Decalogul.

Poziția sa în cadrul legislaţiei mozaice, în iudaism şi în creştinism

Al doilea text de importanță majoră pentru ilustrarea discursului biblic despre

Dumnezeu este Decalogul – adică „Cele 10 cuvinte” (de la grecescul deka logoi) sau, mai
uzual, „Cele zece porunci”. Denumirea este de origine biblică, fiind întâlnită pentru prima
dată în Deuteronom (4,13 și 10,4). Înainte de discuta aspectele care țin de discursul formal și
de conținutul Decalogului, sunt binevenite câteva cuvinte despre importanța care i se acordă
în iudaism, creștinism și societatea modernă.
În Vechiul Testament, Decalogul este cuprins în capitolul 20 din Ieșire, fiind apoi reluat,
cu unele diferențe, în capitolul 5 din Deuteronom. Primul context în care este relatat
Decalogul este, așadar, evenimentul ieșirii israeliților din robia egipteană, sub conducerea lui
Moise. La muntele Sinai, Dumnezeu a încheiat un legământ cu acest popor. Și pentru că un
legământ – asemenea unui contract din zilele noastre – presupune asumarea și respectarea
unor reguli, Dumnezeu le-a dat israeliților legea, pe care să o respecte și să o împlinească din
generație în generație.
Începând cu capitolul 20 din Ieșire, legea este descoperită treptat, prin mijlocirea lui
Moise, până la moartea acestuia. Prescripțiile cuprinse în cărțile Ieșire, Levitic, Numeri și
Deuteronom alcătuiesc Legea mozaică. Aceste norme se referă la aspecte diverse ale vieții
individuale, familiale, sociale, administrative, cultice și religioase a evreilor.
Relatarea despre descoperirea Decalogului, din Ieșire 20, scoate în evidență importanța
celor zece porunci în ansamblul legislației mozaice. Se poate constata astfel, că Decalogul (Ieș
20,2-17) apare ca prima colecție de legi descoperite israeliților. Apoi, cele zece porunci sunt
rostite poporului de Însuși Dumnezeu, așa cum se poate citi în textele ebraic și grec, în Ieșire
20,1 (din păcate, nu și în Biblia sinodală, unde în mod greșit apare ideea că Dumnezeu ar fi
rostit „înaintea lui Moise” cele zece porunci). Legile care urmează Decalogului sunt tot de
origine divină, dar primite indirect de popor, prin intermediul lui Moise. Nu pentru că
Dumnezeu nu ar fi putut să continue rostirea legilor, ci pentru că poporul a fost într-atât de
înfricoșat la auzirea glasului lui Dumnezeu, încât s-a temut să nu piară.

„Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor, şi a văzut muntele
fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat departe, temându-se.
Apoi a zis către Moise: «Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta, dar Dumnezeu să nu
grăiască cu noi, ca să nu murim» [...] Şi a stat tot poporul departe, iar Moise s-a
apropiat de întunericul unde era Dumnezeu.” (Ieș 20,18-19.21)

În vreme ce poporul rămâne jos, Moise urcă pe munte, unde Domnul îi dictează
celelalte porunci din „Cartea Legământului”, cuprinse în următoarele trei capitole ale cărții
Ieșire (20,22-23,33). Pe acestea Moise le va citi în fața poporului (Ieș 24,7).
Câteva idei importante se desprind din relatare. Mai întâi, faptul că Decalogul este
așezat în fruntea legii mozaice, bucurându-se așadar de o poziție privilegiată între celelalte
norme legislative. Apoi, Decalogul e rostit de Dumnezeu Însuși, ceea ce reflectă și mai mult
importanța sa în comparație cu restul legilor, care sunt rostite de către (sau prin) Moise. În al
treilea rând, poporul reacționează înfricoșat la auzul celor zece porunci. Reacția de înfricoșare
este reacția obișnuită a omului în fața unei teofanii (arătări a lui Dumnezeu), cum atestă în
multe rânduri atât Vechiul cât și Noul Testament. Omul, făptura aceasta plăpândă,
neputincioasă și măruntă, nu poate decât să se cutremure în fața nemărginirii, puterii și
măreției Creatorului. Dar înfricoșarea poporului de la Sinai se poate datora nu numai
prăpastiei ființiale, ci și măreției cuvintelor rostite de Dumnezu, mai exact conținutului
transmis prin cele zece porunci. Așadar, chiar și înfricoșarea israeliților atestă importanța
covârșitoare a Decalogului în cadrul legislației Vechiului Testament.
Statutul aparte al celor zece porunci în cadrul Legii mozaice este afirmat și în afara
Vechiului Testament, în unele scrieri mai târzii din iudaism. Deja în secolul 1d.Hr., Filon din
Alexandria, un remarcabil filosof și scriitor iudeu, grupa legile mozaice în zece categorii,
derivate din cele zece porunci. Pentru gânditorul din vestita metropolă culturală a Egiptului
antic, legile din Pentateuh (numit de evrei „Tora”, adica „Legea”) nu reprezintă altceva decât
o dezvoltare și aplicare a principiilor enunțate în Decalog.
Tradiția talmudică menționează că în Tora sunt cuprinse un număr de 613 legi. Rabinii
au accentuat faptul că un evreu e dator să împlinească toate cele 613 porunci, nu doar
Decalogul. Pe de altă parte, unii învățați iudei din Evul Mediu au observat că exact 613 este și
numărul literelor conținute în textul ebraic al celor zece porunci. Concluzia e evidentă:
Decalogul apare ca un fel de sinteză, o quintesenţă a întregii Legi. Astfel s-a dezvoltat în
iudaism literatura Azharot, în care fiecare literă a Decalogului e asociată unei legi din Tora
sau fiecare din cele zece porunci e pusă în legătură cu un anumit grup de legi.
Potrivit textului biblic, cele zece porunci au fost scrise pe două table de piatră (Deut
4,13; 5,22; 9,10). Tradiția a împărțit în mod egal poruncile, câte cinci pe fiecare tablă. Cele
două table ale legii reprezintă un simbol al religiei mozaice. Ele apar, de pildă, ca element
arhitectonic pe fațada sinagogilor. Evreii le poartă ca talismane la gât.
Deși în Biserica creştină multe rânduieli ale legislației mozaice au fost abrogate deja din
timpul comunității creștine primare, Decalogul și-a păstrat autoritatea normativă în viața
creştinilor până în ziua de astăzi. Cele zece porunci sunt cuprinse în mai toate cărțile de
rugăciune tipărite în Biserica Ortodoxă Română, la capitolul îndatoriri ale creștinilor. Ele fac
parte așadar din morala creştină, deși provin din Vechiul Testament. Dar ele nu sunt suficiente
pentru un creștin.
Valoarea Decalogului se regăseşte deplin doar în ansamblul moralei creştine, a viețuirii
„în Hristos”, Care desăvârşește Legea. Astfel, Mântuitorul se referă în mai multe rânduri la
poruncile din Decalog, îndeosebi la cele cuprinse în a doua tablă a Legii. În Predica de pe
Munte, arată că atât împlinirea cât și încălcarea poruncilor pleacă din inima omului (Mt 5,21-
22; 27-28). Cel care dorește să aibă viața veșnică trebuie să împlinească poruncile, îi spune El
tânărului bogat (Mc 10,17-21). Prin atitudinea Sa față de porunci, Iisus nu face decât să
întărească autoritatea lor.
Sfântul Apostol Pavel afirmă că împlinirea poruncilor din Decalog e dovadă, o
concretizare a iubirii creștinului față de semeni: „Pentru că poruncile: Să nu săvârșești adulter;
să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să nu poftești ... și orice altă poruncă ar mai
fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Rom 13,9)
Literatura creștină din epoca apostolică și patristică atestă importanța Decalogului în
Biserică. De la Fericitului Augustin provine împărțirea celor zece porunci în două grupe:
primele patru se referă la iubirea pe care o datorăm lui Dumnezeu, iar următoarele șase la
iubirea față de aproapele. Există informații timpurii (Didahia, Epistola lui Barnaba) care ne
permit să concludem că cele zece porunci erau incluse în cateheza baptismală a Bisericii, fiind
studiate și aprofundate de cei care se pregăteau să primească Botezul. Asemenea Sfântului
Apostol Pavel, care afirma că păgânii săvârșesc din fire poruncile legii mozaice (Rom 2,14),
și apologeții creștini (Sf. Irineu, Sf. Iustin, Tertulian) au accentuat faptul că a doua parte a
poruncilor din Decalog se regăsesc în principiile etice ale altor popoare, întrucât țin de o
morală naturală.
Nu e de mirare că poruncile celei de-a doua table (6-10) se regăsesc în legislațiile
statelor moderne, căci pretutindeni furtul, deposedarea abuzivă și violentă, omuciderea sau
mărturia mincinoasă constituie fapte condamnate de lege. Pe aceste porunci se fundamentează
drepturile omului în societatea actuală. Ele reprezintă moștenirea culturală a iudeo-
creștinismului într-o lume secularizată. Ele constituie fundamentul oricărei etici sociale pentru
că sunt un alfabet al umanizării omului. „Blestem asupra omului care va zice: «nu mai sunt
valabile»!” (Thomas Mann)

Decalogul. Aspecte legate de forma și structura celor zece porunci

În numărul anterior am discutat despre importanța acordată Decalogului în iudaism, în

creștinism și, în parte, în societatea civilă. În continuare ne vom referi la unele aspecte legate
de structura și forma în care e expus Decalogul în textul Bibliei.
Structura actuală a textului Bibliei, cu împărțirea cărților în capitole și versete, nu a
existat în antichitate. Această împărțire e de origine creștină și datează din Evul Mediu. În
antichitate textul era scris continuu, fiind doar delimitat în secțiuni destinate lecturării cultice.
într-un mod asemănător e împărțit textului biblic și astăzi, în cultul Bisericii Ortodoxe, unde
lecturile biblice sunt delimitate ca „pericope” – cele din Vechiul Testament sunt numite
„Paremii”, pe când pericopele din Noul Testament pot fi din „Apostol” și din „Evanghelie”.
Textul Decalogului e scris continuu în manuscrisele vechi ale Vechiului Testament.
Propozițiile din Ieșire 20 și Deuteronom 5 nu apar grupate în zece subsecțiuni,
corespunzătoare unui număr de zece porunci. Pe de altă parte, avem atestată în alte locuri din
Vechiul Testament existența unei împărțiri a acestei secțiuni legislative în „zece cuvinte”
(Deut 4,13 și 10,4), scrise pe „două table” (Deut 4,13; 5,22; 9,10; 10,1-5; Ieș 34,1-4).
Dacă n-am avea aceste referiri din alte părți, împărțirea textului Decalogului într-un
număr de zece porunci, grupate în două secțiuni, nu ar fi ușor de pus în practică, pentru că:
• avem două versiuni ale Decalogului (Ieș 20,2-17 și Deut 5,6-21);
• ambele versiuni conțin paisprezece propoziții imperative (injonctive sau prohibitive),
nu doar zece.
• masoreții – acei învățați iudei din antichitate, care s-au ocupat de transmiterea textului
biblic – au delimitat diferit precizările referitoare la dorirea femeii și casei aproapelui,
anume ca o singură poruncă în Ieșire, respectiv ca două porunci în Deuteronom.
Numărul zece delimitează de fapt conținuturi tematice în textul Decalogului. Nu e
exclus ca numărul de zece porunci, împărțite pe două table, să fie opera tradiției, reflectată
deja în textul biblic, așa cum am notat mai sus, și să aibă o justificare mnemotehnică – de a
ușura memorarea poruncilor de către cititori. Dar nu e clar, în opinia mea, de ce nu s-ar fi
preferat rotunjirea celor paisprezece propoziții imperative la doisprezece, număr cu conotații
simbolice mai importante decât numărul zece în Vechiul Testament.
Dificultatea de a delimita poruncile în textul Bibliei ebraice se regăsește și mai târziu, în
modul receptării și înțelegerii Decalogului de-a lungul istoriei. Nu e de mirare că împărțirea
celor zece porunci diferă chiar și între Bisericile creștine. Tabelul de mai jos1 scoate în
evidență asemănările și deosebirile privind receptarea confesională a Decalogului:

Conținut Iudaism B.Ortodoxă B.Reformată; B.Catolică B.Luterană

abreviat B.Anglicană
„Eu sunt
1 Prolog
Domnul...”
1
„Să nu ai alți
1 1 1
dumnezei...”
2
„Să nu-ți faci
2 2
chip...”
„Să nu iei 3 3 3 2 2

1
După https://de.wikipedia.org/wiki/Zehn_Gebote (31.05.2016).
numele
Domnului în
deșert...”
„Adu-ți aminte
de ziua 4 4 4 3 3
odihnei...”
„Cinstește pe
tatăl tău și pe 5 5 5 4 4
mama ta...”
„Să nu ucizi” 6 6 6 5 5
„Să nu
7 7 7 6 6
desfrânezi”
„Să nu furi” 8 8 8 7 7
„Să nu
mărturisești 9 9 9 8 8
strâmb...”
„Să nu 9 (femeia) 9 (casa)
dorești...” 10 10 10 10 (casa și (10 femeia și
bunurile) bunurile)

În iudaism, poruncile sunt împărțite în mod egal pe cele 2 table (I: poruncile 1-5; II:
poruncile 6-10). Fericitul Augustin a grupat poruncile în porunci ale iubirii față de Dumnezeu
(tabla I) și porunci ale iubirii față de semeni (tabla II). Această împărțire e frecvent întâlnită în
Biserica Romano-Catolică (I: poruncile 1-3; II: poruncile 4-10). Asemănătoare este împărțirea
uzuală în Biserica Ortodoxă: tabla I conține îndatoririle creștinului față de Dumnezeu
(poruncile 1-4), iar tabla a II-a pe cele față de ceilalți oameni (poruncile 5-10). Ca fond, se
constată aceeași grupare la ortodocși și catolici (îndatoriri față de Dumnezeu / îndatoriri față
de omenire). Doar numerotarea poruncilor face ca ele să fie distribuite diferit pe cele două
table.
Din cele 10 porunci, 2 sunt formulate ca injonctive, adică se referă la obligații impuse
unui individ: „Respectă (adu-ți aminte de) ziua odihnei...!”, respectiv „Cinstește pe tatăl tău și
pe mama ta...!” Celelalte opt sunt prohibitive, indicând ce acțiuni nu trebuie înfăptuite : „Să
nu ai alți dumnezei...!”, „Să nu-ți faci chip...!”, „Să nu iei numele Domnului în deșert...!”, „Să
nu ucizi!”, „Să nu desfrânezi!”, „Să nu furi!”, „Să nu mărturisești strâmb...!”, „Să nu dorești
nimic din ce este al aproapelui tău...!”.
De remarcat, în cazul interdicțiilor, ar fi că în Vechiului Testament se întâlnesc două
feluri de porunci prohibitive, pentru că există două negații în ebraica biblică. Cele care conțin
negația ’al se referă la acțiuni punctuale. Prin ele se interzice săvârșirea unei fapte la un
moment dat, într-o situație concretă din viața cotidiană. De pildă, când profetul Ieremia este
trimis să activeze ca profet între conaționalii săi din regatul Iuda, Dumnezeu îl întărește
spunându-i: „Să nu te temi de ei, căci Eu sunt cu tine!” (Ier 1,8) În situațiile în care poruncile
sunt formulate cu ajutorul negației lo’, cum este cazul celor din Decalog, este vorba de
interdicția permanentă, indiferent de context, de a săvârși o acțiune. Astfel, porunca „Să nu
ucizi!” nu oprește omuciderea într-un anumit moment, ci interzice în mod general și
permanent această faptă.
În legislația mozaică se pot distinge apoi formulări apodictice și cazuistice. Cele din
urmă precizează cum trebuie aplicată o lege în funcție de situație. Ele vin în ajutorul celui care
judecă, înlesnindu-i aprecierea faptei și sentința potrivită pentru ea. De pildă:
 „De se vor sfădi doi oameni şi unul va lovi pe celălalt cu o piatră, sau cu pumnul, şi
acela nu va muri, ci va cădea la pat,
de se va scula şi va ieşi din casă cu ajutorul cârjei, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de
moarte, ci va plăti numai împiedicarea aceluia de la muncă şi vindecarea lui.” (Ieș
21,18-19)

Spre deosebire de poruncile cazuistice, cele apodictice se remarcă prin formularea succintă,
fără nuanțe contextuale, a sentinței. Aceeași faptă – omuciderea – în formulare apodictică:

„Cel ce lovește pe un alt om încât acela moare, trebuie să fie dat morţii.” (Ieș 21,12)

Se poate constata cu ușurință că poruncile Decalogului sunt formulări de drept

apodictic, care incriminează delicte dar nu precizează pedeapsa pentru ele. De aceea poruncile
nu trebuie privite strict prin prisma juridică, ca norme de drept. Să ne gândim, de pildă, la
câteva dintre poruncile Decalogului care vizează relațiile interumane: să nu ucizi, să nu furi,
să nu mărturisești strâmb.... Un judecător nu va putea aplica sentințe doar pe baza acestor
porunci, ci va avea nevoie de alte precizări, care să se refere la persoana care a comis un
delict, la pricinile pentru care s-a săvârșit fapta, la circumstanțele ei, pentru ca apoi să ia o
decizie potrivită. Prin formularea lor generală, nelimitată în timp, poruncile Decalogului sunt
mai degrabă principii etice. Ele au ca scop prezervarea integrității individului, a familiei și,
implicit, a armoniei sociale. Poruncile Decalogului doresc să prevină fapte care ar afecta grav
relațiile interumane dintr-o comunitate.

Decalogul. Prima poruncă (I)

„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Care te-a scos din Egipt, din casa robiei
Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”! (Ieș 20,2-3; Deut 5,6-7)

Altă traduceri posibilă:

„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Care te-am scos din Egipt, din casa robiei
Să nu ai dumnezei străini, făcându-mi Mie împotrivă (sau în ciudă)”!

Am menționat faptul că Decalogul este așezat în fruntea corpusului juridic mozaic,

bucurându-se de o importanță aparte în ansamblul legilor din Pentateuh. Același lucru se
poate afirma despre prima poruncă. Ea are un statut aparte față de celelalte nouă porunci ale
Decalogului. De aceea este enunțată înaintea celorlalte, funcționând ca un fel de poruncă a
poruncilor. Ea e frecvent reluată, sub formulări diferite, în cărțile care urmează după
Pentateuh. Prima poruncă străbate, asemenea unui fir roșu, scrierile biblice, astfel încât s-a
spus că Vechiul Testament poate fi citit și ca o istorie a primei porunci.
Sub aspect formal, Decalogul, prin autoprezentarea Domnului urmată de poruncile
adresate lui Israel, se aseamănă cu un gen de texte juridice din Vechiul Orient, și anume
legămintele politico-militare. În fapt este vorba de tratate de alianță între două state, care își
impun respectarea unor reguli, pe care le întăresc prin jurăminte și invocarea divinităților în
calitate de martori ai legământului. De obicei, cel puternic oferă legământul celui inferior,
într-un act de condescendență. Suveranul se prezintă, apoi dictează regulile care trebuie
respectate de vasal, dar și de el. Însă tot un legământ între două părți este și căsătoria, iar
prima poruncă folosește metafora conjugală pentru a exprima reperele fundamentale ale
relației dintre Dumnezeu și Israel. Vom reveni asupra acestei trăsături importante.
În textul primei porunci se pot distinge două enunțuri:
 a) un preambul, prin care Domnul Dumnezeu se prezintă în fața poporului („Eu sunt
Domnul, Dumnezeul tău, Care te-am scos din Egipt, din casa robiei – Ieș 20,2; Deut 5,6)
b) pretenția adorării exclusive a Domnului („Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”! –
Ieș 20,3; Deut 5,7)

a) Autoprezentarea Domnului e considerată în iudaism ca prima poruncă, așa cum am

amintit în episodul anterior. Într-adevăr, acest enunț se deosebește prin conținutul lui de a
doua parte a poruncii. În vreme ce partea a doua se referă la polemica religioasă, prima parte a
poruncii are ca temă relația dintre Dumnezeu și poporul Israel. Această relație e definită chiar
de Dumnezeu însuși, Care se prezintă pe Sine ca Eu, aflat în relație cu Israel, pe care îl
numește tu. De aceea am optat pentru traducerea literală a construcției ebraice „Eu sunt
Domnul, Dumnezeul tău, Care te-am scos...”, deși „Care te-a scos...” ar fi varianta corectă în
limba română. Prin limbajul personal se scoate în evidență o relație de intimitate între
Dumnezeu și om. La temelia acestei relații stă un eveniment din trecut. Domnul i-a scos pe
israeliți din Egipt, unde trăiau ca sclavi.
b) Din experiența eliberării decurge cererea adorării exclusive a Domnului: „Să nu ai
alți dumnezei afară de Mine”! Prin actul eliberator, Dumnezeu și-a arătat iubirea față de
poporul Său. La iubire se răspunde tot cu iubire. De aceea, Dumnezeu descrie relația dintre El
și Israel în termenii legăturii conjugale. El este ca un soț pentru Israel și așteaptă fidelitatea și
devotamentul unei soții din partea poporului. „Să nu ai alți bărbați afară de mine” ar pretinde
soțul din partea soției. „Să nu ai alți bărbați afară de mine” pretinde Domnul de la Israel.
Adorarea exclusivă pe care Dumnezeu o cere poporului se fundamentează pe legătura iubirii.
Prima poruncă nu poate fi înțeleasă corect dacă se face abstracție de limbajul ei conjugal.
Foarte răspândită este opinia că prima poruncă proclamă monoteismul biblic. Această
apreciere este justă din perspectiva unei persoane care trăiește într-un context monoteist și are
o educație religioasă temeinică. Nu la fel de evident e monoteismul primei porunci pentru un
israelit din perioada biblică; sau pentru un individ contemporan, fie el iudeu sau creștin, care
nu-și bate prea mult capul cu probleme religioase.
Prin monoteism înțelegem credința că există un singur Dumnezeu. Monoteismul
exclude existența mai multor divinități. Însă prima poruncă apare în Israelul antic, într-o lume
politeistă. Enunțul primei porunci amintește de alte divinități, pentru că popoarele din jurul
Israelului adorau mai multe divinități simultan, fără să considere că greșesc prin aceasta. E și
mai ușor de explicat complexitatea vieții, cu aspectele ei contradictorii, prin politeism, unde
fiecare domeniu al existenței are o divinitate responsabilă. Politeismul, în aparenta sa
naivitate, are o logică. Monoteismul nu e logic, e revelat! Drama lui Iov provine tocmai din
faptul că e monoteist. Într-o lume politeistă, suferința e pusă pe seama unei divinități ostile
unui individ; dar există altele, la care omul poate să roage, cerând ajutor. Pentru Iov suferinţa
nu poate să vină decât de la Dumnezeu. Iar suferința fizică e dublată de una existențială în
cazul său: cum e posibil ca același Dumnezeu, din partea Căruia a primit iubire o viață
întreagă, să devină peste noapte un altfel de Dumnezeu, Care nu-i răspunde la rugăciuni, ba
chiar îi apare ca un dușman personal? E nevoie de credință și abnegație ca să fii monoteist, ca
să reușești să integrezi contrariile și absurdul existenței umane în conceptul unitar al unei lumi
aflate sub providența unui Dumnezeu unic.
Proclamarea primei porunci în Israelul Antic nu presupune afirmarea monoteismului,
căci prima poruncă nu caută să demonstreze inexistența altor divinități. Acestea erau adorate
de alte popoare. Dacă divinitățile n-ar fi existat în credința acestor popoare și a israeliților, n-
ar fi fost nevoie de prima poruncă. Sau, enunțul primei porunci ar fi fost altul, de pildă: „Eu
sunt Domnul Dumnezeu. Nu există alți dumnezei afară de Mine.” Solicitarea adorării
exclusive a Domnului nu este (încă) monoteism. Mai degrabă, prima poruncă exprimă
monolatria exclusivă, adică adorarea unei singure divinități și interzicerea adorării celorlalte.
Prin pretenția de adorare exclusivă a Domnului, prima poruncă reprezintă un unicat în lumea
religiilor din Orientul Antic, unde un exclusivism religios de principiu nu este atestat. Chiar și
acolo unde era adorată cu precădere o divinitate (de pildă dumnezeul cetății sau dumnezeul
național), nu era oprită – decât temporar și în cazuri excepționale – adorarea altor divinități.
În argumentarea adorării exclusive sunt preluate imagini din sfera conjugală. Principala
ispită în căsnicie e infidelitatea unuia dintre soți. Relațiile extraconjugale distrug căsnicia. În
sfera religiei israelite antice, dumnezeii străini, deși sunt adorați de alte popoare, exercită
totuși o putere de seducție asupra israeliților și, prin urmare, constituie o ispită permanentă
pentru Israel. Tot de sfera limbajului conjugal ține și distincția pe care prima poruncă o face
între ceilalalți dumnezei și Domnul: cei dântâi sunt „alții” sau „străini” – ambele traduceri
sunt posibile – pentru că Israel nu are o istorie cu ei. Domnul este Dumnezeul lui Israel (lit.
„Dumnezeul tău”), căci El s-a legat de Israel, eliberându-l din Egipt. După cum un soț
pretinde fidelitate din partea soției și nu acceptă ca ea să aibe și alți bărbați, tot așa Domnul nu
acceptă ca Israel să adore alți dumnezei. „În afară de mine” poate fi tradus și „împotriva mea”
sau „ca să-mi faci în ciudă”. După cum infidelitatea conjugală ofensează grav pe cel trădat, tot
așa și adorarea altor dumnezei nu se poate face decât cu prețul ofensării Domnului.
Pentru omul modern, de multe ori lipsit de o cultură a propriei religii, ceva poate fi
dumnezeiesc pentru că viața lui depinde de acel ceva: de o persoană, de avere, de fotbal, de
lux, de putere ... Lista dumnezeilor făcuți de om e întotdeauna deschisă. Și nici tema adorării
acestora nu e neapărat una modernă, dacă ne ținem cont că în secolul 4, Sfântul Ioan Gură de
Aur se referă la această situație : „Unul îl ține pe Mamona drept domn al său, altul își ia
pântecele drept dumnezeu, iar un altul, una din poftele păcătoase.” (Omilii la Epistola către
Romani, VII,6)
În fiecare caz, adoratorul va clădi o relație de adorare față de dumnezeul-substitut. Dacă
e vorba de un creștin, persoana în cauză este monoteistă; dar nu respectă prima poruncă!
Exemplul acesta ar trebui să fie suficient pentru a înțelege că definitorie pentru prima poruncă
este relația. Respect prima poruncă atunci când Domnul este Dumnezeul meu și eu sunt al Lui,
în virturtea legăturii iubirii pe care El mi-a dăruit-o și la care eu Îi răspund.
Despre afirmarea primei porunci în celelalte cărți ale Vechiului Testament, precum și în
scrierile neotestamentare, se va vorbi în episodul următor.

Pr. conf. dr. Constantin Oancea