Capitolul I.

Noțiuni introductive

Prin originea sa, conceptul de concurenţă s-a format şi este folosit în orice relaţii sociale.
Reglementările juridice l-au preluat din vocabularul uzual, adăugându-i unele note disociative,
spre a-l adapta particularităţilor vieţii economice. Se impune ca atare să precizăm mai întâi
accepţiunea generică a noţiunii, în scopul de a-i desluşi ulterior sensul pe care l-a dobândit în
relaţiile comerciale. Pe plan general, prin concurenţă se înţelege o confruntare între tendinţe
adverse, care converg spre acelaşi scop. Ilustrul profesor Tudor Vianu scria că „ În viaţa
practică, din nefericire, concurenţa înseamnă victorie proprie, condiţionată de înfrângerea
adversarului. Viaţa practică se desfăşoară pe terenul economic sau pe terenul social, în aşa fel
încât succesul propriu înseamnă insuccesul semenului.”
Noțiunea de concurență neloială desemnează, sintetic, acea competiție economică
purtată între comercianți sau/și orice alte persoane care desfășoară activități cu caracter
economic, în care sunt utilizate mijloace neoneste.1 Această definiție, din perspectivă științifică
nu este prea riguroasă, deoarece noțiunea concurență neloială însăși pare să fie mai mult o
imagine sugestivă, o metaforă, decât un concept. Ea evocă faptul că, în plan micro-economic,
concurenții sunt confrați care trebuie să se abțină de la anumite acte sau practici, profitabile
poate, dar care contravin obligațiilor de leialitate. Se poate așadar afirm că, dincolo de
amabalajul juridic conferit de lege și jurisprudență, sâmburele conceptului este unul moral.
Într-adevăr, normele care sancționează concurența neloială tind să protejeze interesele
economice ale diverșilor intervenienți pe piață împotriva actelor contrare moralei în afaceri,
săvârșite de unii dintre comercianți.
Se pune întrebarea ce este morala în afaceri; ˮsursa acesteia o constituie morala
fundamentală, care transcede spațiul, disprețuiește frontierele și diferențele culturale: ea
constituie tezaurul comun al întregii umanitățiˮ2. Așadar, morala afacerilor este o formă
particulară, o specie a moralei universale, care completează și nuanțează un domeniu specific,
cel al practicilor afacerilor. În sensul cel mai larg, morala specială a afacerilor este suma
constrangerilor legale și a uzanțelor comerciale oneste sancționate prin drept3.

1
Emilia Mihai, Dreptul concurenței, Ed. All Beck, 2004, București, pag. 229.
2
Ph. Le Tourneau, Le parasitisme. Notion. Prévention. Protections, Ed. Litec, 1998, Paris, nr.17, apud Emilia
Mihai, op. cit., pag. 229.
3
Ph. Le Tourneau, Le parasitisme. Notion. Prévention. Protections, Ed. Litec, 1998, Paris, nr.17, apud Emilia
Mihai, op. cit., pag. 229.
 În legislația românească, reglementarea de bază o constituie Legea nr. 11/19914 privind
combaterea concurenței neloiale, acesteia adăugându-i-se dispoziții din alte acte normative:
Legea nr. 148/20005 privind publicitatea, Ordonanța nr. 99/2000 privind comercializarea
produselor și serviciilor de piață6.
Conform prevederilor art. 1 și 2 din Legea nr. 11/1991, criteriul juridic al determinării
concurenței neloiale este neloialitatea și nu deturnarea clientelei, care poate fi doar, eventual,
o consecință. Ceea ce se vizează prin reglementarea legală a concurenței neloiale sunt
mijloacele iar nu scopurile, cu atât mai mult cu cât clientela nu este un bun și nimeni nu poate
fi proprietarul unei clientele, iar aceasta nu poate constitui în mod direct un obiect al actelor
juridice.
Pentru a evita riscul confuziei între noțiuni învecinate dar distincte, este necesar să
stabilim criteriile care definesc autonomia concurenței neloiale în raport de concurența
anticontractuală și de concurența ilegală.
Concurența anticontractuală este cea care înfrânge o clauză stipulată într-un contract.
Adeseori una din părțile unei convenții se angajează față de cealaltă să abțină de la orice act de
concurență, fie pe durata relațiilor contractuale, fie după expirarea acestora. Astfel de clauze se
întâlnesc în contractele de muncă, în contractele de mandat comercial, în actele constitutive ale
unor societăți comerciale, precum și în vânzările sau închirierile fondurilor de comerț. Toate
aceste clauze aduc atingere libertății comerciale, mai precis libertății de inițiativă7.
Condițiile de validitate a clauzelor de nonconcurență sunt următoarele: existența unui
interes legitim al beneficiarului și menținerea libertății economice a debitorului obligației de
nonconcurență.
Clauza de nonconcurență trebuie să asigure existența și menținerea echilibrului între
interesele debitorului și cele ale creditorului obligației de nonconcurență. De exemplu, în cazul
închirierii unui fond de comerț, restricția impusă libertății debitorului obligației se justifică prin
necesitatea protejării întreprinderii creditorului obligației împotriva deturnării de clientelă.

4
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 24 din 30 ianuarie 1991. Legea a fost modificată prin
Legea concurenței nr. 21/1996 și prin Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991
privind combaterea concurenței neloiale.
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 359 din 2 august 2000. Legea a fost modificată și
completată prin Legea nr. 283/2002.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 424 din 1 septembrie 2000. Ordonanța a fost aprobată,
cu modificări și completări, prin Legea nr. 650/2002.
7
A se vedea și Octavian Căpățână – „Dreptul Concurenței Comerciale. Concurența neloială pe piața internă
și internțională ”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1994, pag. 313-332.
 Chiar dacă are o cauză legitimă, clauza de nonconcurență nu poate decât să restrângă,
iar nu să suprime libertatea de acțiune a debitorului. Sub acest aspect trebuie să fie îndeplinite
o serie de condiții subsecvente:
- interdicția trebuie să fie limitată în ceea ce privește obiectul său, ceea ce înseamnă
că nu trebuie să împiedice orice activitate economică sau profesională a debitorului, ci numai
activitatea legată de cea exercitată de beneficiar;
- interdicția trebuie să fie limitată în timp;
- interdicția trebuie să fie limitată în spațiu.
Limitele exacte în timp și spațiu ale obligației de nonconcurență sunt o chestiune de
fapt, căci trebuie determinat nivelul de suportabilitate a interdicțiilor pe care clauza le impune
activității profesionale a debitorului.
Astfel, cu cât comerțul este mai specializat, deci cu cât relațiile dintre comerciant și
clientelă sa sunt mai strânse, cu atât durata interdicției poate să fie mai lungă iar raza teritorială
a protecției mai întinsă.
Caracterul excesiv al restricțiilor poate conduce, după caz, la sancțiunea nulității clauzei
de nonconcurență sau la reducerea duratei ori ariei de manifestare a interdicțiilor.
Violarea interdicțiilor valide de către debitorul obligației determină în sarcina acestuia
răspunderea civilă contractuală, pe când actele de concurență neloială generează răspunderea
civilă delictuală sau cvasi-delictuală, în temeiul dispozițiilor art 998, 999 C. civ. 8, de aici
rezultând diferențe esențiale de regim juridic.
În primul rând, victima nu trebuie să dovedească decât activitatea concurențială a
cocontractantului său, indiferent de lipsa de loialitate care a inspirat eventual conduita acestuia
și indiferent de prejudiciul pe care, posibil l-a suferit. Acțiunea sa va avea ca finalitate

8
În urma modificărilor survenite, respectiv Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul
Oficial nr. 505/2011, aplicabil din 1 octombrie 2011, dispozițiile privitoare la raspunderea civilă contractuală și
raspunderea civilă delictuală sunt cuprinse în art. 1349-1350. Astfel, art. 1349 prevede că: ˮ(1) Orice persoană are
îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere,
prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având
discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de
lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specialăˮ , iar art. 1350: ˮ(1) Orice persoană trebuie să îşi
execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire,
ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile
legii. (3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii
contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.ˮ
interzicerea acestei activități și, dacă este cazul, chiar interdicția funcționării întreprinderii
litigioase.
În al doilea caz, victima trebuie să dovedească practica neloială a concurentului său,
precum și prejudiciul ce i s-a provocat prin aceasta. Acțiunea sa va avea ca finalitate
condamnarea pârâtului la daune interese și interdicția practicilor în cauză, niciodată însă
desființarea întreprinderii adversarului.
Între cele două instituții nu există totuși frontiere rigide. Dacă nu a fost stipulată nicio
cauză de nonconcurență sau dacă aceasta este lovită de nulitate, nimic nu împiedică victima să
acționeze în justiție împotriva practicilor incorecte ale cocontractantului său, în temeiul
răspunderii pentru concurența neloială.
Concurența ilegală este aceea care înfrânge o interdicție formulată printr-o lege sau
printr-un altcat normativ. Puterea publică intervine adeseori pentru a reglementa exercițiul
activităților comerciale și pentru a moraliza metodele de competiție economică. Dispozițiile
edictate în acest scop sunt celmai adesea acompaniate de sancțiuni contravenționale și, uneori,
chiar penale. Se pot cita în acest sens prevederile O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea
produselor și serviciilor de piață9, referitoare la cerințele și criteriile necesare desfașurării
activității comerciale, la vânzărileu preț redus și publicitatea acestora, la vânzările piramidale,
ori prevederile Legii nr. 148/2000 privind publicitatea, referitoare, de exemplu, la publicitatea
înșelătoare sau la publicitatea comparativă10.
. Contrafacerea desemnează generic orice atingere adusă monopolului de exploatare
care decurge dintr-unul din drepturile de proprietate intelectuală ( brevete de invenții, desene
și modele industriale, mărci depuse, opere literare și artistice, programe de calculator, tipografii
de circuite integrate)11. Ea constă, de exemplu, în fabricarea, folosirea sau punerea în circulație
fără drept a produselor protejate printr-un brevet de invenție12, în reproducerea, frauduloasă a
unei mărci depuse13, în exploatarea, fără încuviințarea titularului, a unei tipografii înregistrate14

9
Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 424 din 1 septembrie 2000, aprobată prin Legea nr. 650/2002,
republicată în Monitorul Oficial nr. 603 din 31 august 2007, modificată prin O.U.G. nr.22/2012.
10
Potrivit art. 2 pct. 2 bis din Directiva nr. 84/450 (Directiva Consiliului C.E.E. din 10 septembrie 1984,
modificată prin Directiva Parlamentului și Consiliului C.E.E. nr. 97/55, din 6 octombrie 1997), prin publicitate
comparativă se înțelege, în sensul Directivei, ˮorice publicitate prin care, în mod explicit sau implicit, este
identificat un concurent sau bunurile ori serviciile oferite de un concurentˮ.
11
A se vedea Cristinel Murzea, Noțiuni de proprietate intelectuală, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000, Yolanda
Eminescu, Regimul juridic al mărcilor, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 205-2011.
12
Articolul 59 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.
212 din 21 octombrie 1991.
13
Articolul 83 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, publicată în Monitorul Oficial,
partea I, nr. 161 din 23 aprilie 1998, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 350 din 27 mai 2010.
14
Articolul 40 din Legea nr. 16/1995 privind protecția topografiilor circuitelor integrate ( în prezent intitulată
Legea privind protecția topografiilor produselor semiconductoare, publicată în Monitorul Oficial al României
sau în reproducerea nelegitimă a unui desen sau model industrial, în scopul fabricării de
produse cu aspect identic, precum și în fabricarea și punerea în circulație a unor astfel de
produse15.
Aceste practici sunt viguros prohibite prin lege și ele constituie o formă de concurență
interzisă, opusă în mod tradițional concurenței neloiale. Deosebirea dintre aceste forme de
concurență este de esență (cel puțin teoretic): contrafacerea înseamnă violarea unui drept
absolut, exclusiv, în timp ce concurența neloială înseamnă violarea unei îndatoriri de respectare
a bunelor moravuri în afaceri. În consecință, acțiunile care le sancționează sunt fundamental
diferite; ele au izvoare și finalități diferite. Prima dintre ele este exercitată de către titularul unui
drept de proprietate intelectuală în scopul de a obține sancționarea atingerii aduse dreptului său
exclusiv: ea conscră un monopol ocrotit juridic împotriva concurenței. A doua este exercitată
de către un operator economic în scopul obținerii reparării prejudiciului cauzat printr-un act
neloial al unui concurent: ea consacră libertatea concurenței.
În timp ce fundamentul acțiunii în contrafacere îl constituie încălcarea unui drept al
reclamantului, fundamentul acțiunii în concurență neloială îl formează conduita criticabilă a
pârâtului, încălcarea unei obligații ce-i revine. Deosebirea de finalitate dintre cele două acțiuni
este, în mare măsură, consecința deosebirii lor de natură.16
Așadar, din punct de vedere teoretic, cele două acțiuni sunt distincte. Acțiunea în
contrafacere are un caracter special și nu se poate exercita decât în interiorul frontierelor care-
i sunt trasate de dreptul de proprietate intelectuală. Principiul specialității interzice, în absența
dreptului exclusiv, orice aplicare, prin analogie, altor raporturi juridice. Totodată, din
momentul în care acțiuneaîn contrafacere este admisibilă, ea trebuie să excludă exercițiul
acțiunii în concurență neloială.
Cu toate acestea, practica judiciară actuală tinde să asocieze exercițiul celor două
acțiuni. Pe de o parte, dată fiind insuficiența sancțiunilor economice ale contrafacerii, acțiunea
în concurență neloială este percepută ca un complement. Pe de altă parte, când drepturile atinse
prin acțiunile ilegitime ale unui concurent sunt similare în conținut cu cele de proprietate
intelectuală dar, dintr-un motiv sau altul, nu sunt protejate legal, acțiunea în concurență neloială
este privită ca un substitut al celei în contrafacere.

partea I, nr. 45 din 9 martie 1995, a fost republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 824 din 6
octombrie 2006.
15
Articolul 42 din Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale, publicată în Monitorul
Oficial, partea I, nr.1 din 8 ianuarie 1993, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 876 din 20 decembrie
2007, cu modificările ulterioare.
16
Cristinel Murzea, op. cit., pag. 228.
 Jurisprudența admite cumulul celor două acțiuni când coexistă fapte distincte de
contrafacere, pe de o parte și de concurență neloială de cealaltă parte, deși distincția dintre
acestea implică uneori doar nuanțe. În acest sens este și o soluție din jurisprudența franceză17
,cauza Piaget contra Hitech: Societatea Piaget, proprietară a unui model de ceas din aur
caracterizat prin prezența unor ornamente specifice ale cadranului și prin integrarea ceasului în
brățară, a acționat în judecată societatea Hietch, atât în contrafacere, cât și în concurență
neloială. Reclamanta a reproșat pârâtei că a oferit clientei, printr-un catalog Hietch, la un preț
considerabil mai redus, un model de ceas din metal cromat, prezentând o asemănare frapantă
cu modelul Piaget.
Tribunalul Comercial din Paris a constatat culpa pârâtei după cum urmează:
- sub un prim aspect, instanța a considerat că modelul oferit spre vânzare de
către Hitch este o contrafacere a modelului asupra căruia Piaget are un drept exclusiv, prin
copierea formei și a ornamentelor acestuia, simplul fapt că pârâta a organizat publicitatea
pentru promovarea lui fiind suficient pentru a-i angaja răspunderea în temeiul proprietății
intelectuale. Totodată au fost acordate și daune-interese.
- sub un al doilea aspect, instanța a considerat că actul de concurență neloială constă în
acțiunea de comercializare efectivă a modelului contrafăcut. Daunele au fost stabilite, de astă
dată, pe baza unei expertize carea evidențiat numărul total de ceasuri contrafăcute vândute de
Hitech, marjele de distribuție și profiturile financiare.
Precizăm că ceea ce a avut în vedere instanța pentru a decide condamnarea pârâtei în
temeiul concurenței neloiale a fost riscul confuziei generat tocmai de asemănarea dintre cele
două modele, obținută prin contrafacere.18
Deși jurisprudența românească nu poate încă oferi exemple semnificative ale
posibilității de concertare a celor două tipuri de acțiuni, legislația creează cadrul juridic apt să
asigure cumularea lor. Acțiunea civilă în concurență neloială, întemeiată pe dispozițiile Legii
nr. 11/1991, poate fi promovată alături de acțiunea în contrafacere, întemeiată pe reglementările
legilor speciale de protecție a drepturilor incorporale, atunci când se pot identifica, pentru
fiecare dintre ele, temeiuri de fapt conexe, dar distincte19.
Concurența neloială a primit mai multe definiții, unele dintre ele fiind prezentate în
capitolul anterior, însă consider necesar a mai aminti încă una mai complexă, conform căreia

17
Emilia Mihai, op. cit., pag. 235.
18
Emilia Mihai, op. cit., pag. 236.
19
Între dispozițiile Legii nr. 11/1991 și prevederile Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile gegrafice există,
referitor la stabilirea conținutului infracțiunii de concurență neloială, respectiv al infracțiunii de contrafacere,
numeroase suprapuneri producătoare de confuzie, care fac deosebit de dificil de trasat, în unele cazuri, granița
dintre cele două categorii de infracțiuni.
concurența neloială este o formă de manifestare a concurenței ilicite ce are în vedere acte sau
fapte juridice (acțiuni omenești), incriminate ca infracțiuni, contravenții, sau doarca delicte
civile, după caz, prin care comercianții sau alți subiecți calificați (salariații comercianților ori
funcționarii publici, după caz) încalcă cu intenție ori numai din culpă prevederile legale care
cârmuiesc concurența și/sau normele (uzanțele) moralei afacerilor preluate și considerate ca
izvoare de către dreptul pozitiv, în scopul atragerii unui număr cât mai mare de clienți dinspre
concurenți20.
Dacă vom face o incursiune în timp, vom observa faptul că, iniţial, faptele de
concurenţă erau supuse regimului juridic de drept comun al răspunderii delictuale prevăzute în
art. 998 C. civ. Mai târziu au fost adoptate acte normative specifice ca: Legea din 17 martie
1884 asupra comerţului ambulant, Legea concurenţei neloiale din 18 mai 1932 şi Decretul
pentru reglementarea şi controlul cartelurilor din 10 mai 1937 completat prin Legea din 26
septembrie 1939.
Textul legal de primă însemnătate în sfera concurenței este art. 135 din Constituție care
prevede că ˮEconomia României este economie de piață (...), iar statul trebuie să asigure
libertatea comerțului, protecția concurenței neloiale...ˮ.
În anii regimului comunist nu a existat o legislație specifică în domeniul concurenței.
Economia era bazată aproape exclusiv pe proprietatea statului asupra mijloacelor de producție
și avea un caracter planificat. Aceasta explică faptul că după trecerea la economia de piață a
fost nevoie de o lungă perioadă de timp în care comercianții să învețe ˮuzanțele cinstite în
activitatea industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de
efectuare a prestărilor de serviciiˮ21, în ciuda faptului că legea privind combaterea concurenței
neloiale a apărut încă din 1991. Se poate afirma chiar că nici autoritățile publice nu au
desfășurat cu adevărat o activitate energică pentru combaterea concurenței neloiale, de vreme
ce practica judiciară în domeniu este destul de redusă.
Ceea ce a determinat în principal această situație este, în opinia unora22, lipsa
cunoștințelor în domeniu a agenților statului și a comercianților, dar și inflația de legi care
reglementează faptele periculoase pentru societate din acest domeniu. De menționat că există
nu mai puțin de patru texte penale, din legi diferite, care au incidență în domeniul concurenței
neloiale.
Primul text, în ordinea cronologică a apariției este art. 301 din Codul penal din 1968,
care prevede că: „Fabricarea ori punerea în circulație a produselor care poartă denumiri de
origine ori indicații de proveniență false, precum și aplicarea pe produsele puse în circulație de
mențiuni false privind brevetele de invenții, ori folosirea unor nume comerciale sau a
denumirilor organizațiilor de comerț ori industriale, în scopul de a induce în eroare pe
beneficiari, se pedepsesc cu închisoare de la 1 lună la 2 ani sau cu amendăˮ.

20
A se vedea Titus Prescure, Curs de dreptul concurenței comerciale, Ed. Rosetti, București, 2004, pag. 100.
21
Definiția legală a concurenței neloiale, cuprinsă în art. 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței
neloiale.
22
C. Cristinel Ghigheci, O privire comparativă asupra incriminării faptelor de concurență neloială, Dreptul nr.
11/2007, pag. 141.
 Introducerea acestui text în Codul penal a fost făcută mai degrabă ca efect al aderării
țării noastre la unele convenții internaționale23, decât pentru a se preveni unele fapte
periculoase pentru societatea vremii respective.
Cel mai important text de lege care incriminează faptele de concurență neloială este art.
5 din Legea nr. 11/1991, care stipulează următoarele: „Constituie infracțiune și se pedepsește
cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 2 500 lei la 5 000 lei:
a) folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen sau model
industrial, unor tipografii ale unui circuit integrat, unei emebleme sau unui ambalaj de natură
să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
b) punerea în circulație de mărfuri contrafăcute și/sau pirat, a căror comercializare
aduce atingere titularului mărcii și induce în eroare consumatorul asupra calității
produsului/serviciului;
c) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obținere a
necesitat un efort considerabil sau a altor informații secrete în legătură cu acestea, transmie
autorităților competenteîn scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor
farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conțin compuși chimici noi;
d) divulgarea unor informații prevăzute la lit.c), cu excepția situațiilor în care
dezvăluirea acestor informații este necesară pentru protecția publicului sau cu excepția cazului
în care s-au luat măsuri pentru a se asigura căinformațiile sunt protejate contra exploatării
neloiale în comerț, dacă aceste informați provin de la autoritățile competente;
e) divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, fără
consimțământul deținătorului său legitim, ca rezultat al unei acțiuni de spionaj comercial sau
industrial;
f) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparținând
autorităților publice, precum și de către persoane împuternicite de deținătorii legitimi ai acestor
secrete pentru a-i reprezenta în fața autorităților ublice;
g) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau
vânzarea unor mărfuri/servicii privind mențiuni false privind brevetele de invenții, mărcile,
indicațiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte
tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel
vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea, originea și
caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau al comerciantului,
în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalalți comercianți și pe beneficiari.
Prin mențiuni false asupra originii mărfurilor, în sensul alin. 1 lit. g, se înțelege orice
indicații de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse într-o anumită localitate,
într-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se socotește mențiune falsă asupra originii
mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic și indică în comerț numai
natura lui, în afară de cazul în care denumirea este însoțită de o mențiune care ar putea face să
se creadă că are acea origineˮ.24

23
De exemplu, aderarea prin Decretul nr. 427/1963 la Convenția Uniunii de la Paris pentru protecția proprietății
industriale din 1883.
24
Această formă a infracțiunii este cea din anul 2001, când articolul a fost modificat și completat prin Legea nr.
298/2001 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 313 din 12/06/2001.
 Așa cum s-a remarcat25, se poate constata o foarte mare similitudine (aproape de
identitate) între reglementarea de la art. 301 C. pen. și cea de la art. 5 alin. 1 lit. g) din Legea
nr. 11/1991, aceasta din urmă fiind mai extinsă sun aspectul obiectului material al infracțiunii.
Se apreciază că prevederile art. 301 C. pen. ar trebuie abrogate, deși abrogarea implicită nu ar
trebui admisă în materia penală.
Prin Legea nr. 140/1990 pentru modificarea și completarea Codului penal26 a fost
majorat maximul special al pedepsei prevăzute de art. 300 C. pen. de la 2 ani la 3 ani.
Spre deosebire de infracțiunile prevăzute de art. 298, art. 299, art. 300 și art. 301 C.
pen., pentru care acțiunea penală se exercită din oficiu, pentru infracțiunea prevăzută de art. 5
din Legea nr. 11/1991, în toate modalitățile, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
părții vătămate ori la sesizarea Camerei de comerț și industrie teritoriale sau a altei organizații
profesionale sau la sesizarea persoanelor împuternicite de Oficiul Concurenței.
Alte texte de lege ce trebuie menționate sunt cele de la art. 52 din Legea nr. 129/1992
privind protecția desenelor și modelelor industriale, art. 3827 din Legea nr. 16/1995 privind
protecția topografiilor produselor semiconductoare, art. 90 din Legea nr. 84/1998, privind
mărcile și indicațiile geografice.
În ceea ce privește efectul pe care l-a produs succesiunea în timp a legilor penal
menționate anterior, care reglementează infracțiuni identice, în doctrina penală au fost
exprimate mai multe opinii. Deși aceste opinii se referă doar la infracțiunile prevăzute de art.
301 și respectiv de art. 5 alin. 1 din Legea nr. 11/1991, argumentele exprimate rămân valabile
și pentru celelalte infracțiuni menționate anterior, rațiunea fiind identică.
Într-o opinie28 se consideră ce deși textul art 301 C.pen. nu a făcut obiectul unei abrogări
exprese, trebuie totuși să se considere că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 11/1991 acesta
a fost implicit abrogat, întrucât art. 5 din Legea nr. 11/1991 acoperă faptele incriminate de art.
301 C. pen. Acestei opinii i se poate reproșa incertitudinea pe care o creează în aplicarea legii
penale, care ar trebuie să fie caracterizată, mai mult decât oricare altă lege, printr-o
reglementare clară a faptelor incriminate și a pedepselor aplicabile.
Într-o altă opinie29 se consideră că incriminarea prevăzută de art. 301 C. pen. rămâne în
vigoare ca o incriminare generală, în vreme ce incriminarea din Legea nr. 11/1991 este una
specială, ce ține strict de sfera dreptului comercial. Atunci când fapta de concurență neloială
este săvârșită de un comerciant împotriva altui comerciant vor fi aplicabile prevederile Legii
nr. 11/1991, iar atunci când aceasta este săvârșită de un comerciant sau împotriva unui
necomerciaant este incident art. 301 C. pen.

25
A se vedea Titus Prescure, op. cit., pag. 122.
26
Publicată în Monitorul Oficial al Românei, partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996.
27
Alin. 1 al art. 38 prevede că „Constituie infracţiune de contrafacere, în sensul prezentei legi, exploatarea
comercială sau producerea fără drept a unei topografii protejate ori a unui produs semiconductor în care este
încorporată o topografie protejată sau a unui element de circuit care încorporează un astfel de produs
semiconductor, în măsura în care acest element continuă să conţină o topografieˮ, iar alin. 2 al aceluiași articol
„Acţiunile prevăzute la alin. (1) sunt calificate contrafacere dacă au fost săvârşite după data publicării înregistrării
topografiei în Registrul naţional al topografiilor şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă
de la 10.000 lei la 30.000 leiˮ.
28
A se vedea Yolanda Eminescu, Concurența neloială. Drept român și comparat, Ed. Lumina Lex, București,
1993, pag. 123.
29
A se vedea Dorin Ciuncan, Semnificația reglementării prin două texte distincte a infracțiunii de concurență
neloială, art. 301 și art. 5 din Legea nr. 11/1991, în „Dreptulˮ nr. 5/1996, pag. 66.
 Nu poate fi primit acest punct de vedere deoarece legea nu face distincția între fapte
săvârșite de comercianți și fapte săvârșite de necomercianți.
Problema este deosebit de delicată întrucât privește o materie care nu suportă prea multe
discuții, și anume materia dreptului penal. Desigur, este de preferat ca legiuitorul să opereze cu
instituția abrogării exprese, dar după anul 1989 s-a putut observa că această instituție a fost
foarte rar folosită, deși a existat o inflație de legi speciale cu dispoziții penale, care
reglementează infracțiuni ce se regăsesc și în legi anterioare30.
Această practică a legiuitorului este criticabilă, deoarece, conform jurisprudenței Curții
Europene a Drepturilor Omului, o lege trebuie să îndeplinească condițiile de previzibiliate și
de accesibilitate. Condiția previzibilității presupune ca o lege să aibă suficientă precizie și
claritate pentru a permite destinatarilor să-și regleze comportamentul după acea regulă de
conduită31. În cazul în care textul normativ nu este suficient de clar, precis, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului acceptă că „o jurisprudență constantăˮ, ce dă o anumită interpretare acelei
dispoziții normative, poate acoperi această lipsă32, ceea ce nu se poate spune despre
jurisprudența instanțelor române în materia analizată.

II.4. Practică judiciară

Invocând atingerea adusă unui drept la marcă, titularul dreptului are deschisă, în egală
măsură, calea unei acțiuni în contrafacere întemeiate pe dispozițiile Legii privind protecția
mărcilor și a indicațiilor geografice, și a celei în concurență neloială, al cărei sediu se află în
prevederile legii speciale nr. 11/1991, succesiv modificată.
Alegerea între cele două modalități de acțiune aparține reclamantului, tinzându-se la
încetarea faptelor și actelor pretins ilicite, însă acțiunile pot fi exercitate chiar în concurs, în
cazul în care actelele de contrafacere sunt dublate de acte distincte de concurență neloială.
În ambele variante de acțiune, se impune dovedirea existenței dreptului real la marcă în
patrimoniul reclamantului, dobândit și protejat prin înregistrare la O.S.I.M33.
Constituirea depozitului reglementar nu reprezintă un mod de dobândire a însuși
dreptului real, chiar dacă indică momentul de început al exercițiului legal al acestuia, ulterior
înregistrării mărcii, cu efecte retroactive.
Ca atare, nu este un act suficient pentru dovedirea aparenței dreptului în cadrul
acțiunilor formulate pe calea ordonanței președențiale. Luarea în considerare a cererii de
înregistrare ca dovadă a aparenței dreptului ar semnifica anticiparea unei soluții favorabile date
cererii, mai mult, în condițiile existenței și unei cereri a pârâtei persoane juridice – de
înregistrare a unei mărci ce conține semnul disputat -, ar echivala cu analiza comparativă a

30
C. Cristinel Ghigheci, op. cit., pag. 151.
31
A se vedea Dragoș Bogdan, în Jurisprudență C.E.D.O. – studii și comentarii, Institutul Național al Magistraturii,
2005, pag. 218.
32
Ibidem, pag. 219.
33
Potrivit art. 96 din Legea nr. 84/1996, republicată, „OSIM este organul de specialitate al administrației publice
centrale, unică autoritate care asigură pe teritoriul României protecția mărcilor și indicațiilor geografice, potrivit
prezentei legi”.
pretențiilor ambelor părți asupra aceluiași semn, pe baza unor elemente precum prioritatea
cererii și, nu în ultimul rând, similaritatea mărcilor în conflict.
Or, asemenea analiză excede cadrului procedural dedus judecății, cel al ordonanței
președențiale, vizând fondul cauzei, cu consecința neîndeplinirii cerinței de admisibilitate
privind neprejudecarea fondului.

(C.A.B., secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, decizia nr. 44R din 10.03.200534

34
Publicată în Proprietate intelectuală – practică judiciară, Octavia Spineanu-Matei, Ed. Hamangiu, București,
2006.