Curs I, David

23.02.2015

În comercial se nasc cel mai des contracte nenumite

COMERCIAL – OBLIGAȚIILE

Din punct de vedere teoretic, se poate discuta dacă este sustenabil acest TGO
comercial, diferit de cel civil, mai ales că avem un singur izvor. Tot putem vorbi de un TGO
comercial, mai ales din sfera spiritului/principiilor aplicabile, care diferențiază obligațiile
comerciale de cele civile. Avem și principii comune – buna-credință, dar și unele specifice –
celeritatea, securitatea creditului, aparența (error communis facit ius).

I. Noțiune. Concept. Definiție

Contractul comercial este o specie a contractului, încheiat, de regulă, între 2

persoane fizice și/sau juridice în contextul exploatării unei întreprinderi comerciale

Specific. Particularități
I. Întreprinderea comercială – e exploatată de regulă de un întreprinzător – societate
comercială, dar și persoană fizică, PFA).

Din această perspectivă, dacă încercăm să separăm categoriile mari de contracte

comerciale, o să avem

(1) contractele comerciale pure (între întreprinzători, între comercianți), dominante;

(2) contracte comerciale încheiate între comerciant și destinatarul ultim al unui

bun/serviciu (întotdeauna consumatorul), mai puține;

Consumatorul e prin excelență subiect de drept civil, necomerciant. Intrând în relație

cu un comerciant, echilibrul contractual suferă modificări (pe planul obligațiilor ce incumbă
consumatorului și lipsei obligațiilor ce revin comerciantului) și e tratat de legislația
consumatorului (cu protecția sa, rezultând o îmbinare între codul civil și legea privind
protecția consumatorului).

(3) contracte comerciale între comercianți și autorități publice (codul civil intră acum
în combinație cu prevederi administrative, de ordine publică – avem contractul administrativ;
de concesiune).

II. Interferența cu norme imperative (care restrâng libertatea de voință a părților). În

cazul publicizării (intervenția dreptului public) contractuale comerciale, părțile se văd tot mai
des în situația în care nu pot să se îndepărteze de normele imperative, oricât ar vrea (legi de
interes public – contractele în creditul bancar, între bănci și clienți; legi speciale în domeniu).
Această publicizare nu transformă contractul în unul reglementat rigid, strict, ci e numai o
îngrădire a libertății de voință.

III. Tendința legiuitorul de a prelua contractul și de a-l supune unor reglementări

particulare (care ar fi reglementate prima dată în civil, dar pe care legiuitorul le detaliază,
scoțându-le din civil; acestea conțin norme imperative, alteori supletive, derogabile).

Concluzie preliminară: complexitatea reglementării dreptului obligațional comercial.

Interpretarea contractelor
Art. 1168: (1) caut regulile generale, la teoria generală a obligațiilor – pe încheiere,
răspundere; (2) apoi, dacă nu sunt lămurit, mă uit la contractul cel mai apropiat; (3) mă uit și
la uzanțe, echitate, că ele dau, configurează regulile, adesea.

Reguli particulare
1. Consensualimsul: contractul are la bază acordul de voință (deși unei părți nu îi
convine ce a negociat, din varii motive, cauza e exprimată neforțat).

Spre deosebire de civil, în comercial avem adesea ruperea echilibrului contractual între
părți, în ideea că nu e corect (una din părți are mai multe drepturi, alta mai multe obligații).
Asta nu înseamnă că e afectat (gen violență sau dol) consimțământul părților, ci e doar
expresia puterii de negociere a unei părți (excedent financiar, de experiență), care își
amenajează cât mai favorabil cadrul contractual.

Ori de câte ori nu putem vorbi de o alterare a consimțământului (ce ar duce la nulitate
relativă) – deci e valabil încheiat contractul – legiuitorul vine totuși cu ajutor spre anumite
părți. Ex.: art. 1175 contractul de adeziune=clauzele au fost impuse/redactate de o parte mai
puternică și acceptate ca atare de o parte mai slabă.

Efectul e regăsit în art. 1269 (1), care zice că în legătură cu aceste contracte de
adeziune – regula contra proferentem – dacă e neclară o clauză, ea se va interpreta împotriva
celui ce a propus-o. Dacă partea mai puternică e educată juridic, ea se va asigura că în
totalitatea lor, clauzele nu sunt echivoce (așa încât nu ar mai rămâne nimic de interpretat
împotriva sa) => extinderea clauzelor contractelor, din dorința de a fi cât mai precise și
detaliate, să nu lase loc echivocului și interpretărilor, ambiguității. În contractul încheiat între
profesioniști și consumatori avem art. 1177, dezvoltat de legislație specială, care creează un
exces de drepturi pentru consumator (în ce privește încheierea, încetarea/rezilierea
contractului) => reechilibrarea unui contract inițial dezechilibrat financiar .

2. Viciile de consimțământ.

2.1. Eroarea poate purta și asupra unor elemente de drept, NU asupra normelor larg
cunoscute, sigur, previzibile, CI asupra unor norme mai obscure, pe care părțile, pardonabil,
nu le-au putut cunoaște. Condiția e ca norma să fie determinantă la momentul încheierii
contractului pentru partea ce o invocă (de obicei se invocă din legi speciale, care se tot
modifică; nu din CCiv; cu atât mai puțin comercianții, care se prezumă că au un standard
superior de cunoaștere a legislației, de verificare și de informare constantă).

2.2. Dolul este o eroare provocată (partea păgubită, în eroare, e „ajutată” să greșească și să
înșeleagă eronat realitatea). În contractul comercial mai greu se întâlnește dolul, cu atât mai
puțin în relațiile comerciant-comerciant, CU EXCEPȚIA relației profesionist-consumator
(rațiunea: profesionistul nu trebuie să ascundă nimic consumatorului, mai ales cu privire la
elementele esențiale, fiind sancționat drastic dacă o face).

2.3. Violența presupune inducerea unei stări de temere pentru o parte, așa încât această să
încheie un contract, sub imperiul temerii, contract pe care nu l-ar fi încheiat deloc sau măcar
nu în acea formă. În relațiile dintre 2 persoane fizice violența e mai palpabilă (amenințări,
loviri/alte violențe). Violența economică e mai delicată, pentru că avem o premisă potrivit
căreia există o diferență financiară – o parte dispune de resurse mai multe decât cealaltă => nu
poate fi împiedicată ab initio de a le exercita => se pune problema identificării punctului de la
care uzul de aceste puteri vădit mai mari decât ale celeilalte părți devine rău, se transformă în
violență.

*Art. 1218 – ca starea de necesitate – contractul respectiv nu e anulabil pentru violență,

decât dacă cealaltă parte a profitat de această stare. La o primă analiză, am zice că evident că
cealaltă parte profită. Important e să vedem ce înseamnă stare de necesitate (absența oricărei
alternative la încheierea contractului pentru partea mai slabă; pentru a-și atinge scopurile,
ea e forțată efectiv să încheie contractul în condiții defavorabile). Aici putem vorbi de
violență economică.

*Practică de politică – abuz de poziție dominantă: o societate e independentă de alți

concurenți, comercianți sau de consumatori (își poate stabili singură prețul etc); dacă nu lasă
vreo ocazie de negociere a contractului părții celeilalte, situația respectivă duce la amendarea
drastică a societății+nulitatea contractului.

*Amenințarea cu exercițiul unui drept: dă naștere unei temeri ce duce la violență dacă e
folosită în scopul de a obține foloase injuste; aici NU acțiunea în sine e sancționată (obiectiv,
e corectă; e dreptul tău), CI finalul ei, scopul (subiectiv). Folosul injust nu se raportează
doar la partea cealaltă a contractului; cel ce invocă violența se simte mereu nedreptățit,
dar trebuie să ne raportăm la un standard general. Folosul e injust pentru că fapta a
dobândit caracterele unei infracțiuni (de exemplu: hărțuire).

2.4. Leziunea: una dintre părți profită de starea de nevoie (NU de necesitate) a
celeilalte părți pentru a obține o prestație sau o contraprestație considerabil mai mare decât
ceea ce oferă ea; 2 elemente avem:

 Starea de nevoie în care se află cel lezat (cauzată de lipsa de cunoștințe/diligență)

 Discrepanța frapantă între prestații (element matematic, necontând
scopul/elementul subiectiv/finalitatea)
 Art. 1221 (2) zice că se apreciază și în funcție de natura și de scopul contractului
leziunea (chestiune pur factuală), că așa partea mai puternică mereu profită de cealaltă parte
din varii motive, ceea ce ar însemna să nu mai poată contracta, ajungându-se la înghețarea
circuitului; astfel, marii comercianți (care influențează, indirect, evoluția pieței) au o nișă
(piețele oligopoliste).

3. Clauzele specifice (art. 1233): atunci când contractul nu prevede prețul sau niciun
mijloc de determinare a lui, iar contractul e încheiat între profesioniști (prima categorie, nu cu
consumatorii/autoritățile publice), se consideră că s-a avut în vedere prețul mediu de piață.
Dacă nu există un preț obișnuit pe piață între profesioniști, atunci va fi avut în vedere un preț
rezonabil.

4. Executarea contractului

Impreviziunea presupune o schimbare majoră a împrejurărilor în care se eecută

contractul, după ce el e încheiat, situație care, în mod rezonabil, nu putea fi prevăzută la data
încheierii, și care face vădit disproporționate prestațiile între părți.

Ex.: se încheie un contract de concesune; ți se dă o redevență; se reglementează și ce

taxe poți cere tu, concesionar, de la șoferii care vin și parchează în spațiul pe care tu l-ai
concesionat; în anul 10 se modifică prețurile de benzină etc, șoferii nu mai intră acolo, așa că
tu nu ai decât pierderi (pentru că premisa era că nu puteai modifica acele taxe).

Instanța va putea, astfel, (1) să readapteze contractul sau (2) să dispună desființarea
contractului. Instanțele sunt învățate să nu judece în oportunitate, ci doar în legalitate (adică să
nu intervină peste părți) => mai greu pot fi obiective pe readaptare => mai repede ele aleg
varianta secundă, a desființării contractului.

Dacă nu există vreo cauză de adaptare și trebuie executat contractul, iar altă parte nu
execută, survine întreaga gamă a răspunderii civile contractuale sau delictuale. *Derogări:
art. 1446 – debitorii sunt prezumați că răspund solidar (în civil, divizibil). Sigur, tu, creditor,
trebuie mai întâi să pui în întârziere pe debitorul tău. În civil avem o procedură formală (la
scadență, tu, creditor, îi ceri să execute; nu operează automat; creditorul trebuie să fie
proactiv; excepția – cazurile în care e de drept în întârziere debitorul).

Art. 1523 (2), lit. d) ope legis, adică e de drept în întârziere debitorul unei sume de
bani scadente, asumată în exercițiul unei întreprinderi (diferență față de civil, unde dacă X îi
împrumută lui Y o sumă de bani, la scadență nu e Y de drept în întârziere, ci trebuie să existe
manifestarea voinței lui X de a-l pune în întârziere pe debitorul său, Y).

Art. 1534 (2): INDIFERENT de natura obligației, creditorul trebuie să depună o

minimă diligență pentru a reduce, pe cât posibil, pierderile debitorului. Creditorul să nu
profite de culpa debitorului pentru a se îmbogăți.

Dacă nu se poate executa în natură, se execută prin echivalent => prejudiciul e, de

regulă, numai cel previzibil (la data încheierii contractului), cu excepția culpei grave a
debitorului (care poate duce și la fraudă, formă mai gravă) și doar cu privire la ceea ce e
consecința directă și necesară a neexecutării contractuale.

Art. 1385: despăgubirea cuprinde pierderea suferită/câștigul obișnuit, dar și beneficiul

nerealizat/profitul potențial (lucrum cessans și damnum emergens), chiar șansa pierdută. În
delictual ne apropiem de (dar nu atingem, consideră David) repararea prejudiciului
chiar indirect. În contractual (și civil, și comercial) se merge pe prejudiciul direct.

Curs III, David

23.03.2015

Legislația privind protecția consumatorilor (LPC)

Unul dintre efectele aplicării LPC este că ea este importantă nu doar din perspectiva
plusului de reglementare pe care îl aduce relației întreprindere comercială-consumator, ci și a
întreprinderii ca atare, prin norme de conduită (ele își au originea în relațiile cu consumatorii,
dar sunt mai largi decât această relație – în sensul că fiecare înteprindere care va încheia în
viitor un contract cu consumatori, va trebui să le respecte=cod etic).

Importanța practică a efectului apare în altă legislație – protecția concurenței neloiale.

Aici se sancționează tocmai încălcarea regulilor de comportament normal al întreprinderilor în
lupta lor pe piață (în care avem și acest cod de etică).

Pentru a atrage aplicarea legislației privind protecția consumatorilor, o relație

comercială presupune 2 condiții:

a) Să fie înstrăinat cu orice titlu (inclusiv cu titlu gratuit) un produs/serviciu către un

consumator
b) Acest produs/serviciu să fie destinat consumului sau utilizării finale

-din perspectiva societății/vânzătorului, el știe/ar trebui să știe că cel ce

cumpără/consumatorul nu cumpără pentru speculă economică, ci pentru a se bucura în mod
final de el).

-din perspectiva cumpărătorului, la momentul încheierii contractului, intenția

exprimată direct (sau indirect) e de a folosi pentru sine produsul, nu de a-l scoate mai departe
din patrimoniul său ca atare/prin încorporare în altul (circuitul produsului se oprește la el);
NU prezintă importanță dacă acest cumpărător intermediază/închiriază/vinde acel bun/produs,
NU se recalifică relația de drept al consumatorului într-o relație comercială.

În legătură cu faptul că și înstrăinările cu titlu gratuit se cuprind aici – codul

consumului, legea 296/2004, art. 26. În general, legislația aceasta nu se referă la aceste
înstrăinări; și în acest caz, precizarea e făcută într-un articol din corpul legii (după principii,
drepturi fundamentale, fix la cazuri particulare). Această înstrăinare cu titlu gratuit se poate
face principal sau auxiliar (pe lângă dobândirea produsului principal, pentru care se plătește,
cumpărătorul dobândește și un alt produs cu titlu gratuit – ex.: produs primit cu primă, prima
fiind gratuitatea, raportată la valoarea produsului). Indiferent cum se face acest transfer cu
titlu principal/auxiliar (în ambele cazuri, gratuit), transferul va fi acoperit de LPC dacă
intenția părților acoperă cele 2 condiții fundamentale ale relației.

În legătură cu conceptele fundamentale, avem o anexă de definiții și clarificări. Ele

sunt cele de

1.consumator,

2.operator economic (echivalent comerciant sau agent economic – OG 91/1992, lege-cadru,

alături de LPC)=persoană fizică/juridică ce pune în comercializare un produs/serviciu.

-din definiție nu se zice către consumatori, ci generic. Operatorul știe în momentul

înstrăinării că acel produs/serviciu va ajunge, mediat sau imediat, la consumatori.

-comercializarea=orice intermediere în sens economic, trecerea produsului de la o

persoană la alta, cu finalitatea ajungerii către destinatar (consumator)

*În unele reglementări speciale, operatorul economic e împărțit în distribuitor (en

gros sau en detail/in retail) sau producător. Cel de retail e ultimul operator înainte de
consumator (ei doi negociază/interacționează ultimii). Cel en gros preia de la producător și îl
duce către un alt en gros sau către retail. Exemple: METRO e en gros, Carrefour e retail.

3.defect=viciu

4.practici abuzive.

LPC 296 – principii, obligații specifice ale operatorului, drepturile

consumatorului (el are și obligații, dar puțin importante față de drepturile lui).

Obiective
1. Promovarea informării neîngrădite, depline și la timp cu privire la serviciile
achiziționate sau pe care dorește să le achiziționeze
2. Interdicția practicilor comerciale abuzive/înșelătoare în relația cu consumatorii
3. Protecția vieții/integrității consumatorului, în legătură cu folosirea produselor
4. Despăgubirea efectivă a consumatorului (repararea/înlocuirea rapidă)
5. Rezolvarea disputelor dintre consumator și operator, în cadrul unei proceduri
desfășurate rapid și echitabil (nu trebuie ca, în timpul procedurii, consumatorul să
piardă drepturile substanțiale câștigate din lege; deși el e mai slab economic, va
continua să beneficieze de protecție pentru a-și pune în executare drepturile
subiective)

Drepturile consumatorului (mai ales la art. 27):

-dreptul de a fi protejat contra riscului;
-dreptul la informare completă, precisă și la timp și corectă asupra caracteristicilor produsului
(încălcarea poate duce la rezilierea contractului – cauză specială de reziliere);

-dreptul de a se organiza în forme asociative care să promoveze colectiv drepturile (asociațiile

privind protecția consumatorului);

-dreptul de a fi despăgubit în mod egal și corespunzător;

-*dreptul de a avea acces la piață și la o gamă variată de servicii (*mai mult un deziderat –
poate fi pus în aplicare, special, prin protecția concurenței loiale)

-*dreptul de a refuza încheierea unor contracte ce conțin clauze abuzive (dreptul nu e neapărat
de a te opune la încheierea contractului, ci de a cere nulitatea contractului+despăgubiri)

Obligațiile operatorului economic (art. 8-26: principale) = interdicții (a nu face):

-interdicția vânzărilor condiționate (nu îi poți cere consumatorului să cumpere un produs pe
care îl vrea decât dacă mai cumpără un alt produs nedorit);

-interdicția vânzărilor forțate (ți se aduce acasă un produs; tu nu știai; e și un contract acolo
care spune că odată ce ai acceptat pachetul, devii parte la contract – deși tu nu ai dat vreun
consimțământ, nu există vreun acord, îți intră în patrimoniu un bun);â

-obligația generală de reparație (parte a dreptului consumatorului de a fi despăgubit

efectiv)=conformitatea produsului/serviciului la data vânzării cu ce a fost lăsat să
anticipeze/spere consumatorul când i s-a prezentat/l-a putut observa (adică vorbim de
vicii/defecte, DAR mereu anterioare încheierii contractului);

-publicitatea produselor/serviciilor: legea 148/2000 inițial, dar modificată prin codul

consumului legea 296 => partea privind publicitatea înșelătoare sau comparativă a intrat în
codul consumului, apoi în legea concurenței neloiale; așadar, în legea 2000 au rămas doar
niște aspecte ce interesează autoritatea de reglementare în materia audiovizualului.

Practicile comerciale incorecte în relația cu consumatorii – legea 363/2007 + art.

69-74 legea 296 + OUG 147/2008 – art. 9 indice 1 – 9 indice 11 (obligații specifice ale
operatorilor în servicii financiare/imobiliare):

+ OG 21/1992 antecesorul codconsum, important pentru că (1) stabilește contravenții

și (2) e cadrul atât asociațiilor privind protconsum, cât și a autorității privind protconsum, ca
organ administrativ (dreptul ANPC și al asociațiilor de a introduce acțiune civilă de care
beneficiază toți consum; importanța: un consumator nu își permite costul unui proces cu un
producător; or, aceste autorități/ asociații au resursele pentru a susține un litigiu).

Ordonanța 21 spune ce zice și 1177 – codul civil vine în completare în ce privește

răspunderea, partea civilă.

Momente specifice:

(1) încheierea contractului (începutul, latura contractuală)

 (2) categorii de interdicții specifice legate de comercializare – impact asupra momentului
(1) + asupra etapei premergătoare

1. OG 99/2000: protecția concurenței loiale și a consumatorului (cod de conduită pentru

operator); o parte din practicile interzise de OG 99 sunt azi în codconsum (dar sunt mai
amănunțit reglementate în OG).

-ex.: vânzare cu prime (condiția ca prima să nu depășească 10% din valoarea bunului;
nu sunt considerate prime facilitățile de livrare)

-ex.: vânzările cu speranța unui câștig/publicitate; vânzări condiționate de

achiziționarea unor produse; vânzarea cu tombolă

-ex.: vânzările multimodale piramidale interzise (un consumator primește retroactiv un

discount dacă aduce un alt consumator să cumpere acel produs, iar acest al doilea consumator
va aduce un al treilea și tot așa – cu cât sunt mai mulți consumatori, cu atât crește forța de
penetrare a lanțului de produse pe piață)

-ex.: vânzările cu preț redus (preț inferior costului) – condiții pentru a fi permise:
vânzările de lichidare; vânzările în perioadele de discount (art. 16).

2. Legea 363/2007: abordare mai generică, deschisă

Concept principal=practică comercială incorectă (genul proxim)=practică ce e

contrară diligențelor profesionale, susceptibilă de a deforma sau care chiar deformează
comportamentul consumatorului căruia i se adresează, așa încât el achiziționează un
produs/serviciu pe care poate nu l-ar fi achiziționat deloc sau în acele condiții, în lipsa acelor
condiții

-diligențe profesionale: sunt nescrise (codul etic); competența și grija așteptată rezonabil de
un consumator; 2 subconcepte, clarificate de anexa1, ce exemplifică cele mai grave practici
(incorecte în orice situație – prezumție absolută legală; nu poate fi răsturnată de comerciant):

-practici comerciale înșelătoare (art. 5-7): folosirea de către operatorul economic a

unor informații false sau capabile de a induce în eroare (deși ar fi adevărate) un consumator
mediu, astfel încât acesta a luat o decizie în legătură cu un produs, pe care nu ar fi luat-o în
aceleași condiții (practici publicitare: natura produsului, condiții de plată a prețului,
garanțiile privind conformitatea produsului, service-ul, *nemenționarea drepturilor
consumatorului=informații ce trebuie mereu comunicate); NU intră aici publicitatea
hiperbolică, unde e clar că își dă seama orice consumator de intenția în care a fost făcută
publicitatea (amuzament, exagerare)

-practici comerciale agresive (art. 8-9): activități ce limitează libertatea de alegere a

consumatorului sau comportamentul acestuia în contextul achiziționării unui produs/serviciu;
cum prefigurează și titlul, e vorba de acțiuni ce presupun o presiune mentală/fizică în lipsa
căreia nu ar fi fost achiziționat produsul/serviciul
 -ex: efectuarea de vizite personale (comiși-voiajori) la locuința unui consumator,
ignorând cerera lui de a nu intra/rămâne în casă SAU la crâșma/birtul din văgăuna de sat,
împiedicarea părăsirii spațiului comercial (birtul) fără achiziționarea unui alt produs.

Obligații legate de securitatea produselor

1. Legea 245/2004 (legea cadru) – se aplică doar producătorilor, în principiu!

Producătorii (NU prestatorii de servicii) trebuie să pună pe piață doar produse sigure.
Produse sigure (art. 2, lit. b) înseamnă acele produse care, în condiții normale de exploatare,
conform celor stabilite pentru funcționarea bunului pus pe piață, nu prejudiciază sănătatea,
viața, integritatea corporală a consumatorului și în același timp răspunde așteptărilor
consumatorului induse de publicitate în legătură cu funcționalitatea produsului.

De aici avem obligația principală a producătorului, care se extinde în unele situații și

la distribuitor (exemplu – import: se comportă și va fi tratat de autorități importatorul
distribuitor în țară ca și cum ar fi însuși producător).

Mai avem și obligații de informare: consumatorul să nu invocce că nu a înțeles sau că

nu i s-a zis că produsul presupune un hazard; exemplu clasic: medicamentele (prospectele
cuprind informații relative la dozaj, contraindicații, reacții adverse).

2. Legea 449/2003 (răspundere civilă) – se aplică atât producătorilor și distribuitorilor

Orice produs pus în circulație de tine (ca producător/distribuitor) trebuie să se bucure

de o perioadă de conformitate, standard, de 2 ani. În acești 2 ani de la cumpărare, produsul
trebuie să își păstreze calitățile funcționale, chimice, structurale, care au fost prezentate
consumatorului la momentul cumpărării și care au influențat decizia. Asta este garanția de
conformitate, care se activează printr-o obligație de reparație (în caz de nerespectare), adică
avea un viciu ascuns (reperabil nu cu ochiul liber și doar de cineva cu cunoștințe de
specialitate).

Ex.: telefonul vândut; se zice că bateria ține 24 de zile; se dovedește după primele
săptămâni că bateria se duce în 24 de ore => neconformitate: important e să vezi ce s-a zis și
cum e în concret produsul, apoi să vezi ce a fost esențial pentru cumpărare din
perspectiva cumpărătorului.

Dacă nu se respectă conformitatea, în perioada de garanție, producătorul/distribuitorul

are, în cascadă (a doua e la alegerea producătorului/consumatorului):

-obligația de reparație: să nu creeze un cost suplimentar, un stres excesiv pentru consumator

(15 zile calendaristice de la data la care s-a adus la cunoștință neconformitatea)

-posibilitatea înlocuirii produsului (dar fără vreun cost pentru consumator); dacă măsura
înlocuirii e disproporționată sau imposibilă, intervine a treia măsură reparatorie

-reducerea prețului

-rezilierea, cu restituirea prețului.

 Este exonerat debitorul (producător) dacă i s-au adus la cunoștință consumatorului sau
el putea, rezonabil, cunoaște acel risc că nu va putea folosi la capacitate maximă produsul.
Ex.: iei la second hand un bun sau din magazine cu reducere de preț foarte foarte mare.

Cu privire la prescripție, viciul trebuie să se materializeze în 2 ani de la momentul

livrării produsului, în lipsa unei garanții convenționale mai lungi. Dacă lipsa de conformitate
se manifestă în 6 luni de la livrare, art. 18 stabilește o prezumție pe care David o intepretează
ca fiind relativă (dar rămâne legală), în sensul că defecțiunea e existentă deja în momentul
vânzării. Importanță în materia probelor: dacă tu, consumator, ai un produs cu viciu ce
apare după un an, ai termenul de 2 ani, dar trebuie să demonstrezi; dacă viciul apare în
primele 6 luni, tu nu trebuie să demonstrezi nimic (doar producătorul se poate apăra și face
proba contrară).

3. Legea 240/2004 (răspunderea civilă/administrativă producătorului pentru pagubele

provocate de produsele cu defecte/vicii)

Concepte: producător (cu aceeași precizare ca la 245/2004 – și distribuitorul poate fi

asimilat, uneori); defectul (o altă versiune a viciului ascuns=lipsă de conformitate a
produsului existentă la momentul achiziționării și care se manifestă ulterior sub forma unei
disfuncționalități ce poate afecta sănătatea/integritatea/viața SAU patrimoniul cumpărătorului
consumator);

-produsele acoperite de această lege: conform directivei din care s-a inspirat – doar bunurile
mobile, inclusiv cele încorporate într-un imobil (aparatul de aer condiționat montat în casă)

-prejudiciul moral (paguba adusă integrității/vieții/sănătății) + material propriu-zis

(distrugerea unui bun al tău sau al altuia – ex.: mergi normal cu mașina și la un moment dat
nu o mai poți controla, așa că intri într-o casă, producătorul acoperind întreaga pagubă).

Rațiune: producătorul trebuia să prevină toate defecțiunile până la momentul punerii în

circulație a bunului – el are o obligație socială de a pune pe piață produse sigure. El a făcut, el
știe cel mai bine bunul, el răspunde pentru prejudiciile actuale, dar și viitoare. Răspunderea
producătorului NU va fi limitată de faptul că la producerea prejudiciului de către produsul cu
defectul a contribuit și altcineva (gen culpa comună), DOAR că are dreptul ca, după ce a
plătit, să se îndrepte în regres împotriva celui/celor ce a/au contribuit, pentru cota fiecăruia
(solidaritate pasivă). Art. 6: TOTUȘI, nu e o răspundere obiectivă, regulile fiind din dreptul
comun (dovada pagubei, a defectului și raportul de cauzalitate între pagubă și defect + dovada
cunoștinței producătorului cum că produsul chiar avea defect) => nu va răspunde oricum și în
toate cazurile acel producător ale cărui produse au provocat accidente/pagube, chiar din cauza
unui defect de producție, în măsura în care dovedește că nu știa/avea cum să știe.

Art. 7 (1): condițiile de exonerare – MEREU legislative – când nu răspunde producătorul?

-când nu a produs (fabricat) concret acel produs;

-când defectul a apărut ulterior punerii în circulație, dar nu din cauza imputabilă a unei
omisiuni/acțiuni a producătorului din timpul fabricării;
-când produsul este utilizat în alt scop decât cel normal.

Curs VII, David *recuperare*

30.04.2015

CLAUZELE ABUZIVE

Protecția consumatorului se realizează pe mai multe paliere. În ce mpsură, dacă s-a

încheiat un contract și el nu a fost denunțat, el e obligatoriu pentru consumator dacă reflectă
dezechilibru major prin cunoștințe, informații (dezechilibru care operează în defavoarea
consumatorului).

Problematica clauzelor calificate ca legiuitor drept abuzive. Prin abuziv nu trebuie să

vedem comportament abuziv, ci în baza unui acord de voință exprimat sub o formă de
constrângere, dar care nu e viciu de consimțământ; totuși, e clar că încheind acel contract cu
acea clauză, consumatorul nu a reușit să echilibreze în contract interesul său cu al
comerciantului – în materie de clauze abuzive există anumite limitări, dar nu orice clauză ce
are ca efect un deficit de forță între părți e abuzivă.

Directivă europeană 13/1993: definiția clauzei abuzive=clauza din contract care nu

a fost negociată direct cu consumatorii și care, singură sau împreună cu alte clauze,
creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru
care e în defavoarea consumatorului; în art. 4 (1) legiuitorul nostru adaugă și cerința ca
această clauză să fie contrară bunei-credințe. David zice că nu mai e nevoie de această
ultimă prevedere, pentru că e imposibil să mai consideri că acea clauză mai reflectă o urmă de
bună-credință, dacă îndeplinește celelalte condiții.

a) Nenegociată direct cu consumatorul: consumatorul nu a avut posibilitatea să

influențeze natura ei

Natura ei, nu influențarea în niciun fel, adică posibilitatea de a-i shimba sensul.
Legiuitorul prezumă relativ că nu are posibilitatea consumatorul să negocieze în acest sens
când vorbim de clauze standard – art. 1202 CCiv. Prin opoziție, ce ar însemna posibilitatea
influențării naturii? După ce a pus n discuție condițiile cu negociantul, din clauză să fie
înlăturate elementele ce dezavantajează, fie să se reinterpreteze clauza în sens mai productiv
pentru consumator.

Din perspectiva comercianților, dacă a avut șansa să discute clauza, să i se dea

explicații consumatorului, clauza a fost negociată direct, chiar dacă nu s-a schimbat în niciun
fel natura ei; pe lângă interpretarea că dându-se voie în procesul de negociere consumatorului
să spună orice, deși efectiv nu a putut schimba clauza, pentru că ei, comercianții, nu ar fi
acceptat și nici nu au acceptat concret modificarea.
 Dacă sunt situații în care are loc o negociere clară cu privire la unele clauze, dar la
altele nu, cele nenegociate nu sunt acoperite, prin negocierea celorlalte. Legea are o anexă
exemplificativă de clauze abuzive. Art. 4, 5 oferă și indicații suplimentare.

Sancțiuni pentru introducerea clauzelor abuzive (art. 6 din legea 193/2000) dacă
sunt constate (de consumator sau de organele pentru protecția sa), ele sunt nule absolut în
baza legii și/sau pot fi eliminate prin act adițional, consumatorul exprimându-și voința de a
continua contractul după eliminarea lor.

Cel mai adesea, în practică comerciantul încearcă a pune în executare clauzele.

Consumatorul, dacă își dă seama, refuză executarea. Comerciantul încearcă să angajeze
răspunderea contractuală. În instanță, eventual prin cerere reconvențională, consumatorul se
apără. Dacă acele clauze sunt esențiale pentru executarea contractului, atunci e tot nul.

Contravenții. Legea e f bună pentru răspunderea civilă.

Exemple: (a) denunțarea/modificarea unilaterală a contractului fără motive precizate

epres în contract; (b) alegerea jurisdicției, alta decât cea statală, pentru arbitraj, dacă astfel se
îngreunează posibilitatea de apărare a consumatorului; (c) se limitează posibilități legale ale
consumatorului de a acționa contra comerciantului – gen dreptul de a acționa în răspundere
civilă sau se prevede acest drept, dar numai la cazuri foarte limitate; (d) comerciantul ar
răspunde mult mai rar și mai puțin pentru încălcările contractuale, comparativ cu modul în
care ar răspunde consumatorul.

Art. 3(3) sunt prevăzute contractele ce sunt exceptate de la aplicarea legii (au
reglementări speciale, deși aparent ar părea că sunt incluse aici).

Încheierea contractului între comerciant și consumator (majoritatea problemelor

intervin la încheiere; e mai util pentru circuitul civil să se constate neregulile imediat) – OUG
34/2014.

a) Contractele încheiat direct, în prezență, între comerciant și consumator

-ca obiect material, ordonanța se aplică în legătură cu contracte de orice fel care privesc
bunuri mobile => nu sunt incluse aici contractele imobiliare; din categoria bunurilor mobile
sunt excluse utilitățile (electricitate, energie termică, gaze). Explicație e aici nu că legiuitorul
a vrut să protejeze mai puțin pe consumator, ci că aceste produse sunt livrate în baza unui
regim special => acele autorități stabilesc protecția consumatorului; ele stabilesc prin acte
administrative cum se protejează, iar entitățile ce furnizează trebuie să încheie actele
respective cu forma prevăzută; se aplică și serviciilor de comunicații OUG prezentă.

-ca locația (locul unde are loc negocierea în prezență), avem spațiile comerciale, adică
locurile unde își desfășoară în mod normal comerciantul – vânzare cu amănuntul, adică
directă, către consumator => OUG se aplică relațiilor contractuale dintre un client și un
supermarket (bunul cumărat, factura, bonul primit, condițiile de sigurață și garanție, nu ne
 uităm la un singur instrument juridic). La METRO nu avem protecția aceasta, că el nu se
aplică consumatorilor cash and carry, ci el se adresează comercianților, care cumpără și
revând – hoteluri, restaurante.

b) Contractele încheiate la distanță (în afara spațiilor comerciale);

Protecția efectivă pentru contractele în prezență: prin informațiile puse la dispoziția

consumatorului

(i) Dezvăluirea principalelor caracteristici ale bunului/serviciului în condițiile în care

consumatorul interacționează cu produsul (*Ikea: probezi o mostră);
(ii) Posibilitatea științei reale a consumatorului asupra persoanei cu care tratează (vânzătorul) și a
costului clar suportat (cu/fără TVA, trebuie scris cum trebuie);
(iii) Durata de valabilitate, garanție (art. 4 (1) lit. a – condiții minimale, fiecare trebuind să fie
înțeleasă; art. 5 zice că cel ce trebuie să probeze că a pus la dispoziție informațiile
respective într-o manieră de înțeles e comerciantul).

Protecția efectivă pentru contractele la distanță: cam aceleași îndatoriri are

comerciantul, dar și unele suplimentare:

(i) informarea asupra costurilor suplimentare generate de durata apelului în care

comerciantul explică anumite aspecte consumatorului;
(ii) informarea costurilor de livrare;
(iii) pentru că se încheie fără un contact direct, trebuie precizat foarte clar dreptul de
retragere (gen 15 zile, o lună de zile, poți returna bunul fără niciun motiv și cost –
perioadă de cool off în care nu contează cât de corect a fost informat
consumatorul; lui trebuie să i se dea șansa de ieși din imperiul contractului => o
denunțare unilaterală din partea consumatorului sub formă de protecție absolută a
consumatorului, independentă de vina comerciantului.

Dreptul de retragere curge de la data încheierii contractului, când e vorba de prestări

servicii; de la data intrării în posesia efectivă a bunurilor, când e vorba de livrări de produse.
Termenul e minimum de 14 zile, dar uneori e prelungit de lege, alteori chiar de comerciant
(cu scopul de a atrage și alți consumatori – mecanism subtil, că de obicei consumatorul are
momente de răzgândire imediat după încheiere; un termen mai lung nu atrge neapărat un risc
mai mare pentru comerciant, că puțini sunt cei ce returnează produsul în ultima zi).

Efectele returnării: art. 13 – perspectiva comerciantului => trebuie să restituie sumele,

inclusiv sume prevăzute separat pentru livrare către consumator + prin același mijloc de plată
prin care le-a încasat (transfer bancar, cărți electronice; numerar).

art. 13 – perspectiva consumatorului => trebuie să restituie bunul să

cum l-a primit (fără ambalaj); dacă e vreo alterare, atunci comerciantul poate refuza primirea;
dacă avem vreo degradare normală prin folosință, riscul e suportat de comerciant.
 Excepții de la returnare: dacă s-au prestat serviciile, având în vedere natura lor imaterială,
ele nu mai pot fi restituite; dacă e vorba de produse cu preț ce fluctuează în funcție de o piață
de produse (financiară) și are loc o schimbare de preț în orice sens pe perioada în care are
dreptul de retragere consumatorul, atunci dreptul de retragere nu se poate exercita (efectul ar
fi punerea în situația anterioară – dacă prețul crește, ar trebui consumatorul să dea mai mult;
dacă prețul scade, ar trebui să primească mai puțin comerciantul).

Transferul riscului – deteriorare, alterare, pierdere a substanței (art. 20) prin

derogare de la regulile CCiv, zice că riscul se transferă la consumator de la data la care intră
în posesia fizică a bunului (nu se aplică seerviciilor), indiferent de partea care suportă
cheltuielile transportului; se poate transfera la momentul livrării către transportator, în ipoteza
în care consumatorul a angajat transportatorul (care e un prepus). Art. 25 zice că orice
declarație de a renunța ca acest drept e considerată ca nefiind obligatorie (nescrise, adică),
neputând fi obligat să plătească ceva comerciantului consumatorul dacă el s-a răzgândit
(pentru că e prezumat mai informat comerciantul).

LEGE IMPORTANTĂ PENTRU ORICE CONTRACT COMERCIAL –

EXECUTAREA, anume legea 72/2013 (are la bază directiva europeană 7/2011)

Această reglementare nu e nouă, a fost și în 2000, dar abrogată în perioada preaderării la

UE. Legea reflectă cultura europeană în ideea intervenției peste libertatea părților de a stabili
răspnderea pentru neexecutarea contractului, în anumite situații, dacă tu, legiuitor, prezumi că
o nerespectare cronică/epidemică/la nivel larg poate afecta echilibrul economic, cultura
comerciantă etc. E o lege ce se aplică relațiilor dintre comercianți, numai.

Măsuri pentru combaterea întârzierii obligațiilor de plată. Ele au fost impuse de realitățile
crizei, când banii au dispărut, iar băncile nu mai finanțau, așa că a crescut termenul de
executare totală a plăților; comercianții moderni nu se finanțează 100% din resurse proprii,
așa că se finanțează și prin credit; dacă nu mai acordă băncile credit, atunci apare o problemă
de sistem, de finanțare corelativ plății (un debitor nu plătește unui creditor, care la rândul lui
nu plătește creditorului său etc).

Art 1 (2) sfera de aplicare: nu se aplică în relațiile cu consumatorii; la insolvență. Privește

creanțe exigibile, care au ca obiect o plată a unei sume de bani (origine: în contracte între
profesioniști su ntre aceștia și autoritățile publice).

-limitare imperativă cu privire la durata în care trebuie să se facă plata: termen de

maximum 30 de zile, în care îi e permis debitorului să nu plătească fără vreo consecință,
dar automat după acest termen curge o dobândă penalizatoare (indiferent ce au
prevăzut părțile);

-termenul de plată între profesioniști trebuie să fie de maximum 60 de zile, cu/fără

penalități; prin excepție, se pot stipula durate mai mari, dar să nu fie considerate abuzive =>
ce înțelegem prin durată abuzivă? Avem art. 12-14: caz limitativ în care vorbim de clauze
abuzive, DAR de data asta în relații strict între comercianți (eventual cu autorități publice).
 Clauza e abuzivă dacă stabilește în mod vădit în defavoarea creditorului termenul de
plată, nivelul dobânzii remuneratoare/penalizatoare sau nivelul daunelor interese
suplimentare.

Art. 13 prevede condițiile (alternative):

-încălcarea, abaterea gravă de la practicile stabilite anterior de părți;

-natura bunurilor/serviciilor – uneori poți plăti fără amânări, că ai surse de finanțare (tu
debitor acum, ai și postura de creditor în alte contracte de unde iei bani);

-neprevederea motivelor obiective de la deroagre privind termenul de plată sau nivelul

dobânzii (orice contract bun azi are un preambul);

-poziția dominantă a creditorului față de cocontractantul mediu/mic (debitor calificat).

Art. 14 dă exemple de clauze abuzive (exemplificative).

E greu să se demonstreze acestea, cuplat cu prezumția de vinovăție a producătorului

care se află într-o situație ca aceasta (în fața instanței, pârât).

Cu privire la prescripția dreptului la acțiune, termenul e de tot 3 ani. El curge de la

data la care consumatorul a avut/trebuia să aibă cunoștință de existența pagubei, a defectului
și a identității producătorului. Nu poți introduce acțiunea în răspundere după expirarea unei
perioade de 10 ani după punerea în circulație a produsului respectiv (nu e vorba de prima
serie, ci de produsul în concret pe care l-ai cumpărat). Ex.: o marcă de mașină nouă iese pe
piață în 2004; tu achiziționezi în 2006 una din mașinile produse în 2004; în 2012 apare
defectul, viciul; vei mai avea doar 2 ani la dispoziție pentru acțiune, că se împlinesc în 2014
10 ani de la data punerii pe piață a produsului tău.

Curs IV, David

06.04.2015

Reprezentarea
Este una dintre cele mai vechi instituții juridice pe care le avem din dreptul roman.
Conceptul de reprezentare are la bază ideea practică a facilitării încheierii unor acte juridice și
operațiuni materiale de către o persoană care nu poate fi prezentă fizic la momentul încheierii
actului sau al săvârșirii operațiunii.

Astazi,avand in vedere dezvoltarea formelor de comunicare la distanta este posibil ca in timp

sfera de aplicare a reprez si contr care ii dau viata ,mandat,sa se restranga,pentru ca o buna
parte din necesitatile inchierii actelor intre pers aflate la distanta se poate face direct prin
comunicare,electronica sau altfel,chiar daca partile nu sunt fizic in aceeasi incapere.
In continuare vor ramane o serie de acte pt care reprez este pur si simplu un instrument mai
facil pt cel care doreste sa le utilizeze in vederea incheierii unui act pt care nu necesita
implicarea sa intensa in negocierea si realizarea acordului de vointa.in esenta resprezentarea
presupune ca reprezentantul este un alter ego al reprezentatului,aceasta pers cand negociaza
cu o alta parte nu face decat sa exprime intentiile,sentimentele,vointa reprezentatului.de aceea
spunem ca este o fictiune juridica.

Din punctulde vedere ar reglementarii avem urm sistem: un corp de norme de drept comun in
codul civil care sunt cuprinse intre1295 1314 ,aceste norme guverneaza contractele de
reprezentare,darin acelasi timp ele reprez dr comun si pt formele de reprez legala,acea reprez
care isi are izvorul in lege spre exemplu:reprez prin organele de conducere a pers juridice,ea
insasi o fictiune. In baza acestor articole avem contractele propriu zise de reprez de la 2009:

-drept comun al contractelor de reprez care este special al institutiei reprezentarii.

1.Mandatul- are doua forme

A. Cu reprezentare

B.Fara reprezentare

Fiecare din aceste 2 forme formeaza dr comun pt alte contracte care sunt speciale fata de ele.

A este dr comun pt contractul de agentie si intermediere.

B dr comun pt contractul de comision care la randul lui este dr comun pt contractul de

consignatie.

Reprezentarea

In art 1295 se consacra faptul ca aceasta reglm 1296 1314,puterea de reprez izvoraste din

Vointa partilor,lege,hotarare judecatoreasca.

Indiferent din ce izvor vine puterea aceste norme de dr comun se aplica in ce priveste
exercitiul nasteea limitele si stingerea puterii de reprez.

De esenta reprezeste faptul ca persoana,tertul cu care reprez negociaza si incheie un

contract,acest contract produce efecte jur direct intre tertul respectiv si reprezentat.

Atentie!!!!!! La acele contr speciale din manadatul fara reprez ,vom vede ca rap jur naste ff
multe efecte intai in patrim reprezentantului doar prin anumite acte de vointa se transfera in
patrim reprezentatului.

De aceea avand in vedere ca tertul negociaza discuta cu alta persoana tertul este interesat sa
stie cine este persoana cu care contra teaza de fapt,cea care va rasp,de aceea tertul ,cel putin la
mandatul cu reprez, de la inceput treb sa stie cine este reprezentatul.Pentru aceasta
reprezentantul are o OBLIGATIE legala nu numai cine este reprezentatul ,dar si LIMITELE
puterii reprezentantului,ca tertul sa stie pana la ce punct este obl reprezentatului sau nu are
acordul acestuia.Acest lucru se probeaza prin aratarea unui anumit inscris-deregula
procura.La reprez pers juridice sunt alte modalitati prin care tertii pot lua cun de pers care va
si contrapartea lor si ince limite lucreaza repre,ex registre publice ,uneori legea prezuma legea
soc comerciale chiar daca limitele sunt in registru nu prezuma cun unor limite etc.Toate arata
ideea ca tertul sa stie.

Sa vedem raporturile care se nasc in acest relationare tripartita.

-pe de-o parte"o intelegere "intre reprezentant si reprezentat -limite,remuneratie, etc.

-relatia contractuala care se va naste prin reprezentant intre reprezentat si tert.Aceasta relatie
contractuala este o relatie ulterioara primei relatii.O relatie directa,dr si obl care se nasc direct
in patrim reprezentatului.

Obligatia de a arata puterii de reprezentare

Art 1297 -ce se int daca incalci obl.

3vident ca daca tertul nu stie ca pers cu care neglciaza nu face a est lucru pt el insusi acel
contract va prod efecte jur numai intre reprezentant si tertul respectiv.Dar aici exista o
nuanta.Daca reprezentantul nu arata puterea si la randul lui tertul nu stia si nu putea sa stie
,daca contractul se inchie totusi in limitele puterii,e doar o culpa in aratare si el de fapt si a
indpe, celelalte obl,daca legea nu prevede altfel aici tertul va considera ca are un rap incheiat
cu reprezentatul ,insa daca reprezentatul este o intreprindere si pretinde ca actioneaza pt aces
intrep faraa arata puterile si incheie actul in limitele puterilor iar ulterior tertul descopera ca de
fapt reprezentantul este un simplu reprez si nu i treprinderea insasi atunci doar in acest caz ak
reprez profesionale!!!!!! Tertul va avea DOUA PARTI impotriva carora sa se indrepte !

In acest fel se da valoare prezumtiei ca intreprinderea e tinuta de un standard de

comportament si diligenta mai ridicat.Daca intrepr alege un reprez care nu e suficient de
profesionist are o culpa in alegerea acestei persoane si va fi tinuta si ea sa raspunda-culpa
intrepr.Efectul este protectia suplimentara a tertului.( reprezentantul nu spune ca e reprez ci ca
e intreprinderea ca e organ ,ca incheie pt el).

Cat priveste capacitatea partilor care incheie contractjl folosind reprez 1298 -amenele parti
treb sa aiba capacitatea ceruta de lege pt incheierea actului respectiv.E o sol dif de VCC unde
era suf ca pers reprezentatului sa aiba cap.

Cu privire la ideea de buna credinta,care are astazi un rol chiar in ceea ce priveste
negocierile,atrage rasp delictuala.Daca intr o negociere intre reprezentant si tert ,1300 sp ca in
acest caz s3 apreciaza in pers reprezentantului,deoarece aceasta este cea care apare in fata
tertului,daca reprezentantul e de rea credinta si dyce la incetarea nejustificata a negocierilor
EL VA RASPUNDE.Evident nu poate fi valabil sau legal un mandat dat de un reprezentat cu
rea credinta,nu ii spune el sa actioneze cu rea credinta.

Daca insa (codul nu da aici o sol expresa) reprezentantul actioneaza strict la instructiunile
reprezentatului si duce la incetarea nejustificata a negocierilor atunci practic revine figura jur
a alter ego ului- reprezentantul nu a avut vointa proprie si atunci rasp e normal sa revina iarasi
reprezentatului.

Cat priveste for a acestei puteri de reprezentare pe care reprez treba o arate tertullui,ACEEASI
CU ACTUL CARE INCHEIE pt reprezentat.

La mandat,de exemplu, exista obl cerinta ad probationem a inchierii contr in forma scrisa.

Printre obl fundamentale ale reprezentantului jn leg cu exercitarea puterii sale,codul

accentueaza 2 obl:

-1303-conflictul de interese

-1304-contractjl cu sine insusi.

Amandoua au la baza aceeasi interdictie a conflictului de interese.

Daca am spus ca reprezentantul pt a fi valabila reprezentarea ,el treb sa fie un singur alter ego
sa actioneze doar la instructiuni,el nu treb sa fie influentatde dorinte,interese proprii,el treb sa
fie nepasator fata de el insusi,conteaza doar mandatul,sa nu faca ce si ar dori ce arvrea sa
obtina pt el.

1303 e de fapt un art de principiu si prin rap la 1304 spune ca e interzis sa incheie repreze
tantul daca e conflict de interese,sa nu puna pe prim plan interesele sale sau ale unui tert sau
etc.

Daca incheie insa acest contract in limite ,dar negociaza in acest fel incat da prioritate
intereselor altora atunci contractul respectiv poate fi ANULAT (relativa) la cererea
reprezentatului,dar numai in situatia in care tertjl este de rea creidnta jn sensul ca a cunoscut
sau trebuia sa cunoasca starea conflictuala a reprezentantului la mom incheierii contractului.

Aici daca ne gandim la viciilede consimtamant este o forma speciala a erorii,nu pt ca tertul a
indus in eroare,..... practic aici cel care s a departat de la cerinte este alter ego ul sau,aici nu
mai funcyioneaza ca tot ce face alter ego ul ar fi ce vrea reprezentatul,este un al 5 lea caz
specific numai reprez de vicii de consimtamant.

Ce inseamna conflict de ibterese daca nu e dubla reprez sau conflict cu sine jnsusi? Orice
aktceva. Ex : inchei contract cu tertul ca tertul sa aiba castig fara ca tertul sa te fi
imputernicit,el e angajatoru, sotiei tale si va avea un beneficiu,inseamna ca ju ai negociat sa
asiguri cea mai buna situatie pt clientul tau si pt a beneficia o alte persoana. Pot fi multe alte
situatii.

La 1304 avem 2 situatii particulare:

- contractul cu sine insusi-reprezentatul este de fapt tertul,el are mandat are imputernicire sa
gaseasca de ex cumparator si cauta dar in final spune ca el e interesat sa fie acel
cumparator.El are interesul sa fie obl fata de reprezent nu poti sa crezi ca interesul sau a fst
total neglijabil,e o prezumtie ca da prioritate ibtereselor sau personale.Acest contract este
ANULABIL la cererea reprezentatului,exceptand situatia in care prin chiar actul de
reprezentare i se permite acest lucru-sa incheie un contract cu sine insusi sau cuprinsul
contractului este astfel stabilit incat pracyic este exclusa orice presupunere de conflict de
interese.Instructiunile sunt asa de stricte si asa de precise incat practk.......odatace aceste co d
sunt indepkinite el a obtinut tot ce a dorit nu e nicio marja de apreciere.

Aceleasi exceptii si la dubla reprez- reprez are2 puteri de reprez: de la tert + de la reprezentat.
Daca nu ai situatie de exceptie ,de mai sus, atunci evident ca poti sa ti dai seama greu in
beeficiul cui a lucrat .

Aceasta este situatia obl fundamentale a reprezentatului.CONFLICTUL DE INTERESE.

Vorbind de limite se naste intrebarea ce se int cand se depasesc limitele?

DEPASIREA LIMITELOR

Prima situatie,daca limitele ar fi depasite atunci reprezentatul nu ar trebsa aiba nicio obl,dar sa
nu uitam ca aceasta institutie se bazeaza pe aparenta si pe buna credinta ,daca in orice situatie
de depasire tertul e de buna credinta dar reprezentatjl nu rasp ar fi o problema.

Atunci vi 1309 si 1310.

Alin 1 de la 1309-REGULA: nu ai calitate sau depasesti limitele,acest contract nu produce

efecte intre reprezentat si tert

Alin 2 -EXCEPTIE: daca reprezentantul a creat aparenta ca el are o imputernicire pt ceea ce

face peste limitele date si ca de fapt el actioneaza in limite,e falsei imputerniciri atunci atunci
tertul poate sa il tina obligat pe reprezentat !!!!!!!! Avem iar ideea subsidiara de sanctionare
a culpei reprezentatului la alegerea alter ego ului.

In afara de acetse regului care balideaza sau nu contr,mai avem alt mecanism juridic

RATIFICAREA dupa inchierea contr oricand reprezentatul printro manif expresa de vointa
care treb sa imbrace forma ceruta repez isi poate isusi contractul incheiat fara putere sau cu
depasirea limitelor,ce souneam la 1311.Aici suntem numai in situatia de la 1309 alin 1 ,daca
suntem pe alin 2 ,exceptia,NU AM NEVOIE DE RATIFICARE,oricum tertul se poate acolo
intrepta in baza legii imp reprez. Pe alin 1 reprez nu are culpa pt reprentant.

1311 efectele opereaza retroactiv,inclusiv dupa ce s a trecut la executae dar nu pot afecta dr
dobandite de tertii de buna cred .

In legatura cu incetarea imputernicirii,solutia sau sol pe care legea le promoveaza eflecta

importanta pe care oare informarea tertului cu priv la existenta cal de reprezentare.

Fiind vb de vointa R R ,poate inceta in formele prev de orice contract,dar exista si

particularitati care tin de Natura reprezentarii,incheiata in scopu, facilitarii incheierii contra.

Exista forma facila a REVOCARII PUTERII DE REPREZENTARE,o denuntare unilaterala

permisa de lege.Un act pur discretionar.In anumite conditii exista dr la despagubiri al reprez
dar nu ins ca el se poate agata de interventia revocarii pt a cere reinstituirea in situatia
anterioara.,ex revocare administratorului.

In oglinda fata de revocare este RENUNTAREA.Poate fi tinut la despagubiri daca se produc

prejudicii ,dar nu i poate nimeni limita acest drept.

Pentru tert problm se lune de a sti ca aintervenit o incetare,pana cand nu i se aduce la

cunostinta acest lucru toate actele pe care le face reprez sunt considerate valabile !!!
Exceptand situatia in care tertul stia sau trebuia sa stie.

Cauze specia,e de incetare in materia persoanei juridice:

-una traditionala in codul comercial - deschiderea procedurii insolventei,aceasta cauza de

incetare este drept special fata de art 123 legea insolv care soune ca interventia stariide
insolventa nu duce la incetarea contracyilui,exceptand reprezentarea care inceteaza in baza
legii.

-In a1307 alin 2 exista o cauza noua,inceteaza daca reprezentatul e pers juridica daca acesta
isi inceteaza exitenta,la acea data.E diferit fata de insolventa,acolo persoana juridica nu i
ceteaza,aici e o chestiune foarte larga,incetarea voluntara:lichidarea,dar si cauzele care nu duc
la lichidsre de ex fuziunea si divizarea totala.Aceasta prevedere rezolva dispute din
jurisprudenta care tocmai in aceste situatii particulare au considerat ca in baza transmiterii
unievrsale reprez ar fi fost preluate de entitatea jur succesoare.

Contracte specifice de reprezentare

Baza a estora este contractul de mandat.Avem in vedere cu prioritate contractul R -R dar nu

ignoram ca sta la baza producerii de efecte intre Tert -Reprezentat,dar scopul analizei este R-
R.

Art 2009 are o def care reia def traditionala din doctrina.Mandantul imputerniceste
mandatarul ca acesta sa incheie acte jur in numele si pe seama mandantului.

-in numele si pe seama nu se va verifica la mandatul fara reprezentare.doar pe seama,nu si in

numele.

Trasaturi

Este contract bilateral,comutativ,cu titlu oneros,este prezumat cu titlu oneros in materie

comerciala,inchierea de acte in exercitiul unei intreprinderi ,altminteri caract oneros nu este
de esenta contr de mandat,poate fi si cu titlu gratuit.Este contract acre presupune forma
scrisa,ad probationem cel putin.

Cu privire la det remuneratiei avem aceeasi sol larga ,determinata,determinabila,poate nu fi

stabilita la mom inchierii vontr,poate fi chiar de catre instanta stabilita cu ref la uzante sau val
serviciilor prestate.

2 forme mari
 20. Mandatul cu reprezentare

In materie comerciala intodeauna si mansataru, si mandantul trebuie sa aiba

CAPACITATE DEPLINA DE EXERCITIU.

Curs V, David

20.04.2015.

CONTRACTELE SPECIFICE DE REPREZENTARE

I. MANDATUL CU REPREZENTARE (art. 2010-2038; drept

comun)

Definiție: o parte (mandant) împuternicește o altă parte (mandatar) să încheie unul sau mai
multe acte juridice în numele și pe seama mandantului

-în numele=actul încheiat astfel cu terțul că persoana care e contraparte a sa e mandantul

(semnătura sa e exprimată prin intermediul mandatarului); e publică

-pe seama=toate beneficiile și obligațiile care sunt generate de acel contract se răsfrâng
direct și integral în patrimoniul său (*unele se răsfrâng și în cel al mandatarului).

Definiția nu zice nimic de contraprestația pe care o primește mandatarul pentru că face

această operațiune. Dacă am vorbi de mandatul specific dreptului comercial, am putea defini
mandatul comercial la fel cum îl definim în sensul larg, adăugând că mandatarul primește, în
schimbul prestației sale de reprezentare, o remunerație.

Acest lucru e reflectat chiar de legiuitor în art. 2010 (1) mandatul pentru încheierea unor
acte pentru exercitarea unor activități profesionale e prezumat a fi cu titlu oneros (el se referă
la toate activitățile profesionale, nu neapărat comerciale – notar; avocat). În acest caz ar fi tot
un mandat în exercitarea profesiei (dar nu ar fi un mandat comercial, pentru că profesioniștii
nu intră automat la comercial).

Indiferent că e mandat propriu-zis (civil) sau comercial, NCCiv permite pentru prima oară
mandatul verbal (forma scrisă nu mai e cerută nici măcar ad probationem). Mai mult, art
2013 permite, ca la orice alt contract, încheierea și pe bază de executare, chiar dacă nu există
o acceptare formală scrisă (acceptare tacită). MEREU, contractul de mandat îmbracă forma
cerută de lege pentru actul juridic la încheierea cărora se ajunge – dacă mandatarul are puterea
de încheia acte de înstrăinare sau de dobândire a unor imobile din CF, atunci și mandatul
trebuie dat în formă autentică.

CLASIFICARE
 1. Mandat general: e dat pentru o categorie largă, determinabilă, de acte juridice
2. Mandat special: e limitat la acte juridice specific prevăzute; activitatea mandatarului e
strict circumscrisă acelor acte prevăzute

Distincția e importantă, pentru că sfera actelor efectuate de mandatar e mai ușor de

verificat în mandatul special + încălcările sunt mai ușor de depistat și sancționat, față de
mandatul general. La cel general, fiind determinabile actele (orice act de administrare a
averii mandantului, gen), discreția mandatarului e foarte mare, așa că

-terții sunt mai protejați, în ideea că pot încheia o sferă de acte mai mari cu mandatarul
(care vor produce efecte pentru mandant)

-obligația de loialitate, de profesionalism (interdicția conflictului de interese) se

apreciază destul de strict, mai ales că puterile au fost foarte largi

Art. 2014 poate pune probleme; el zice că mandatul profesional se poate exercita în
absența unui refuz neîntârziat; dacă refuzul nu e imediat, mandatul se consideră încheiat
pentru actele ce intră în sfera profesiei mandatarului sau, alternativ, pentru cele care fac parte
dintr-o ofertă publică de servicii din partea mandatarului (avem un intermediar profesionist;
are un site; zice ce tarife are, ce acte încheie; primește o cerere de a servi un mandant; nu o
refuză neîntârziat; conform lui 2014, mandantul, după trecerea unei perioade de timp
rezonabilă, poate considera că mandatul e încheiat valabil și îl poate sancționa pe mandatar
pentru neexecutare).

*Problemă: refuzul imediat trebuie să fie limitat la mandatar SAU putem avea și ipoteza
în care oferta vine de la mandant, mandatarul nu o refuză în timp scurt??

David zice că interpretarea se limitează la mandatar, la prima situație (i s-a făcut o cerere
și el n-a acceptat-o imediat).

De ce nu am putea accepta și situația inversă? Ar fi inechitabil să fie legat un mandant fără

consimțământul său expres, mandatarul fiind un profesionist, așa că are o gamă de cunoștințe
de care dispune, deci ar putea influența încheierea contractului (se protejează partea mai
slabă)

Dacă și mandantul, și mandatarul sunt profesioniști, atunci nu mai rezidă rațiunea apărării
părții mai slabe => nu trebuie limitată la cazul nerefuzului mandatarului, ci ar trebui să se
considere un mandat încheiat pe art. 2014 și în cazul invers, în care mandatarul face o ofertă,
iar mandantul nu o refuză repede.

Art. 2015: termenul supletiv de 3 ani pe durata căruia e încheiat contractul de

mandat (pe vechiul cod se ridica problema: cât puteai să te încrezi într-un contract vechi,
încheiat?) – ajungerea la termen=caz de încetare de drept (deși nu e prevăzut la 2030).

CARACTERISTICI=contract bilateral, comutativ, oneros, mereu intuitu personae!!! (de

aia poate fi și revocat sau se poate renunța mereu la el)
 EFECTE

1. OBLIGAȚIILE MANDATARULUI
1.1. Să acționeze cu loialitate, în promovarea intereselor mandantului (art. 1303-1304)
1.2. Să acționeze în limitele împuternicirii, oricât de largă ar fi împuternicirea
(uneori limitele sunt convenționale, alteori legale) => implicit ar fi o limită aceea a
legii, care cere o formă a actului ce trebuie încheiat, DEȘI contractul general de
mandat fusese încheiat oral => contractul de mandat general e valabil, dar pentru
acel act specific trebuie materializat contractul oral prin formă autentică sau prin act
adițional (ar fi cam ca un mandat special, de încheiere fix a acelui act de achiziție
imobiliară, în cadrul celui general – mandat special în sfera mai largă a celui
general)

***Derogare de la 1309-1310 (lipsa împuternicirii sau depășirea)

Art. 2017 (2): a) condiție obiectivă: dacă e un caz de necesitate și mandatarul trebuie
să încheie un act pentru promovarea intereselor mandantului, deși excede sfera puterilor,
atunci actul juridic obligă pe mandant, dacă mandatarul se afla într-o imposibilitate de
înștiințare prealabilă a mandantului și de obținere a acordului său => e imposibilitate
obiectivă (pentru oricine);

b) condiție subiectivă: mandatarul să poată aprecia că mandantul ar fi

aprobat actul, dacă ar fi cunoscut împrejurarea care duce la încheierea acelui act;

c) condiție de informare post factum: trebuie să înștiințeze de îndată pe

mandant; actul cu terțul nu devine invalid, ci va răspunde mandatarul pentru întârzierea
în executarea obligațiilor mandantului față de terț - prejudiciile produse de încălcarea
notificării imediate).

Exercitarea obligațiilor: distincție între mandatul civil și cel profesionist (inclusiv

comercial).

A. Dacă ești profesionist, din cauză că mandatarul e prezumat un expert în actele de

intermediere pe care le săvârșește și e și plătit pentru asta, atunci trebuie să fii mai
vigilent => standardul bunului proprietar – culpa levis in abstracto
B. Dacă e mandat civil, standardul pentru mandatar e diligența pe care o manifestă în
propriile afaceri. Standardul acesta e unul subiectiv (se raportează la experiența,
practica acelui mandatar; dacă mandantul a ales prost, evident că va suporta
consecințele modului în care mandatarul încheie actele pentru el) – culpa levis in
concreto

1.3.Să nu substituie altă persoană în executarea obligațiilor sale (NU submandatar )

Totuși, avem cazuri în care substituirea e posibilă, FĂRĂ a atrage răspunderea

mandatarului – art. 2023 (2) limitativ prevăzute+condiții cumulative (deși nu avem și)

-când e o situație obiectivă care îl împiedică pe mandatar să îndeplinească el însuși actul

 -imposibilitatea obținerii acordului mandantului (înștiințare/acord)

-să se poate prezuma, în contextul dat, că mandantul ar fi aprobat substituirea

Dacă nu protejează suficient pe mandant acele acte, mandatarul va fi ținut solidar față
de mandant pentru ce face persoana substituită, DAR asta nu înseamnă că actele pe care le
încheie persoana substituită nu sunt valabile sau opozabile, atât timp cât sunt încheiate
în limitele mandatului, CI doar că, odată lezat, mandantul are beneficiul a doi debitori
solidari. Dacă substituitul e autorizat, răspunderea mandatarului apare doar dacă a fost lipsit
de diligență în alegerea persoanei substituite – dacă i-a adus un prejudiciu mandantului
submandatarul bleg.

1.4.Să se comporte ca un bun proprietar în legătură cu bunurile pe care le primește în

exercițiul mandatului (fie de la un terț, fie chiar de la mandant)

(I) art. 2024: măsuri de conservare; deși nu se prevede nimic în mandat, inclusiv
acțiuni contra unui terț, dacă acesta a cauzat prejudicii acelor bunuri sau le-a livrat cu
întârziere; art. 2024 pare să se refere la terțul care încheie contractul cu mandatarul, dar
această obligație de conservare a bunurilor primite e mai largă, zice David, așa că permite
mandatarului să acționeze și față de un terț total, dar care produce cumva un prejudiciu
bunului. Rămâne de discutat dacă e atât de largă obligația cât să curpindă și acțiunea
posesorie – vine un terț și zice că vrea să intre în posesia bunului; până când ia bunul
mandantul, mandatarul trebuie să protejeze posesia bunului, să încerce să respingă acțiunea și
să aducă în prim-plan măcar aparența dreptului mandantului față de bunul litigios. Obligația
largă e reperabilă și în (2) al art. 2024, ce permite mandatarul să vândă bunurile FĂRĂ a avea
nevoie de un acord al mandantului (bunuri perisabile). Din formulare și din economia acestei
obligații, el nu e un articol imperativ, așa că mandatarul poate obține o derogare prin contract
(gen să zică că nu își asumă niciun risc cu privire la bunurile odată predate lui – mai puțin
obligația subzistentă de a conserva bunul, în materialitatea lui), a.î. riscurile celelalte să treacă
la mandant.

(II) art. 2019: obligația de a răspunde pentru modul în care mandatarul păstrează
bunurile respective+obligația de a remite tot ce a primit în exercitarea atribuțiilor sale, chiar
și ceea ce nu i-ar fi fost datorat mandantului.

2019 (1) e și mai general, iese din sfera obligației de conservare propriu-zisă și de
conservare în interesul mandantului (=remitere) în cea de a da socoteală.

Dacă mandatarul și-a îndeplinit toate obligațiile sau dacă le-a depășit, a acceptat
mandantul, atunci el nu va răspunde pentru modul în care terțul execută contractul (totul e
încheiat în numele și pe seama mandantului). Art. 2021 zice că răspunde doar într-o singură
situație, atunci când terțul se află într-o stare de insolvabilitate și acest lucru era cunoscut
sau trebuia să fie și n-a avut acordul mandantul (aici va răspunde pentru neexecutare). E o
obligație legală, de la care nu se poate deroga prin contract.

 A) știa de insolvabilitate: clar răspunde; ușor de probat reaua credință

  B) nu știa, dar trebuia: mai greu de probat (diligența în condiții similare a altor
persoane, negocieri, tratative; registrele cocontractantului de verificat, analiza
situației financiare etc).

2. OBLIGAȚIILE MANDANTULUI
2.1.Să plătească remunerația
2.2.Să pună la dispoziția mandatarului sumele și bunurile în vederea executării
contractului (NB: nu sunt bunurile care trebuie livrate terțului, ci dacă e nevoie să-și
facă cunoscut puterile sale de reprezentare – actele de publicitate, care sunt în
sarcina mandantului, *cu excepția agentului)

*Dacă sumele primite sunt excesive, obligația mandatarului de ale restitui.

2.3. Dreptul de retenție al mandatarului (privilegiu), pentru protecția mandatarului, care

poate reține bunurile cât nu e plătită remunerația; dreptul prezent nu e, totuși, opozabil,
decât întegistrat unde trebuie; de regulă, e mobiliar

3. ÎNCETAREA CONTRACTULUI

-cazuri generale, de la TGO

-cazuri specifice (art. 2030):

(i) denunțare unilaterală

(ii) revocare de la mandant *posibilitatea de a prevedea irevocabilitatea mandatului;

-art. 2036 dacă terțul nu cunoaște că, de fapt, mandatarul nu mai avea puterea de
reprezentare pentru că fusese revocată/încetase, contractul e valabil încheiat pentru mandant și
succesorii acestuia, pe de-o parte, și terțul de bună-credință;

-art. 2031 zice că poate fi revocat oricând de mandant, deși se prevede altfel =>
irevocabilitatea e doar o figură de stil; sigur că dacă revocă intempestiv, atunci mandantul va
putea răspunde (art. 2032 zice că această revocare e nejustificată și dă dreptul mandatarului la
despăgubiri). Din punctul de vedere al obligării mandantului la actele încheiate de mandatar
chiar în cazul revocării, se aplică aceleași reguli ca și când n-ar fi fost stipulat că irevocabil:
contează dacă știa sau nu terțul că mandatul a încetat (era au ba de bună-credință)

(iii) renunțarea mandatarului

(iv) încetarea legală/fizică a uneia dintre părțile contractului; ***nu e băgată și cea de
la 1307 (2) încetarea existenței (fuziunea, divizarea, absorbția). Ce zicem, că cele de la 1307
(2) nu se aplică mandatului cu reprezentare pentru că suntem în caz special? NU, pentru că
altfel am limita acel text (care ar rămâne fără scop), pentru că toate contractele de mandat nu
pot înceta ca urmare a încetării fizice/legale (???) David zice că e o greșeală de redactare =>
trebuie să avem în vedere că 1307 (2) ar trebui să se aplice.
 II. MANDATUL FĂRĂ REPREZENTARE (art. 2039-2042)

Mandatarul încheie contractul cu terțul în numele său, dar pe seama mandantului (deci
terțul nu știe că tratează cu un intermediar, că beneficiarul e, de fapt, altcineva). Pe vechiul
cod, la comision nu se știa ce se petrece cu drepturile și obligațiile din contractul încheiat de
mandatar și terț; terțul nu putea fi atât de pedepsibil, iar dacă avea probleme de executare, se
îndrepta contra mandatarului, că el nu știa că tratează, de fapt, cu mandant; astfel că dacă
mandatarul nu îi aloca acțiunea civilă mandantului, mandatarul trebuia să vină să îl apere pe
mandant în proces (mandatarul nu suferea nimic, tot în patrimoniul mandantului se
răsfrângeau efectele procesului).

Acum, indiferent de natura bunului transmis/primit de mandatar în contul

mandantului, el devine proprietarul acelui bun (prima mare derogare de la contractul cu
reprezentare), rezultă că terțul e protejat; totuși, orice bun trece prin patrimoniul mandatarului.

*Problema protecției mandantului: mandatarul e obligat, mai departe, să transfere

mandantului bunurile care i se cuvin; dacă nu face asta, atunci mandantul va avea o acțiune în
revendicare (nu doar o simplă acțiune în reluarea posesiei), inclusiv, dacă e bun imobil, va
putea cere instanței să pronunțe un contract de transfer de proprietate înre el și mandatar (în
orice caz, să ajungă bunul la el!!!). Oare vrea să se substituie, totuși?

Curs VI, Manole Popa

27.04.2015

1. CONTRACTUL DE COMSION (sedes materiae: 2043-2053)

Este acel mandat care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea
de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului, comisionar care acționează cu
titlu profesional, în schimbul unei remunerații numită comision. Este o specie de mandat fără
reprezentare, în sfera relațiilor comerciale (dintre profesioniști), DAR CU DEOSEBIRI

-calitatea comisionarului: legea impune calitatea de profesionist a comisionarului

-obiectul contractului: achiziționare, vânzare de bunuri sau prestare de servicii

1) Caracterstici:

Este contract bilateral, oneros (comisionarul trebuie a fi plătit pentru operațiunile pe

care le face pentru comitent; în cazul în care comisionarul ar lucra cu titlu gratuit, nu am mai
putea vorbi de un contract de comision, ar fi un mandat simplu fără reprezentare); tradițional,
s-a considerat că este intuitu personae (pe comitent îl interesează persoana comisionarului și
îndemânarea, priceperea acestuia); *diferență față de Ccom – extinderea sferei bunurilor
care pot face obiectul comisionului [acum și imobile; zice codul la mandatul fără
reprezentare cum se transferă drepturile – art. 2041 (2): dacă bunurile dobândite de mandatar,
a se citi comisionar, sunt imobile, ele trebuie transferate mandantului, a se citi comitentului
=> de avem refuz, se poate solicita instanței să emită o hotărâre care să țină loc de act de
transmitere a bunurilor] => pe Vcom se considera că se transferă la comitent de la terț
bunurile fără a trece prin patrimoniul comisionarului, pe când acum legea zice că bunurile trec
și pe la comisionar (mandatar, în sens general).

La imobile avem o situație mai complicată, deoarece 2041 (2) trebuie să meargă bine
cu transferul drepturilor imobiliare, tabulare – cartea funciară => putem avea două tipuri de
imobile: (a) când comitentul vrea să înstrăineze un bun și (b) când comitentul vrea să
achiziționeze un bun. Indiferent de ipoteză, problemele sunt aceleași: pentru terți, persoana
comitentului e necunoscută, ea nici nu există, ei contractând cu comisionarul, astfel:

a) când comitentul vrea să cumpere: comisionarul trebuie să fie înregistrat ca titular

al dreptului de proprietate în CF => el apare ca proprietar pentru toți, mai puțin
pentru comitent, care e adevăratul proprietar în baza contractului de comision; la
imobile, pentru a opera acest transfer, mai e nevoie de un act, mai ales că art. 2041
(2) zice expres că el, comisionarul, trebuie să transmită comitentului bunurile
imobile (adică dreptul de proprietate), iar asta pentru CF presupune un act în plus,
cu plata acelorași taxe ca atunci când a cumpărat comisionarul de la terț (se
dublează);
b) când comitentul vrea să vândă: comisionarul trebuie să fie înregistrat în CF, deci
comitentul va trebui să îi transmită proprietatea mai întâi comisionarului, ca acesta
să o înstrăineze ulterior și definitiv terțului
 exclusiv în baza comisionului nu se poate transfera imobilul, ci mai e nevoie de un
act separat și încă de o tură de plată de taxe.

O altă caracteristică a contractului de comision e dată de consensualism, forma scrisă

e cerută doar pentru probă, care îi privește doar pe comitent și comisionar; terțul e străin, cu
sau fără act pentru el situația e aceeași (res inter alios acta aliis).

2) EFECTE

OBLIGAȚIILE COMISIONARULUI

A. Principala obligație a comisionarului: să ducă la bun sfârșit însărcinarea,

urmând cu strictețe instrucțiunile comitentului și să dea socoteală de îndeplinirea
mandatului. De la această regulă a îndeplinirii stricte a instrucțiunilor avem o excepție – 2048
(2), abatere, dar cu 3 condiții cumulative: (i) nu e suficient timp pentru a se obține aprobarea
comitentului în raport cu natura afacerii; altfel spus, e pusă în pericol exercitarea mandatului;

(ii) să se considere în mod rezonabil că, dacă ar fi cunoscut din timp noile împrejurări,
comitentul ar fi aprobat încheierea actului;

(iii) îndepărtarea de la instrucțiuni să nu schimbe fundamental natura și scopul sau condițiile

economice ale împuternicirii primite.
 B. Chiar în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite și comisionarul consideră că se
poate abate de la instrucțiuni, el trebuie să informeze imediat pe comitent despre schimbările
intervenite, pentru că orice depășite a puterilor neratificată de comitent rămâne în sarcina
comisionarului. În plus, comitentul poate cere și daune de la comisionar.

C. Ca regulă generală, zice art. 2052, comisionarul NU răspunde pentru executarea

obligațiilor asumate de terți prin actul încheiat între comisionar și terț, cu singura excepție –
aceea când comisionarul își asumă în mod expres obligația prezentă. În acest caz, în lipsa unei
înțelegeri a părților, comitentul va plăti comisionarului un comision special (pentru garanție
sau pentru credit), care, dacă nu e cuantificat de părți, e stabilit de instanță, ținând cont de
împrejurări și de valoarea obligației garantate.

Acest comision special NU se presupune niciodată, el trebuie asumat în mod expres de

comitent; odată obligat, legea îi dă comisionarul beneficiul acestui comision special,
suplimentar, datorat în temeiul legii. Cu toate acestea, dacă e altruist, comisionarul poate să-și
asume obligația de a garanta și executarea obligațiilor de către terț față de comitent FĂRĂ
beneficiul acestui comision special (adică va garanta comisionarul executarea obligațiilor de
terți pe moca), adică el poate renunța, DAR, simetric, renunțarea trebuie să fie expresă.

Soluția e preluată și de art. 2047: vânzarea pe credit=opusul vânzării cu plata imediată

=> fie plata la un anumit termen, fie o plată în rate => putem avea două situații:

a) fericită: comisionarul procedează cu binecuvântarea comitentului sau, ca variantă a

acestei prime situații, el procedează fără binecuvântare, dar, datorită rezultatului
pozitiv, comitentul ratifică ulterior => comisionarul nu își asumă nicio obligație
b) nefericită: comsionarul procedează fără autorizarea comitentului => legea îl
sancționează prin plata în locul terțului (duritatea sancțiunii vine din necesitatea
obligației mandatarului de a acționa în interesul mandantului, cu prudență, diligență și
loialitate, în funcție de împuternicirile date de mandant).

D. Indiferent de caz (autorizare/neautorizare), art. 2047 (2) spune că el,

comisionarul, trebuie să îl înștiințeze imediat pe comitent, arătându-i (i) persoana
cumpărătorului-terț și (ii) termenul de plată acordat. De nu, se presupune că vânzarea s-a făcut
pe bani gata (ca$h). Interpretarea vine și din evoluția textului: pe Vcom, mandatarul era ținut
să înștiințeze imediat pe mandant în cazul autorizării => a fortiori, va fi obligat și dacă nu era
autorizare. Un alt argument e la art. 2050: și cumpărarea și vânzarea, dacă sunt bunuri cotate
la bursă – dacă vinde/cumpără comisionarul și nu face cunoscută comitentului persoana cu
care a contractat, comitentul are dreptul să considere că s-a încheiat operațiunea fix cu
comisionarul, așa că acesta din urmă e ținut responsabil să plătească.

E. Obligația comisionarului de a garanta pentru solvabilitatea terțului: acest terț

trebuie să existe la data încheierii contractului între comisionar și terț.

OBLIGAȚIILE COMITENTULUI

Principala obligație e de a plăti comisionul, indiferent de ce se întâmplă cu contractele

încheiate și de operațiunile mandatarului (se plătește ce face, nu ce se petrece ulterior). La
vânzarea de imobile, când vine comisionarul sau altcineva, tot datorează comitentul
comisionul.

Dreptul de retenție al comisionarului: poartă asupra bunurilor comitentului aflate în

detenția comisionarului în baza contractului de comision. Pentru a avea acest drept,
comisionarul trebuie să-l înscrie în Arhiva de Garații și Valori Reale Mobiliare.

Relații cu terții: drepturile și obligațiile se nasc între terț și comisionar, între terț și
comitent neexistând vreun raport juridic; în caz de neexecutare a obligațiilor de către terț, cel
ce trebuie să acționeze e comisionarul. Totuși, legea îi dă comitentului posibilitatea de a se
subroga la cerere în drepturile comisionarului pentru a exercita în mod direct acțiuni
împotriva terțului (să nu stea pasiv), iar legea îl obligă corelativ pe comisionar să îi predea
acțiunile prin înscris (act sub semnătură privată) și fără vreo contraprestație din partea
comitentului! Dacă nu se execută repede comisionarul la cererea comitentului (refuză/întârzie
cedarea acțiunilor contra terțului), el va răspunde direct și personal față de comitent.

Textul seamănă cu cel de la substituirea mandatarului (nu e o subrogare aici, ci

substituire): această subrogare/cedare nu e condiționată de îndeplinirea obligațiilor
comitentului față de comisionar, ca la mandat, deci comisionarul nu se poate apăra contra
comitentului cum că cel din urmă nu i-ar fi plătit comisionul etc. => situație mai grea decât a
mandatarului general!!!

3) ÎNCETARE: ca la mandat

*Împuternicirea comisionarului poate fi revocată de comitent doar până ce acesta

încheie acte cu terțul!

*Și la revocarea comisionului, comisionarul e îndreptățit la plata unei sume, în funcție

de eforturi și diligențe depuse până atunci.

2. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE (sedes materiae: 2053-

2064+comision+mandat)
Tot contract bilateral, cu titlu oneros și consensual (forma scrisă se cere ad probationem).

Varietate de comision. Diferențe față de comision

-are ca obiect doar vânzarea, nu și cumpărarea

-are ca obiect doar bunuri mobile (ex.: casele de licitații, magazinele de antichități; e un
contract pe cale de dispariție )

-consignantul rămâne proprietarul bunurilor mobile date în consignație – nu e translativ de

proprietate
-bunul trece direct de la consignant la terț, dar acțiunile pe care le poate exercita consignatarul
împotriva terțului pot fi transferate prin mecanismul de la comision, către consignant; terțul, la
rându-i, se îndreaptă pentru orice neexecutare/executare necorespunzătoare contra
consignatarului, cu excepția cazului când consignatarul a transmis această obligație de a
răspunde către consignant.

Art. 2054 (2): contractul e guvernat de această secțiune (2053-2064)+ legea specială,
dar aceasta a dispărut prin intrarea NCCiv în vigoare (178/1934).

Efecte:

1) Obligațiile consignatarului

Obligația consignatarului de a menține și asigura bunurile primite pe costul său, dar

beneficiul revine de drept consignantului, cu singura condiție ca asigurătorul să știe de
existența acestui consignant.

De esența contractului e ca consignantul să remită material bunurile mobile

consignatarului (obiectul muncii) – opinii diferite: DAVID zice că nu e contract real.
Legea oricum dă dreptul consignantului să preia bunurile înapoi, DAR e nevoie aici de o
simplă cerere adresată consignatarului, nu mai trebuie acțiuni în revendicare. Consignantul
rămâne proprietarul bunurilor (diferență față de comision). Art. 2057 (4) e un argument
în plus – la deschiderea insolvenței contra consignantului, bunurile intră în averea acestuia
(deci sunt ale lui) => proprietatea se transmite direct de la consignant la terț, dar prin
contractul încheiat între consignatar și terț.

Consignatarul mai e obligat să păstreze bunurile ca un bun proprietar, să răspundă

pentru deteriorarea sau pieirea acestora; să vândă bunurile la prețul stabilit de consignant.
El trebuie, de asemenea, să dea socoteală (pe Vccom era detaliată – să trimită periodic
scrisori consignantului etc.) + să remită remunerația primită de la terț către consignant cu
ocazia vânzării efectuate (nu există aici un termen – bine ar fi să se stabilească în contract).
Ce e de reținut e că nu îl poate scuti consignatarul pe consignant de un efort– un argument în
plus e și lipsa dreptului de retenție al consignatarului.

2) Obligațiile consignantului:

-să remită bunurile care fac obiectul contractului (dar care rămân în proprietatea-i);

-să dea o remunerație (contractul de consignație e prezumat a fi oneros, DAR consignatarul

nu e considerat a fi comerciant – exemplu de inadvertență legislativă ): dacă nu stabilesc
părțile, remunerația (pe vechea lege numită suprapreț) se stabilește ca diferență între prețul
oferit de consignant și cel efectiv al vânzării – art. 2058 (1); spre deosebire de comision,
consignatarul nu are vreun drept de retenție legală, dar poate fi instituit pe cale convențională;

-să restituie consignatarului toate cheltuielile făcute cu executarea consignației.

3) Capacitatea părților
 Consignantul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de acele bunuri => poate fi vorba
și de o capacitate de exercițiu restrânsă (14-18 ani), dar pentru consignatar e cerută chiar
capacitatea deplină, fiindcă el tratează cu terții; pe Vccom, consignatarul era considerat
comerciant, lucru care în NCCiv nu mai apare => consignatar poate fi oricine acum; art.
2060 (1) e un argument în plus standardul de bun proprietar al consignatarului (ca în civil) –
DAVID zice că nu mai e acum această cerință de a fi comerciant (cu atât mai mult cu cât
nu există aici caracterul intuitu personae).

Problema: e contract comutativ sau aleatoriu – consignatarul poate primi o mulțime

de bunuri, dar vinde puține – DAVID zice că nu se poate vorbi de hazard, un rol
important revenind specializării, efortului și pregătirii consignatarului (deci, indirect, și
DAVID acceptă ideea că un consignatar, chiar pe noua reglementare, ar trebui să fie un
comerciant; cine încredințează bunurile sale altuia să le vândă, dacă nu e asigurat de un înalt
grad de profesionalism?)

4) Raporturile cu terții: ei se îndreaptă fix împotriva consignatarului

5) Posibilitatea vânzării pe credit (cu limite): termenul nu poate depăși 90 de zile, iar
ca modalitate de plată sunt valabile doar cambii acceptate sau bilete la ordin.
PĂRȚILE POT CONVENI UN TERMEN MAI MARE ȘI ALTE MODURI DE
PLATĂ În lipsă de stipulație contrară, vânzarea pe credit atrage răspunderea
solidară a consignatarului (împreună cu terțul) față de consignant.
6) Încetare: prin revocare de către consignant; prin renunțarea consignatarului;
moarte; dizolvare; faliment; interdicția sau radierea consignantului/consignatarului.

Curs X, David *recuperare*

12.05.2015

CONTRACTUL DE AGENȚIE
Formă specială de contract de reprezentare

Conform art. 2072, contractul de agenție este o specie de mandat cu reprezentare

prin care o persoană specializată numită agent își asumă obligația față de o altă persoană
numită comitent fie să negocieze, fie să încheie și să negocieze în numele și pe seama
comitentului contracte, în schimbul unei remunerații plătibile de către comitent, această
activitate de intermediere desfășurându-se în una sau mai multe regiuni geografice, cu titlu de
continuitae (pe o anumită durată – statornic).

Caractere. Contract sinalagmatic, cu titlu oneros, intuitu personae (din perspectiva

agentului – care trebuie să fie un profesionist).

Agentul NU treuie să fie prepusul, angajatul comitentului (art. 2072 (2)). Deși există
anumite limite trasate de raportul cu comitentul (răspundere față de standarde etice, ale
profesiei), el rămâne un intermediar independent.
 Particularități față de alte contracte de mandat:

(1) Teritorială: regiunea geografică în care agentul desfășoară mandatul; un comitent poate
avea mai mulți agenți care să acopere o zonă geografică, împărțită, fragmentată în teritorii
geografice => restricții și norme suplimentare de protecție pe care le are agentul
(comitentul din această relație nu are prea multe legături cu comitentul din comision)
(2) De esența acestui contract e durata mandatului. Ea se explică prin aceea că cel puțin la
ănceput, agentul va investi intelectual, financiar, forță de muncă pentru a atinge mandatul.
Durata e explicată de o altă chestiune care e particulară agenției: agentul, față de
mandatarul obișnuit, e chemat să dezvolte activitatea și e prezumat că va dezvolta
activitatea comitentului. Spre deosebire de celelalte contracte, deși legea nu zice expressis
verbis, că deja reprezentatul știe cu cine vrea să contracteze, dar nu poate fi prezent acolo
sau nici măcar reprezentat direct, la agenție agentul nu primește neapărat o listă de clienți
ai comitentului cu care e în relații acesta. Ce face el e să caute clienți, să îi convingă să
cumpere serviciile/produsele comitentului și să încheie contracte cu ei => el dezvoltă
clientela acestuia (dacă vorbim de comitent profesionist) => îmbinare între rațiune
economică și juridică (nu e la alte mandate, unde mandatarul nu face decât să ajute
mandantul la încheierea unui act juridic, indicat de mandant; aici el construiește de la
început).

În 2073 avem domenii unde deși în formă și în substanță poate exista raport de
agenție, reglementările acestui capitol X sunt excluse. Explicația rezidă în aceea că
respectivele contracte sunt deja reglementate prin alte legi speciale, unde deja agentul poate e
mai restricționat.

3) În 2074 și 2075 avem exclusivitatea și clauza de neconcurență.

Exclusivitatea e până la un punct expresia interdicției de a contract cu sine însuși și a

dublei reprezentări, manifestări ale obligației de loialitate. Ăn alin (1) nu e absolută
exclusivitatea, operează doar în lipsa unei manifestă

În alin (2) avem o limitare a exclusivității, dar nu o derogare clară. Trebuie înțeleasă
prin ideea că agentul poate lucra pentru mai mulți comitenți CU PRODUSE DIFERITE, dar
invers, comitentul nu e obligat prin lege să lucreze cu un singur agent => pentru aceleași
servicii/produse, un comitent poate avea MAI MULȚI agenți.

Clauza de neconcurență impune doar agentului ca pe perioada contractului și/sau

ulterior să nu mai desfășoare o altă activitate de agenție => limitare a activității profesionale.
Ea se poate justifica în situația n care comitentul are un produs/serviciu ce încorporează foarte
multă creație intelectuală (indirect, se apără proprietatea sa intelectuală). Clauza de
neconcurență e și ea teritorială, coincizând cu regiunea unde își poate desfășura activitatea
agentul, dar poate fi restrânsă și în legătură cu anumite persoane => agentul să poată lucra
pentru mai mulți comitenți, dar să nu poată reprezenta mai mulți comitenți când se adresează
unor terți, clienți ai comitentului său. Fiind restrictivă, trebuie prevăzută în scris ad
validitatem, ca atare, sub nulitate absolută. O altă particularitate rezidă că, după încetarea
contractului, durata ei nu poate depăși 2 ani – termen absolut. Forma scrisă e cerută doar ad
probationem.

Conform obiectului juridic (efecte – drepturi și obligații), avem

A. Obligațiile agentului

-2079 (1): obligația de loialitate generică

-2079 (2): obligații speciale – (a) de a procura informații (persoana care împuternicește nu
cunoaște regiunea respectivă, are nevoie să își îmbunătățească oferta de produse; trebuie să
știe acolo practici, tradițiile de consum, preferințele clienților)

– (b) de negociere a contractelor (agentul va trebui să respecte

instrucțiunile primite de la comitent; ex.: dacă acesta are un format standard de contract pe
care agentul nu îl negociază, ci îl propune, agentul NU se poate abate de la clauzele
importante decât cu un acord expres al comitentului); instrucțiunile de la 2079 (2) lit c trebuie
să fie rezonabile, adică agentul nu poate fi încorsetat porea mult, că așa degeaba va mai fi
investit ofert, imaginație, resurse financiare (el trebuie să rămână independent).

– (c) de a întocmi registre, de a reține bunurile comitentului

– (d) să îl informeze pe comitent cu privire la modificarea

volumului serviciilor (e o regulă în favoarea comitentului; el primește acest feedback)

– (e) regulile de la substituire sunt ca la mandatul general

B. Obligațiile comitentului

-să îi remită agentului toate materialele și înscrisurile de care are nevoie

-să informeze pe agent dacă are un volum de servicii mai mare (își dă el seama)

-2080 (1) obligație de loialitate – ceea ce nu se întâlnește, de regulă, la reprezentați (se

explică prin aceea că agentul investește pentru a dezvolta activitatea comitentului, asumându-
și riscul corespunzător, dar cu speranța că dacă e lăsat să își ducă până la capăt, va obține un
volum de vânzări atât de mare pentru comitent, așa încât să acopere acele investiții și să facă
și profit, că doar e mereu cu titlu oneros agenția).

-să plătească remunerația: pentru orice contracte (indiferent că sunt încheiate fix de agent sau
chiar de comitent, dar prin efortul și munca de negociere a agentului) – pe bază contingentală
(success feed?). Dacă produsele nu sunt ceea ce trebuie, riscul economic e asumat de agent.

a) sumă fixă;
b) ad valorem (pe bază de comision, dar nu e comision propriu-zis); e, de fapt, o formă de a
stabili un procent din valoarea contractelor încheiate prin efortul agentului;

c) se poate și o combinație.

*De nu avem nimic stabilit (situații rare), se aplică uzanțele, apoi principiul rezonabilității.

d) situații care aparent ies de sub sfera contractului, dar ar trebuie să aparțină acestei sfere,
pentru că reflectă efortul agentului (art. 2083).

ex.: ce se întâmplă când agentul a muncit până la finalul contractului, dar apoi
comitentul încheie un contract de agenție cu alt agent? E posibil ca acei clienți cu care tratase
primul agent să încheie contracte datorită acestui inițial agent, deși sunt încheiate pe perioada
celui de-al doilea agent;

ex.: contracte încheiate de un client în regiunea sa => nu ar mai avea posibilitate

agentul să reprezinte pe cineva, caz în care

Art. 2083 rezolvă: pentru tot ceea ce a negociat agentul, pentru toți clienții pe care i-a
dezolvat agentul, pentru toate contractele ce se încheie ulterior (înăuntrul sau după încetarea
agenției), dar datorită lui, agentul trebuie remunerat conform schemei contractului – problemă
de probă pentru agent => i se dă șansa agentului să aibă acces la registrele comitentului, ca să
vadă dacă persoanele pe care le-a cultivat au încheiat cu comitentul.

e) nașterea dreptului la remunerație: dacă își îndeplinește obligațiile comitentul față de terț;
dacă terțul și-a executat obligațiile față de el; dacă ar fi trebuit să își îndeplinească obligațiile
comitentul, dar nu le îndeplinește; chiar dacă nu s-a încheiat contractul sau a fost refuzat din
cauze neimputabile agentului de cele două părți (comitent și terț).

Durata contractului de agenție: dacă nu se prevede, nelimitată; dacă se prevede, e

delimitată; dacă se încheie durata inițială, apoi continuă, va fi o tacită continuare, dar de data
asta pe durată nedeterminată (fix ca la locațiune ); legea nu impune vreo durată minimă
(deși ar fi interes pentru agent, ca să aibă timp să își recupereze investițiile făcute).

Denunțarea unilaterală (art. 2089): mereu preaviz (minimum o lună, maximum 6,

termene imperative pentru protecția agentului, să se adapteze) + dreptul la indemnizare pe
art. 2091, dacă a suferit un prejudiciu din faptul că, totuși, contractul terminându-se
intempestiv, el totuși a oferit clienți și contracte subsecvente comitentului => e logic să fie
remunerat și pentru astea agentul (cum zice legea i-a procurat noi clienți comitentului, a
sporit operațiunile, iar comitentul are foloase; plata să fie rezonabilă).

Remunerația e medie, anuală. DAR această indemnizație NU se confundă cu

prejudiciile cauzate de încetarea contractului intempestiv. Sigur că acoperă o parte din aceste
prejudicii, dar nu e exclusivă. Cu alte cuvinte, dacă indemnizația e insuficientă pentru a
acoperi tot ce a investit agentul (câștigul nerealizat), agentul are dreptul și la alte despăgubiri.
 Nu mergem direct pe dreptul comun și avem două feluri, pentru că indemnizația
specială din agenție are o formulă de calcul diferită, de obicei negociată direct de agent și
comitent, adică lăsându-i-se agentului posibilitatea să stabilească el modalitatea de
despăgubire).

Încetarea contractului: măcar la nivel intelectual se limitează intenția/abuzul în a

beneficia de serviciile agentului FĂRĂ o remunerație conformă.

CONTRACTUL DE FRANCIZĂ

-reglementare în OG 52/1996, lege specială-

Ca leasingul, franciza e o creație comercială și juridică a americanilor. Ea e, în esență,

o formă de distribuție a produselor și serviciilor, diferită măcar din perspectiva protecției pe
care o are cel ce beneficiază de franciză (beneficiar; unii îi mai zic francizat). Spre deosebire
de leasing, francizatul e protejat, pe când la leasing era protejat investitorul (locatorul).

E un contract eminamente comerciant, prin care un profesionist comercial numit

francizor acordă unui alt profesionist numit beneficiar (francizat) dreptul de a utiliza, de a
exploata UN PACHET de drepturi de proprietate intelecutală în legătură cu un produs sau
serviciu, francizorul cooperând cu beneficiarul în exploatarea pachetului, în schimb
beneficiarul fiind obligat a plăti o remunerație periodică+alte costuri (elemente de preț).

Rațiune: creșterea vânzărilor francizorului pe seama și riscurile beneficiarul. Din

perspectiva substanței economice care stă la bază, contractul seamănă mult cu agenția.
Diferența stă în modul de dezvoltare a activităților francizorului: beneficiarul va încheia
contracte cu terții în numele și pe seama sa (ar fi mandat fără reprezentare) => francizorul
vinde beneficiarului => benficiarul vinde mai departe terților.

Pe această linie de gândire, se creează o linie de dependență francizor-beneficiar. De

regulă, ea e bilaterală, dar la început doar beneficiarul e dependent.

Limitarea intrinsecă și riscul pe termen lung asumat de beneficiar: faptul că el își

pierde identitatea pe piață: el va vinde produsul/serviciul francizorului pe piață (firma,
modele, brevete), renunțând la posibilitatea dezvoltării unui produs/serviciu propriu, inclusiv
la posibilitatea de a-și crea o reputație de bun furnizor. Cât timp cumpără de la francizor,
beneficiarul nu va fi considerat de terți drept o entitate economico-juridică separată, el
contopindu-se cu francizorul (ex.: McDonalds, hoteluri). Pe durata francizei, beneficiarul își
confundă clientela cu a francizorului – clientul cumpără prin prisma reputației/prestigiului
francizorului, nu neapărat pentru că, vezi Doamne, ar fi intermediat beneficiarul cumva
produsele/serviciile.
 Problemă la încetarea contractului: exceptând concurența neloială (acte de
concurență neloială: după încetarea contractului, să lași impresia clienților că mai ai legături
cu fostul francizor - în exemplul de mai jos, să îi faci pe cumpărători să creadă că mai vinzi
produse Mc, pe lângă cele de la Pizza), fiecare rămâne cu clientela dezvoltată/câștigată în
principal în considerarea persoanei/produselor/serviciilor sale.

Ex.: beneficiar de franciză McDonalds, stai undeva 10 ani; te decizi să fii beneficiar de
Pizza Hutt; clienților le plăcea de tine, elemente insesizabile legate de personalul tău, de cât
de ușor puteau plăti, de locul respectiv => asta e clientelă dezvoltată prin toate mijloacele ce
aparțin beneficiarului de către beneficiar; SIGUR, puteau fi și clienți care veneau acolo doar
pentru că puteau consuma produse McDonalds, și aceia se vor duce la următorul beneficiar.

Particularitatea relației: rețeaua de franciză=raportul francizor-fiecare

beneficiar (NU e contract de asociere, de societate, ci e o formă adhoc de schimb de
informații, fără format contractual, dar care are reguli prevăzute în contractul de franciză, dar
cu referire la rețea – ex.: comunicările francizor-beneficiari presupun ședințe de
brainstorming; se adună toți în locații exotice, schimb de idei, miscere utile dulci): legea
recunoaște expres posibilitatea de a uniformiza modul în care e pus pe piață
produsul/serviciul francizorului. În practică, franciza presupune măcar o dată un manual de
instrucțiuni, care e un set de comportamente, instrucțiuni pentru beneficiar cum să fie
atrăgător produsul; ele se bazează și pe experiența francizorului, dar și prin ceea ce s-a învățat
prin intermediul beneficiaril (modele noi, facilități, moduri de servire). Fiecare beneficiar
aduce ceva nou, iar aceste inovații sunt împărtășite cu ceilalți beneficiari.

Beneficiarii își pot vinde între ei produse (reglementare n interiorul rețelei): scopul e
ca tot ceea ce produce francizorul să se vândă mai repede către clienți.

Specificități

Legiuitorul reglementează faza precontractuală, în care francizorul abordează pe

beneficiar și viceversa pentru a încheia un contract. Aici se vede opțiunea de a proteja pe
beneficiar, parte mai slabă (nu e o inferioritate economică sau juridică, ci informațională): or
câte francize ar fi încheiat, beneficiarul nu are produse proprii, el e un alter ego al francizei,
lui îi lipsesc informațiile – pentru el e esențial să se confirme ceea ce i s-a zis (anume că
produsul francizorului e super bun, că face diferența pe piață, că va aduce profit, că e rentabil
etc) => informațiile date în faza precontractuală sunt esențiale pentru beneficiar, având
anumite așteptări (speră că călărească și el valul de succes al francizorului).

Art. 2 (3): informații minime ce trebuie furnizate, a.î. să se atingă standardul de

informare pentru beneficiar; ele sunt formulate eliptic, vag (în SUA contractul e reglementat
pe larg).
 I. E important ca pe toată durata contractului, francizorul să fie titularul tuturor
elementelor de proprietate intelectuală ce intră în acel PACHET (NU licențe, ci
TITLURI) => reflectare mai ales în acel know how (secretus commercialis):
informații ce nu-s brevetabile, bonice, dar sunt confidențiale și au valoare
economică; e clar că dacă tu, francizor, nu ai control deplin asupra secretului
comercial, atunci oricine poate la un moment dat să concureze pe beneficiar cu
informațiile respective.
II. Informații financiare: formulă care să ofere TOT costul (de la dobândă până la
comisioane => dobândă anuală efectivă): cât plătești tu raportat la împrumutul
tău lunar, a.î. beneficiarul să compare ăntre mai mulți finanțatori => redevența;
volum minim de produse ce trebuie vândute; dobânzi; cheltuieli de anticipare
financiară a succesului contractului (cam cât ar fi costul, necesarul de
investiție, profitul în primii ani); riscurile financiare; cam cât va câștiga la
finalul contractului, când iese; dacă-s exclusivități acordate din partea
francizorului, condițiile și durata acordării; modalitățile de reziliere (ca agentul,
și beneficiarul trebuie să nu fie deranjat de încetarea intempestivă și să aibă
timp de adaptare)

Obligațiile părților

Spre deosebire de leasing, aici legiuitorul a dezvoltat mai puțin => lasă la latitudinea
negocierilor (convențional). Art. 4 și 5 enumeră cu titlu de categorii ce fel de obligații minime
trebuie incluse în contract (părțile, obiectul contractului, condiții financiare, de modificare, de
încetare, durată).

Obligații concrete (din perspectiva francizorului – de la el se așteaptă succesul): cum

trebuie el să sprijine pe beneficiar => și aici se reflectă condițiile minime privind drepturile
francizorului asupra pachetului de proprietate intelectuală. *Transferul pachetului NU
presupune înscrierea în registre așa cum trebuie să se înscrie elementele concrete (ex.: marca
se înscrie, privită individual; dar dacă se transferă marca împreună cu alte elemente
nepublicabile, la grămadă, omogenizate în cadrul pachetului, atunci poți transfera marca și
toate celelalte odată cu încheierea contractului, fără a fi nevoie o înregistrare specială la OSIM
sau altundeva pentru opozabilitatea înstrăinării dreptului de folosință a mărcii).

Încetarea contractului. Dacă încetează înainte de termen și nu e culpa beneficiarului

sau nu e reînnoit, trebuie să i se dea beneficiarului un termen de preaviz ca să se readapteze și
să găsească un alt francizor sau să își creeze propria afacere (el e ca cineva cu cârje, căruia
acum i se iau acestea și care trebuie să învețe să meargă din nou ).

Dacă se prevede că francizorul poate să îi preia beneficiarului fondul de comerț prin

prisma dezvoltării pe care a avut-o extraordinară, atunci asta se numește clauză de
preempțiune (rațiune: să se mențină stabilitatea francizorului în acea regiune).
 Remunerația plătită de beneficiar francizorului: redevență – se calculează ca un
procent din volumul de vânzări => pe de-o parte, beneficiarul plătește prețul produselor
cumpărate de la francizor, iar în plus plătește și un procent din plusul de valoare pe care
îl adaugă atunci când vinde acele produse terților (gen cei ce vin și mănâncă la Mc etc);
restul, din acel plus de valoare, după ce se scade procentul datorat francizorului, rămâne
beneficiarului, logic, și e profitul său. Mai sunt și taxe de intrare sau de ieșire (formă de
asigurare a loialității; justificare istorică – cam ca la sultanat).

Putem avea și taxe de neconcurență, dar acestea sunt suportate de francizor, dacă i se
impune beneficiarului să nu mai contracteze cu alți francizori concurenți cu cel inițial. Mai
avem taxe de training, de publicitate.

Invers, i se poate impune și francizorului prin clauză de exclusivitate, dar pentru asta
nu trebuie să plătească în plus nimic (adică să nu mai contracteze cu alți beneficiari).

FRANCIZĂ DE PRODUCȚIE: McDonalds.

FRANCIZĂ DE DISTRIBUȚIE: Ikea (toate produsele vin deja ambalate): pachetul rămâne în
modul de aranjare a magazinului (know how), în marcă, în calitate.

FRANCIZĂ DE SERVICII: broker de credit; OMV.

*Franșiză: element ce ține de contractul de asigurare; o sumă de bani suportată de

asigurat ca o cotă-parte din valoarea asigurării (la autoturisme, valoarea asigurată e de 15.000
euro, cu o franciză de 100 euro; dacă am o daună și asigurătorul vede că face prejudiciul doar
100 de euro sau mai puțin, îi zice că te acoperi singur) – și poate fi deductibilă (prejudiciu de
200, 100 suporți tu, doar restul de 100 plătesc eu, asigurător) sau nedeductibilă.

Curs VIII, David

04.05.2015

CONTRACTUL DE LEASING; OPERAȚIUNEA DE LEASING

(sedes materiae: OG 51/1997)

Leasing =o formă de finanțare sau creditare (chiar și cel operațional); facilitează

unei persoane comerciant sau necomerciant posibilitatea de a folosi un bun fără a fi
nevoită să îl cumpere.

Operațiunea de leasing presup in general 3 parti

(a) pers care da bunuri si care se numeste in functie de bun de leasing – locator
sau finantator
(b) ps care fol bunul si care se numeste locatar respectiv utilizator
 (c) ps care produce bunul pt a fi folosit – care il vinde locatorului sau
finanttorului

Legea se ocupa intre rel dintre locator, finantator si locatorului pe care inchiriaza bunul.

Definițional, leasingul e un contract prin care un profesionist comerciant acordă

unei alte persoane, respectiv locatarul, utilizatorul dreptul de a utiliza temporar un bun
mobil sau imobil contra unei plăți periodice care se numește generic rată de leasing și cu
particulariatea ca la ajungere la termen a ct locatorul sau utilizatorul poate exercita: sa
continue ct de leasing , sa dobandeasca prorp asupra bunului pe care la folosit sau sa
inceteze ct definitv .

Este un ct complex- cu executie succesiva , sinalagmatic , cu titlu oneros, cu caracter

intuitu personae din perspectiva ambelor părti.

Este un ct complex pt ca din structura sa rez si elem de mandat si elem care tin de ct
de v –c si elem care tin de ct de folosi ct.

Exista mai multe varinte de a folosi ct.

- Varianta clasica prin care locatorul achizitioneaza bunul de la un tert si il acordă

în folosinta locatarului sau utilizatorului
- Varinata de leas-back – cel care a produs un bun înstrăinează către locator, iar
acetsa îi transferă folosința locatarului în baza contractului de leasing
- Op de leas-back – natura financiar pt c defapt producatorul obtine prin vanzare
bunului catre locator o suma de bani si in acelas timp obtine b pt folosinta sa, soc
va primi suma convenita cu titlu accesor . Este pt a sprijini locatarul in adi andi
folosinta unui bun si ai proteja folosinta financiara.
Societatea finanțatoare va primi toată suma+accesorii pentru a sprijini locatarul în a
dobândi folosința unui bun+a-i completa resursele financiare
- Varint în care societatea producătoare este cea care acordă dr de folosință
locatarului/utilizatorului (ex.: în materia bunurilor de transport de mare valoare –
avioane), dar azi societatea producătoare și cea locatoarea sunt diferite (avioane).

Ct de leasing se aseamana cu locatiunea:

- Dr de optiune pe care nu il ai la ct de locatiune

- Spre deosebire de locatarului unui ct de locatiune , locatarul uni ct de leasing preia mai
multe riscuri inleg cu bunul dat si mai multe dr in leg cu aparaea bunului respectiv. Nu
preia dr de a dispune de bunul respectiv.
- Partile sa pot uita in completare la cd civil .

Exista dif intre leasingul financiar si operational, era prev aceasta dif in og 51 dar din
2003 iai are dif in codul fiscal.

Notiunile :

Valoarea de intrare a bunului – val de achizitie de catre finantator a bunului rspct care se
noteaza in contabilitate
Valoare toata – care este data de val ratelor de leasing pe care trb sa le platesca loctarul
sua utilizator la care se aduga

Valoarea reziduala – este valoare la crs se exercita optiune cumparari la finalul ct .

Partile stab la mom incheieri ct c daca utilizatorul va dori dobndirea bunului va plati ceea
suma adica val rez

Rata de leasing- plata periodica pe care o fc pe durata ct are componenete dif dupa cum
leasingul e finaciar( o suma intre o cota oarte din val de indemnizare a bunului + dobanda
stab prin ct de leasing) si operational ( rata e leasing- chiria stab de cTre parti ea acopera
o parte din val de amortizare a bunului + un castig pe care il obtine propr bunului
resoectuv – locatorul)

In cadrul financiar e mai transparent – vede val bunului si ct il costa inchirierea bunului.

Rel dintre cele doua tipuri de ct : leasing op este dr comun – leas financiar este dr
special – interesant e ca at cand se stab elem de diferentiere cf stab fiarte clar care sunt
cele 5 elem cr pot incadra l in categ leasingul fiscal si leasingul operational este def acel l
acre nu estw financiar

Elem specifice l financiar : sunt alternative dar cot lor

- Partile au stab la mom incheiere ct cum se v transf proprietatii si cond cum se va transf
porpr la mom sf ct – nu mai exista incertitudine
- Valoarea reziduala –suma care trb platita dac se exercuta op cumprri este mai mica
dect diferent dintre durAta normala de functionRe maxima a bunului respectiv si plT
ct de leasing .pt ca un elem al def este val si altul durata , ceea ce sp leg at cand val
reziduala este atat de mica pt ca in mAjoriatte lui substanta a fst consumta pe durata
leasingului ce mai rmane ca nefondat este val de leasing , ca si cum s-ar fi transf prorp
pe durtA ct de leasging
- Durata ct de leas este egala cu cel putin 80% din durata de functionare a lucrului. Se
consuma app in totalitate substanta lucrului.
- Valoarea totala a ratelor de leasing mai putin alte ch , este mai mare sua egala cu val
de intrare a bunului cu alte cuv finantatorul financiar prin ratele de l si-a recuperat
costul achizitionarii bunului.
Elem comun al ambelor ct care nu duce la calif acestora este formulata e felul
riscuriloe si benef care sunt transf locatarului bunului la mom l cre leasingul
produce ef.

Cel din ct de leasing primeste mai multe riscuri decat locatiune din c civil.

Elementele :

Scopul – cel mentionat mai sus

Sb ale ct :
 - In ceea ce priveste finantatorul sau locatorul este intotdeauna un profesionist
comerciant pe cand locatarul sau utiliz poate fi orce ps f sau j indif ca e comerciant sau
nu
- Daca cel care da in folosinta bunul fc acesta ca o activ comercial cu caracter de
repetitivitate trb sa imbrce forma unei soc de leasig . Art 19 din 51/97 impune un
capital minim social de 200.000 euro carw trb sa fie varsat in numerat integral . Fara
sa impuna vro cond speciala cu rpivire la forma soc.
Soc de leasing finantatore- sunt clif de leg ca inst fincnacire nebancre li ae aplic legea
93/2009 sunt soc de registre general –
Dpdv al obiectului material al ct pot fi date in leasing bunuri mobile sau imobile
inclusiiv bunuri corpoarale , propr intelectuala . Sunt excluse din categ b care pot fi
date in leasing: brevetele , dr de autor, piesele de teatru. Dr privind progrMele de
clc pot face ob ct de leasing.
O particulariate : art 1 este ca soc de leasing trb sa fie propr al bunului poate la randul
ei sa dob titlu de folosinta.
Exista o derogare in sensul ca daca acest permis subleasingul locatarul are permisiune
de a da leasingul – nu e prorprietarul bunului respectiv si transf bunului presup acordul
prealabil sau ulterior al soc de leasing
Dr si obligatiilor partilor :
Regelm din lg leasingului sunt in general imperative pt ca lg leasingul acopera un
interesul facilitatii protejarii securitatii creditului .
Soc care se bazeaza pe acesta propr .
Art 6 trb sa cuprinda clauzele prev in alin 1 si 2 din acest art :
Dpdv formal trb ct incheiat in forma scrisa – ad probationem din perspectiva darii de
ef pe care lg o mentioneaza si anume are titlu executoriu impreuna cu toate garantiile
aferente.
Oblig partilor – in ce priveste pe finantator sau locator acesta are oblig de a respecta
dr de alegere a de bunuri .
- Sa achizitioneze bunul de la soc producatoare indicata de client
- Trb sa garanteze folosinta bunului
- Sa ii transmita toate dr legate de bunul respectiv mai putin dr de a dispunde astfel
incat perioada ct sa beneficieze de folosinta bunului.
- Tertul poate introduce actiunea in revendicare !

- Toate riscurile apartin utilizatorului mai putin dr de a dispune

Din perspectiva oblig locatarului

- Sa recepteze bunul ca si cum ar fi al sau , preia in contul ai in numele locatorului de a

ramane in interesul sau bunul de la soc de leasing
- Sa nu il greveze cu sarcini pe perioada ct decat daca are acordul finantatorului. Ct de
ipoteca cel care are inscrai o garantie asupra unui bun poate sa constituie o garantue a
garantiei respective-legea interzice asa ceva . Pt protectia act el intotdeuana va fi
inscris in acesta calit astfel incat pt tert sa stie cu cine discuta.
- Trb sa suporte toate ch de intretinere pe perioada ct de leasing – nu doar ch obisnuite
pe care trb s le faca locatorul ci si ch mari
 - Trb sa permita locatorului inspectia periodica a bunului
- Sa il informeze cu privire la tulburarile de posesie
- Sa il restituie in cond care prev folosirea normala a bunului rspct.
In art 13 (au 12) oprb expres ca loctararul poate intoduce act in garantie , act posesorii cu ch
platite in lei

In caz de insolventa evident ca bunul respectiv nu poate fc ob masei credale pt ca desi are
toate riscurile totousi pt ca nu ars dr sde dispo nu folosezte la indestularea celoralati crd

Art 123 la mom la cRe se declar insolventa utilizatorului ct inceteaza de dr.

Rasp pt neexecut ct :

Daca utilizatorul nu plateste 2 rate consecutive de leasing exista dr locatorului sa rezilieze ct

si sa ceara pe langa restituirea bunului toate ratele de leasing scadente.

Exista o prev care a fst abrogata pe la ga rest ratelor scadenete este oblogat sa acorde si prej pt
neplata ratelor

Daca intervine cazul de reziliere at are loc o accelerare a pretului poate interveni utilizatorul
este obligat sa plateasca toate ratele viitoate acesta cl este o alta forma de cl penala . Val cl
pen eset determinabila , variabila . Fiind o cl pen este supusa moderarai de catre instanta.

Daca locatorul nu resp dr de optiune la locatarului at este evident ca el va trb sa plateasca

daune –interse. Nu avem o mod de cAilcul. Daune interese sunt in acest caz egala cu val
reziduala a bunului. Acesta det nu e onesta poate sa dezavantJeze utilizat pt ca orej lui poate
sa fie mai mars decat val reziduala.

Clauza in art 18 cu privire la prej suferite de terti – pe periada ct pt prej cauzate tertilor rasp
locTrul – paza juridic. Bunului autorul de fapt.

Art 24 exista o reglme cu privire la leasigul imobiliar – nu a fst aplicat in practica – imp este
ca de pp orice dr cu privire la un imobil teren sau un imobil constructie poate fc ob unui ct de
leasing are in vedere diverse prin cRe prin lesing ests luat terenul sau constructia , etc.

Exista sit cand se incheie un ct de leasing de o soc comerciala care nu are calit de
societate de leasing – sunt venituri legitim obtinute?

Acc ideea ca daca este o op izolat ea intra pe bza pp specialitatii cap de fol in mat fiscala care
au ca ob sec si este permis. Daca este o op cu o anumita periodicitate si at deja e o inclcare nu
a cap de folosinta si a evaziune fiscala. Dacă e o operațiune izolată care ajută la realiarea
obiectului principal E OK. Dacă e repetată, NU.
Pt cel care are bunul dat in folosinta pp garantie pt plata ratelor de leasing este chiar
proprietatea .

Dpdv al asigurarii, costul asigurării este in sarcina utilizatorului/locatarului, dar beneficiarul

poliței este locatorul/finanțatorul.

Ca sa fie ct de leasing ad hoc sau cu titlu operiodic durata lui minima trb sa fie de 12 luni daca
nu e 12 luni este un ct de inchiriere.

Din perspectiva acestui transf a dr de prppr la sf ct: ct de leasing si dr de prorp 1775 -

dbnditorul v dobandi riscurile bunului dar nu va dobandi dr de a dispune pana nu plateste
ultima rata . Si mai putine dif dintre un ct reglem de cc si un ct de l. Dr de obtiune atata timp
cat este un leasing chir daca s-a prev ct c va dobandi bunul ct preved dr de optiunela vanzare ,
la ct de l nu ai altceva de at sa platesti rata cu rata.

Curs IX, David

11.05.2015.

GARANȚIILE REALE MOBILIARE

Garanția reală ar trebui să fie o situație excepțională. Garanția per se nu are un obiect
economic propriu, ci doar ajută pe creditor în a-și recupera a sa creanță dacă debitorul nu
plătește de bunăvoie sau nu poate plăti (garantează, asigură un confort). Garanția NU e o
modalitate alternativă de executare a unei obligații și în niciun caz nu este o facilitate
economică pentru debitor. Debitorul care e nevoit a acorda o garanție se află într-o situație
economică mai împovărătoare față de cel ce nu constituie/acordă => și drepturile sale legate
de bunul propriu suferă amputări, limitări – scopul de a-i oferi siguranță creditorului că sooner
or later (rather sooner than later) își va recupera creanța garantată.

Sigur, bine bine, ne întrebăm de ce nu sunt toate creanțele garantate (beneficii pentru
creditori). Explicația nu poate fi decât economică: debitorul nu are, de regulă, atâtea bunuri de
o asemenea valoarea încât să acopere toate creanțele sale la un moment dat => inevitabil el va
negocia acordarea de garanție asupra bunurilor sale sau de privilegii (dacă includem
privilegiile în garanții, lato sensu) în funcție de (a) ceea ce poate să dispună în legătură cu
bunurile sale și (b) de puterea sa de negociere cu fiecare creditor

 Unii creditori vor primi garanții reale

 Alții vor rămâne negarantați, chirografari.

Există un plus de protecție acordată celor garantați (ipotecari sau privilegiați), prin
simplul fapt că ei, datorită garanției, se pot îndrepta unui bun al debitorului (fix asupra acelui
bun, nu ca cei chirografari, care au doar o garanție – gaj – comună, generală, abstractă
întrucâtva).

Legea diferențiază sau tratează toți creditorii garantați la fel?

 -dacă avem mai multe garanții asupra unor bunuri diferite, la fel sunt protejați (li se
aplică același regim juridic)

-dacă avem mai multe garanții asupra aceluiași buni, dpdv economic nu se poate
acorda un tratament egal, că s-ar încălca însuși fundamentul garanțiilor (acela de a oferi
creditorilor beneficiari șansa de a se îndestula cu prioritate) => legea instituie anumite reguli
de prevalență a unui creditor față de altul, în concursul dintre ei (rang).

Dpdv al creditorului, executarea garanției asupra bunului e situația cea mai

dezavantajoasă, în principiu. Chiar dacă își recuperează creanța asta presupune cheltuieli
suplimentare. Dpdv al debitorului, executarea garanției asupra bunului e rea pentru că i se
scoate din patrimoniu un bun de care nu va mai putea dispune => garanția e și un mijloc de
mobilizare a debitorului de a plăti conform, la timp, creanța principală, tocmai ca să nu i
se execute silit bunul obiect al garanției.

PRINCIPIILE GARANȚIILOR REALE

1. Principiul egalității creditorilor, dar numai în cazul în care sunt garantați cu

bunuri diferite sau, dacă sunt garantați cu același bun, între ei legea nu conferă
nicio prioritate (ierarhie), atunci când își vor împărți proporțional (pro rata)
sumele din executarea silită a bunului cu creanțele lor
2. Principiul priorității între creditori cu garanții în funcție de momentul
constituirii și cel al perfectării garanției (rang de prioritate, ierarhie)
3. Principiul liberei circulații a garanției (poate mai puțin la ipotecă imobiliară,
mai mult la cea mobiliară)
4. Principiul substituirii garanției (strămutare – subrogație reală cu titlu particular:
art. 2330).

Creditorul are două prerogative esențiale: urmărirea (din mâinile oricărei

persoane – detentor precar, posesor, proprietar – lato sensu subdobânditor) și îndestularea cu
prioritate din bunul respectiv, înaintea oricărui alt creditor (chirografar sau garantat, dar cu
rang inferior).

Garanția e un drept real accesoriu, pentru că nu poate supraviețui creanței garantate.

Ipoteca=drept real accesoriu ce poartă asupra unui bun mobil/imobil,

corporal/incorporal, asupra unei universalități de bunuri (=> regula în materia garanțiilor).

Privilegiul=drept real accesoriu ce vine doar ex lege (convențional) și care dă dreptul

creditorului respectiv să se îndestuleze din bunul respectiv sau dintr-o categorie de bunuri
determinată/e de lege (=> excepția în materia garanțiilor).

Osebirea dintre privilegii și ipoteci: privilegiile, în anumite condiții, au rang

prioritar, DEȘI se nasc ulterior constituirii ipotecilor (art. 2342 – privilegiul fiind o
abatere de la principiul ierarhizării; având în vedere acest efect, legiuitorul dorește limitarea
numărului privilegiilor). O altă osebire e dată și de art. 2334 – anume lipsa cerințelor de
opozabilitate, dar nu se aplică asta ipotecii mobiliare, că se aplică excepția de la art. 2342 =>
pentru ipoteca mobiliară, beneficiarul privilegiului va avea ierarhie față de creditorul ipotecar
mobiliar doar dacă înscrie în arhivă privilegiul înainte ca ipoteca să se fi perfectat.

Soluția din 2336: codul civil e legea specială, unde privilegiile sunt ierarhic superioare
față de cele din legi speciale, dacă prin ele nu se indică rangul.

Clasificare

A. Privilegii generale (codul de procedură civilă): sechestru

B. Privilegii speciale (art. 2339): (i) privilegiul vânzătorului bunului mobil și (ii)
privilegiul retentorului (debitum cum re iunctum).

Între cele două privilegii nu e stabilit vreun rang de către legiuitor. De fapt, nu e
consecvent: în (1) zice că dacă asupra aceluiași bun există ambele privilegii speciale, mai întâi
e cel al vânzătorului; TOTUȘI, în art. 2053 (2) la comision se zice că el, comisionarul, va
avea preferință față de vânzătorul neplătit (comisionarul e un detentor precar pentru bunurile
pe care le are în contul comitentului; impropriu-zis detentor, că e proprietar, dar are obligația
de a transmite cât mai repede comitentului bunurile).

*Există un privilegiu care bate orice altceva din codul civil, anume privilegiul penal:
sechestrul asigurătoriu are întâietate față de orice altă garanție.

IPOTECA

Caractere

1. Drept real de garanție, accesoriu, dar fără deposedare (cu deposedare e gajul, doar
asupra bunurilor mobile, presupunând o posesie a creditorului a bunului pe durata gajului; pe
vechiul cod civil era regula gajul).

2. Ipoteca este și indivizibilă (argument în plus pentru protecția creditorului):

indiferent de circulația bunului (ajunge la moștenitori, e stăpânit în proprietate comună) sau
de cât plătește (parțial) debitorul, creditorul are garantată creanța sa asupra întregului bun, în
fiecare parte a sa.

3. Devine opozabilă din momentul înscrierii în registrele de publicitate (art. 2346 –

aplică art. 20 CCiv). Tocmai pentru că efectul e atât de puternic, legiuitorul reglementează
modul înscrierii cu strictețe, a.î. să se asigure mereu principiul prior tempore, potior iure
(primul înscris, primul servit) => conflict de rang între ipoteci de naturi diferite, mobiliare vs.
imobiliare – aici nu putem avea decât la bunurile mobile prin destinație, care se
incorporează în imobile și devin și ele imobile.
 *Art. 2347: aceleași condiții de publicitate și de exercitare a ipotecii se aplică și
ipotecilor asimilate (pentru a fi opozabile și a păstra rangul):

a) vânzărilor cu rezerva proprietății: e dublat privilegiul de la 2339 al vânzătorului

bunului mobil de această ipotecă asimilată

b) vânzărilor cu răscumpărare

c) cesiunile de creanță în scop de garanție

Izvor: legea sau voința părților (spre deosebire de privilegii). La cele convenționale,
legiuitorul impune niște cerințe minime, anume cele de la 2372: (a) contractul de ipotecă
trebuie să prevadă suma garantată (determinată/determinabilă); (b) cauza obligației
garantate (pentru ce se constituie ipoteca – adică am putea avea o stingere a creanței, cauzei
principale, care stinge ipoteca, doar am zis că e accesorie); (c) suficient de precisă - nu să se
menționeze doar că ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare;
***predecesorul părții titlului XI privind ipotecile mobiliare spunea fix inversul – o altă lege
din anii 90 zicea, adicătelea că e o descriere suficientă menționarea tuturor bunurilor etc.

Obiect: orice bun mobil/imobil, corporal/incorporal, individualizat sau

individualizabil sau chiar o universalitate.

*Cu privire la cele privind universalități de bunuri (care nu prea sunt legale – doar
sechestrul penal asigurătoriu; eventual ar fi legală fiducia, dar tot convenție e), se zice că doar
un profesionist (comerciant/necomerciant) poate constitui o ipotecă asupra unor universalități
de bunuri afectate exercițiului întreprinderii – rol de protecție (e interzisă asta oricărei
persoane, în afara profesioniștilor; altfel am fi sclavi toți dacă am garanta cu universalități de
bunuri).

Întinderea (art. 2354): capital, accesorii (penalități, dobânzi), precum și asupra

cheltuielilor rezonabile de executare (recuperare/conservare a bunului).

Accesiunea (art. 2355): principiul e că ipoteca se extinde și asupra bunului ce se

unește cu cel ipotecat. Cu privire la ipoteca mobiliară acest principiu din (2) poate crea
dificultăți, în sensul că e posibil ca prin confuziune, bunul asupra căruia există o ipotecă
mobiliară să fie înglobat într-un bun cu o valoare net mai mare asupra căruia nu există niciun
drept; conform acestui articol, ipoteca se întinde și asupra bunului astfel rezultat (pentru
creditor, e un maximum de protecție). Dezavantaj pentru creditorii chirografari, care pierd un
bun. Mai mult, poate fi situația în care fiecare bun anterior contopirii există o ipotecă
mobiliară; prin confuziune se naște un bun nou => problemă: Ok, beneficiul e pentru
ambii creditori, dar care e cel prioritar? Cel ce a avut ipoteca asupra bunului cu valoare mai
mare? Atunci e vorba, deși legea nu zice nimic, de principiul priorității în rang: care și-a
înscris în timp mai repede asupra bunurilor individuale, înainte de contopire (logic că
amândoi aveau rang prim înainte de contopire, dar dacă unul era primar, prioritar din 10
martie 2015, altul din 8 august 20155, cel din martie va fi prioritar pe tot bunul rezultat).
 => 1.Art. 2356: (1) prioritatea o are cel mobiliar, NU imobiliar; TOTUȘI, nu e
dezavantajat creditorul ipotecar imobiliar, pentru că legea cere ca bunul mobil să își păstreze
individualitatea

-ex.: unități de aer condiționat => se includ în casă; e clar că își vor păstra bunurile
respective individualitatea => va rămâne cu rangul lor creditorul ipotecar mobiliar, fără să
piardă față de creditorul ipotecar imobiliar

=> 2.Art. 2356 (2) revine la regula că dacă se incorporează în bunul imobil fără a
putea fi desprins doar cu minime prejudicii, atunci creditorul imobiliar câștigă.

Cesiunea (art. 2358): creditorul poate dispune de beneficiul său => un creditor
ipotecar cu rang inferior poate urca, iar altul chirografar poate deveni ipotecar (poți și ca terț
să cumperi ipoteca, fără creanța în sine, dar nu ai interes). Aici legiuitorul încearcă să
lichidizeze, fluidieze circulația garanțiilor.

-condiții de formă: act scris + notificarea debitorului

-condiții de fond: suma pentru care se constituie ipoteca să fie determinată în actul
constitutiv (nu doar pentru validitatea ipotecii, de care am mai vorbit anterior, ca să fie
determinată, ci pentru cesiunea ipotecii).

David consideră că legiuitorul a vrut să accentueze faptul că acest privilegiu al

ipotecarului se poate înstrăina, dar numai în limita sumei garantate (ex.: dacă un creditor
ipotecar vinde dreptul de ipotecă/rangul, fără a vinde și creanța ex-garantată către un alt
creditor care avea o creanță foarte mare față de debitorul comun, atunci creanța acestui din
urmă creditor va fi garantată cu ipotecă doar în limita sumei pentru care a operat vânzarea
dreptului de ipotecă/rangului).

Dobânditorul ulterior poate fi de bună sau de rea-credință. Dacă a fost de bună, el nu

se poate îndrepta decât împotriva cedentului (el nu a făcut decât să plătească pentru acesta).
Avem totuși o soluție care e relativ nouă pentru ipoteca imobiliară, în art. 2362 (aplicabilitate
redusă: ipoteza în care terțul dobânditor era creditor ipotecar de rangul doi care primește ca
dare în plată bunul ipotecat => creanța lui, prin confuziune a titlului de proprietate cu cel de
creanță, se stinge, logic => dacă el e evins, să zicem, de creditorul de rang prim, creanța sa
renaște => problema: asupra ce renaște??? Ar fi situația de a cere să se recunoască ipoteca
(care a devenit din rang doi în rang unul) nu asupra bunului, ci asupra celui ce îi ia locul.

Art. 1625 (1) și (2) se aplică aici (confuziune), pentru că 2362 se referă la drepturi
reale principale!

Pentru suma care intră în patrimoniul cumpărătorului ca efect al plății îi va renaște lui
ce zice art. 2362, prin 1625.

IPOTECA MOBILIARĂ
 Avem două momente

1. Constituire (art. 2387): încheierea contractului de ipotecă, nașterea lui

Totuși, ipoteca nu produce efecte decât dacă bunul grevat este în patrimoniul
debitorului și în același timp creanța garantată a luat naștere (în ambele ipoteze
poți, de principiu, să garantezi o obligație viitoare). Succesiunea e așa:
 Momentul constituirii
 Momentul beneficierii de efecte – bunul să fie sub control juridic al debitorului și
obligația garantată a luat naștere
 Momentul perfectării
2. Perfectare (art. 2409): există efectele ipotecii (în persoana deb/cred) și e
înregistrată ipoteca în Arhiva de Garanții Reale Mobiliare (opozabilitate).

Dpdv al privilegiului, ce contează e înregistrarea, DAR nu înseamnă neapărat asta o

perfectare. Dpdv al ipotecii mobiliare, perfectarea presupune momentul la care, deși nu trec la
executare, pot trece (controlul, obligația garantată există, e și opozabilitatea făcută prin
înscriere).

Forma scrisă ad validitatem, dar nu neapărat autentică.

Cu privire la obiectul material al contractului (bunurile ipotecabile): art. 2389 (la

bunurile viitoare creditorul ipotecar va fi bătut de privilegiul vânzătorului, cu condița să fi fost
înscris cel din urmă).

Cu privire la descriere, art. 2391 reluare de la ipotecă imobiliară, dar e mai lejeră. În
alin (2) se zice ce înseamnă suficient de precisă, a.î. să permită în mod rezonabil identificarea
sa. La universalitate se cere descrierea naturii (caracterizarea tipului de universalitate: pot
avea legală, dar orice altceva decât patrimoniul, pentru că aici se opune articolul care zice că
doar proprietarul unei întreprinderi își poate greva universalitatea, adică tot patrimoniul;
simplii oameni nu pot, ar fi sclavi; pot avea și ad hoc – toate bunurile pe care le folosesc în
secția X sau convențională – toate bunurile din universalitatea Y a debitorului X) și a
conținutului ei.

Extinderea ipotecii și asupra accesoriilor, art. 2392. Totuși, ideea de accesoriu e dusă
aici la conescința maximă = fructe (naturale, industriale, civile) + producte + toate bunurile
primite de constituitor în urma unui act de administrare sau de dispoziție cu privire la
acel bun mobil + orice înlocuiește bunul grevat (corelăm cu beneficiul urmăririi).

Curs XI, David

 18.05.2015.

Drepturile și obligațiile părților

*Creditorul ipotecar pote inspecta bunul, iar debitorul nu se poate opune.

Constituitorul (debitorul) are dreptul la culegerea fructelor, dar dacă se prevede că cel ce va
culege e creditorul (convențional!!), atunci fructele culese vor fi folosite pentru a stinge
datoria garantata (art. 2395).

*Debitorul poate cere periodic(la 6 luni – zice legea; mai des – se poate prin contract)
declarații ale creditorului cu privire la cât mai rămâne din creanță (partea nestinsă) + corecție
cu privire la lista bunurilor/universalității dacă între timp datoria s-a redus, anumit bunuri au
fost executate silit ș.a.m.d.

*Cu privire la posibilitatea creditorului de a executa anticipat ipoteca (înainte de ce au

stabilit în convenție – ceea ce ar fi fost cel mai devreme la data expirării termenului): NU
suntem în ipoteza devansării termenului. Din practică, legiuitorul a văzut că, în cazul în care
creditorul are motive legitime să se teamă că modul în care debitorul său întreține bunul
ipotecat sau face acte/fapte ce îngreunează executarea ipotecii, a dezvoltat practica această
contractuală care acum e legală ca el, creditorul, să ceară exigibilitatea anticipată a ipotecii.
Art. 2396 spune că acest lucru e permis – legiuitorul consacră ceea ce era doar convențional,
DAR cere ca aceste motive să fie determinate ex contractu, ceea ce înseamnă că, în caz
contrar, creditorul nu poate să le identifice el.

În legătură cu 2396 e și 2376, care însă spune altceva. Creditorul, dacă crede că se
întâmplă ceva în neregulă, poate cere exigibilitatea anticipată, DAR, dacă avem vânzarea
bunului, chiar dacă e interzisă în contract, nu poate fi considerată o faptă de natură a îngreuna
executarea.

Ipoteca asupra creanțelor

Imporant e CE CREANȚE NU pot constitui obiect al ipotecii.

Dacă are în vedere universalitatea de creanțe, atunci nu poate cuprinde creanțele

născute din contractele de asigurare încheiat cu privire la bunurile debitorului => dacă
creditorul vrea să fie protejat, trebuie să aibă o ipotecă suplimentară asupra bunului dacă vrea
să pretindă produsul (=indemnizația de despăgubire în caz de pieire a bunului); dacă e vorba
de pierderea unui bun din patrimoniu (revendicare), iar debitorul se îndreaptă cu acțiune în
despăgubire contra vânzătorului său (garanție de evicțiune), această acțiune nu poate constitui
obiect pentru ipoteca creditorului

Art. 2400 zice că, pentru a fi o plată valabilă și liberatorie, trebuie notificat dreptul de
creanță ipotecară.

Ordine de stingere a datoriilor (imputație), care nu diferă de dreptul comun, art

1508/9. Dacă debitorul ce constituie ipoteca nu plătește, atunci această nu creează obligația
pentru creditor de a recupera el însuși sumele întârziare, CI obligația revine debitorului
constituitor.

Perfectarea ipotecii (doar atunci poate fi ea executată). Constituirea are loc la

momentul cntractului, dar dpdv al terților, rangul și opozabilitatea se nasc doar la înregistrare
(limită de garanție)

=> momentul constituirii (1)

=> momentul înregistrării (2)

=> momentul perfectării (3)=creditorul e capabil să execute =: în acel moment, nu

doar că ipoteca e înregistrată în registrul de publicitate, dar bunul de orice fel ipotecat se află
sub controlul debitorului și creanța s-a născut (valabil mai ales pentru ipoteci ce garantează
creanțe viitoare); înregistrarea la creanțe/bunuri viitoare dă rang de atunci, dar ipoteca nu e
perfectată decât când creanța/bunul intră în patrimoniul constituitorului.

Ceea ce trebuie să reținem e că momentul înregistrării e foarte important pentru

că el dă rangul, prioritatea (opozabilitatea față de alți creditori), dar înregistrarea prin
ea însăși NU dă posibilitatea de executare, de perfectare.

*La conturi: 2 modalități alternative de publicitate – cel clasic (înregistrare în arhivă)

și cel de dobândire a controlului asupra contului (nu necesită publicitate, dar are același efect
– de rang dobândit din momentul respectiv, pe care-l raportăm la creditorii înscriși deja și la
cei viitori) => poți avea situația în care arhiva nu e completă dpdv al înregistrării creditorilor,
pentru că poți avea un creditor ce nu are rang pe arhivă, dar are rang pentru că a dobândit, pe
2410, control asupra contului bancar (sistemul e bun pentru bănci). Oricine ia un credit,
semnează și un contract de ipotecă de rangul I pentru plățile din acel cont.

Înregistrarea la arhivă trebuie să fie suficient de precisă, detaliată cu privire la

descrierea bunului, creanței garantate, iar dacă această descriere nu e suficient de detaliată,
art. 2413 dă voie creditorului ca în 15 zile de la primul aviz de înscriere să facă precizări cu
privire la obiectul ipotecii (mai ales cu privire la produsele pe care bunurile le pot genera),
fără a-și pierde rangul. Dacă în 15 zile nu precizează obiectul ipotecii, își pierde rangul =: se
consideră că nu a fost încrisă.

Sigur că înscrierea în arhivă nu validează o ipotecă nulă total sau parțial.

Prioritate: primul înscris, primul servit – notificare electronică (data, ora, minutul și
secunda) în care se finalizează înregistrarea. Singura problemă de conflict: bun mobil
atașat unui bun imobil și devine iobil prin obiectulla care se aplică => legea zice că
creditorul ipotecar mobiliar își păstrează rangul prin înscriere în arhivă față de creditorul
ipotecar imobiliar care are rang prin înscriere în CF (se vor compara momentele înscrierii);
pentru bunurile încorporate a căror scoatere din imobil nu se poate face fără distrugerea
semnificativă, regula de mai sus nu funcționează; practic, la data la care mobilul se
încorporează în imobil asupra căruia era deja o ipotecă, ipoteca mobiliară (indiferent de data
constituirii) nu va mai fi opozabilă ipotecii imobiliare => creditorul imobiliar va avea
prioritate față de cel mobiliar, aici (și la executare silită e la fel: dacă se poate scoate ușor,
creditorul mobiliar îl poate demonta din imobilul mare, de ansambul).

Ipotecile mobiliare privilegiate (sunt tot privilegii), definite altfel=vor avea rang ce
bate rangul creditorilor anteriori, înscriși pe bunurile respective, DAR cei ce dobândesc
privilegiile generale și speciale vor bate rangul acestor creditori, în ordinea de mai jos:

=> Privilegiile generale și speciale

=> Ipotecile mobiliare privilegiate
=> Restul ipotecilor

1) Ipoteca vânzătorului unui bun mobil sau a creditorului ce a dat un împrumut

pentru cumpărarea unui bun mobil, dar pentru a avea prioritate față de alte ipoteci anterior
constituite, vânzătorul/împrumutătorul trebuie să facă o notificare către creditorii ipotecari
anteriori.

2) Ipoteca asupra recoltei neculese încă e în favoarea celor ce finanțează obținerea

acestor recolte => această ipotecă privilegiată bate orice ipoteci pe universalități de bunuri
înscrise anterior sau pe recoltele însele, viitoare, dar nu ale altor creditori ce au finanțat, ci ale
unor creditori simpli (bate și ipoteca asupra terenurilor – deși legea nu zice) + ipoteca
celor ce finanțează medicamentele, hrana animalelor îngrijite.

Cesiunea ipotecilor (să nu se abată de la regulile de la 2358).

Executarea ipotecii
Facilități pentru creditori

1)Contractul de ipotecă e titlu executoriu, în baza legii => nu trebuie să obții o

hotărâre judecătorească privind neexecutarea contractului, ca apoi să pui în executare
hotărârea,

DAR nu înseamnă că poți tu, creditor, să te duci să execuți efectiv, CI că trebuie să cer
învestirea cu formulă executorie, de către instanță (=un minimum de control judiciar).

2)Varietatea de mijloace, forme de executare (3 mari opțiuni)

-(i) să vândă bunul;

-(ii) să stingă creanța prin preluarea bunului (formă de dare în plată legală);
 -(iii) să preia bunul în administrare și din administrare să-și stingă creanța.

Cum o să vedem mai jos, în orice caz de alegere, creditorul trebuie mai întâi să preia
bunul sub controlul său.

3)Dacă-s mai mulți creditori pe același bun, ORICARE poate cere executarea, deci și
cei cu rang inferior. Totuși, pentru acești din urmă creditori acest lucru e de interes doar dacă
lucrul e suficient de valoros încât prin executarea lui sunt acoperite creanțele celor
privilegiați, să le rămână și lor. Dacă nu au calculat bine, ei doar îl vor ajuta pe creditorul
privilegiat (prferat) să își încaseze creanța (lucrează pentru el).

Invers, dacă un creditor de rang superior trece la executarea silită, iar un creditor
inferior demonstrează că primul avea și alte bunuri pe care le putea executa din patrimoniul
debitorului (i) și că acele bunuri erau suficiente pentrua coperirea creanței (ii), atunci
creditorul cu rang superior, inițial, va fi obligat să se întoarcă împotriva acelor bunuri, iar cel
inferior va avea beneficiul că va rămâne cu bunurile de executat + va urca în rang, cu
prioritate față de alți creditori subsecvenți.

Asta nu se face pe spezele creditorului de rang superior, ci pe baza beneficiul de

discuțiune de la fideiusiune (pe cheltuiala celui cu rang inferior se va face executarea de cel
superior, inferiorul trebuind să arate, indice celui superior bunurile/conturile de urmărit).

Pentru a alege din cele 3 variante, creditorul trebuie să preia controlul bunului.
Depinde de încrederea și înțelegerea creditor-debitor; dacă vezi că debitorul tău nu prea e
diligent și poate pierde bunul, nu îl mai lași în custodia lui. În art. 2437-2442 se stabilesc
reguli pentru diverse situații => esența e că dacă debitorul NU predă de bunăvoie bunul
creditorului, în baza a ceea ce se numește executare privată, creditorul ce are titlu (contractul
de ipotecă), prin executor judecătoresc, preia bunul din patrimoniul debitorului și îl mută sub
controlul lui; uneori nu e economic, nici practic, să faci asta => cum se preia controlul
atunci? se face o procedură de sechestru, prin care debitorul devine un custode, un
depozitar al bunului => pierde orice posibilitate de a dispune de acel bun, altfel decât
prin îndrumarea creditorului (A NU SE ÎNȚELEGE CĂ PRELUAREA CONTROLULUI
PRESUPUNE MEREU O PRELUARE FIZICĂ).

a. Vânzarea bunului (art. 2446-2455)

a.1. Principii de protecție a creditorului și/sau debitorului

Creditorul are libertatea de a vinde cum vrea el (izolat, în bloc, cu negocieri sau prin
licitație publică), DAR e important ca, executând bunul, să o facă într-o măsură comercială
rezonabilă (prin 2-3 locuri se folosește această expresie, care protejează creditorii, mai
ales)=să se asigure că bunul se vinde la cel mai bun preț posibil, ținând cont de condițiile
date.

Criterii de vânzare comercială rezonabilă (art. 2446): în cascadă, în fcț de ordinea lor
 => dacă există o piață de mărfuri, atunci să se facă prin intermediul/urmărind reguile
acelei piețe, să se asigure că mecanismul de formare a prețului e similar cu cel din acele piețe
(locul ideal unde se determină prețul, cum am învățat pentru admitere la Economie,
întâlnindu-se cererea cu oferta ); nu e o vânzare pe bani gata niciodată (?);

=> dacă nu există o piață organizată, atunci te uiți la practicile comerciale rezonabile
în legătură cu vânzarea obișnuită a unor bunuri similare; lucrul acesta e aplicabil bunurilor
specializate care nu se tranzacționează pe piețe;

=> dacă nu ai nici piață, nici uzanțe (practici), atunci te uiți la ce e înscris în contractul
de ipotecă (în general ele sunt greu de găsit);

=> dacă nu există nici prevederi în contract, atunci se va vinde la înțelepciunea

executorului judecătoresc; legea îi protejează în (2) pe el și pe creditor, spunând că simplul
fapt că prin executarea silită nu s-a obținut un preț ce s-ar fi obținut normal NU
înseamnă că nu s-au respectat criteriile de rezonabilitate comercială.

Partea neacoperită din creanță nu se stinge => devine chirografară.

În cadrul acestei proceduri e posibil (diferit de preluarea bunului în cuantul creanței), e

posibil ca un creditor să fie și cumpărător – doar la cele prin licitație publică; doar la vânzările
directe ce privesc bunuri de același fel ca cele de pe piețele reglementate.

Asta înseamnă că acel creditor ipotecar va plăti un preț: dacă e cu rang cel mai mare,
prețul plătit i se întoarce în patrimoniu, stingând creanța (dacă mai rămâne ceva servește la
executare); dacă vrea să preia bunul în cuantumul acelei creanțe (adică să se folosească de
opțiunea de la (ii), pct. 2, mai sus), atunci el NU mai poate participa la vânzare, ca un
cumpărător, logic.

Dpdv formalist, creditorul ce trece la executare, indiferent de rang, trebuie să facă o

notificare de executare sub forma înscrierii în arhiva electronică și să o comunice tuturor
creditorilor ce apar înregistrați în arhivă + debitorului + altor persoane ce, fără a fi creditori
ipotecari, au făcut public existența unui drept asupra acelui bun (gen retenția) => dacă nu
respectă aceste formalități de notificare totală, avem nulitate absolută.

Ce rost are? Li se dă dreptul acelor persoane (creditori, terți, debitori) să se opună la

executare în 15 zile de la notificare, cu condiția să demonstreze că această executare le
vatămă interesele. Opoziția e suspensivă de executare. De nu e întemeiată, instanța de
executare o respinge, hotărârea de respingere poate fi supusă doar apelului, dar acesta NU mai
e suspensiv de executare, ca de obicei (deci executarea merge înainte, chiar dacă s-a formulat
apel). Rațiune: executarea să nu fie abuzivă – fie nu a fost începută corect, procedural; - fie nu
e vreun titlu, nu e perfectată.

După ce trece perioada de opoziție se trece la vânzarea propriu-zisă. Distribuția

sumelor se face în fcț. de rang. Creditorul preia bunul liber de orice sarcini – vânzările
imobiliare sunt cele ce dau cele mai bune garanții cu privire la titlu – sigur, ipotetic tot pot
apărea adevărați proprietari care să revendice proprietatea, dar chiar dacă ai avea un titlu
demonstrabil, instanțele nu vor accepta, admite o acțiune în revendicare contra cumpărătorului
executat silit.

b. Preluarea bunului în contul creanței (art. 2460-2463): restrictiv – să nu se opună

niciunul dintre creditori.
c. Preluarea bunului în vederea administrării : când ipoteca poartă asupra bunurilor
unei întreprinderi => nu se poate folosi această metodă când bunul e privat.

Art. 2474-2477 stabilesc sancțiuni pentru încălcarea unor reguli relative la executare:
preluarea bunului, executarea propriu-zisă și distribuția prețului. Pe lângă ce am discutat mai
sunt și niște penalități legale – 2474 – care zice că el, creditorul ce a început preluarea fără
respectarea regulilor, trebuie să plătească o sumă egală cu 1/3 din valoarea de piață a bunului.
*Pe lângă această penalitate poți adăuga și alte despăgubiri, dacă le dovedești? David
consideră că trebuie privite sistematic: (1) cel ce pricinuiește un prejudiciu răspunde; alin (2)
el trebuie, de asemenea, să suporte etc. => se pot adăuga și altele, logic, dacă-s demonstrate.

Curs XII, David, recuperare

19.05.2015.

DESPRE TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

Istoric. Au apărut dintr-o necesitate economică. Au apărat ca un mijloc de plată – mai

ales prima formă, anume cambia (sec. XI-XII). Cambiile erau niște hârtii în schimbul cărora
se făceau plăți; ele valorau fix cât se scria pe ele (beneficiar, ultimul beneficiar, dobândă,
locul plății). În acea epocă nu exista vreun sistem de plăți european, global, iar plățile se
făceau local (feudalism timpuriu).

Negustorul italian lua mirodenii și alte produse din Orient și le ducea la Londra. Suma
de bani se depunea într-o bancă (negustorul italian depunea într-o bancă la Londra, care era,
de regulă, tot italiană sau a evreilor) și emitea o cambie către corespondenta bancă din orașul
natal al negustorului, spunând îți ordon să plătești suma X. Neguțătorul pleca înapoi acasă
doar cu acea hârtie, nu pleca la drum cu toți banii (se elimina riscul jefuirii). Acasă, banca
debitoare plătitoare verifica titlul negustorului și apoi elibera suma de bani (netuire).

Pe baza cambiei a apărut moneda de hârtie (primele – în Franța). Până atunci, moneda
metalică predomina. Moneda de hârtie (cambia) era o obligație asumată de către o instituție
națională bancară (precursoare a BNR, gen) de a emite atât de multă monedă metalică, atât cât
scria pe acea monedă de hârtie (=relațiile cambiale).

Titlul comercial de valoare (nu doar cambie) reprezintă un înscris în

formă materială în temeiul căruia posesorul legitim e îndrituit ca, la o anumită
dată arătată în înscris, să exercite un drept (care e mai mereu un drept de a primi
o sumă de bani) în cuantumul, în locul și în condițiile arătate în acel bilet, titlu.
=> 1. Caracter constitutiv: dreptul de a cere plata și obligația aferentă se nasc de la
data redactării actului și înmânării lui către beneficiarul inițial (izvorul lor nu e abstract)

=> 2. Caracterul formal: se bazează pe aparență, înscrisul însuși, ca să producă efectele

legale, trebuie redactat într-o anumită formă, până la detaliu (poziționare pe față/verso a unor
mențiuni); forma aceasta e ad validitatem.

=> 3. Caracterul literal: limitele drepturilor beneficiarului sunt arătate chiar în acel
înscris: în ce măsură poate cere, ce sumă, în ce condiții, unde; David zice că nu e chiar
adevărat – NU tot ce stabilește sfera dreptului e scris acolo; vine și legea și completează;
caracterul acesta presupune că pentru a dovedi existența și întinderea dreptului NU poți folosi
niciun alt mijloc de probă (prezumții, martori, expertize; expertiza cel mult o poți demonstra
pentru a dovedi contraînscrisul – fals).

=> 4. Caracterul autonom. Să ne întoarcem la exemplul cu neguțătorul italian. Faptul

că el primea o cambie venea ca element de raport al emiterii acelui înscris (cauză primordială)
al faptului că a depus o sumă de bani la o bancă (din Londra), deci făcea un depozit. La
scadență, banca trebuia să predea suma, corelativ creanței sale. Faptul că pleca acasă la el, nu
ar mai fi putut primi suma => dreptul său se năștea prin înscris, dar cel ce plătea suma de bani
nu era banca depozitară, ci partea echivalentă în țara/orașul de origine (Italia, nu Anglia),
DAR banca finală din Italia nu era parte la contractul de depozit din care a rezultat cambia
între neguțătorul italian și banca londoneză => există relații juridice care preced
momentului emiterii titlului, DAR nu au nicio legătură cu relațiile juridice care se nasc
la momentul emiterii titlului; de atunci, nu mai contează ce motiv a dus la nașterea lui –
el va avea o viață distinctă, arătată în înscris și cu limitele legii – asta explică de ce se pot
face cesiuni succesive – banca finală (italiană) nu e interesată de ce se întâmplă ulterior;
ea doar vede ce scrie, constată că aparent cel ce prezintă e adevăratul proprietar
(titular)

=> relațiile primordiale (fundamentale) între emitent și primul beneficiar

=> relațiile cambiale propriu-zise: ce fac părțile cu acel titlu; cum se bucură
(drepturile) și cum sunt ținute (obligațiile)

=> Dacă există vreun incident de executare sau lipsă de validitate a vreunui plan,
celălalt nu e afectat; astfel, dacă între emitent și beneficiarul prim e caz de rezoluțiune, titlul
tot poate circula liber, în final cel ce trebuie să plătească (banca italiantă) tot va plăti ultimului
beneficiar, neinteresând ce se petrecuse pe parcurs; asemenea, dacă e caz de nulitate, nu
contează, nu afectează transmiterile.
 CAMBIA - Paradigma tuturor titlurilor comerciale (financiare)
A. ELEMENTE INTRODUCTIVE. EMITEREA

Sedes materiae: legea 58/1934, o traducere tale quale a unei convenții europene la
Geneva din 1933 (convenție remarcabilă pentru că a fost compromisul a două sisteme de
reglementare a cambiei (continental – Franța+Germania – și anglo-saxon).

Cambia presupune trei părți

1) Trăgătorul este partea care emite și redactează

2) Beneficiarul este partea care primește hârtia, odată ce a fost trasă, pe baza căreia
poate, la scadență, să obțină plata sumei acolo arătate

Între trăgător și beneficiar mereu există un raport fundamental (anterior). De ce ar face

trăgătorul asta, să emită o cambie? Pentru că are o obligație față de beneficiar. Cel care e ținut
ultimul să plătească suma de pe cambie e trăgătorul => regula e că ultimul beneficiar se
duce la ceilalți, care au avut cambia înainte (cei suspectați a avea cele mai mari resurse),
dar dacă nu reușește, ultimul chemat e trăgătorul; totuși, chiar dacă are o succesiune de
cesionari, beneficiarul poate să se ducă direct la trăgător.

3) Trasul (DAR NU E PARTE) este persoana fizică/juridică împotriva căreia e emisă

cambia; ei îi dă trăgătorul dispoziție să plătească beneficiarului care prezintă cambie (care
poate fi primul sau altul).

Între trăgător și tras sau între beneficiarul inițial și tras NU e obligatoriu să existe un
raport fundamental (anterior). De regulă, există: trăgătorul zice trasule X vei plăti
beneficiarului Y o sumă pentru că ai un raport juridic cu mine (trăgător) sau cu el
(beneficiar). Dacă trasul plătește, nu se stinge raportul dintre tras și trăgător, neapărat.

Trasul nu e parte la relațiile cambiale pentru că nu e obligat imediat să plătească, doar

pentru că emite trăgătorul acel bilet. Ca să fie obligat, el trebuie să facă un act distinct de
acceptare – beneficiarul se duce la el și zice accepți să fii tras? trasul acceptă, își dă acordul
– abia de atunci e la fel de ținut ca trăgătorul; trăgătorul va fi ușurat, știind că va fi și altcineva
ținut să plătească (cineva în care are încredere, că altfel nu ar mai fi emis); sigur, dacă nu
plătește trasul, logic că beneficiarul se va putea îndrepta ultima ratio contra trăgătorului.

Trăsături. Titlu la ordin. Formalist. Abstract. Are ca obiect emiterea unei sume de
bani. Dpdv al condițiilor de validitate, avem și aici (i) cele clasice din TGO – obiect, cauză,
capacitate, consimțământ (dar lipsa lor nu atrage anularea sau vicierea cambiei; ea își continuă
viața față de cei care nu au problemă; partea de cauză e greu de stabilit, pentru că am zis că
ea, cauza, își are originea în raporturi fundamentale între 2 persoane, dar nu însumează aceste
drepturi și obligații, nu le îmbracă drept cauză a cambiei; cauza cambială e influențată de
aceste raporturi fundamentale, dar are o particularitate – există interes și al trăgătorului, și al
beneficiarului de a se executa cambia) + (ii) cele de formă (art. 1-9 lege: condiții minime).

Aceste condiții minime (la care se pot adăuga altele) sunt (pe față):

-a) denumirea de cambie: expresia termenului juridic din limba respectivă (la noi e
cambie; cambio în Italia; scrisoare de schimb în Germania; exchange în UK). DACĂ PE
FAȚA ÎNSCRISULUI NU AI MENȚIUNEA ASTA, NU AI O CAMBIE VALABILĂ;

-b) ordinul necondiționat de plată: nu e o formulă legală; plătiți la ordinul lui X;

trebuie să se degaje direcționarea imperativă, care nu permite vreo exceptare a trasului;

-c) numele trasului: să știi la cine te duci să îți plătească;

-d) numele beneficiarului: să știe trasul cui să plătească; aici vorbim de cel inițial,
care primește cambia; la final, ea poate fi plătită cu totul altei persoane – posesor sau
beneficiar ultim, dar nu numele ei apare pe față; de regulă, dacă ea circulă prin mai multe
mâini, numele diferiților posesori apar pe spatele cambiei;

-e) data tragerii cambiei: importantă pentru că există mecanisme de executare

influențate de această dată; cambie cu scadență la dată fixă (plătește suma X la ordinul lui Y
la data Z) e doar o formă de a stabili data; e importantă și pentru a stabili dacă, la dta emiterii,
trăgătorul avea capacitatea de a plăti

Problemă: cetățean mexican care trăia în Franța în sec. XIX; se bucura de viață; avea
nevoie de bani; se bucura de credit, așa că a emis o cambie; s-a mers cu executare silită contra
lui; el s-a apărat că la data emiterii era capabil conform dreptului francez de a emite cambia,
DAR conform legii mexicane nu avea capacitate, că nu era major (la DIP – Buglea – legea în
astfel de cazuri, la persoane fizice, e cea personală);

-f) suma a fi plătită: cifre, litere, inclusiv moneda; în fcț. de locul plății se poate
prezuma că e moneda acelei țări; dacă e contradicție între litere și cifre prevalează cea înscrisă
în litere; suma cuprinde și dobânzile – dacă ai o sumă fixă, la scadență nu poți pretinde
dobânzi, DAR poți să ai și o sumă fixă, dar cu calcularea dobânzilor, caz în care le poți cere
(cu condiția să fi fost înscrise pe față); NB: doar la cambiile la vedere sau la un anumit termen
de la vedere pot avea acest sistem cu dobânzi;

-g) locul plății: dacă nu e formulare specifică, se presupune că e locul cel mai
apropiat, (localitatea din înscris) de localitatea trasului; dacă nu e în alb, cambia e invalidă;

-h) semnătura numai a trăgătorului; beneficiarul nu semnează de primire sau ceva;

semnătura e foarte importantă, nu poate lipsi niciodată (nici măcar la cambia în alb), fiindcă
ea confirmă identitatea trăgătorului și îl poate feri de anumite abuzuri în emiterea cambiei.
Semnătura trebuie să urmeze și ea condiții: să fie manuscrisă => (i) dacă e persoană fizică, să
arate măcar numele și prenumele/inițiala prenumelui, nu doar o mâzgăleală; (ii) la persoanele
juridice trebuie să apară semnătura reprezentantului persoană fizică - și ea trebuie să fie
manuscrisă.

Există o decizie de îndrumare a Curții Supreme, 1/2003 care a clarificat lucruri

cu privire la persoanele fizice:

=> semnătura trebuie să fie manuscrisă, olografă, dar nu 100% lizibilă; e suficient ca
ea să poată fi legată, fără dubii, de numele trăgătorului (descifrabilă, olografă); interesant e că
această precizare e circumscrisă doar biletului la ordin; la cambie – mai multă strictețe (să
fie lizibilă)

=> semnătura reprezentantului legal: instanța a considerat că la persoanele juridice,

este suficientă scrierea numelui reprezentantului lizibil, olograf, fără a fi necesar să i se treacă
și calitatea; atât timp cât acea persoană funcționează în cadrul persoanei juridice, nu este
important pentru a lega cambia pe cale juridică să indici, prin semnătură, ce calitate ai tu,
reprezentant => poate fi și altă persoană, decât reprezentantul legal => flexibilitatea
semnăturii aduce în prim-plan faptul că, dacă o persoană din cadrul societății semnează și se
dovedește că nu avea mandat de la reprezentantul legal, persoana juridică NU poate opune
această neregularitate pentru a refuza plata cambiei

Reprezentanți (art. 9-10).

Art. 9: O cambie poate fi emisă direct de trăgător, dar și de un reprezentant. Cel care
semnează, fără a avea drept, mandat (fals reprezentant - și al trăgătorului, și al unui cesionar
ulterior) va fi ținut personal => deși numele trăgătorului (falsul reprezentat) apare acolo, el nu
va fi ținut să plătească, ci va fi ținut reprezentantul.

Art. 10: principial, oricine se poate obliga cambial prin mandatar, chiar dacă e un
mandat conceput în termeni generali; cu toate acestea, termenii generali trebuie să se refere la
dreptul de a emite sau semna cambia => reprezentantul mereu va putea, în mod valabil, emite
o cambie, doar dacă a avut un mandat clar (asta înseamnă, juridic vorbind, un mandat special
privind emiterea/semnarea cambiei, indiferent cât de generali sunt termenii). Acest art. nu se
aplică persoanei juridice – pentru că ea poate face orice operațiune cafre ajută comerțul
=> nu trebuie mandat special acolo.

Cambia în alb.

Nu e o cambie imperfectă, căreia i-ar lipsi elementele de la art. 1. E completată cu

toate elementele, așa că va interveni între trăgător și beneficiarul inițial o convenție de
completare => două acte vor fi, strâns legate. Trebuie să existe neapărat denumirea de
cambie și semnătura trăgătorului. Tot ce lispește trebuie să fie în convenția de completare;
dacă nu se găsesc lipsurile nici acolo, nici în cambia propriu-zisă, cambia e incompletă, nu va
produce efecte, deci titlul va fi invalid.

Oricine o dobândește la un moment dat o poate completa, transformând-o într-o

cambie obișnuită. Mai departe, ea va circula completată. Nue obligatoriu, dar mereu posesorul
ultim, dacă vrea să primească plata, trebuie să o completeze+să prezinte convenția de
completare (dar dacă nu o prezintă, nu înseamnă că nu poate cere banii, doar că va fi mai ușor
de probat primirea banilor).

B. SCADENȚA (art. 36 și urm.)

B1. La dată fixă

B2. La vedere (data plății nu e menționată): poți fi acuzat de o emisiune incompletă; să nu fie
nici în alb (ca să ai nevoie de convenție de completare; legea vine și zice că nu se invalidează
de plano, dacă e prezentată într-un termen de decădere de 1 an. Termenul poate fi redus sau
prelungit de trăgător; poate fi prelungit și de posesorii ulteriori.

B3. Cu scadență la o anumită dată de la vedere (art. 38)

(i) are mențiunea că nu trebuie prezentată spre plată mai devreme de o anumită dată;
cu alte cuvinte, ai o perioadă minimă (termen de grație) în care beneficiarul e
obligat A NU prezenta, după care curge termenul în care trebuie să o prezinte,
termen care e prevăzut în cambie (a se plăti în termen de 6 luni, dar nu mai
devreme de data X);
(ii) când faci un anumit act cambial și asta setează data respectivă (a se plăti nu mai
devreme de data X, dar nu zice în cât timp) => posesorul setează el scadența, prin
prezentare (nu mai devreme de termenul obișnuit, de la B2, de 1 an).

B4. Cu scadență la o anumită dată de la data emisiunii.

C. CIRCULAȚIA CAMBIALĂ. TRANSMISIUNEA

Valoarea unei cambii e dată de numărul cât mai mare de transmisiuni; asta e
bine mai ales pentru posesor, căci cu cât a circulat mai mult, cu atât mai mulți debitori
cambiali are posesorul final împotriva cărora să se întoarcă (posesorul final e cel mai
bucuros, că are de unde alege) => dacă avem un lanț cu 10 posesori, iar al 11lea posesor
legitim alege să se întoarcă, dacă refuză plata trasul, împotriva celui de-al 4lea posesor,
atunci toți cei ulteriori (de la al 5lea în jos, până la al 10lea) scapă de la plată, a.î.
posesorul final nu va mai putea să ceară plata decât de la al 3lea în sus, eventual, până
la primul => posesorul final are mereu interesul să ceară plata posesorului cel mai
apropiat de el (în exemplul lui Eduard, de la al 10lea). În toate cazurile, el va avea drept
de regres contra trăgătorului, că de la el a pornit toată povestea.
 Girul (art. 13-23). Orice înseamnă circulație se scrie pe spate (pe față=mențiunile).
Evident că beneficiarul inițial e primul care poate gira cambia. Și girul conține ordinul
necondiționat de plată (ordinul e dat tot trasului; se întemeiază pe speranța că acesta va plăti).
Se mai utilizează o pagină suplimentară – allonge.

Curs XIII, David

25.05.2015

C. GIRUL= actul juridic de drept cambial prin care o persoană care are calitatea de
deținător legitim al cambiei numit girant transmite cambia și, evident, toate drepturile ce
izvorăsc din ea altei persoane numită giratar pe baza unei declarații scrise și semnate pe
cambie. În același timp, operațiunea e dublată de remiterea cambiei (pe lângă declarație,
giratarul trebuie să primească înscrisul).

Caractere: Contract unilateral, real. Girul are și el, de regulă, o cauză într-un raport
fundamental între girant și giratar, dar odată produs, efectele sale NU mai sunt condiționate de
acel raport inițial fundamental (exact ca la cambie).

Transmiterea cambiei prin gir, când cambia nu e valabilă, nu înseamnă că o validează,

deși girul are un caracter autonom. Ca operațiune cambială, girul NU e echivalentul unei
cesiuni de creanță. Atunci când condițiile de formă pentru valabilitatea girului sunt
îndeplinite, n-are loc o transmisiune cambială, ci o cesiune de creanță izvorâtă din cambie.

Cât privește persoana giratarului, ea poate fi oricine, inclusiv trasul =: trasul

dobândește cambia de la un girant; la rândul său, el o poate transmite mai departe =: orice
giratar poate deveni mai departe girant; dacă însă trasul e ultimul giratar, atunci la scadență,
cambia se stinge; întreg raportul cambial se stinge (trasul nu are drept de regres).

Condițile girului

1. Ordinul necondiționat de plată, cu alte cuvinte girantul ordonă trasului să plătească

giratarului
2. Să privească întreaga sumă de pe fața cambiei; girul parțial e nul (în antiteză cu
avalul, care poate fi și parțial);
3. Girantul trebuie să-și indice numele și semnătura, în aceleași condiții ca ale
trăgătorului; giratarul trebuie implicat la fel ca beneficiarul; girul are loc, de regulă, pe
spatele cambiei (verso sau pe allonge); dacă e pe față – trebuie precizat clar că e gir

Nu mai avem condiții de dată sau loc.

Girul în alb. Numele giratarului nu e menționat.

a) Giratarul poate să își treacă numele

 b) Giratarul poate să remită cambia fără să-și treacă numele și să o gireze altcuiva
(înseamnă că el va semna ca girant)
c) Giratarul poate să o transmită fără nicio mențiune (el e deținător legitim, o dă
altcuiva, nou giratar); acest nou giratar are posibilitatea să își înscrie numele sau să o
gireze cu semnarea numelui sau chiar să o predea mai departe; e clar că ultimul
posesor, cel ce vrea să o încaseze, trebuie să își înscrie numele, să apară ca giratar.

Deosebit de girul în alb avem și girul la purtător (dpdv al transmisiunii – efecte similare
celui în alb). Deosebire: modul în care e desemnat giratarul. La girul la purtător nu se zice
nimic de cine e giratar (ca la alb), dar apare formula plătiți la purtător.

Avem și cambia cu clauză în garanție.

Există posibilitatea de a primi cambia ca mandatar pentru altcineva sau de a transmite

cambia printr-un mandatar. Când se transmite printr-un mandatar, nu avem decât condițiile
clasice de la art. 9-10 (reprezentare și limite, depășire). Când cambia e primită de către
mandatarul giratarului, atunci, exceptând cazul în care acest lucru nu poate i cunoscut
girantului, girantul trebuie să menționeze că transmis-o mandatarului pentru procură, plătiți
lui pentru procură.

Deosebire: mandatul nu încetează prin moartea mandantului sau prin incapacitate

(principiul aparenței).

Scontarea cambiei=tot o transmisiune prin gir, doar că cel ce o scontează/primește e o

instituție de credit. Încasarea titlului pe baza acțiunii îmbogățire fără justă cauză: dacă o
cambie se transmite cu titlu oneros înainte de scadență, cel ce o cumpără nu plătește
valoarea de pe fața cambiei, deci prețul transmisiunii e mai mic, pentru că el suportă
două riscuri: (i) riscul refuzului plății al tuturor participanților + (ii) riscul particular al
așteptării până la plată (efort monetar) – girantul obține avalul mai repede, numerarul de care
are nevoie; giratarul a dat banii, dar așteaptă să îi încaseze (el a creditat trasul). Când o bancă
scontează cambia mai departe la banca centrală (BNR), rata la care cumpără BNR cambia
(=raportul dintre diferența dintre valoare nominală și suma pe care o plătește raportat la
valoarea nominală) se numește rata scontului. Preț mai mic, rata mai mare =: discount
obținut e mai mare; rata scontului=dobânda privată pentru toate băncile din sistem (atât
apreciează BNR costul scadenței).

Avalul (garanție)=act juridic prin care o persoană, avalistul, se obligă față de creditorii
cambiali să garanteze obligația asumată de persoana pentru care dă avalul, numit debitor
avalizat. Ea nu e o fideiusiune, că garantează în abstract, obligația cambială, nu
persoana =: de aceea se zice că obligația avalistului e o obligație cambială independentă =:
nu se poate concepe că e beneficiara vreunui beneficiu de discuțiune sau diviziune.
 Dacă obligația garantată e nulă (gen obligația debitorului avalist primită în baza unui gir
nul), avalul rămâne valabil. Singurul caz în care avalul e afectat de nulitatea girului e
acela în care invaliditatea girului stă în formă (forma trebuie văzută de toți, și de avalist).

Avalistul NU poate invoca excepțiile personle ale debitorului avalizat.

Pentru că el garantează o obligație, nu o persoană, el poate să limiteze întinderea acestei

obligații => aici e permis avalul parțial, spre deosebire de gir.

Avalistul e și el debitor regresist; are drepturi suplimentare odată ce a plătit. Efecte pentru
avalist:

a) Dacă l-a dat pentru trasul acceptant, poate urmări doar pe tras, datorită ideii că
principalul obligat cambial e trasul; odată ce a acceptat titlul cambial, sistemul s-a
închis
b) Dacă l-a dat pentru trăgător, atunci avalistul poate urmări pe trăgător, pe trasul
acceptant și pe avaliștii acestora
 Când garantează capetele circuitului, avalistul urmărește doar pe aceștia (Nu și pe
dobânditorii succesivi)
c) Dacă l-a dat pentru un giratar, atunci poate urmări pe giratar (dacă a plătit) și pe toți
cei anteriori lui (pe fața cambiei sau verso), NU și pe cei posteriori (dreptul persoanei
ce urmărește retroactiv, nu ultraactiv).

Avalistul poate dea aval pentru ORICINE apare pe cambie, mai puțin pentru tras; singurul
caz în care dă avalul pentru trasul acceptant.

Dacă nu îndeplinește cerințele de formă și fond ale legii speciale, avalul valorează
fideiusiune => avalistul va fi ținut ca un fideiusor.

Condițiile avalului

1) Să fie necondiționat
2) Să fie scris în dreptul numelui persoanei debitorului avalizat, cu o formulă, de
regulă, pentru aval sau pentru garanție

D. ÎNCASAREA CAMBIEI

Există două mari mecanisme: (1) mecanismul pe baza exercitării procedurilor

cambiale (specific acestei legi și instituții) și (2) mecanismul încasării cambiei pe baza unor
acțiuni în justiție.

1. Procedura cambială de încasare cunoaște două faze

-faza prealabilă oricărei plăți, care stă în prezentarea acceptării sau acceptare; această fază
e întâlnită numai la cambie, nu și la dreptul la ordin (emitentul e și trasul)
Acceptarea se face doar de tras, ceea ce dă certitudine creditorilor că va plăti, trasul deja și-
a asumat obligația de a plăti.

Legea impune prezentarea spre acceptare în anumite situații:

-cambia cu scadență la un anumit termen de la acceptare: rol – setarea datei de la care curge
termenul de plată; spre deosebire de cambia la vedere pură (când prezinți, deja curge
termenul);

-ipoteza în care trăgătorul a stipulat expres că e necesară acceptarea;

-ipoteza în care un girant a introdus condiția acceptării când a girat; girantul poate face acest
lucru doar dacă trăgătorul, când a emis-o, nu a interzis prezentarea spre acceptare (trăgătorul
poate nu doar să impună, ci și să limiteze această prezentare spre acceptare).

Indiferent de cauza prezentării, când se prezintă cambia, trasul poate cere un termen de
reflexie (să i se lase termen). Trebuie făcută o formalitate – protest de neacceptare. El e un
proces-verbal redactat de un executor judecătoresc ce demonstrează că s-a prezentat într-o
anumită dată de la acceptare cambia și s-a refuzat. Odată ce s-a adresat protestul de
neacceptare se trece la regresul cambial (adică la încasarea cambiei în cascadă). Dacă nu
se adresează protestul de acceptare, atunci cel ce avea obligația de a o prezenta la acceptare,
atunci el pierde dreptul de regres (de a cere plata) de la trăgător și toți ceilalți obligați
cambiali. NB: pierderea aceasta e doar dpdv cambial; el poate totuși recupera cel puțin suma
plătită pe baza acțiunilor în justiție, DAR nu mai poate uza de această procedură cambială, cea
mai ușoară.

Dacă am avut cambie acceptată sau nu avem cambie acceptată se trece direct la plată.
Procedura e similară celei privind acceptarea de către tras. La scadență, trasului i se prezintă
cambia spre plată; dacă i se prezintă anterior, i se prezintă doar spre acceptare (dacă el refuză
acceptarea, nu i se mai prezintă spre plată).

Trasul are 2 opțiuni: să plătească SAU să refuze plata.

El are 2 zile lucrătoare din momentul în care i se prezintă la plată cambia pentru a plăti. Dacă
nu plătește, trebuie să se facă un protest de neplată (redactat tot de executorul judecătoresc pri
care se constată prezentarea și neplata în 2 zile). El e tot un mijloc de probă, dar cu efecte
poate mai puțin severe față de protestul de neacceptare.

Deținătorul (cel ce a prezentat cabmia spre plată), la ipoteza protestului de neplată, trebuie să
mai facă ceva, să informeze pe girantul său că nu s-a plătit cambia în 4 zile lucrătoare;
girantul trebuie să încunoștințeze pe girantul său și tot așa, în cascadă, până la trăgător.
DACĂ ultimul deținător a adresta protestul de neplată/de neacceptare, a informat girantul său,
atunci el poate trece la executare contra oricui – gen direct la trăgător, fără a fi obligatoriu
până atunci să fie informată persoana împotriva căreia se îndreaptă de neplata cambiei (adică
acea cascadă să fi ajuns la debitorul urmărit).
 Dacă nu se face înștiințarea, sancțiunea nu e decăderea din dreptul de regres, ci
răspunderea civilă (dezbaterea e contractuală/delictuală) față de persoana pe care o execută
fără să o fi înștiințat potrivit regulilor legale.

Există și cambii în care trasul sau un girant pot introduce mențiunea fără protesti sau
fără cheltuieli – doar pentru aceste cambii NU se mai impune obligația deținătorului de a face
protestul (de neacceptare sau de neplată).

Mai există câteva situații ce apar înainte de scadență și care impun protestul, fără a fi
legate de prezentarea cambiei: (i) dacă trasul e declarat în stare de faliment (și există o
hotărâre de faliment; nu mai are sens să aștepți până la scadență, treci direct la executare); (ii)
dacă trăgătorul e declarat în faliment, dar aici protestul trebuie făcut numai dacă trăgătorul a
interzs prezentarea cambieie la acceptare (altfel zis, trăgătorul e pedepsit pt faptul că nu a dat
o șansă de securizare a circuitului cambial – a interzis acordul trasului înainte de scadență).

După ce a avut loc protestul, se trece efectiv la executarea cambială. Ea se face de

ultimul deținător contra oricărui obligat cambial și toți sunt ținuți solidar; cel ce plătește, în
afara trasului sau trăgătorului, devine la rându-i creditor de regres și se poate îndrepta contra
autorilor săi (adică ceilalți giranți, până la trăgător). Se ajunge la executarea finală, contra
trăgătorului, ceea ce e logic: că doar el, trăgător, a creat cambia, iar dacă supoziția lui că trasul
va plăti la scadență e neîntemeiată, va fi ținut să suporte caest risc; dacă trasul plătește, el
scapă. Singurii neținuți să plătească sunt cei ulteriori unui creditor de regres ce a plătit deja: ei
sunt influențați de persoana aleasă inițial de ultimul deținător, persoană împotriva căreia alege
el să se îndrepte inițial.

Executarea se face tot sub control judiciar; cambia trebuie investită cu formulă
executorie. Aici avem particularitate: încheierea judecătoriei NU e supusă nici apelului, nici
recursului. Într-o decizie de îndrumare din 2012, ICCJ a statuat că dacă nu poți face apel, nu
poți face nici recurs (un caz foarte rar în care nu avem posibilitatea atacului unei hotărâri) =>
încercarea legiuitorului de a face eficientă executarea.

Fiind titlu executoriu, nu înseamnă că dă o prioritate creditorului cambial ce o execută

(el tot chirografar rămâne), DAR putem avea și cambii garantate real.

2. Mecanimsul încasării cambiei pe baza unor acțiuni în justiție

2.1. Acțiunea cambială: nu prea e utilă, că deja ai celelalte facilități
2.2. Acțiuni specifice – acțiunea cauzală și acțiunea în îmbogățire fără cauză.
Cele două acțiuni se exercită în această ordine: mai întâi cauzala, iar ultima raio
îmbogățirea. La rândul lor, cele 2 se exercită numai dacă nu poți face executare
cambială (adică primul mecanism de mai sus).

Dezavantajul acestor acțiuni judiciare  e că nu poți să îți alegi debitorul contra căruia
te îndrepți. Ești limitat la unul singur – cel ce ți-a transmis titlul (autorul imediat, nemijlocit).

Acțiunile sunt necesare din mai multe rațiuni: (i) în executare cambială avem
termene de prescripție scurte, de 6 luni de ex, în care un creditor se poate îndrepta contra unui
debitor de regres, mai puțin în cazul acceptantului tras, care are termen general de 3 ani.
 În acțiunea cauzală te îndrepți contra celui ce ți-a transmis titlu, DAR NU pe baza
titlului cambial, ci pe baza unui raport fundamental. DECI dacă raportul fundamental nu s-a
stins, atunci poți exercita acțiunea aceasta; dacă s-a stins raportul fundamental, atunci pa.

Sunt niște condiții pentru creditorul ce exercită: el trebuie să aibă cambia; să fi dresat
protestul de neplată sau altcineva înaintea lui să o fi făcut; odată cu acțiunea, să depună
cambia la grefa instanței (dacă pârâtul, debitorul său din raportul fundamental, mai e în
termen la rându-i față de autorul lui, alt debitor, atunci și el se va putea îndrepta, pe cale de
regres, contra debitorului lui; tocmai de aia trebuie depusă la instanță, ca să o ia repede de
colo și pârâtul). Utilitate redusă: de regulă nu mai are timp ultimul, se prescrie.

Ultima șansă: îmbogățirea fără justă cauză – când posesorul cambiei nu mai poate
introduce nimic pentru a recupera valoarea cambiei sau plata făcută pentru valoarea cambiei.
Această acțiune presupune să existe o pagubă și să existe un beneficiu al persoanei care i-a
transmis lui cambia. Ea poate fi introdusă și după ce s-a prescris raportul fundamental, dar e
prescriptibilă.

Ex.: trăgător emite cambia pentru 150 către giratar1; giratar1 o dă pentru 110
giratarului2; giratarul2 o dă pentru 120 giratarului3. El e ultimul posesor – a plătit 120 pentru
o hârtie; paguba e de 120 (are o hârtie ce nu mai valorează nimic). Se consideră că beneficiul
giratarului2 e egală cu paguba ultimului giratar, deci tot de 120. Mai departe, dacă G2 se duce
la G1, atunci nu mai poate cere tot 120, ci 110; când G1 se duce contra trăgătorului, poate
cere tot 110.

BILETUL LA ORDIN: excepții față de CAMBIE – condițiile privind reprezentarea

(condițiile de formă, art 15 nu face trimitere și la reprezentare de la cambie). În rest, tot ce am
vorbit la cambie se aplică mutatis mutandis.

CEC (sedes materiae: legea 59)=tot un fel de cambie; particularitatea e că e tras

mereu contra unei bănci; el poate fi tras de orice persoană, dacă trăgătorul, emitentul cecului,
are un depozit egal cu valoarea plătită (acest depozit se numește provizion), iar suma
respectivă trebuie să stea acolo neretrasă până se plătește cecul; dacă emiți fără acoperire
cec (fără provizion) SAU dacă după emitere, provizionul e folosit chiar și parțial, asta e
infracțiune!!!!

Deși banca trasă are acțiunea de tras (ea poate sau nu să plătească, are discreție), în
această materie e interzisă acceptarea => orice mențiune pe cec privind acceptarea se
consideră nescrisă.

Condiții de formă (pe fața cecului): similare celor de la cambie. Putem avea cec la
purtător (nemenționat beneficiarul cecului/persoana deținătoare) sau cec în alb.
 Cu privire la condițiile de semnătură, avem art. 11 (cam ca la cambie), cu diferența
că încălcarea lor nu duce doar la invalidarea cecului, ci reprezintă și o infracțiune.

Transmisiune – avem și aici girul (inclusiv în alb); și avalul.

Cu privire la plată, o singură modalitate de determinare a scadenței – la vedere, atât.

Orice altă mențiune e nescrisă. Limitare totuși în timp: în ce perioadă trebuie prezentat cecul?
Dacă e vorba de un cec emis la noi contra unei bănci românești, el trebuie prezentat la plată în
15 zile de la eliberare, sub sancțiunea pierderii dreptului de regres în cazul depășirii
termenului; dacă e emis în altă țară, dar contra unei bănci românești, el trebuie prezentat la
plată în 30 de zile. Termenele curg de la data emisiunii cecului.

Fiind instrumente de credit, avem case de compensare (prezentarea la casă valorează

prezentarea la plată).

Cu privire la regres avem același mecanism ca la cambie: executare cvasicambială; iar

dacă e vorba de executare în instanță, și aici avem cele 2 acțiuni (cauzala și actio de in rem
verso).