemplation…”, în: Dictionaire de spiritualite, fascicule XII, Paris, 1969, p. 1819.
84
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 22, 1256D-1257A.
25
timpul, poziţia, mişcarea, stabilitatea 85, şi un mare număr de alţi logoi care corespund
calităţilor sale multiple.
În conformitate cu toţi aceşti logoi toate cele ce există „au o ordine şi o permanenţă, şi
nu se îndepărtează cu nimic de proprietatea lor naturală, nici nu se schimbă în altceva, nici nu se
amestecă”86. Anumiţi logoi au astfel o funcţie particularizantă, pentru ca lucrurile să nu se
confunde, iar alţii au o funcţie unificatoare, pentru a se ajunge la o unitate supremă87, în lume
existând în acelaşi timp „o diferenţă indivizibilă” şi o „particularitate inconfundabilă”88.
Unitatea desăvârşită a logoi-lor este realizată în şi prin Logos-ul, Cuvântul lui
Dumnezeu89, care este începutul şi sfârşitul (finalitatea) tuturor logoi-lor90, întrucât sunt conţinuţi
şi subzistă în El înainte ca toate cele create să fi fost aduse la existenţă 91. Prin urmare orice
creatură există, prin logos-ul său, virtual în Dumnezeu mai înainte de veci, dar actual, potrivit
aceluiaşi logos, începe să fie atunci când Dumnezeu, potrivit înţelepciunii sale a socotit oportun
s-o creeze: „Căci în El sunt fixate ferm raţiunile tuturor şi despre aceste raţiuni se spune că El le
cunoaşte pe toate înainte de facerea lor, în însuşi adevărul lor, ca pe unele ce sunt toate în El şi la
El, chiar dacă acestea toate, cele ce sunt şi cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenţă deodată cu
raţiunile lor, sau de când sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare îşi primeşte existenţa efectivă
şi de sine la timpul potrivit, după înţelepciunea Creatorului, fiind create conform cu raţiunile lor.
Findcă Făcătorul există pururea în mod actual (kat’energeian), pe când făpturile există în potenţă
(dynamei), dar actual încă nu”92. „Momentul favorabil” conţinut în logos-ul fiecărei creaturi
transformă o viziune cronologică în împlinirea „kairologică” şi eshatologică a timpului,
succesiunea în trecere, în „paşte”. Odată create potrivit unui logos, Dumnezeu prin Providenţa
Sa, le conservă, le actualizează potenţialităţile (creaturile înzestrate cu raţiune şi cu liber arbitru
contribuie ele însele la această actualizare), şi le conduce la El93.
Din reinterpretarea ortodoxă94 a textului din opera Sfântului Grigorie Teologul: „Ce vrea
Înţelepciunea cu mine şi care este taina cea mare? Oare nu vrea ca noi care suntem partea lui
Dumnezeu şi am curs de sus să privim în lupta noastră cu trupul pururea spre El?”, Alain Riou 95
desprinde trei „formulări” ale teoriei logoi-lor96. Acelaşi autor afirmă că prima formulare pare să
85
Ibidem, 15,1217AB; 17,1228A-1229A.
86
Ibidem, 15,1217A.
87
Ibidem, 41,1312B-1313B.
88
Ibidem, 7, 1072C.
89
Ibidem, 7, 1077C,1081BC; 14,1313AB.
90
Ibidem, 7, 1077C.
91
Ibidem, 7, 1080B; 42,1328B, 1329BC; 7, 108.
92
Ibidem, 7,1081AB [t.r.cit. p. 83], cf. 42,1328B.
93
Ibidem, 7,1081C, citate la: J.C. Larchet, op. cit., pp. 19-22.
94
Ibidem, Ambigua 1077C-1089D.
95
Alain Riou, Le monde et l’ Eglise selon Maxime le Confesseur, Beauchesne, 1973.
96
1077C-1081C11 - 1. formularea „ontologică”: logoi şi Logos-ul
a) „părticele ale lui Dumnezeu”: multiplicitatea logoi-lor creaturilor şi unitatea lor în Cuvântul, care a participat la
creaţie. Prezenţa logoi-lor în Logos prin preexistenţă şi participare.
b) „care am curs (alunecat) de sus”: unirea creaturii cu Dumnezeu este asigurată prin conformitatea cu logos-ul
potrivit căruia a fost creată de Dumnezeu la timpul oportun Acest logos este în şi la (pros) Dumnezeu.
1081C11-1085A6 - 2. Formularea „ascetică”. Participarea la Hristos prin virtuţi, Mântuitorul fiind fiinţa tuturor
virtuţilor (1 Cor. 1, 30) şi „în El viem, ne mişcăm şi suntem” (F. Ap. 17, 28). Deci orice om care participă la virtuţi,
participă la Dumnezeu. Prin virtute, adică prin orientarea libertăţii de a alege - proairesis şi a voinței deliberative -
gnome potrivit Binelui, omul face să corespundă în sine începutul şi sfârşitul (finalitatea), chipul şi asemănarea, care
formează împreună scopul - scopos pe care Dumnezeu îl are cu el. Triada einai, eu einai, aei einai:
a) Omul este „parte a lui Dumnezeu” sub un triplu aspect:
- în calitate de existent, prin logos-ul său de a fi care este în Dumnezeu;
- ca fiind bun, prin logos-ul existenţei bune care este în Dumnezeu;
- în calitate de Dumnezeu [prin har], prin logos-ul său de a fi pururea care este în Dumnezeu.
b) Omul „a căzut (alunecat) de la Dumnezeu”, îndepărtându-se de propriul său logos prin voinţa sa;
1085A7-C5 -3. formularea „iconomică”: logoi ca voiri dumnezeieşti.
26
fi pornit dintr-o preocupare metafizică şi încearcă să rezolve problema Unului şi Multiplului.
Dacă Origen o soluţionase prin teoria henadei, Sfântul Dionisie Areopagitul prin ierarhii,
Sfântul Maxim îşi face propriu vocabularul teologiei alexandrine a Logos-lui şi scrie: „Cine nu ar
cunoaşte Raţiunea cea una, ca multe raţiuni, ce stă împărţită în chip neîmpărţit în varietatea
făpturilor, precum arată însuşirea lor de a se referi una la alta şi totuşi de a rămâne fiecare ea
însăşi în chip neamestecat? Şi nu ar cunoaşte iarăşi multe raţiuni ca una, prin referirea tuturor la
ea, care există pentru Sine în chip neamestecat, fiind Cuvântul fiinţial şi ipostatic al lui
Dumnezeu şi Tatăl, ca obârşie şi cauză a tuturor?”97. În nota explicativă la acest paragraf,
părintele Stăniloae scrie: „Sfântul Maxim arată de la început sensul corect în care se poate spune
că suntem parte din Dumnezeu: în sensul că în varietatea făpturilor şi în relaţia dintre ele se arată
Raţiunea divină cea una împărţită în chip neîmpărţit în raţiunile făpturilor. Făpturile sunt „părţi”
ale lui Dumnezeu în sensul că au Raţiunea ipostatică a lui Dumnezeu drept principiu şi cauză a
lor”.
Dar pentru a înlătura orice înţelegere metafizică, Sfântul Maxim precizează că acest
Logos este Chipul Tatălui, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în imnul Epistolei către
Coloseni, Cuvântul consubstanţial cu Tatăl, Care a participat la crearea lumii. Se iese astfel dintr-
o problemă filosofică, şi chiar dacă s-ar mai putea vorbi de „ontologie”, nu poate fi vorba de o
ontologie generală aplicată cosmologiei, ci de aceea a unei structuri tainice (mysterique) şi
revelate a lumii create, mister ce aparţine sfatului dumnezeiesc: „Având raţiunile celor făcute
subzistând în El dinainte de veacuri, prin bunăvoinţa (boulesei agathei) Sa a creat din nimic
zidirea cea văzută şi nevăzută, ca Unul ce a făcut toate cu raţiune şi înţelepciune la vremea
cuvenită, pe cele generale şi pe cele individuale. Căci credem că premerge o raţiune creaţiunii
îngerilor, o raţiune fiecăreia dintre fiinţele şi puterile ce alcătuiesc lumea de sus, o raţiune
oamenilor, o raţiune tuturor celor ce au primit existenţa de la Dumnezeu, ca să nu le numesc pe
toate individual. Propriu-zis este una şi aceeaşi Raţiune, care prin infinitatea şi transcendenţa ei
este în sine şi pentru sine negrăită şi necuprinsă, fiind dincolo de toată creaţiunea şi de
deosebirea şi varietatea ce există şi se cugetă în ea, arătându-se şi multiplicându-se din bunătate
în toate câte sunt din ea, pe măsura fiecăreia şi recapitulând (readucând) toate în sine. Prin ea
există şi persistă şi în ea sunt cele făcute, întrucât prin ea s-au făcut şi spre ea s-au făcut; iar
persistând şi mişcându-se, se împărtăşesc de Dumnezeu. Căci întrucât au fost făcute de
Dumnezeu, toate se împărtăşesc de Dumnezeu pe măsura lor, fie prin înţelegere (minte), fie prin
raţiune, fie prin simţire, fie prin mişcare vitală, fie prin destoinicia lor naturală şi câştigată prin
deprindere, cum socoteşte marele descoperitor-de-Dumnezeu Dionisie Areopagitul” 98. Redăm şi
explicaţia Părintelui Stăniloae la cele de mai sus: „Fiind create de puterea Sa după modelul
acestor posibilităţi şi persistând prin această putere şi prin lucrarea acestor raţiuni exemplare,
făpturile se împărtăşesc de Dumnezeu pe măsura a ceea ce reprezintă, ca chipuri consistente şi
proprii ale acestor posibilităţi. Aici, Sfântul Maxim îşi însuşeşte doctrina Sfântului Dionisie
Areopagitul. Fără îndoială, diferitele trepte ale existenţei create de Dumnezeu nu se împărtăşesc
de raţiuni corespunzătoare considerate în ele însele în Dumnezeu, căci existenţa unor asemenea
raţiuni ar însemna că pentru Dumnezeu există două variante de raţiuni. Raţiunile treptelor
inferioare nespirituale ale creaţiunii sunt implicate în Dumnezeu în raţiunile treptelor spirituale
ale creaţiunii. Ierarhia existenţelor create implică o încadrare a treptelor inferioare în cele
superioare. Treptele inferioare sunt o condiţie pentru treptele superioare, iar treptele superioare
au menirea să spiritualizeze pe cele inferioare sau prin participarea lor la spiritualitatea de care
sunt capabile să le îndumnezeiască şi pe acelea. Toate treptele existenţei create participă în
ultimă analiză la Raţiunea divină cea una. Pe măsură ce creaturile participă mai mult la
Dumnezeu treptele inferioare ale lor sunt mai luminate de cele superioare şi în ultimă instanţă
îndumnezeite de Logos -ul divin”.

97
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 7, 1077C; t.r. cit., p. 80.
98
Ibidem, 7,1080 AB; t.r. cit., pp. 80-81.
27
 Chiar dacă regăsim aici terminologia alexandrină Logos - logoi, acest text apare în
primul rând ca un fel de transpunere a capitolului I din Epistola către Efeseni, redând „buna
socotinţă a voii Sale” (Efes. 1, 5) prin „bunăvoinţa” (boulesei agathe) şi reluând: „spre buna
rânduială a plinirii vremilor: toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, să fie iarăşi adunate
întru Hristos” (Efes. 1, 10).
Logoi-i nu sunt nici Dumnezeu Cuvântul în esenţa Sa divină care le transcende, nici
creaturile, ci într-un fel „destinul” propriu fiecărei creaturi, împlinirea lor în Dumnezeu 99. „Deci
fiecare dintre îngerii şi dintre oamenii mintali şi raţionali este şi se numeşte parte (moirai) a lui
Dumnezeu prin însăşi raţiunea după care a fost creat, care este în Dumnezeu şi la Dumnezeu,
cum s-a zis. Dar dacă se mişcă potrivit ei, va fi în Dumnezeu, în Care preexistă raţiunea
existenţei lui, ca obârşie şi cauză”100.
Foarte importantă este scolia Părintelui Stăniloae la acest pasaj:
„Îngerul sau omul este «parte» din Dumnezeu pentru că-şi are suportul în raţiunea sa
preexistentă în Dumnezeu, şi pentru că mişcându-se conform firii sale şi voii divine care îl
impulsionează prin raţiune, ca suport de origine divină al firii sale, se va imprima de energiile
divine, încât nu se mai observă nicio separaţie între el şi Dumnezeu. Doctrina aceasta despre
raţiunile divine ale lucrurilor (ton ontoni) leagă aceste raţiuni de voinţa divină. Încă Dionisie
Areopagitul101 afirmase că raţiunile sunt voiri divine. El reafirma prin aceasta ceea ce spusese şi
Clement despre creaţie care nu e rezultatul necesar al puterii divine sau al dinamismului natural
al divinului, ci al voinţei lui Dumnezeu. În secolele următoare nu se mai vorbeşte alternativ
despre paradigme (sau raţiuni) şi voiri, ca la Dionisie, ci printr-o expresie compusă: gândirea Lui
volitivă102. Raţiunile nu sunt, ca mai înainte, modele inerte, ci puteri creatoare volitive ale lui
Dumnezeu care implică gândirea modelelor lucrurilor. Raţiunile creaturilor, deşi sunt eterne,
pentru că nu există în Dumnezeu nimic temporal, ele totuşi nu ţin de natura Lui, ci sunt expresia
voinţei Lui. (...) Sfântul Maxim leagă de aceste raţiuni ideea de scop, de ţintă. El declară că
intuind raţiunile divine ale lucrurilor create, noi intuim în acelaşi timp scopul lor, adică
dinamismul lor spre un scop. «Toate lucrurile create de Dumnezeu în natură, dacă le contemplăm
cu cuvenita cunoştinţă, ne anunţă tainic raţiunile care au venit la existenţă şi în acelaşi timp ne
anunţă scopul divin faţă de ele»103. Dumnezeu vede şi voieşte în raţiunile lucrurilor mişcarea şi
scopul acestora care este îndumnezeirea lor. Dar aşa cum Părinţii afirmă paradoxal existenţa
eternă a raţiunilor divine şi dependenţa lor de voinţa divină, aşa Sfântul Maxim uneşte paradoxal
scopul lui Dumnezeu cu privire la ele cu voia creaturilor de a înainta sau nu spre acest scop”.
Caracterul iconomic al logoi-lor şi raportul lor cu „intenţia” dumnezeiască arată,
împotriva neoplatonismului şi a „ideilor divine”, faptul că nu sunt emanaţii din fiinţa divină, ci
lucrarea voinţei dumnezeieşti. Se exclud, totodată, concepţiile greceşti şi păgâne despre un
univers închis şi cantitativ mărginit de la început, în care demiurgul sau zeii se mulţumesc să
remodeleze diferit acelaşi material, refolosit constant de-a lungul diferitelor etape ale
metempsihozei.
În concluzie, potrivit profesorului Nicolae Chiţescu, paradigmele sunt modelele
dumnezeieşti veşnice iar logoi sau raţiunile seminale, rationes seminales sunt legile fireşti, sau
cauzele producătoare şi raţionale în univers; deosebirea esenţială între paradigme şi logoi fiind
aceea că ei aparţin planului temporal şi lumii empirice, pe când paradigmele „preexistă sintetic în
Dumnezeu, ca elemente primordiale ale oricărei realităţi”104; iar energiile dumnezeieşti necreate
nu sunt decât raţiunile în acţiunea creatoare şi susţinătoare a făpturilor.

99
Ibidem, pp. 55-56.
100
Sf. Maxim, Ambigua 7,1080BC, t.r. cit., p. 81.
101
Div. Nom. 5, 8; P.G. 3, 824C.
102
Pseudo-Cyril, „Despre Sfânta Treime”; P.G.77,1145C; Sf. Ioan Damaschin, „De fide orthodoxa I”, 9; P.G. 94,
837A.
103
Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie” 13; P.G. 90, pp. 293-296.
104
Prof. Nicolae Chițescu, op. cit., p. 45.
28
 B. Revelaţia lui Dumnezeu în istoria mântuirii - iconomia iubirii

„O Iubire care ne îndumnezeieşti, Tu eşti Dumnezeu”

Sf. Simeon Noul Teolog105
„Dumnezeu rămâne în veci un mister pentru om, dar un mister din care iradiază tot
mai multă lumină, tot mai multă iubire şi viaţă trăită de către om, tot mai mult sens”
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae106.

Raţionalitatea lumii - scrie părintele Stăniloae - nu este o realitate închisă în sine, ci

dimpotrivă ne duce la taină, la taina creatului care nu e prin sine, ci presupune o existenţă prin
sine din eternitate, deci la taina [misterul] lui Dumnezeu- [Iubire], ca explicare raţională a tainei
creaţiunii. Şi raţiunea noastră implică ca explicare a lor (care e taina lor) pe Dumnezeu, ca
supremă Raţiune a lor.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, raţiunile lumii107 ne descoperă taina lui Dumnezeu.
Între taina lui Dumnezeu şi între raţiunile lumii nu este o contradicţie. Raţiunea noastră este
făcută pentru a cunoaşte şi acele raţiuni, care îşi au temeiul în raţiunile lui Dumnezeu Cuvântul.
Condiţionarea reciprocă dintre taina [misterul] lui Dumnezeu şi raţionalitatea lumii, în
ambele văzând atât un conţinut de taină, cât şi unul raţional, nu înseamnă că în Raţiunea
dumnezeiască, în parte apofatică, e un apofatic sau o taină care nu depăşeşte prea mult raţionalul
sau taina creaţiei108. De fapt Raţiunea divină, „mai presus de raţiune”, cum îi spune Sfântul
Maxim Mărturisitorul, are un conţinut apofatic infinit mai adânc decât conţinutul ei raţional
transparent în creaţie; apofaticul depăşeşte în Dumnezeu raţionalul, în măsura în care fiinţa Lui
depăşeşte raţionalul creaţiei. Nici una din ele nu e uşor de înţeles.
„Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă pe Fiul lui Dumnezeu neîntrupat ca Raţiune
după ale cărei raţiuni au fost create toate, iar întrupat, ca Cel care restabileşte armonia tuturor cu
Dumnezeu şi între ele. Aceasta pentru că Raţiunea adevărată este una cu Iubirea”109.

a. Dumnezeu Se revelează din iubire ca iubire:

„Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat,
pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16); „Întru
aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi
şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. „Noi Îl iubim pe Dumnezeu
pentru că El ne-a iubit întâi” (1 In. 4, 10, 19); „Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut;
Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut” (In. 1, 18), deoarece
„Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl (In. 14, 9), „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru
Mine” (In. 14, 10), „Eu şi Tatăl una suntem” (In. 10, 30).
Fiul întrupat este Teologul prin excelenţă, în sensul deplinei descoperiri a lui
Dumnezeu, Unul în Treime: „Cel ce a adus lumina dumnezeiască în modul cel mai accentuat
oamenilor şi a răspândit-o în toată lumea creată este Cuvântul lui Dumnezeu, făcut om. Căci prin
El s-a creat lumea conform raţiunilor Lui şi El o susţine şi vrea să o conducă spre îndumnezeirea
veşnică, conform sensului ce i l-a dat. De aceea El a luat trup şi prin acest trup a arătat lumina
105
Sf. Simeon Noul Teolog, „Imn 6”, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică
ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei Craiova, 1990, p. 349.
106
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu..., p. 179.
107
Noţiunea de „logoi” devine la Sfântul Maxim o adevărată doctrină. „Logoi” sunt o noţiune spirituală însemnând
structura noumenală şi semnificaţia divină a Cosmosului. Există raţiuni pe care realităţile le au în Dumnezeu înainte
de facerea lor, iar Dumnezeu e reprezentat nevăzut în cele văzute prin raţiuni. Ele constituie modul de a sta al lui
Dumnezeu în lume şi lumea de a sta prin Dumnezeu. Prin ele toate au convergenţă spre Dumnezeu. De aceea,
teologia Sfântului Maxim e o laudă a perspectivei creaţiunii în lumina sensurilor divine din ea, în lumina acestor
semnificaţii originare dumnezeieşti, prin care toate se restructurează pentru lumea de sus, Mag. Ion I. Bria,
„Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim Mărturisitorul”, S.T., nr. 5-6, (1957), p. 316.
108
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 17.
109
Ibidem, pp. 16-17.
29
ipostasului Său divin, pe care Îl are în unire cu celelalte Persoane divine. Prin El s-a creat trupul
omenesc capabil să fie mediu al raţionalităţii active a sufletului, dar şi al luminii transcendente a
Lui sau a Sfintei Treimi, când El va asuma acest trup. El a creat un trup capabil să fie asumat de
ipostasul Lui dumnezeiesc şi să fie mediu prin care lumina lui dumnezeiască să se arate şi în mod
văzut şi să se răspândească şi peste lume, aşa cum bunătatea oamenilor duhovniceşti se arată pe
faţa lor şi se răspândeşte în jurul lor. Lumina aceasta va copleşi trupul Lui mai ales după învierea
Lui şi pe toţi şi toate după învierea de obşte. Aceasta e tema centrală a Imnelor iubirii
dumnezeieşti ale Sfântului Simeon Noul Teolog. (…) Vederea luminii dumnezeieşti, deci a lui
Hristos care e o relaţie plină de iubire între Hristos şi om, nu e un act de cunoaştere a tainei lui
Dumnezeu, după depăşirea prin negaţie, a cunoştinţelor câştigate din lume, deci nu e o ridicare
prin teologia negativă în întunericul care acoperă dumnezeirea. Aceasta deosebeşte spiritualitatea
răsăriteană de cea occidentală. Vederea aceasta e a iubirii, a bunătăţii ce iradiază din faţa lui
Hristos. (…) Întunericul pentru Sfântul Simeon Noul Teolog nu are sensul unui acoperământ al
lui Dumnezeu, ci e una cu patimile care îl închid pe om în el însuşi şi în lipsa de sens a
existenţei”110.
Imnele Sfântului Simeon sunt un adevărat document al misticii ortodoxe, „care e
simţirea iubirii nesfârşite a lui Hristos ca Fiu al Tatălui şi Frate al nostru, simţire ce o susţine în
noi prin Duhul Său cel Sfânt. E mistica relaţiei fericite cu Dumnezeu cel personal, care îşi
revarsă dragostea către noi ca lumină”111.
„Cel ce şi-a unit ceea ce e al lui cu Duhul dumnezeiesc, s-a făcut în chipul dumnezeiesc,
luând pe Hristos în piept. S-a făcut creştin din Hristos, având înăuntru ca pe Cel ce a luat chip
[formă] în sine (Gal. 4, 19) pe Hristos cel necuprins şi singur cu adevărat neapropiat tuturor
făpturilor (…). Aceasta e iconomia Ta, aceasta venirea, aceasta, mila şi iubirea Ta de oameni
(…). Căci e un lucru înfricoşător, Stăpâne, înfricoşător şi mai presus de cuvânt, că mi se arată
lumina, pe care nu o are lumea, şi că mă iubeşte Cel ce nu e înăuntru lumii acesteia şi că iubesc
pe Cel ce nu e nicăieri în cele văzute (…). Ştiu că Cel ce e despărţit de toată zidirea mă ia
înăuntrul Lui şi mă ascunde în braţele Lui, şi mă aflu atunci în afara întregii lumi şi eu, cel
muritor şi mic în lume, privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii”112.
Iubirea dumnezeiască îl înalţă pe om mai presus de lume, fiind lumină dumnezeiască,
necreată; Sfântul Simeon se referă la învăţătura despre energiile dumnezeieşti necreate,
prezentată ulterior sistematic de Sfântul Grigorie Palama:
„Iubirea e Duhul dumnezeiesc, lumina atotfăcătoare şi luminătoare, Ea nu e din lume,
nici creatură. Căci e necreată şi în afara tuturor celor create. E necreatul din mijlocul celor
create”113.

b. Dumnezeu Se manifestă ca iubire pentru că este iubire:

„Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnzeu şi Dumnezeu
rămâne în el” (1 In. 4, 16), „Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu
este iubire” (1 In. 4, 8), iubire ce se descoperă ca lumină, pentru că „Dumnezeu este lumină şi
întru El nu-I nici un întuneric” (1 In. 1, 5). Părintele Stăniloae numeşte Sfânta Treime: „structura
supremei iubiri”, „taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte” 114, „un dumnezeu monopersonal
nu ar avea în sine iubirea sau comuniunea eternă, în care să voiască să ne introducă şi pe noi” 115.
Iubirea Sfintei Treimi „ad intra” este reliefată prin sintagma „intersubiectivitatea divină”, ca lipsă
a oricărei pasivităţi în Dumnezeu, prin care se desemnează „caracterul spiritual al transparenţei
sau al întrepătrunderii Persoanelor divine, care e şi o con-penetrare a cunştiinţelor lor”, fapt

110
Idem, Studii de Teologie Dogmatică…, p. 315.
111
Idem, Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea..., p. 223.
112
Sf. Simeon Noul Teolog, „Imn 13”, trad. cit., pp. 370-373.
113
Ibidem, p. 396.
114
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I..., pp. 282, 288.
115
Ibidem, p. 287.
30
posibil deoarece: „Dumnezeu este subiect pur, sau Treime de subiecte pure”. Tatăl L-a născut
din eternitate pe Fiul, Fiul nedevenind prin aceasta în vreun fel obiect al Tatălui. De aceea se
foloseşte şi expresia: „Fiul Se naşte din Tatăl”, nu doar: „Tatăl Îl naşte pe Fiul”. Naşterea Fiului
din Tatăl este trăită ca act etern de amândoi ca subiecte, într-o intersubiectivitate care nu-l
confundă, căci Fiecare îl trăieşte din poziţia Sa proprie. De asemenea, termenul purcedere nu
indică o pasivitate a Duhului Sfânt, care L-ar face în oarecare privinţă obiect al Tatălui. Duhul
„de la Tatăl purcede” (In. 15, 26), aşa cum ne descoperă Mântuitorul. „Intersubiectivitatea şi
afirmarea reciprocă face ca Tatăl, trăindu-Se ca Tată, trăieşte ca Tată şi toată subiectivitatea
filială a Fiului; subiectivitatea Fiului Îi este interioară, dar ca unui Tată. Îi este nesfârşit mai
interioară de cum îi este interioară unui tată pământesc subiectivitatea filială a fiului său, sau de
cum îi este interioară unei mame subiectivitatea filială a fiului ei, făcând-o să se poată substitui
fiului ei şi să trăiască cu mai multă intensitate decât el bucuriile şi durerile lui (…). Totul e
comun şi perihoretic în Treime, fără ca în această mişcare comună a subiectivităţii Unuia în Altul
să se confunde modurile distincte ale trăirii împreună a acestei subiectivităţi”116.
Bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu nu sunt atribute divine alături de altele, ci sunt însuşi
modul de a fi al lui Dumnezeu117. Prin urmare, nu există o contradicţie între iubirea lui
Dumnezeu şi veşnicia chinurilor iadului. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, şi pe cei din rai şi pe cei
din iad cu aceeaşi iubire, diferenţa este determinată de modul cum este receptată aceeaşi iubire
dumnezeiască. Sfântul Isaac Sirul ne spune:
„Eu zic că cei chinuţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin mai amarnic şi
mai cumplit este decât chinul dragostei! Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă
acolo un chin mai mare decât orice chin, fie el cât de înfricoşător. Căci tristeţea întipărită în
inimă de păcatul faţă de dragoste e mai ascuţită decât orice chin. E nebunie să socotească cineva
că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu (...). Dar dragostea lucrează prin
puterea ei în două feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte, iar pe cei ce au păzit cele cuvenite îi veseleşte.
Şi aceasta este, după judecata mea, părerea de rău sau chinul din gheenă”118.
Dumnezeu este iubire şi doreşte să extindă iubirea la toată făptura, aşa cum soarele
luminează toate prin însăşi existenţa sa. Omul poate ajunge să simtă iubirea dumnezeiască. Prin
Botez are privilegiul să intre cu Dumnezeu Tatăl într-o relaţie asemănătoare celei existente din
veci între Tatăl şi Fiul, să primească darul înfierii hyiothesia. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om,
adică frate cu noi, cei ce devin fraţi (adelphoi) ai lui Hristos, prin Botez, devin implicit fii
adoptivi ai Tatălui ceresc. Ceea ce a spus Tatăl despre Fiul întrupat: „Acesta este Fiul Meu Cel
iubit întru care am binevoit” (Mt. 3, 17) se rosteşte în timpul Botezului la adresa oricui om care
se botează, de aceea Sfântul Apostol Pavel rezuma sensul Botezului în cuvintele: „Duhul înfierii
prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Rm. 8, 15)119. Apoi, prin darul creşterii duhovniceşti - Taina
Sfântului Mir - şi al unirii mistic-sacramentale cu Hristos - Sfânta Taină a Euharistiei, omul
dobândeşte darul nesfârşitului progres în cunoaşterea lui Dumnezeu, printr-o unire tot mai
accentuată, dar niciodată deplină, Dumnezeu rămânând veşnic incognoscibil în fiinţa Sa,
nepătruns în taina [misterul] Său, Cel pe care Îl găsim, dar Îl şi căutăm pururea.

Pr.conf.N.Moșoiu

116
Ibidem, pp. 300-303.
117
A se vedea şi cap.: „Râul de foc” din cartea lui Alexandros Kalomiros: Sfinţii Prinţi despre originile şi destinul
omului şi cosmosului, t.r. Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pp. 61-114.
118
„Cuvântul 84”, F.R., vol. 10..., p. 423.
119
I. Zizioulas, Fiinţa ecclesială…, p. 53.
31