Atributele dumnezeiești

Cele două cunoașteri, afirmativă și negativă (catafatică și apofatică) nu se contrazic,

nu se exclud, ci se completează reciproc.
Atributele pozitive ale lui Dumnezeu nu sunt nici ele enunțuri întru totul adevărate,
care să redea fidel și adecvat însușirile lui Dumnezeu, ci se acordă numai prin analogie, cu
perfecțiunile omenești. Când atribuim pozitiv lui Dumnezeu bunătatea, sfințenia, etc.
(atribute luate din lumea mărginită a reprezentărilor noastre) oricât am depărta elementul
antropomorfic legat de ele, nu putem spune că ele redau întru totul adecvat însușirile lui
Dumnezeu, ci rămân mereu enunțuri imperfecte ale noastre despre Dumnezeu, dar, deși sunt
imperfecte, în forma lor exprimă adevărul lucrărilor Sale destul de clar și suficient.

Împărțirea atributelor dumnezeiești

S-a făcut mereu încercarea de a găsi o împărțire a atributelor dumnezeiești sau o
ierarhizare a lor, de asemeni o sistematizare, deși o astfel de ierarhie în realitate nu există în
Dumnezeu. Teologia scolastică în general, în încercarea de sistematizare și împărțire a
atributelor dumnezeiești, a făcut deosebirea între esența fizică a lui Dumnezeu (totalitatea
atributelor Lui) și esența metafizică sau constitutivul formal al esenței divine adică, atributul
fundamental care stă la baza tuturor celorlalte atribute care caracterizează cel mai bine
noțiunea de ființă a lui Dumnezeu, îl face cunoscut și-L rezumă oarecum.
Principalul nume pe care și-L dă Dumnezeu însuși în Sfânta Scriptură, este cel de
„Iahve” (Cel ce sunt). Alături de acesta în Sfânta Scriptură mai sunt și alte nume ca: „Cel
puternic, „El”; „Cel preaînalt”, „Domnul oștirilor” (Savaot), „Dumnezeul Dumnezeilor”,
„alfa și omega”, „Dumnezeu este iubire”, etc.
Sfinții Părinți au preferat unele nume sau atribute ale lui Dumnezeu ca de ex. :
Dionisie Areopagitul și Ioan Damaschin au preferat numele de „Bun” (un atribut). Cei
mai mulți au insistat asupra numelui de „Iahve”, dar fără a le atribui un rol de rădăcină sau
izvor sau atribute ale tuturor celorlalte atribute. Cu toate acestea pentru noi, pentru a ne putea
face o idee mai clară s-a făcut formal o împărțire atributelor lui Dumnezeu din motive
practice sau teoretico-didactice, dar această împărțire e numai pentru noi, căci ea nu există în
Dumnezeu.
După scolastici, împărțirea atributelor ui Dumnezeu s-a făcut pe baza atributelor
metafizice esențiale ale ființei lui Dumnezeu din care derivă celelalte. Șubrezenia acestora se
vede din mulțimea soluțiilor date de scolastică și teologii catolici în stabilirea acelor atribute
metafizice fundamentale ale lui Dumnezeu. Unii au dat întietate esențialității (ființei), alții
imensității, alții altora, dar manualele de dogmatică ale catolicilor împart atributele lui
Dumnezeu în:
1. Atribute ale ființei lui Dumnezeu
2. Atribute ale acțiunii lui Dumnezeu.
Dar există și excepții foarte multe. O anume ierarhizare și împărțire a atributelor
dumnezeiești se vede în unele tratate de dogmatică prin considerarea unor atribute principale
fundamentale din care ar deriva celelalte, dar nici Sfânta Scriptura și nici Sfânta Tradiție nu
îndreptățește o asemenea ierarhizare și împărțire a atributelor dumnezeiești în atribute
fundamentale și secundare.

1
 E adevărat că infinitatea și spiritualitatea sunt atribute care ni-L arată pe Dumnezeu ca
pe o ființă absolută și personală care stau la baza celorlalte atribute dumnezeiești.
Ortodocșii care și-au însușit această împărțire nu le consideră în sensul scolastic de
atribute fundamentale și secundare, ci cei mai mulți din necesitatea de sistematizare și
înțelegere mai corectă a lor.
Astfel, la Teofan Procopovici observăm pentru prima dată împărțirea atributelor
dumnezeiești după modelul scolastic. L-au urmat alți teologi ruși, ca Macarie Bulgacoff (un
mare dogmatist), împărțind atributele lui Dumnezeu în trei:
I. Însușirile ființei lui Dumnezeu
1. Nemărginirea
2. Aseitatea
3. Independența
4. Imensitatea sau omniprezența
5. Veșnicia
6. Neschimbabilitatea
7. Atotputernicia
II. Însușirile înțelepciunii lui Dumnezeu
1. Atotștiința
2. Atotînțelepciunea
III. Însușirile voinței lui Dumnezeu
1. Libertatea
2. Sfințenia
3. Bunătatea
4. Fidelitatea
5. Dreptatea
Filaret Gumilevski deriva atributele lui Dumnezeu din spiritualitatea lui Dumnezeu
împărțindu-le în:
- Proprietăți ale existenței lui Dumnezeu
- Proprietăți ale vieții lui Dumnezeu
Antonie Amfiteatov socotește ființa și spiritualitatea atribute principale, identificând
spiritualitatea lui Dumnezeu cu viața și împarte atributele lui Dumnezeu în:
- Atributele ființei lui Dumnezeu
- Atributele vieții (activității) dumnezeiești.
Malinovski dă o împărțire care puțin modificată a fost însușită de Iosif Olariu și de
Irineu Mihălcescu, considerând ca atribute de temelie:
- Infinitatea
- Spiritualitatea
Zico Rosis socotește absolutitatea sau infinitatea ca esență a lui Dumnezeu, împărțind
atributele lui Dumnezeu în trei:
- atribute fizice (naturale)
- atribute logice
- atribute morale

2
 Hristu Andrutsos combate părerea lui Rosie că absolutitatea (infinitatea), ca și alte
atribute, precum iubirea sau personalitatea ar fi atribute metafizice fundamentale, dar adoptă
împărțirea lui Rosie în trei:
1. Atribute naturale
2. Atribute raționale
3. Atribute morale
Iosif Olariu pornește de la două atribute principale:
1. Infinitatea
2. Spiritualitatea
și din care rezultă celelalte.
I. Însușirile lui Dumnezeu ca ființă infinită (infinitatea)
1. Aseitatea
2. Neschimbabilitatea
3. Veșnicia
4. Omniprezența
5. Atotputernicia
II. Însușirile lui Dumnezeu ca ființă spirituală.
Pe acestea le împărțim în două:
a) Însușiri ale rațiunii lui Dumnezeu
1. Atotștiința
2. Atotînțelepciunea
b) Însușiri ale voinței lui Dumnezeu
1. Libertatea
2. Sfințenia
3. Bunătatea
4. Dreptatea
5. Fidelitatea

Irineu Mihălcescu a dat o împărțire asemănătoare:

1. Atribute care decurg din spiritualitatea lui Dumnezeu:
a) Atribute intelectuale (2)
b) Atribute morale (5)
2. Atributele care decurg din infinitatea lui Dumnezeu (6).
Trembelas împarte atributele lui Dumnezeu în două categorii:
1. Atribute d-ești legate de modul de existență divin (8)
2. Atribute d-ești legate de activitatea sau lucrarea dumnezeiască (8)
Pr. Stăniloae împarte atributele lui Dumnezeu în două categorii:
1. Atribute legate de supraesența lui Dumnezeu și participarea creaturilor la ele (5) .
2. Atribute legate de spiritualitatea lui Dumnezeu și participarea creaturilor
raționale la ele (4).
Manualul de DOGMATICĂ din 1958 împarte atributele dumnezeiești după
Andrutsos în:
- Atribute naturale
- Atribute intelectuale

3
 Cu excepția împărțirii lui Rosie și Andrutsos și manualul din 1958, celelalte împărțiri
și ierarhizări ale atributelor dumnezeiești pornesc de la atribute fundamentale ale ființei lui
Dumnezeu: infinitatea și spiritualitatea.
Din expunerea lor se vede că nici unul din ele nu joacă un rol de atribut matrice sau
mama a celorlalte în sensul că unele ar fi fundamentale, iar altele secundare, pentru că toate
atributele lui Dumnezeu sunt însușiri ale ființei lui Dumnezeu.
Concepția ortodoxă admite mulțimea lucrărilor izvorâte din ființa unică a lui
Dumnezeu și mulțimea atributelor d-ești corespunzătoare, dar nu face deosebire între aceste
atribute, socotind pe unele principale și pe altele secundare, cum fac scolasticii pt. ca această
împărțire este subiectivă, reprezentând opinia diferiților teologi.
O împărțire a atributelor dumnezeiești este folositoare din punct de vedere practic și
didactic, dar ea nu există în Dumnezeu pentru că, dacă ar exista în Dumnezeu, aceasta ar
presupune o compoziție în El ființa simplă și absolută.
Când se face o împărțire a atributelor lui Dumnezeu trebuie să se țină seama de
caracterul analogic, asemănându-le cu perfecțiunile omenești și nu trebuie socotite atributele
ca simple deducții raționale din altele principale, nici fără legătura cu viața credincioșilor,
pentru că atributele dumnezeiești stau la baza însușirilor omenești. De aici necesitatea
cunoașterii atributelor dumnezeiești și o participare a noastră la ele. În acest sens Pr.
Stăniloae a prezentat atributele lui Dumnezeu în Sine și ca participare a credincioșilor la ele.
Din punct de vedere didactic și practic, din nevoia sistematizării și înțelegerii mai
ușoare a lor, teologii ortodocși au preferat împărțirea lui Rosie și Andrutsos cu mici
modificări împărțind atributele lui Dumnezeu în:
- atribute naturale (6)
- atribute intelectuale (2)
- atribute morale (3 sau 5)
fără nicio deducție speculativă din altele principale.
Noi cunoaștem atributele lui Dumnezeu din lucrările Lui cărora le atribuim sau dăm
un nume analogic cu lucrările sau perfecțiunile lumii create. Această cunoaștere a lucrărilor
lui Dumnezeu nu e o cunoaștere pur intelectuală discursivă, rațională, ci o cunoaștere prin
experiență, prin participare la ele în comuniune cu Dumnezeu în care avem simțirea
duhovnicească a lui Dumnezeu însuși ca bun, iubitor, drept, iertător.
Pe de altă parte, sesizăm aceste atribute ca însușiri sau calități ale lui Dumnezeu cu
făpturile create care se lasă să se participe la bunătatea și iubirea lui Dumnezeu.

Atributele lui Dumnezeu în special

1. Atributele naturale
Dumnezeu este ființă spirituală absolută personală, având ca însușiri:
- personalitatea
- spiritualitatea
- absolutitatea
Dumnezeu este transcendent după ființa Lui și imanent în lume după lucrările Sale cu
toate atributele dumnezeiești care sunt implicate în infinitatea, spiritualitatea sau caracterul
personal, și la care participă și omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

4
 Atributele naturale sunt acele însușiri dumnezeiești pe care le formulăm ca fiind
specifice naturii dumnezeiești în contrast cu ale lumii create și însușirile ei. Prin atributele
naturale îl concepem pe Dumnezeu liber de toate mărginirile și imperfecțiunile la care e
supusă natura umană și lucrările create. În lumea creată domnește legea cauzalității.
Dumnezeu nu e cauzat de nimeni și nimic. Îi atribuim aseitatea. Lumea naturală creată este
materială chiar și îngerii au o oarecare corporalitate Dumnezeu este spirit absolut-
spiritualitatea.
Natura creată este mărginită și relativă, dar Dumnezeu, ca și cauza creatoare este
nemărginit și infinit și absolut în raport cu spațiu, fiind aspațial și supra-spațial și are atot
prezență; în raport cu timpul, fiind atemporal și supratemporal și are veșnicia, iar în raport cu
puterea e Atotputenic.
Materia creată are schimbarea ca o caracteristică, Dumnezeu este neschimbabil,
mereu același, are neschimbabilitatea s.a.m.d.
Toate atributele naturale ale lui Dumnezeu privind natura Lui în raport cu cea
creată, accentuează unitatea și absolutitatea.

1. Aseitatea
Cuvântul „aseitate” vine de la latinescul „aseitas”, -tis= fiind de la sine (gr. avtousia)
cel care există/ființează de la sine. Acest termen e întâlnit mai târziu la scolastici, dar
înțelesul lui îl găsim în toate descoperirile dumnezeiești.
„Aseitatea” – Dumnezeu este ca ființă care există și ființează de la sine și prin sine (a
se) pentru că nu are nici o cauză, afară de sine - El singur fiindu-și și cauză. El e plinătatea
ființei, vieții, existenței pentru că El conduce și determină existența, și cauzează viața tuturor
celor văzute și nevăzute în descoperirile dumnezeiești, cu un nume care indică existența și
viața în plinătatea ei. Existența de sine se numește Iahve („Cel ce sunt”, Iș 3,14) începutul și
sfârșitul a toate (Is 4,3) „Eu sunt”.
„Eu sunt alfa și omega, Cel ce este, Cel ce era, Cel ce vine” (Ap 1, 8)
„Eu sunt alfa și omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, începutul și sfârșitul” ( Ap 22,
13).
„Precum Tatăl are viață întru Sine (aseitate) așa i-a dat și Fiului să aibă viață întru
Sine” (In 5,26).
Dumnezeu nu numai că e plinătatea existenței, dar este și izvorul, cauza și
principiul existenței tuturor.
Comentând textele din Ieșire și Apocalipsă citate mai sus, Sf. Grigore de Nazianz
spune că „Dumnezeu era și va fi de-a pururea sau este de-a pururea, căci era și va fi sunt
secțiuni ale timpului și ale naturii trecătoare. Cât despre El, Cel Care ființează și există
mereu, pururea și El se numește pe sine ca Cel ce este la prezentul veșnic”.
Fer. Ieronim exprimă atributul aseității astfel: „Dumnezeu care există de-a pururi
nu-și are principiul în altă parte și El este însăși obârșia și existența Lui și cauza subzistenței
Lui și a tuturor”.

2. Spiritualitatea lui Dumnezeu

Este atributul lui Dumnezeu cel mai ușor stabilit, dar și cel mai greu de înțeles.
Numai omul duhovnicesc îl înțelege trăind în duhul lui Dumnezeu în spiritul Lui.

5
 În contrast cu natura materială, creată și circumscrisă în timp și spațiu, corporală, care se
descompune, Dumnezeu este spirit absolut nematerial, necorporal, nelimitat de timp și spațiu, simplu,
nevăzut, nemuritor, rațional și liber, personal.
Spiritul este o condiție a persoanei și conținutul ei care se caracterizează prin rațiune și
libertate. Numai trei categorii de ființe au aceste însușiri: Dumnezeu, îngerii și oamenii. „Duh este
Dumnezeu” (In 4, 24). Numai ființele spirituale sunt persoane.
Singur Dumnezeu este spirit simplu, absolut, necompus, necorporal, nelimitat de timp și
spațiu, nici de puterile spirituale sau materiale cerești sau pământești. Spiritul este o condiție a
libertății. „Duh este Dumnezeu și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este și libertatea” (2 Cor 3,
17).
Celelalte ființe create spirituale, îngeri și oameni, au o oarecare corporalitate material de
spirite limitate în timp și spațiu, numai Dumnezeu este spirit pur absolut ca persoană în grad maxim
rațională și liberă, nelimitată și necondiționată de nimeni și de nimic.
Spiritul lui Dumnezeu nu e una cu al îngerilor și oamenilor, cu Slava Lui fără a se confunda
cu lucrările Lui, contrar antropomorfismului și panteismului, după care Dumnezeu se confundă cu
omul și lumea.
Dumnezeu nu e doar spirit absolut, dar e și cauza creatoare a tuturor spiritelor create numit și
„Tatăl duhurilor” (Evr 12, 9).
Altă caracteristică a spiritului e aceea de subiect deschis comuniunii cu alte persoane sau
spirite personale.
3. Atotprezența
Mai este numită și omniprezența. Ea are la bază absolutitatea și infinitatea lui Dumnezeu.
Atotprezența este infinitatea și nemărginirea lui Dumnezeu în raport cu spațiul. Dumnezeu este
aspațial și supraspațial, fiind prezent pretutindeni, căci umple spațiul. Ca spirit pur absolut, infinit,
necorporal, Dumnezeu nu e limitat de spațiu, ci dimpotrivă, Dumnezeu creează spațiul și-l umple fără
să fie cuprins sau mărginit de el, căci timpul și spațiul au fost create odată cu lumea ca unitate de
masură a ființelor create, condiții de existență a ființelor create. Dumnezeu, fiind mai presus de spațiu,
nu e supus lui.
Sfântul Pavel spune că: „Dumnezeu care a făcut lumea și tot ce este în ea, și care e
Dumnezeul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini omenești” (FA 17, 24).
Dumnezeu nu e aspațial cum spun panteiștii că e izolat de lume, ci în sensul că nu e cuprins
de spațiu și măsurat de el, nu e încadrat de spațiu. Dumnezeu nu e numai aspațial, ci și supraspațial.
Dumnezeu îl stăpânește dând legile și dimensiunile lui. „Cerul este tronul Meu și pământul așternutul
picioarelor Mele și ce fel de casă îmi veți zidi și ce loc de odihnă veți face pentru Mine dacă toate sunt
ale Mele?” (Is 66, 1-2).
Fiind mai presus de spațiu Dumnezeu îl umple pe acesta și e pretutindeni în lume, în tot locul,
pretutindeni în orice moment, nu succesiv. Deosebit de omniprezența spiritelor create (pentru că și ele
se mișcă repede dintr-un loc în altul și omniprezența lui Dumnezeu este că cele create (îngeri și
oameni) nu pot fi într-un moment oarecare decât într-un singur loc, iar Dumnezeu este în același timp
pretutindeni).
„Deosebit de îngerii care sunt subînscriși în chip spiritual unde lucrează, spune Ioan
Damaschinul, neputând lucra și fi în același timp în diferite locuri, Dumnezeu neputând fi circumscris
de spațiu, poate fi prezent și să lucreze în același timp pretutindeni. Dumnezeirea este pretutindeni și
mai presus de toate lucrează simultan în diferite moduri printr-o energie unică și simplă pretutindeni”
(Dogmatica, I, 13).
„Poate oare omul să se ascundă în loc tainic unde să nu-l văd Eu, zice Domnul? Oare nu
umplu Eu cerul și pământul, zice Domnul?” (Ier 23, 24).

6
 „Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu
acolo ești. De mă voi coborî în iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi
așeza la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta” (Ps 138, 7-9).
Mântuitorul spune samarinencei că Dumnezeu fiind duh absolut liber „este pretutindeni”, iar
cei ce I se închină Lui să I se închine „în duh și adevăr”, adică pretutindeni (In 4, 21-24). În tot locul
unde este El, și El este pretutindeni.
Și atributul atotprezenței depășește puterea noastră de înțelegere.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Știm că Dumnezeu este prezent pretutindeni, dar unde este
prezent nu știm”. Pentru că noi nu cunoaștem decât o prezență sensibilă, limitată, deci nu ne e dat să
înțelegem omniprezența lui Dumnezeu, e greu să o concepem fără să cădem în panteism.
Sfântul Pavel a dat cadre în care putem înțelege misterul omniprezenței Sale...
Grigore cel Mare face distincții între prezența esențială pererentiam, prezența dinamică per
potentiam și prezența ideală perscientiam sau intelectuală perscientiala, cea mai importantă este cea
esențială a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e de față întreg și nu numai cu o parte a Sa, ci deodată
și întreg.
„Întrucât trebuie să se știe că dumnezeirea este neîmpărțită – spune Ioan Damaschinul –
pentru că este întreagă pretutindeni și nu e împărțită parte cu parte sau parte aici, parte dincolo, în
chipul celor corporale, ci e în întregime în toate și mai presus de toate” (Dogmatica I, 13). Dumnezeu
e atât transcendent cât și imanent.
Sigur că acțiunea prezenței lui Dumnezeu în univers se săvârșește în diferite moduri și grade.
Un mod deosebit al prezenței lui Dumnezeu e cel al prezenței harice, sacramentale și euharistice,
perceptibile dar și...... ...
Prin distincția făcută între ființa și lucrările lui Dumnezeu în lume, ca și în sufletul
credincioșilor, dat fiind neseparabilitatea lucrărilor sau energiilor de ființă și Personale treimice, toate
fiind lucrările Lui, Dumnezeu e prezent întreg în toate persoanele Sfintei Treimi.
Nerecunoscând această separație între lucrările și ființa lui Dumnezeu, scolasticii au învățat
prezența lui Dumnezeu în lume cu ființa Sa, excluzând prezența lui Dumnezeu prin energiile Lui
necreate, care în concepția lor sunt create și prin aceasta nu putem vorbi de o prezență reală esențială a
lui Dumnezeu prin lucrările necreate. Prin lucrările create, putem avea cel puțin ceva din Dumnezeu,
dar nu pe Dumnezeu însuși prezent întreg și deodată. Spațiul indică distanța Dumnezeu-creație.
Dacă în Scriptură se spune că Dumnezeu locuiește în cer sau că Biserica este locașul lui
Dumnezeu, nu înseamnă că se neagă omniprezența lui Dumnezeu. Spațiul face posibilă mișcarea
persoanelor finite.
Așa cum spunem că sufletul este în inimi, nu tăgăduim că este în tot trupul. Așa și când
spunem că Dumnezeu este cer și Biserică, nu tăgăduim că e pretutindeni. Când spunem că e în cer, se
înalță numai maiestatea Lui peste tot în cer și pământ, revelând splendorile care îl înconjoară pe
Dumnezeu între ființele spirituale îngerești, fără ca să se localizeze prin aceasta.
Dumnezeu locuiește în cer pentru că așa numim locul unde petrec cei drepți după moarte.
Acolo li se arată lumina cea neapropiată, făcându-i părtași și cunoscând „față către față”, o cunoaștere
deplină. Spre deosebire de cunoașterea de pe pământ parțială și „în ghicitură”, cealaltă este
desăvârșită și completă.
Biserica este lăcașul lui Dumnezeu pentru că în ea Dumnezeu ascultă rugăciunile
credincioșilor prin mijlocirea preoților chemați și hirotoniți și așezați de El în acest scop, pentru că în
Biserică este prezent real Iisus Hristos prin harul Duhului Sfânt în Sfintele Taine, mai ales în Sfânta
Euharistie.
Omniprezența lui Dumnezeu infirmă panteismul care confundă pe Dumnezeu cu lumea și
deismul care neagă imanența și prezența lui Dumnezeu în lume după creație.

7
 Biserica a accentuat transcendența lui Dumnezeu după ființa și contra panteismului, dar ea a
învățat imanența lui Dumnezeu prin lucrări și har în lume.

4. Veșnicia sau eternitatea lui Dumnezeu

Este infinitatea sau nemărginirea lui Dumnezeu în raport cu timpul care, creat odată cu lumea,
înregistrează și măsoară schimbarea și succesiunea lucrurilor create.
Dumnezeu ca spirit pur, absolut, infinit, nu e supus nici unei schimbări în timp, nici timpului
care măsoară schimbări, cum nu e supus nici spațiului.
Dumnezeu este atemporal si supratemporal, căci El a creat timpul și-l stăpânește, dar îl și
umple. Exprimând negativ veșnicia, spunem că Dumnezeu este deasupra tuturor limitelor de timp. În
veșnicie nu există timp. Exprimând pozitiv, Dumnezeu umple timpul, fiind prezent în orice moment
temporal, în lume deodată și întreg fără succesiune (nesuccesiv).
Veșnicia lui Dumnezeu arată independența absolută a lui Dumnezeu față de timp și
determinările lui. Timpul e dependent de Dumnezeu și nu Dumnezeu de timp, care e creat de
Dumnezeu odată cu lumea, ca unitate de măsură a schimbărilor și succesiunilor ei.
Creând timpul, Dumnezeu îl umple cu prezența Sa, fiind veșnic prezent în el și veșnic
deasupra lui pentru că El este „Cel ce era și Cel ce va să vină” (Apoc 1, 4).
Veșnicia lui Dumnezeu e un veșnic prezent, fără început, fără sfârșit, fără trecut, fără viitor,
un prezent veșnic la care participăm și noi prin harul lui Dumnezeu în Domnul nostru Iisus Hristos, de
aici deplin de viața cealaltă, care este viața veșnică.
Mai înainte de toate este veșnicia lui Dumnezeu „mai înainte de a se zidi lumea din veac și
până în veac ești Tu” (Ps 89, 2). Mulțimea anilor înaintea Lui sunt o clipită. „O singură zi înaintea lui
Dumnezeu e ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi” (2 Ptr 3, 8).
Sfânta Scriptură atribuie lui Dumnezeu ca cel de veșnicie, eternitate și însușirilor și lucrărilor
lui Dumnezeu ca iubirea care emană din ființa lui Dumnezeu și sunt însușiri ale ființei lui veșnice, „iar
mila Domnului din veac spre cei ce se tem de Dânsul” (Ps 102, 17).
„În veac este mila Lui” (Ps 135, 1-26).
„Dreptatea Ta este dreptate în veac” (Ps 118, 142, 144).
„Stăpânirea Lui e veșnică, iar împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7, 14).
„Sfatul Domnului rămâne în veac” (Ps 32, 12).
În Iisus Hristos participăm la viața veșnică a lui Dumnezeu, căci „Cel ce crede în Mine are
viață veșnică” (In 6, 40).
5. Neschimbabilitatea sau imputabilitatea lui Dumnezeu
Este strâns legată de veșnicie. Concepând veșnicia lui Dumnezeu ca un prezent veșnic ca o
continuitate fără început și sfârșit și fără succesiune de momente temporale, avem neschimbabilitatea
lui Dumnezeu.
Concepând pe Dumnezeu neschimbabil, Îl considerăm ca veșnic etern, ca un prezent
continuu, că în El nu e schimbare, nici trecere de la o stare la alta, care ar produce schimbări ființiale
și neexistând schimbări în Dumnezeu nu este nici timp ca unitate de măsură a schimbărilor sau
trecerilor de la o stare la alta.
Prin neschimbabilitatea lui Dumnezeu înțelegem că Dumnezeu nu se schimbă nici în ființa
Lui, nici în hotărârile și actele Sale.
„Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru și nu mă schimb” (Mal 3, 6).
„La Dumnezeu nu este schimbare, nici umbră de mutare” (Iac 1, 17).
„Dintru început, Tu, Doamne pământul l-ai întemeiat și lucrul mâinilor Tale sunt cerurile.
Acelea vor pieri, se vor pieri, iar Tu vei rămâne și toate ca o haină se vor învechi și se vor schimba,
dar Tu același ești și anii Tăi nu se vor împuțina” (Ps 101, 26-28).

8
 Dumnezeu e același în tot momentul identic mereu cu El însuși, o liniște veșnică netulburată
de nimeni și de nimic nu e condiționat și determinat de nici o cauză din afară de El. În timp ce toate
din această lume se modifică de la o etapă la alta, Dumnezeu singur nu e supus cauzelor schimbării
creaturilor, nu poate avea o istorie a dezvoltării sau a devenirii Sale. Dumnezeu este principiul
devenirii și al tuturor schimbărilor din lumea mărginită prin mișcarea și impulsul puse în ființa lor de
a se împlini neîncetat, conform arhetipurilor din gândul lui Dumnezeu puse în creație.
Se pare că Dumnezeu e supus la schimbări interne prin activitățile Sale prin care ajută lumea
să se realizeze și care formează întreaga iconomie dumnezeiască față de lume. Dar, întreagă această
purtare de grijă a lui Dumnezeu nu se raportează la ființa Lui, ci la creatură, pentru că Dumnezeu e
mereu identic cu Sine însuși, e mereu bun și drept, numai noi ne schimbăm. El nu devine rău, ci noi.
Sfânta Scriptură vorbește de o schimbare de atitudine a lui Dumnezeu față de oameni, Se
mânie, îi pare rău, se căiește, revine asupra unei hotărâri.
„Și văzând Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele
oamenilor sunt îndreptate spre rău în toate zilele, I-a părut rău și S-a căit că a făcut pe om pe pământ
și a zis: «Pierde-voi de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut. Totul voi pierde, căci îmi pare
rău că l-am făcut»” (Fc 6, 5-7).
„Îmi pare rău că l-am pus pe Saul rege pentru că s-a abătut de la Mine” (1 Rg 15, 10).
„Atunci a văzut Dumnezeu faptele lor de pocăință că s-au întors din căile lor cele rele și I-a
părut rău de prezicerile Domnului de rău pe care le făcuse și nu le-a plinit” (Iona 3, 10).
Schimbările acestea de atitudine nu se referă la Dumnezeu, la ființa Lui, pentru că Dumnezeu
știa toate acestea mai dinainte și prin aceasta excluzând un progres, o schimbare în cunoașterea
lucrurilor și care ar fi avut ca și consecință noi stări sufletești și noi hotarâri, potrivit evoluției
omenești și pe care Dumnezeu o cunoaște când se împlinește, dar Dumnezeu rămâne totdeauna același
sfânt, bun, drept, dacă se arată celui bun favorabil, celui păcătos plin de mânie, deosebirile acestea nu
se raportează la Dumnezeu, ci la om care se prezintă așa dreptății lui Dumnezeu, când vrednic de
pedeapsă, când vrednic de iubire. Deci, numai omul se schimbă, Dumnezeu rămâne mereu același bun
și drept.
Și dacă Scriptura spune în unele locuri că Dumnezeu se căiește, că-i pare rău, că-și schimbă
hotărârea, în altă parte spune: „Dumnezeu nu se căiește, căci nu e ca omul să se căiască” ( 1 Rg 15,
29). Deci, Dumnezeu rămâne totdeauna la hotărârile și făgăduința Lui.
Dumnezeu nu e ca omul ca să-L minți, nici ca fiul omului ca să-i pară rău. „Oare va zice și nu
va face și va zice și nu se va împlini?” (Num 23, 19).
„Dacă noi nu suntem credincioși, El rămâne fidel, căci nu poate să se tăgăduiască pe Sine
însuși” (2 Tim 2, 13).
„De la început Eu vestesc sfârșitul și mai înainte tot ce are să se întâple și planul Meu va
dăinui și toată voia Mea o voi face” (Is 46, 10).
„Dacă spunem că Dumnezeu se căiește – spune Sf. Ioan Damaschinul – acestea se spun după
noi, dar El nu se căiește pentru că a prevăzut și știa dinainte ce se va întâmpla, ci oamenii au făcut
lucrurile vrednice de căință”. Noi atribuim lui Dumnezeu fapte, sentimente și dispoziții omenești. Îi
atribuim mâini, picioare, chip, dar Dumnezeu e fără patimă și neschimbător (Antonie cel Mare). Dacă
cineva întreabă nedumerit cum se bucură de cei buni și se întoarce de la cei răi sau se mânie pe cei
păcătoși să i se răspundă că Dumnezeu nici nu se bucură, nici nu se mânie, pentru că bucuria și
întristarea sunt patimi și nici nu primește daruri. E incoruptibil pentru că s-ar lăsa biruit de plăcere. Nu
e îngăduit să socotim pe Dumnezeu bun sau rău din lucru omenesc. Este numai bun și numai folositor.
În acest fel, El e totdeauna la fel. Păcatele noastre sunt cele care nu-L lasă pe Dumnezeu să
strălucească în noi, așa cum este El, dar când ne vindecăm de ele ne bucurăm iarăși de bunătatea Sa,
iarăși îl vedem că este bun, așa că e tot una a zice că Dumnezeu își întoarce fața de la ei, sau că
soarele se ascunde de la cei fără vedere” (Filocalia vol. I, cap. 150, p. 30-31).

9
 Desigur, Dumnezeu nu se schimbă în adâncul ființei Sale și hotârile Sale și planurile Lui față
de lume rămânând mereu aceleași, precum și atitudinea Lui față de lume. Dar, nu putem spune că
Dumnezeu e o ființă fără viață, imobilă, care nu participă la viața oamenilor și a lumii, pentru că El e
o ființă iubitoare deschisă spre comuniune prin însăși ființa Sa.
p. 40
Dumnezeu nu e actus purus cum învață scolasticii în sensul că în El sunt infinite potențe care
trec în act și actualizându-se aduc schimbări în lume, ci El are o infinitate de lucrări prin care
se manifestă liber în afară, fără să fie modificată prin aceasta ființa, dar prin care intră într-un
contact viu, real cu lumea și omul, prin care ne împărtășim și noi real de El, potrivit voii Sale
din veci. După ce omul s-a schimbat analogic și omenește vorbind, alta e atitudinea lui
Dumnezeu față de păcătoși din veci, care se căiesc, urmărind peste tot îndreptarea,
comuniunea cu El și mântuirea lor. Evlavia creștină nu a văzut niciodată o ființă indiferentă la
căderile și ridicările propriilor Lui fii. Evanghelia îl prezintă ca pe un Părinte iubitor al
tuturor, care ne poartă de grijă pentru că, fără știrea Lui, nu se clatină un fir de păr din capul
nostru, plouă și peste cei buni și peste cei răi. E un Părinte pe care Îl doare plecarea fiului
rătăcit.
Folosind categoriile filosofiei grecești, aristotelice mai ales, unele sisteme teologice
scolastice au prezentat pe Dumnezeu ca un act pur, static, necuprinzând în El nicio
potențialitate de lucrări. Acesta este un Dumnezeu imobil, abstract, în care nu este viață
spirituală lăuntrică. Acesta nu e un Dumnezeu biblic, viu, ci unul metafizic filozofic, dar nu
al creștinilor, Care Se întrupează și Se jertfește din iubire pentru noi, care suferă în
continuare, așteptând până va lua chip deplin în toate asemănările prin care așteaptă
întoarcerea omului.
6. Atotputernicia
Stabilește un raport între puterea Lui și puterea cu care El a înzestrat creaturile,
arătând că în raport cu lumea creată puterea lui Dumnezeu nu e mărginită de nimic, e
nemărginită.
Raportul între voința și puterea lui Dumnezeu este alta decât la om. La om voința e
mai mare ca puterea, căci de cele mai multe ori omul vrea mai mult decât poate face. La
Dumnezeu puterea e în armonie cu voința Lui, putând face tot ceea ce voiește.
,,Dumnezeu – spune Sf. Ioan Damaschinul – poate să facă toate câte voiește, dar nu
voiește să facă toate câte le poate, căci ar putea să piardă lumea, dar nu vrea” (Dogmatica I,
14).
Dumnezeu este atotputernic, deci poate face toate.
,,Eu sunt Dumnezeu cel Atotputernic” (Fc 17,1)
,,Este oare ceva cu neputință la Dumnezeu?” (Fc 18,14)
,,Știm că Tu poți face orice și ca nu este niciun gând care să nu ajungă la Tine faptă”
(Iov 42,2).
Psalmistul îl numește ,,Dumnezeul puterilor”. ,,Cine e asemenea Ție, puternic, tare, e
Dumnezeu” (Ps 88, 9).
Atotputernicia lui Dumnezeu se vede din:
- Creația lumii
- Purtarea de grijă față de lume
- Minuni

10
 - Îndeplinirea promisiunilor și aducerea la viață a împlinirilor Sale, mântuirea și
întemeierea Împărăției Sale.

a) ,,Căci El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-au zidit” (Ps 32, 9).
,,Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină și a fost lumină (Fc 1, 3)
,,Dumnezeul nostru îm cer și pe pământ toate câte a voit a făcut” (Ps 113, 11)
b) ,,Toate așteaptă de la Tine ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le tu lor,
vor aduna, deschizând tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăți, dar
întorcându-Ți Tu fața se vor tulbura, lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână
se vor întoarce” (Ps 103, 28-30)
c) ,,Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Lc 18, 27).
,,Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu care faci
minuni” (Ps 76, 13).
d) ,,Pe această piatră voi zidi biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Mt 16,
18).
,,Dumnezeu poate să scoată pe fiii lui Avraam și din pietrele acestea” (Mt 3, 9).
Cercul sau sfera puterii dumnezeiești care determină înțelegerea atotputerniciei lui
Dumnezeu e cuvântul ,,toate” sau ,,atoate”. Precizând înțelesul cuvântului ,,toate” putem
exprima sfera puterii lui Dumnezeu în două propoziții:
1. Dumnezeu face câte vrea
2. Dumnezeu poate face câte poate să vrea pentru că puterea lui Dumnezeu nu
acționează independent de voința Lui, ci se supune voii Sale pentru că, prin natura, ființa lui
Dumnezeu e spirituală absolută, personală și liberă, necondiționată de nimeni și nimic, nici
dinlăuntru, nici dinafară. În acest sens Dumnezeu face nu câte poate face, ci câte vrea să facă,
deci nu vrea să facă câte poate să facă. La Dumnezeu nu e nicio deosebire între putere și
voință, ci o identitate deplină între ele, așa că Dumnezeu vrea câte poate să vrea. Puterea nu
se întinde până unde se întinde voința Lui reală, ci și la acelea pe care nu voiește să le facă,
dar ar putea să le voiască, dar nu vrea.
,,Multe poate Dumnezeu – zice Fer. Augustin – dar nu vrea nimic ce nu poate”.
Sfera puterii lui Dumnezeu se întinde peste voința Lui reală și singura limită peste
care nu poate trece este:
1. Ceea ce este fizic (ontologic)
2. Logic
3. Moral imposibil

Aceasta nu o poate nici vrea, nici face, adică:

1. Nu poate să nu existe, să moară (imposibilitate fizică, ontologică);
2. Nu poate face absurdități (imposibilitate logică)
3. Nu poate face rău
Ca Dumnezeu produce păcatul și suferința ca pedeapsă e altceva și la urma urmei nu
Dumnezeu pedepsește pe păcătoși, ci păcătoșii se autopedepsesc, suportă consecințele
faptelor lor. Suferința nu e un rău, ci o răsplată a păcatului, un act de echitate de dreptate
morală.

11
 Cei care spun că puterea dumnezeiască s-a epuizat în această lume creată, pun limite
atotputerniciei lui Dumnezeu și înțelepciunii lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu n-ar fi putut
crea o altă lume mai bună ca alta superioară ei, ca a îngerilor, dar cea a îngerilor nu o pot
permite condițiilor pământești.
Cei care spun că lumea nu e produsul libertății lui Dumnezeu, ci a fost constrânsă, cad
în pateism, iar cei care susțin că Dumnezeu nu mai lucrează în lume și poartă de grijă, cad în
deis, toți tăgăduind atotputernicia lui Dumnezeu.

Atributele intelectuale și morale

Persoana, cunoașterea și voia lui Dumnezeu
Dacă atributele naturale, evidențiază caracterul infinit absolut al lui Dumnezeu,
infinitatea și absolutitatea Lui, atributele intelectuale și morale, evidențiază caracterul de
persoană spirituală sau personalitatea lui Dumnezeu (spiritualitatea Lui).
Numai o persoană, o ființă spirituală care are conștiința de sine, rațiune și libertate,
care se determină liber poate fi sfântă, bună, iubitoare, dreaptă, numai un Dumnezeu personal
e obiect al rugăciunii și venerației omului, un Dumnezeu cu care putem sta în relație de
comuniune. Unii filosofi, ca Spinoza, au tăgăduit lui Dumnezeu caracterul de persoană pentru
că persoana ar limita ființa absolută a lui Dumnezeu:
1. Pentru că L-ar pune pe Dumnezeu în chip antropomorfic în rândul ființelor
mărginite
și al persoanelor, care se determină în raport cu alte persoane (eu-tu) – persoana e în relație cu
altă persoană. Aceasta L-ar mărgini pe Dumnezeu.
2. Pentru că, caracterul de persoană ar implica automat existența altor persoane L-ar
mărginii. Persoana presupune pluralitatea (mai multe persoane) în opoziție cu care Dumnezeu
e conștient de Sine și se determină liber ca stare. (Dacă Dumnezeu nu ar fi persoană, ar fi
inaccesibil și neapropiat omului, imobil, nemișcat în sensul penteist, un Dumnezeu care nu
poate sta în relația cu lumea, cu omul și nici omul cu Dumnezeu. Caracterul de persoană nu
exclude atributul de nemărginire pentru că persoana sau ipostasul este modul de subzistență
al unei ființe spirituale divine, îngerești sau umane.
Caracterul mărginit sau nemărginit al unei persoane se datorează ființei sau naturii pe
care o ipostaziază și nu persoanei în sine. Persoana e modul în care subzistă acea ființă.
Dacă omul este conștient de sine, determinându-se de sine ca un eu numai în
opoziție, cu un tu, aceasta nu se datorează persoanei însăși, ci caracterului mărginit al naturii
sau ființei lui, așa că pot exista ființe finite cu o persoană absolută cu o natură dumnezeiască
infinită care se cugetă pe sine și nu are nevoie de nimic în afară de sine pentru a li se dezvolta
conștiința de sine, ea se poate determina liber și fără să fie supusă și părtașă la marginile la
care e supusă libertatea omenească.
Persoanele create – îngerii și oamenii – nu mărginesc persoana lui Dumnezeu, pentru
că ele nu sunt existențe de sine, nu au aseitate, ci au o ființă creată de Dunezeu ca atare se
cuprind în voia și planul lui Dumnezeu și toate acestea sunt dependente de Dumnezeu.
Dumnezeu nu se determină ca o persoană în relațiile cu persoanele spirituale create – îngerii
și oamenii. El e o persoană dumnezeiască în relațiile dintre persoanele treimice, care au
fiecare întreagă și deodată ființa dumnezeiască.

12
 Atributele intelectuale
1. Atotștiința
Este însușirea lui Dumnezeu prin care El știe toate, desăvârșit și absolut, adică are o
cunoaștere desăvârșită, totală, a tot ceea ce există, a existat, va exista ca și acelea care ar
putea exista (teoretic).
Cunoașterea lui Dumnezeu e o cunoaștere absolută după conținut și formă:
- După conținut pentru că cunoaște totul, pe Sine și lumea, atât cele reale din
trecut,
prezent și viitor, cât și cele posibile și imposibile ,,Nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai
Tatăl și nici pe Tatăl nimeni, fără numai Fiul și cui va voi El să-i descopere” (Mt 11, 27).
- Cunoașterea lui Dumnezeu este absolută după formă pentru că Dumnezeu
cunoaște
toate direct și nemijlocit, netemporal din veci, deodată, desăvârșit printr-o intuiție desăvârșită,
spre deosebire de cunoașterea umană, naturală, mărginită și imperfect, parțială, mijlocită.
a) Atotștiința lui Dumnezeu are ca obiect propria Sa ființa pe care o cunoaște
deplin:
,,Cele ce sunt ale lui Dumnezeu le cercetează Duhul Lui și adâncurile Lui” (1 Cor 2, 10-11).
Cunoașterea de sine a lui Dumnezeu este sinonimă cu conștiința de Sine.
b) Al doilea obiect al atotștiinței lui Dumnezeu este tot ce este în afara Lui, tot ceea
ce
nu este El. Toate cele existente trecute, prezente, viitoare, posibile și imposibile le cunoaște
pe toate pentru că El e spirit absolut, iar acestea sunt creaturile Lui, iar El ceator spiritual sau
actual.
,,El numără mulțimea stelelor și dă tuturor numele lor” (Ps 146, 4)
,,Înaintea ochilor Domnului sunt căile omului și El ia seama la toate căile Lui” (Pilde
5, 20)
,,Toate inimile le cearcă Domnul și cunoaște toată mișcarea gândurilor” (1
Paralipomena 28, 9)
,,Dumnezeu cunoaște din veci toate lucrurile Lui” (FA 15, 18)
,,Tu ai cunoscut șederea mea și ascultarea mea, Tu ai priceput gândurile mele de
departe. Cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat și toate căile mele le-ai văzut mai
dinainte. Că insă nu este cuvânt pe limba mea și iată Doamne. Tu le-ai cunoscut pe toate și pe
cele din urmă si pe cele de demult. Minunată este știința Ta mai presus de mine”. (Ps 138, 2-
6).
În privința modului cunoașterii lui Dumnezeu, El le cunoaște toate desăvârșit și
nemijlocit în ființa lor.
,,Nu e nicio făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite pentru
ochii Celui în fața căruia noi vom da socoteală”. (Evr 4, 13)
,,Dumnezeu cunoaște toate din veci”.
,,Lui Dumnezeu îi sunt cunoscute din veac lucrurile lui” (FA 15, 18)
Cunoașterea Lui este nemijlocită, directă și neschimbată.
,,Dumnezeu privește până la marginea pământului și îmbrățișează cu ochii tot ce se
află sub ceruri” (Iov 28, 24).

13
 Pentru că se referă la lucruri înainte ca ele să existe, cunoașterea lui Dumnezeu se mai
numește și preștiință. Aceasta numire e proprie lui Dumnezeu pentru că înaintea Lui nu e
nici trecut, nici viitor, ci un veșnic prezent, dar noi nu avem un cuvânt potrivit pentru a
exprima această latură a cunoașterii lui Dumnezeu și ne exprimăm analogic cu noi, după
cunoașterea noastră. Mai bine ar fi să o numim ,,vedere mai înainte” (preștiința lui
Dumnezeu).
Nu confundăm preștiința lui Dumnezeu cu predestinația care ar nimici
libertatea omului și ar face pe Dumnezeu autorul răului. Preștiința lui Dumnezeu nu constă
în a căuta cele viitoare, Dumnezeu știe sau vede mai dinainte cum se vor desfășura lucrurile
pentru că noi să le facem, nu El. Precum medicul nu e cauza bolii, că știe că cineva va muri,
așa și preștiința Lui nu e cauza morții. El cunoaște aceasta. Boala își are cauza ei proprie nu
în știința medicului. Așa și ceea ce facem noi nu-și are cauza în Dumnezeu, ci în voința
noastră liberă.
Dumnezeu cunoaște cele viitoare ca prezente fără ca această cunoaștere să exercite
vreo influență asupra desfășurării lor. Cunoscând totul netemporal, le vede (cum se vor
întâmplă ele), fie necesar, sau ca produse ale libertății omului, fără să le stingherească în
evoluția lor. Ele se petrec cum s-ar fi petrecut dacă nu le-ar observa nimeni.
Faptele umane nu depind de cunoașterea mai înainte a Lui. Aceasta ar însemna că se
petrec cu necesitate .
Dumnezeu le cunoaște cum se vor petrece și desfășura, ca produse ale libertății
noastre.
Cunoașterea lui Dumnezeu respectă libertatea omului. Faptele rele sunt produsul libertății
omului, nu efectul cunoașterii lui Dumnezeu. În Hristos, credincioșii participă la cunoașterea
lui Dumnezeu având acces la El, împărtășindu-le și unindu-se cu El prin Har. Îl cunoaștem pe
Dumnezeu, prin participarea și unirea cu El, unirea cu Sfânta Treime.

2. Atotînțelepciunea
Este însușirea lui Dumnezeu de a cunoaște și a alege cele mai bune mijloace pentru
scopurile firești date omului la creație. Atotînțelepciunea prezintă latura practică a intelectului
și cunoașterea este o parte a atotputerniciei pentru că în multe locuri din Sfânta Scriptură
aceste două însușiri (atotînțelepciunea și atotputernicia) sunt amintite împreună.
,,Ale lui Dumnezeu sunt înțelepciunea și atotputernicia, cine ar putea să-i stea
împotrivă și să rămână teafăr?” (Iov 9, 4)
,,La Dumnezeu se află înțelepciunea și puterea, sfatul și pătrundrea sunt ale lui
Dumnezeu” (Iov 12, 13)
,,Domnul a făcut cerul cu puterea Sa și a întărit lumea cu înțelepciunea Sa” (Ier 10,
12) Scriptura insistă asupra rolului înțelepciunii lui Dumnezeu în opera de creare, proniere și
mântuire a lumii prin conceperea de Dumnezeu a celor mai bune mijloace pentru atingerea
scopurilor date lumii la creație. Mai ales creația apare ca rod al atotînțelepciunii și al
atotputerniciei lui Dumnezeu.
,,Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut” (Ps 103,
25).
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost concepută din veci de atotînțelepciunea lui
Dumnezeu, care a găsit astfel mijlocul cel mai potrivit de realizare, a unui lucru care era

14
imposibil de realizat pentru oameni – mântuirea neamului omenesc prin Întrupaea lui Hristos,
care trebuia să fie și Dumnezeu și om în acelașoi timp.
,,O adâncul bogăției și înțelepciunii și al științei lui Dunezeu. Cât sunt de necercetate
judecățile Lui și cât de nepătrunse căile Lui” (Rm 11, 13).
Înțelepciunea lui Dumnezeu concepe cele mai bune mijloace pentru atingerea celor
mai bune scopuri pentru creaturi. Toată existența creată formează o scară de mijloace și
scopuri variate prin care se realizează scopul general al lumii. Fiecare lucru are în sine scopul
existenței Sale, dar e un mijloc pentru altul superior, care la rândul lui are un...........

Atributele morale
Acestea scot în evidență desăvârșirea dumnezeiască, voința Lui manifestată față de
creaturi. Aceste două însușiri ale spiritului se înfățișează într-o serie de însușiri morale.
Atributele morale ale lui Dumnezeu se numesc astfel nu că Dumnezeu face eforturi de a fi
moral, de a se pune în acord cu norme morale, ci ca stări morale, stări ale ființei lui care e
identică cu voința Lui.

• Sfințenia lui Dumnezeu

Este acordul desăvârșit al voinței lui Dumnezeu cu ființa Lui atotbună, atotdreaptă
și iubitoare absolută, respectiv este identitatea lui Dumnezeu și a ființei Lui. Cuvântul aghios
este ceea ce este despărțit de lume, desăvârșit, consacrat lui Dumnezeu. De exemplu, templul,
poporul ales al lui Israel sunt lucruri și persoane detașate de lume și consacrate lui
Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt pentru că e despărțit de lume, e transcendent și străin de tot
ceea ce e imperfect, pământesc, curat deci și pur. Noțiunile de sfânt și drept se folosesc în
Vechiul Testament amândouă la un loc pentru că ceea ce este pământesc este necurat.
Cuvântul sfânt are un înțeles moral, însemnând curat, pur, armonie a voinței cu
legea morală, astfel că bun și sfânt se folosesc ambele la un loc. Sfințenia lui Dumnezeu e
însușirea lui Dumnezeu după care voința Lui se identifică cu binele, cu ființa Sa atotbună în
mod perfect. Spre deosebire de om care face eforturi mari de a se pune în acord voia sa cu
binele care nu e în sine decât numai virtual ca dispoziție/potență, la Dumnezeu trebuie înțeles
că o identitate internă a ființei dumnezeiești cu binele, a voinței sale cu ființa lui Dumnezeu
care e spirit ființial absolut.
Dumnezeu vrea binele pentru că El este binele. El nu poate voi altceva decât
binele. Dumnezeu este binele. Tot ceea ce vrea El e bine, e produsul ființei Sale bune.
Sfințenia lui Dumnezeu este o sfințenie ființială, voința Sa e identică cu ființa Sa,
prin aceasta e deosebit de tot restul lumii. Dumnezeu este sfânt, omul devine Sfânt prin harul
lui Dumnezeu, prin participarea la sfințenia lui Dumnezeu. Pentru om sfințenia e imperativ, o
poruncă. Omul face eforturi de a pune de acord voia lui cu voia sfântă a lui Dumnezeu, cu
binele.
„Sfințiți-vă și veți fi sfinți, căci sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru! Să nu vă
pângăriți sufletele prin vreo vietate din cele care mișună pe pământ (Lv 11, 44; 19, 2; 20, 7)
„Fiți sfinți, căci sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru!” (Lv 19, 2)
Oamenii au sfințenia ca imperativ, Dumnezeu o are ființial:
„Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru” (Ps 98, 10)
„Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Savaot!” (Is 6, 3)

15
 „Sfinte sunt toate lucrările Lui” (Ps 104, 41)
„Legea lui e sfântă” (Rm 7, 12)
Dumnezeu cere omului să se sfințească: Sfințiți-vă, fiți sfinți!
În Noul Testament credinciosul devine sfânt prin participarea la sfințenia lui Iisus Hristos:
„Spre folosul nostru este să ne împărtășim de sfințenia Lui” (Evr 12, 10)
„El ne-ales mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți” (Ef 1, 40)
După căderea în păcat a omului toate trebuie purificate și să se sfințească prin om prin
împlinirea voii Sale: „Fie Voia Ta”, „sfințească-Se numele Tău”, adică de a pune voia noastră
în acord cu cea a lui Dumnezeu.
Sfințenia creștină este participarea la sfințenie a lui Hristos prin har. Ea este dar,
dar și misiune de împlinit. E dar primit prin harul Sfântului Botez, care trebuie dezvoltat prin
participarea la sfințenia lui Hristos, prin împlinirea poruncilor până când viața noastră ia
chipul virtuților și sfințeniei lui Hristos. La om apare sfințenia ca dar și ca imperativ. Ca
dar: „Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Această sfințenie baptismală
trebuie consolidată prin fapte până va deveni sfințenie morală.

Dreptatea lui Dumnezeu

Are două nuanțe:
• una de sfințenie, conformă cu voia Lui sfântă;
• alta de dreptate, de stare legală, voia Lui e constantă în a da fiecăruia ce se
cuvine.
Privită în ea însăși, dreptatea lui Dumnezeu e aceeași cu sfințenia absolută. Privită în
manifestările față de creaturi, ea e o însușire după care El dă creaturilor sale ceea ce li se
cuvine, celor ce au făcut bine răsplată, celor păcătoși pedeapsă.
Dreptatea lui Dumnezeu pedepsește, dar și răsplătește. În distribuirea dreptății Sale
Dumnezeu nu are o normă de conducere din afară de sine, pentru că aceasta ar însemna că
voia lui e condiționată de acea norma exterioară și mărginită de ea. O astfel de normă, afară
de Dumnezeu, nu poate exista pentru că aceasta înseamnă că trebuie să existe ceva mai presus
de Dumnezeu. Dumnezeu se conduce după voia Sa sfântă. Norma cea mai înaltă este El
însuși. E voia sfințeniei bune, absolute și perfecte.
Ca bun, Dumnezeu vrea fericirea creaturilor, ca drept răsplătește după merit
fiecăruia, nefiind o contradicție între bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu e atât
autorul și al legii morale care cere fiecăruia conformarea deplină cu voia Sa atotbună, cât și
deasupra ei. Sfânta Scriptură vorbește de dreptatea lui Dumnezeu în locurile unde El este
numit judecător și răsplătitor drept. „Dumnezeu e judecător drept și tare” (Ps 7, 11)
„Drept este Domnul și dreptate a voit și fața Lui spre cel drept privește” (Ps 10, 7)
„El va judeca lumea și cu dreptate va judeca pe popoare” (Ps 9, 8)
„Căci va veni Fiul Omului întru slava Tatălui cu îngerii Lui și atunci va răsplăti
fiecăruia după faptele sale” (Mt 16, 27)
„Și le va răsplăti lor Domnul, după fărădelegile lor și după răutatea lor îi va pierde
pe ei” (Ps 93, 23)
„Nu vă răzbunați singuri, că Eu voi răsplăti” (Dt 32, 35)
Mântuitorul fericește pe cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, prin această sete și foame
de dreptate credincioșii participă la dreptatea lui Dumnezeu.

16
 • Bunătatea și iubirea lui Dumnezeu

Este însușirea prin care Dumnezeu împărtășește tuturor bunătățile și perfecțiunile

Lui făcându-le părtașe la fericirea Sa sau la viața de comuniune intratrinitară, cât poate primi
fiecare după natura și starea lor și le este spre folos fiind ființial cunoscut și atotbun.
Dumnezeu vrea ca toate creaturile să participi la iubirea și fericirea Lui
intratrinitară, fiecare potrivit stării sale. Bunătatea și iubirea dumnezeiască sunt ființial
altruiste orientate ontologic sau ființial spre altul, să dăruiască și altora din plenitudinea ființă
și fericirii Sale. Și omul ca chip al lui Dumnezeu, ca ființă personală este orientată ontologic
spre comuniune cu altul, să se dăruiască altora.
O iubire egoistă nu e iubire pentru că ea e altruistă. Dar la om, spre deosebire de
Dumnezeu, iubirea lui spre altul se datorează și unei lipse și din nevoia de complementaritate
pentru că nimeni nu este suficient sieși. Toți suntem avizați la ceilalți. Omul nu este suficient
lui însuși, numai Dumnezeu este suficient Lui. Iubirea Lui este expresia plinătății, a dăruirii
în afară și altora.
Datorită acestui fapt Dumnezeu vrea să facă lumea și să împărtășească și altora din
fericirea Lui. Ca ființă spirituală liberă, Dumnezeu se dăruiește cu totul liber, cum, când, cât
și cui vrea El să își manifeste bunătatea Sa. Tot așa și omul se dăruiește și celorlalți. Iubirea
nu o poți impune cuiva. E cel mai contradictoriu lucru. Deci omul este orientat ființial spre
comuniune, spre dăruire. Dumnezeu nu se dăruiește în chip necesar, cum se revarsă automat
în afară un pahar supra plin, pentru că iubirea fiind o energie dumnezeiască necreată, se
manifestă prin intermediul voinței și persoanei libere a lui Dumnezeu.
Spre deosebire de Dumnezeul platonic care nu are iubire sau eros Dumnezeul
creștin este iubire nesfârșită, este iubire veșnică.
În relațiile Lui intratreimice în veci se manifestă această iubire. Fiecare persoană și
împărtășește ființa celeilalte fără a o pierde.
Iubirea presupune persoane și pluritate: Dumnezeu este iubire (I Ioan 4,8). Ca
iubire intratrinitară și în afară are o dorință de a împărtăși și celorlalți din fericirea Lui
intratrinitară.
Bunătatea și iubirea lui Dumnezeu sunt infinite în ființa lor, efectele lor în creatură
sunt în funcție de natura și gradul de participare a făpturilor create la bunătatea sau iubirea lui
Dumnezeu. Bunătatea lui Dumnezeu e veșnică și universală, ea se întinde peste toate
creaturile.
El dă tuturor suflare și viață și toate (Faptele Apostolilor 17,25). Bunătatea și
iubirea Lui are efecte diferite în făpturi după gradul de participare a fiecăruia la ea.
După obiectele la care se raportează, bunătatea lui Dumnezeu ia diferite forme și se
numește în chipuri diferite. Iubirea dumnezeiască e bunătatea lui Dumnezeu manifestată față
de un obiect din afară, la toată creatura și făpturile în general, dar în special față de ființele
spirituale, îngeri și oameni, pentru că iubirea implică totdeauna persoana. În iubire trebuie o
relație între persoane, o relație altruistă bipolară presupune cel puțin două persoane sau două
subiecte, un eu și un tu, și cere reciprocitate.
Iubirea față de animale este denumită impropriu iubire pentru că această
reciprocitate nu o pot da animalele.

17
 Iubirea lui Dumnezeu orientată între persoanele intratreimice și îngeri și oameni.
După starea persoanelor create și situația lor, bunătatea lui Dumnezeu ia diferite nume, se
numește bunătate și iubire de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubitor de oameni.
Când bunătatea lui Dumnezeu se manifestă față de cei ce au o lipsă, au o nevoie, ea
se numește milă și binecuvântare. Cum ființele create, în raportul Dumnezeu tot așa au nevoie
de ajutor. Iubirea lui Dumnezeu față de ele e milă și milostivire.
Iubirea în ultima ei instanță nu e numai milă.
Când bunătatea lui Dumnezeu se manifestă față de cei care nu o merită se numește
iertare, har.
Când Dumnezeu amână pedeapsa pe care o merită păcătoșii, iubirea lui Dumnezeu
se numește îndurare, răbdare, îndelungă răbdare.
Când Dumnezeu scurtează sau micșorează pedeapsa pentru păcate, bunătatea sau
iubirea lui Dumnezeu se numește blândețe.
În funcție de starea în care se află persoanele iubite de Dumnezeu, iubirea Lui se
numește milă, iertare, blândețe, răzbunare, care sunt aspectele iubirii, dar iubirea în ultimă
instanță este comuniune, unire între un subiect și un obiect al iubirii.
Sfânta Scriptură arată de multe ori bunătatea lui Dumnezeu față de oameni,
numindu-L pe Dumnezeu bun și milostiv:
Mărturisiți-vă Domnului că este bun, că în veac este mila lui (Psalmul 135,1-26)
Îndurat și milostiv este Domnul (Psalmul 102, 8)
Binecuvântat este Dumnezeu părintele îndurărilor și Dumnezeul a toată
mângâierea (2 Corinteni 1, 3)
Dumnezeu este numit direct Dumnezeul dragostei:
Dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut de Dumnezeu și
cunoaște pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire (Ioan 4, 7-8)
Trăiți în pace și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi (2 Corinteni 13, 11)
Sfânta Scriptură arată că bunătatea lui Dumnezeu se manifestă față de toate
creaturile Lui:
Bun este Domnul cu toți și îndurările lui peste toate lucrările Lui (Psalmul 144, 9)
Toate așteaptă de la tine și le dai lor hrană la bună vreme (Psalm 103, 28)
Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de la Tine se pogoară Părintele
luminilor (Iacov 1, 17)
Mai ales este numit Dumnezeu bun față de oameni fiind numit părintele lor
Și Tatăl vostru să nu îl numiți pe nimeni pe pământ că Tatăl vostru Unul este cel
din ceruri (Matei 23, 9)
Tatăl nostru care ești în ceruri sfințească-se numele tău (Matei 6)
Dumnezeu este părintele care ascultă rugăciunile oamenilor:
Care dintre voi de va cere fiul pâine îi va da piatră sau de va cere pește care îi va
da șarpe? (Matei 7, 9-11)
Dumnezeu poartă grijă tuturor, buni sau răi.
El face să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi (Matei 5)
El dă tuturor suflare și viața și toate (Faptele Apostolilor 17)
Sfânta Scriptură arată, mai ales, bunătatea și iubirea lui Dumnezeu manifestată în
întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc.

18
 Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că pe Unul Născut Fiul Lui l-a dat ca oricine
crede în El să nu piară ci să aibă viața veșnică (Ioan 3, 16)
Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi că pe Fiul Lui Unul
născut l-a trimis în lume ca prin El viață să avem (Ioan 4,9)
Iar când s-a arătat bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru
Dumnezeu după a Lui milă ne-a mântuit pe noi (Tit 3, 4-6)
Prin harul lui Dumnezeu în Hristos prin Sfântul Duh credincioșii participă și ei la
iubirea lui Dumnezeu prin care cunosc pe Dumnezeu și se unesc cu El, căci dragostea este de
la Dumnezeu în sensul că ea nu e numai intenționalitatea noastră spre comuniune ci și e
energia dumnezeiască necreată care ne-a împărtășit-o Dumnezeu prin care îl iubim pe
Dumnezeu și semenii noștri, devenim subiecte al iubirii Sale și noi, nu numai obiecte ale
iubirii Lui.
Dragostea vie în nădejdea lui Dumnezeu ne unește cu El și cu toată creatura.

• Libertatea absolută a lui Dumnezeu

Prin ea înțelegem că Dumnezeu în tot ceea ce face și gândește nu e determinat de

nicio constrângere dinlăuntru sau din afară. Orice face El e absolut liber le autodetermină pe
Sine prin Sine, poate face tot ceea ce voiește și cum voiește. La El nu e o trecere de la voință
la fapt, printr-un efort, ci ceea ce vrea e în același timp fapt împlinit liber. Nu are loc în El o
determinare pentru un lucru sau altul, totul e voi de El printr-un act unic. Nu e vorba de o
sfătuire în El sau o deliberare. Ca atotștiutor El cunoaște totul: cele trecute, prezente și
viitoare. Libertatea absolută nu e că El lucrează arbitrar liber și e cel care se determină
rațional, nu anarhic. Biblia arată că Dumnezeu în toate lucrează cu totul liber potrivit Sfatului
voii Sale.
Dumnezeu toate le lucrează potrivit Sfatului voii Sale (Efeseni 1, 11)
Dumnezeu e liber în actele Sale speciale: creația, providența, mântuire.
Dumnezeul nostru în cer și pe pământ toate cate a voit a făcut
Creația lumii nu e un act necesar lui Dumnezeu ci unul liber. Dumnezeu putea să
nu creeze lumea, ci din iubire pentru a împărtăși și altora din iubirea Lui.
În lucrarea de creație Dumnezeu este liber, El face ce vrea cu oștirea îngerilor și
locuitorii pământului și nu poate nimeni să împiedice și să îi spună ce faci Tu (Daniel 4, 32).
Libertatea lui Dumnezeu se manifestă și în lucrarea de mântuire a neamului omenesc.
Mai înainte ne-a rânduit în a Sa iubire spre înfierea întru El prin Iisus Hristos
după buna socotință a voii Lui (Efeseni 1, 5; Galateni 1, 4). Sfinții Părinți au apărat și ei
libertatea absolută a lui Dumnezeu împotriva celor care spuneau că lumea este eternă și a
provenit în chip necesar din Dumnezeu și nu din voia lui Dumnezeu. Ei au învățat că lumea
este produsul voinței libere a lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu se arată în aceea că întâi
face din nimic tot ce există și apoi cum vrea El o guvernează.

• Fidelitatea și veridicitatea lui Dumnezeu

Dumnezeu împărtășește creaturilor sale prin descoperire numai adevăruri pentru că

este Sfânt și Atotștiutor și își ține cu sfințenie toate făgăduințele și promisiunile.

19
 Fidelitatea este onestitatea lui Dumnezeu pentru că tot ceea ce a hotărât sau
făgăduit odată împlinește întru totul și își ține cuvântul. Biblia de mărturie de aceste două
însușiri ale lui Dumnezeu:
• Dumnezeu e numit ne mincinos și adevărat:
Dumnezeu nu minte (Tit 1, 4)
Dumnezeul adevărului (Psalmul 30, 5)
Eu sunt Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6)
Cuvântul lui Dumnezeu e adevărul (Ioan 17, 17)
Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, curățat de pământ,
curățat de șapte ori (Psalmul 11, 6)
Toate căile Domnului sunt milă și adevăr pentru cei ce caută așezământul Lui și
mărturiile Lui (Psalmul 24, 11)
• Dumnezeu este credincios în toate făgăduințele Lui:
Nu e ca omul să îl poți minți, nici ca fiul omului să îi pară rău. Au zice-va El și nu
va face? Sau va grăi și nu va împlini? (Numeri 23,19)
Credincios este Dumnezeu prin care ați fost chemați la împărtășire cu Fiul Său
Iisus Hristos, Domnul nostru (1 Corinteni 1, 9)
Să ținem mărturisirea credinței cu neclintire pentru că credincios este cel ce a
făgăduit (Evrei 10, 23)
Credincios este cel ce va chema și el va și împlini (I Tesaloniceni 5, 24)
Amin grăiesc vouă că nu va trece Neamul acesta până nu vor fi toate acestea.
Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece (Marcu 13, 30)
Nu trebuie confundată credincioșia lui Dumnezeu cu credinț. Dumnezeu nu are
credință, nu crede în ceva sau cineva pentru că aceasta presupune că primește sau afirmă ceva
pe baza unei autorități superioare. Ori deasupra lui Dumnezeu nu poate exista sau să fie vorba
de vreo autoritate în care El ar crede și căreia s-ar subordona.
La bază stă neschimbabilitatea și atotștiința Sa și sfințenia, atotputernicia pentru că
Dumnezeu nu poate făgădui ceva care e împotriva sfințeniei Sale și voii Sale. Prin
atotputernicia Sa își ține toate făgăduințele și hotărârile Sale.
Prin credință noi participăm la aceste atribute ale lui Dumnezeu cât ne permite
starea noastră, asemănându-ne cu Dumnezeu și unindu-ne cu El prin iubirea Sa dumnezeiască
și împărtășindu-ne de fericirea Sa negrăită.
Aceste însușiri și atribute ale lui Dumnezeu constituie și baza ontologică ultimă
metafizică a însușirilor și atributelor omenești spirituale, îngeri și oameni și noi toți suntem
chemați să participăm la ele împărtășindu-ne de aceste lucrări ale lui Dumnezeu devenim
asemenea Lui: buni, drepți, iubitori și înțelepți.

20
21