Sunteți pe pagina 1din 21

Concurenţa neloială

CUPRINS

1. Concurenţa comercială
1.1. Definiţie şi funcţii
1.2. Clasificare
2. Concurenţa neloială
2.1. Definiţie
2.2. Trăsături generale ale actelor de concurenţă neloială; tipuri de acte de concurenţă
neloială
I. Imitaţia
A. Imitarea produsului
B. Identificarea cu întreprinderea
C. Uzurparea prestigiului altei întreprinderi
II. Dezorganizarea
III. Denigrarea
2.3. Răspunderea pentru concurenţă neloială
A. Răspunderea civilă.
B. Răspunderea penală
C. Răspunderea contravenţională
BIBLIOGRAFIE

2
1. Concurenţa comercială
1.1. Definiţie şi funcţii
Prof. Octavian Căpăţână: confruntarea dintre agenţii economici cu activităţi identice sau
similare, exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în
scopul rentabilizării propriei întreprinderi.
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică: situaţia de pe o piaţă, în care firme
sau vânzători se luptă în mod independent pentru a câştiga clientela cumpărătorilor, în scopul de
a atinge un obiectiv economic, de exemplu profituri, vânzări, împărţirea pieţei.
Într-o piaţă liberă, concurenţa îndeplineşte cinci funcţii definitorii:
- Facilitează ajustarea automatică a cererii şi ofertei;
- Împiedică realizarea profitului de monopol de către anumiţi agenţi economici;
- Stimulează inovaţiile, crearea de mărfuri noi şi tehnici perfecţionate de producţie;
- Asigură o alocare raţională a resurselor între variatele utilizări solicitate pe piaţă;
- Stabileşte o repartizare a beneficiilor proporţională cu contribuţia efectivă a agenţilor
economici în procesul de producţie şi distribuţie a bunurilor.

1.2. Clasificare
Factorii care fac să existe mai multe tipuri de concurenţă sunt :
a) numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii;
b) gradul de diferenţiere a bunului care satisface o anumită nevoie umană;
c) facilităţile acordate sau restricţiile puse în calea celor care intenţionează să intre într-o
ramură, pe o anumită piaţă;
d) gradul de transparenţă a pieţei;
e) raportul dintre oferta şi cererea de bunuri;
f) complexitatea şi funcţionalitatea pieţelor într-o ţară sau alta;
g) conjunctura politică internă şi internaţională.
Relaţiile dintre agenţii economici pe piaţă, în funcţie de interesele lor, constituie un sistem
economic de concurenţă, în care fiecare are libertatea să producă şi să vândă ce-i convine, în
condiţiile pe care le consideră cele mai favorabile. Sistemul concurenţial reprezintă totalitatea
relaţiilor dintre agenţii economici aflaţi în competiţie pe piaţă, în funcţie de interesele lor. Astfel
concurenţa se împarte în 4 mari categorii :
• concurenţa perfectă;
• concurenţa imperfectă;
• concurenţa loială sau corectă;
• concurenţa neloială sau incorectă.

2. Concurenţa neloială

2.1. Definiţie
Conform dicţionarului juridic: infracţiune prevăzută de C.P. la art. 301 ce constă în
fabricarea ori punerea în circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de
provenienţă false, precum şi aplicarea pe produsele puse în circulaţie, de menţiuni false privind
brevetele de invenţii, ori folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de
comerţ ori industriale, în scopul de a induce în eroare pe beneficiari.

3
Conform Legii 11/1991 cu modificările şi completările aduse prin legea 298/2001 de la
art. 2 constituie concurenţã neloialã, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor
cinstite în activitatea industrialã şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrãrilor,
precum şi de efectuare a prestãrilor de servicii.
Prin concurenţă neloială mai înţelegem săvârşirea în domeniile deschise competiţiei
economice, a unor fapte contrare legii sau uzanţelor cinstite ale activităţii comerciale, în scopul
captării clientelei unor rivali de pe piaţa relevantă, producându-se astfel prejudicii materiale
şi/sau morale, prezente sau eventuale. Concurenţa neloială nu trebuie confundată cu activităţile
pe care le poate desfăşura titularul unui drept de proprietate industrială, cu practicile
monopoliste, sau cu anumite măsuri ce se iau pentru protecţia consumatorului.
În practica judiciară uneori se face confuzie între concurenţa onestă şi cea neloială. Pentru
a-şi acapara clientela un comerciant are dreptul să uzeze de toate practicile oneste pentru a obţine
acest lucru, inclusiv practicarea unor preţuri mai mici decât un alt agent comercial concurent cu
acelaşi profil de activitate.

2.2. Trăsături generale ale actelor de concurenţă neloială; tipuri de acte de


concurenţă neloială
Caracteristicile concurenţei neloiale derivă din faptul că utilizează mijloace şi acţiuni
contrare (opuse) uzanţelor (comerciale) legale.
Principalele acţiuni care pot distorsiona concurenţa sunt:
a) subvenţionarea de către stat a unor domenii de activitate economică ineficiente;
b) stabilirea preţurilor prin înţelegeri între producători (furnizori) şi cumpărători
(beneficiari);
c) crearea de organizaţii care împart piaţa între participanţi astfel încât să nu se concureze
unii pe alţii;
d) abuzul de poziţie dominantă, determinantă sau exclusivă deţinută de un comerciant pe
piaţă (indiferent dacă este vânzător sau cumpărător);
e) realizarea de fuziuni care prin natura lor, limitează sau distorsonează concurenţa;
f) recurgerea la mijloace ilicite pentru a obţine avantaje în relaţiile de piaţă în calitatea de
cumpărător sau vânzător.
Potrivit art.4 din lege, constituie contravenţii următoarele fapte:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent, ori
acceptarea unei asemenea oferte;
b) dezvăluirea de către salariatul unui comerciant de date secrete, privind activitatea
acestuia de către un concurent;
c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau
executarea unei prestaţii în mod avantajos cu condiţia aducerii de către clientela altor
cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;
d) încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu, care
depinde exclusiv de tragere la sorţi sau de hazard;
e) comunicarea sau răspunderea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui
concurent sau asupra mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunul mers al intreprinderii;
f) oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit de daruri ori alte avantaje
salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia pentru ca prin purtarea neloială să
poată afla procedeele sale comerciale, pentru a cunoaşte sau folosii clientela acestuia, ori pentru
a obţine orice alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;
4
g) comunicarea sau răspunderea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra
întreprinderii sale sau activităţii acestuia, menite să inducă în eroare şi să-i creeze o situaţie de
favoare în dauna unor concurenţi;
h) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această
clientelă în cadrul funcţiilor deţinute anterior la acel comerciant;
i) concedierea unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţării unui societăţi
concurente, care să preia clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în
scopul dezorganizării activităţii sale.
Ca infracţiuni de concurenţă neloială în art.5, legea sancţionează următoarele fapte:
1) întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desene speciale sau a unor ambalaje de
natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
2) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau
vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi
caracteristica mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în
scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
Potrivit clasificării clasice, preluată de la Roubier, concurenţa neloială se poate manifesta
sub trei forme: imitaţia, dezorganizarea şi denigrarea.
I. Imitaţia
A imita înseamnă a copia. În funcţie de obiectul imitat, copierea ca act de concurenţă ilicit
poate să privească produsul concurent sau însăşi întreprinderea concurentă, prin încercarea de
identificare cu aceasta. Printr-o extensiune a semnificaţiei originare, „copierea” poate viza ideile
ori uzurparea reputaţiei altei întreprinderi.
A. Imitarea produsului
Imitarea produsului se poate realiza în două modalităţi: copia servilă şi copia cvasiservilă.
Prima dintre acestea implică o imitaţie profundă, dincolo de aspectul exterior al produsului, în
specificitatea sa tehnică, în caracteristicile şi funcţionalitatea sa. Ţinta unor astfel de manopere o
constituie obiectele al căror succes comercial este asigurat şi care nu sunt protejate prin drepturi
exclusive (ipoteză în care am fi în prezenţa contrafacerii şi acţiunii corespunzătoare acesteia).
Frecvenţa copiei servile este surprinzător de mare: o întâlnim la toate tipurile de produse, de la
cele mai simple şi mai tradiţionale, cum ar fi jucăriile sau jocurile pentru copii, la cele mai noi
(computerele).
Copierea poate fi şi cvasiservilă, fiind deci sancţionabilă chiar şi numai realizarea unei
asemănări între cele două produse. Este irelevantă existenţa unor diferenţe, dacă acestea sunt
dominate de efectul de ansamblu al similitudinilor.
Confuzia în percepţia publicului. În oricare din modalităţi, este necesar să se probeze
confuzia în spiritul consumatorilor, dar este suficientă şi numai proba riscului unei asemenea
confuzii. În acest sens, trei condiţii trebuie să fie întrunite:
- produsele să fie de aceeaşi natură;
- între produse să existe similitudini obiective;
- cele două produse să se adreseze aceleiaşi clientele.
Copiile licite. Imitatorul poate fi exonerat de răspundere prin invocarea a trei justificări:
a) Natura produsului. Atunci când imitarea rezultă din natura produsului, nu este
condamnabilă. De pildă, copia servilă a unei publicaţii cu programe de televiziune nu este
sancţionabilă, deoarece similitudinile decurg din natura comună tuturor publicaţiilor cu acest
profil.

5
b) Banalitatea produsului. Dacă produsul este banal, el poate fi imitat, nemaiavând nici o
relevanţă posibilitatea confuziei. Condiţia originalităţii produsului pentru condamnarea imitaţiei
este comună cu protecţia proprietăţii intelectuale, diferită fiind numai intensitatea acestei
originalităţi: produsul nu merită protecţie dacă nu este rezultatul unui efort de concepţie. Este
neloial să copiezi doar atunci când îţi însuşeşti munca de creaţie a altuia.
c) Imitarea este impusă de exigenţe tehnice. Când imitarea se impune de o manieră
imperativă datorită, de exemplu, existenţei unor norme standard, ea devine licită. La fel, când se
datorează unor necesităţi de compatibilitate funcţională. Acesta este cazul elaborării unor
produse care trebuie să fie adaptabile unele altora, sau utilizabile unele cu altele (piesele detaşate
şi cele accesorii).
Indiferenţa bunei-credinţe. Deşi de cele mai multe ori cel care copiază urmăreşte
producerea confuziei, elementul relei-credinţe nu este indispensabil pentru angajarea
responsabilităţii. Buna-credinţă, constând în ignorarea existenţei pe piaţă a produsului imitat sau
în absenţa intenţiei de creare a confuziei, nu constituie o scuză exoneratoare de răspundere.
Întrucât legea nu distinge între intenţie şi culpă – sub oricare din formele sale -, cel care
realizează sau exploatează un produs trebuie să-şi ia toate precauţiile pentru a evita orice
confuzie cu alte produse.
B. Identificarea cu întreprinderea
Comerciantul neloial poate încerca să depăşească „rudimentara” copiere a produselor
concurente, urmărind să fie el însuşi identificat de către public cu un alt comerciant concurent,
eventual mai notoriu, astfel încât confuzia să privească provenienţa produsului său. Nemaiştiind
cărei întreprinderi îi aparţine produsul, clientela este deturnată spre concurentul neloial. Spunem
deci că „identificarea cu întreprinderea” constituie orice act de concurenţă neloială prin
intermediul căruia comerciantul neonest încearcă să creeze confuzie între întreprinderea sa şi
întreprinderea comerciantului victimă.
Modalităţi. Identificarea cu o întreprindere implică imitarea semnelor distinctive ale
acesteia: numele, emblema, codul de acces pe internet, aranjamentul material, pe scurt, orice
semn distinctiv al întreprinderii.
Poate fi utilizat în scopuri comerciale propriul nume, dar şi numele altuia, ambele ipoteze
putând constitui mijloace de imitare ilicită.
a) Omonimia. Utilizarea propriului nume ca nume comercial este liberă, dar generează
probleme în ipoteza omonimiei. În principiu, nimeni nu poate fi împiedicat să exercite o
activitate comercială sub numele său, chiar dacă un alt comerciant exploatează deja un comerţ
sub un nume identic sau a fost înregistrată o marcă sub acelaşi nume. Singura condiţie impusă de
lege şi într-un caz şi-n celălalt este înlăturarea riscului de confuzie. Astfel, potrivit art. 38 din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta -
asemănarea putând viza omonimia -, trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de
aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei (menţionarea prenumelui, de exemplu), fie
prin indicarea felului de comerţ sau în orice alt mod. Oficiul registrului comerţului are obligaţia
să refuze înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente deosebitoare, poate produce
confuzie cu alte firme înregistrate.
Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice cuprinde, la rândul său, dispoziţii
speciale ale căror scop este apărarea drepturilor exclusive născute din depozitul mărcii împotriva
posibilelor confuzii purtând asupra originii produselor. În consecinţă, art. 35 conferă titularului
mărcii dreptul de a acţiona în justiţie pentru interzicerea folosirii în activitatea comercială de
către terţi a oricăror semne (inclusiv deci a numelui comercianţilor), identice sau numai
asemănătoare cu marca, de natură să inducă în rândul consumatorilor confuzia cu privire la
producătorul sau distribuitorul protejat prin înregistrarea mărcii.

6
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, prin art. 5 lit. g), sancţionează
ca infracţiune doar utilizarea menţiunilor false pentru a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi
sau pe beneficiari asupra identităţii întreprinderii. La rândul său, Legea nr. 148/2000 privind
publicitatea interzice publicitatea comparativă dacă prin intermediul acesteia se creează confuzie
pe piaţă între cel care îşi face publicitate şi un concurent sau între mărcile de comerţ, denumirile
comerciale sau alte semne distinctive, bunuri sau servicii ale celui care îşi face publicitate şi cele
aparţinând unui concurent.
b) Utilizarea comercială a numelui altuia. Aici lucrurile se petrec invers decât în cazul
omonimiei. Utilizarea comercială a numelui altuia nu este liberă. Ea nu este licită decât dacă:
- titularul numelui consimte. Astfel, titularul numelui poate consimţi ca un terţ să-i utilizeze
numele ca nume comercial sau denumire socială. Patronimul se detaşează astfel de persoana care
îl poartă, devenind proprietate comercială.
Legea nr. 26/1990 permite dobânditorului unui fond de comerţ să continue activitatea sub
firma anterioară, care cuprinde numele unuia dintre comercianţii anteriori, numai cu acordul
expres al titularului numelui şi interzice înstrăinarea firmei separat de fondul de comerţ căruia
aceasta îi este ataşată, deci înstrăinarea distinctă, prin ipoteză, a patronimului inclus în denumirea
firmei.
- datorită banalităţii numelui, nu există riscul confuziei.
Când patronimul este celebru, titularul numelui poate acţiona în apărarea numelui său fără
să fie necesar să mai probeze confuzia sau prejudiciul. De pildă, art. 5 lit. j) din Legea nr.
84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice exclude de la protecţie şi înregistrare „mărcile
care conţin, fără consimţământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane
care se bucură de renume în România”. Dacă, totuşi, o astfel de marcă este înregistrată, titularul
patronimului va putea solicita în justiţie anularea înregistrării. Această acţiune va putea fi
promovată şi de orice altă persoană interesată, prin ipoteză un comerciant lezat în raporturile sale
concurenţiale.
Confuzia în percepţia publicului. În ipoteza ce face obiectul analizei, competitorul neloial
încearcă să inducă în spiritul publicului o confuzie între întreprinderea sa şi cea concurentă, în
scopul captării nelegitime a clientelei acesteia.
Confuzia depinde de două elemente:
- în primul rând confuzia nu este posibilă decât dacă cele două întreprinderi desfăşoară
activităţi concurenţiale, ele acţionând în acelaşi domeniu şi adresându-se aceleiaşi clientele;
- în al doilea rând, confuzia depinde de un factor geografic: nu există confuzie decât dacă
cele două întreprinderi acţionează în apropriere una de cealaltă.
C. Uzurparea prestigiului altei întreprinderi
Această conduită neloială constituie o particularizare a copierii întreprinderii, în funcţie de
criteriul prestigiului întreprinderii ţintă. Problematica adusă acum în discuţie este aceea
cunoscută sub denumirea de „parazitism economic”. Teoria parazitismului economic este o
construcţie jurisprudenţială preluată concomitent de doctrina italiană şi franceză. Termenul de
parazitism economic semnifică acele acte de concurenţă neloială prin care comerciantul neonest
urmăreşte să obţină avantaje concurenţiale cu minimum de efort, prin uzurparea prestigiului altor
întreprinderi.
Din considerente tehnice, de sistematizare, în doctrină se face distincţie între concurenţa
parazitară şi manoperele parazitare.
Concurenţa parazitară. Comerciantul parazit creează confuzie prin raportarea sa la o
întreprindere notorie, căutând să profite de prestigiul ei, pentru a exploata acelaşi tip de clientelă
şi a determina, în cele din urmă, deturnarea acesteia în profitul său.
Practica tabelelor de concordanţă este un exemplu clasic de concurenţă parazită. Aceasta
constă în punerea în paralel, pe un pliant distribuit clientelei, a unor produse de calitate mediocră
7
cu produse de lux, pentru evidenţierea diferenţelor de preţuri. Utilizat cu preponderenţă în
domeniul parfumurilor, comportamentul a fost constant reprimat de jurisprudenţă, ca act de
concurenţă neloială, dar şi, dacă sunt întrunite condiţiile contrafacerii, pe temeiul protecţiei
mărcilor.
Legislaţia internă românească, prin art. 8 lit. g) din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea,
într-un mod asemănător, interzice publicitatea comparativă când „se profită în mod incorect de
renumele unei mărci de comerţ, de denumirea comercială sau de alte semne distinctive ale unui
concurent ori de indicaţia geografică a unui produs al unui concurent.”
Cu cât notorietatea întreprinderii victimă este mai mare, cu atât protecţia faţă de conduitele
parazitare este mai puternică, ducând la o aplicare mai puţin riguroasă a condiţiilor de atragere a
răspunderii. Riscul confuziei este astfel cu mai multă uşurinţă admis iar larga arie geografică în
care întreprinderea notorie este cunoscută asigură, în mod corespunzător, o apărare extinsă a
acesteia.
Mai mult, protecţia va opera nu numai faţă de activităţile propriu-zis concurenţiale, ci în
raport de orice activitate ce ar putea fi ataşată întreprinderii notorii. Prestigiul deosebit al
întreprinderii victimă determină posibilitatea de stabilire a confuziei chiar în absenţa oricărei
concurenţe între cele două întreprinderi, care pot fi active în domenii diferite.
Este însă obligatorie proba confuziei asupra originii bunului: publicul nu cunoaşte care
întreprindere a fabricat bunul şi îl atribuie, eronat, întreprinderii notorii. Astfel, când
întreprinderea „pirat” operează în sectoare economice diferite, neloialitatea celei dintâi nu se
concretizează prin deturnarea clientelei celei de-a doua, pentru că ele nu prospectează aceeaşi
clientelă. Consecinţa neloialităţii şi a confuziei publicului o constituie câştigarea de clientelă fără
efort propriu.
Manoperele parazitare. Teoria parazitismului poate fi însă aplicată fără a mai pretinde
proba nici unei confuzii: comerciantul nu caută în mod special să creeze o confuzie în percepţia
publicului între produse, nici între întreprinderi, nici privind originea produselor. Prejudiciul va
consta într-o tulburare comercială, actuală sau viitoare, ţinând de diluarea valorii mărcii sau, mai
general, a semnelor distinctive şi de diminuare a capacităţii de concurenţă a întreprinderii
piratate, pe scurt, în uzurparea notorietăţii acesteia.
De pildă, fabricantul de jucării care-şi denumeşte o jucărie „Orient-Expres” profită de
reputaţia trenului cu aceeaşi denumire pentru a o vinde mai uşor, fără a depune eforturi
deosebite; nici nu se pune problema confuziei publicului asupra originii produsului, căci nimeni
nu poate crede că uzinele agrenate în fabricarea trenului sau întreprinderea care îl exploatează s-
au reprofilat pe fabricarea jucăriilor: „dacă nu se caută să creeze o confuzie asupra originii
produsului, fabricantul se dedă în schimb la o exploatare nejustificată a mărcii altuia”. Similar
nimeni nu ar putea crede că producătorii de vinuri din celebra regiune Champagne au renunţat la
obţinerea produselor lor specifice, pentru a fabrica parfumuri, fie ele chiar de lux. Deci,
fabricantul de cosmetice, care şi-a denumit parfumul „Champagne” şi l-a ambalat într-un flacon
asemănător sticlelor de şampanie, este culpabil de săvârşirea unui act de concurenţă neloială, sub
forma manoperelor parazitare. El a profitat de prestigiul denumirii de origine Champagne, de
munca şi perseverenţa a generaţii de producători, în scopul de a atrage clientelă pentru noul său
parfum.
Legea nr. 84/1998 integrează şi această tendinţă prin art. 35 lit. c), care face posibilă
interzicerea folosirii în activitatea comercială a unui semn identic sau asemănător cu o marcă de
prestigiu, pentru produse sau servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, dacă s-ar
putea, prin această folosire, profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau s-ar cauza
un prejudiciu titularului mărcii.

8
II. Dezorganizarea
În mod tradiţional doctrina distinge între dezorganizarea întreprinderii concurente şi
dezorganizarea pieţei. Dezorganizarea pieţei aduce atingere nu numai unei anume întreprinderi
concurente, ci ansamblului concurenţilor care fabrică sau distribuie un produs. Se includ în
această categorie de fapte diverse practici restrictive, în principal practicarea unor preţuri
anormal de joase, în scopul eliminării concurenţei. Acest tip de comportament este specific
competitorilor de mare anvergură şi poartă denumirea de abuz de poziţie dominantă, eventual, de
abuz de dependenţă economică.
Dezorganizarea poate proveni însă şi de la un operator fără putere economică deosebită,
când produce o ruptură a egalităţii în concurenţă.
În funcţie de scopul urmărit, dezorganizarea unei întreprinderi este de două feluri:
- care vizează activitatea productivă sau comercială a întreprinderii concurente. Aceasta la
rândul său poate fi:
- directă
- indirectă
- care vizează reţelele de distribuţie, prin dezvoltarea importurilor paralele.
Dezorganizarea directă. Aceasta include în primul rând dezorganizarea activităţii
adversarului prin mijloace brutale, chiar primitive, cum ar fi deturnarea comenzilor sau
suprimarea publicităţii acestuia. Ea se poate realiza însă şi prin metode mai rafinate. Unele dintre
ele implică utilizarea aşa-numitelor „preţuri de apel”, care sunt preţuri anormal de joase, dar
situate deasupra revânzării în pierdere. Această practică nu este constitutivă de concurenţă
neloială decât în prezenţa unor circumstanţe speciale: când este însoţită de o înşelăciune sau de
un dumping.
Înşelăciunea se referă, de cele mai multe ori, la propunerea – prin intermediul unor
campanii publicitare - de preţuri joase pentru un produs notoriu, în scopul atragerii clientelei, dar
fără ca întreprinderea neloială să dispună de cantităţile necesare pentru a putea satisface cererea.
În această manieră, clientela este deturnată spre alte produse.
Dumpingul, în acest context, se defineşte ca o vânzare cu preţ scăzut de produse notorii,
precedată sau/şi însoţită de publicitate, în scopul captării clientelei concurenţilor. Odată eliminată
concurenţa locală, preţurile sunt majorate.
Ambele practici produc prejudicii:
- producătorilor, întrucât produsele lor sunt devalorizate;
- concurenţilor, deoarece clientela le este deturnată;
- consumatorilor, care sunt înşelaţi.
Dezorganizarea indirectă. Aceasta poate consta în:
- utilizarea personalului întreprinderii rivale sau
- obţinerea de informaţii în condiţii anormale.
Utilizarea personalului întreprinderii rivale. Legea nr. 11/1991 conţine câteva norme
centrate pe această temă, instituind în sarcina celor vinovaţi răspunderea contravenţională, din
care exemplificăm:
- oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte avantaje
salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela
sa;
- deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această
clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;
- concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţării unei
societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui
comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.

9
Ţinta activităţilor neloiale o constituie în principal clientela adversarului. Dar clientela este
prin natura ei fluctuantă şi „aparţine” celui care ştie s-o câştige. Tocmai modalităţile de câştigare
a clientelei sunt vizate de cele trei variante legale, toate implicând manopere frauduloase:
- coruperea personalului întreprinderii rivale, în prima;
- utilizarea dolozivă a legăturilor stabilite cu clientela fostului patron, în a doua;
- raptul personalului unui comerciant, în a treia.
În absenţa unor manopere frauduloase nu suntem în prezenţa concurenţei neloiale chiar
dacă, prin ipoteză, plecarea salariatului ar provoca o deplasare masivă a clientelei. Totuşi
depinde de circumstanţe: dacă se face dovada că ex-salariatul a utilizat sistematic practici de
acaparare a clientelei, atunci comportamentul este neloial. La fel, nu constituie act neloial per se
nici constituirea unei noi societăţi, având acelaşi obiect de activitate cu o alta preexistentă,
urmată de angajarea unor foşti salariaţi ai întreprinderii iniţiale, chiar dacă prin aceasta s-ar
determina un important transfer de clientelă. Ceea ce primează este principiul libertăţii de
iniţiativă şi, în consecinţă, este necesară probarea neloialităţii concurentului.
În plus, victima trebuie să dovedească şi faptul că, prin aceste conduite, a fost privată de
exploatarea clientelei sale, sau de un segment important al acesteia, altfel spus, că ele au condus
la dezorganizarea întreprinderii sale.
Obţinerea în condiţii anormale a secretelor de afaceri sau a savoir-faire-ului. Cea mai
semnificativă completare a legii privind combaterea concurenţei neloiale, introdusă prin Legea
nr. 298/2001, este cea referitoare la protecţia informaţiei confidenţiale. Legea încearcă definirea
acesteia astfel: „constituie secret comercial informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a
elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din
mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare
comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de
circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim secret”. Definiţia a fost preluată de legiuitorul român
din Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ, din 15
aprilie 1994, potrivit căruia noţiunea de informaţie confidenţială acoperă o largă arie de date
nedestinate publicităţii, începând cu cele legate de invenţii (dar nebrevetate sau nebrevetabile) şi
terminând cu cele privitoare la viaţa privată a unei persoane (inclusiv data de naştere).
În mod evident, legiuitorul a urmărit crearea unui cadru normativ special pentru apărarea
savoir-faire-ului (know-how), dar definiţia aleasă nu este cea mai fericită, întrucât este confuză şi
lacunară sub aspectul unor criterii riguroase de determinare a obiectului protecţiei. Apreciem că
mult mai potrivită ar fi fost adoptarea reperelor conţinute în Decizia Comisiei Comunităţilor
Europene nr. 4087 din 30 noiembrie 1988, în raport de care know-how-ul poate fi definit ca fiind
creaţia intelectuală reprezentată de totalitatea cunoştinţelor şi soluţiilor noi, secrete, substanţiale
şi identificate, deţinute de un comerciant, utile în industrie, comerţ sau servicii, pentru care
titularul îşi poate manifesta voinţa de a le transmite, în anumite condiţii terţilor.
În literatura de specialitate, savoir-faire-ul este caracterizat astfel:
a) Este un ansamblu de cunoştinţe tehnice privind capitalul tehnologic al unei
întreprinderi, respectiv fabricarea unui produs, exploatarea sau gestiunea unei întreprinderi, sau
un ansamblu de cunoştinţe netehnice, comerciale, importante mai cu seamă în domeniul
francizei.
Informaţiile conţinute de know-how sunt „substanţiale, în sensul că sunt utile pentru
optimizarea activităţilor industriale sau comerciale, ori pentru eficienţa managementului. Se
consideră că poate exista şi un savoir-faire negativ, „constituit din cunoştinţele asupra erorilor
care nu trebuie comise”.
b) Are caracter transmisibil, ceea ce înseamnă că elementele sale, cunoştinţele care îl
alcătuiesc pot fi comunicate unor terţi. Sunt excluse astfel din sfera noţiunii de savoir-faire
competenţa sau abilităţile tehnice ale unui salariat, care nu sunt susceptibile de înstrăinare.
10
c) Are un caracter relativ secret, ceea ce înseamnă că activităţile care alcătuiesc savoir-
faire-ul nu sunt liber accesibile publicului. Aceste informaţii nu implică însă în mod obligatoriu o
noutate absolută sau activitate inventivă şi pot fi cunoscute de un număr mai mare de persoane,
din cadrul aceleiaşi întreprinderi sau chiar din întreprinderi concurente care cunosc şi aplică
acelaşi know-how, obţinut pe baza unor investiţii proprii. Ceea ce este esenţial, este ca deţinătorii
legitimi să ia măsuri rezonabile pentru păstrarea confidenţialităţii secretelor.
d) Ansamblul de cunoştinţe care alcătuiesc savoir-faire-ul nu face obiectul unui brevet, fie
că respectivele cunoştinţe nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi brevetate, fie că nu se doreşte
obţinerea unui brevet pentru a evita cheltuielile necesare pentru depozit sau pentru a se preveni
divulgarea lor.
Legea nr. 11/1991 condamnă printr-un text de principiu aproprierea secretelor comerciale
ale concurenţilor, prin mijloace neloiale, ca, de pildă, abuzul de încredere sau instigarea la
sustragerea lor, precum şi utilizarea secretelor comerciale astfel obţinute sau achiziţionarea lor de
către terţii care aveau cunoştinţă despre existenţa acestor practici, de natură să aducă atingeri
poziţiilor pe piaţă ale concurenţilor.
Însuşirea secretelor de afaceri sau a savoir-faire-ului poate fi directă sau indirectă.
a) Aproprierea directă se poate face prin mijloace diverse, între care spionajul industrial
sau comercial este intens folosit astăzi în lupta acerbă pentru câştigarea rapidă a unor poziţii
dominante sau pentru menţinerea acestora. Legea nr. 11/1991 sancţionează penal divulgarea,
achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, fără consimţământul deţinătorului
său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj industrial sau comercial. Însuşirea directă a unor
informaţii secrete se mai poate realiza şi prin încălcarea obligaţiei de confidenţialitate de către
persoane aparţinând autorităţilor publice, cărora informaţiile le-au fost transmise de către
comercianţi în virtutea unor obligaţii legale sau de către mandatarii comercianţilor, împuterniciţi
de către aceştia să-i reprezinte în faţa autorităţilor publice. De asemenea, cum informaţia secretă
constituie un bun incorporal, independent de suportul său, cu o certă valoare patrimonială, şi cum
art. 208 C. pen. defineşte furtul ca fiind luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, în
scopul însuşirii pe nedrept, ne apare ca fiind posibilă săvârşirea infracţiunii de furt având ca
obiect bunuri ce aparţin proprietăţii intelectuale.
Când divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial sunt actele unui
comerciant sau ale unui salariat – infidel – al acestuia şi se realizează contrar uzanţelor
comerciale cinstite, dar în afara sferei de incidenţă a penalului, faptele constituie contravenţii.
Legea nr. 11/1991 sancţionează distinct, contravenţional, pentru caracterul său pernicios, şi una
din căile neloiale utilizate pentru obţinerea informaţiilor confidenţiale: coruperea personalului
unui comerciant.
b) Însuşirea indirectă a secretelor de afaceri sau a savoir-faire-ului nu este reprimabilă
per se. Orice persoană este liberă în principiu să-şi părăsească întreprinderea pentru a lucra la o
întreprindere concurentă sau chiar să-şi creeze o întreprindere concurentă. La fel cum fostul
salariat poate să determine, odată cu plecarea sa, deplasarea clientelei, el poate să folosească
savoir-faire-ul dobândit anterior, în noua întreprindere şi în beneficiul acesteia, cu excepţia
cazului când secretele de fabricare sunt protejate printr-un drept de proprietate incorporală.
Utilizarea savoir-faire-ului în profitul unei întreprinderi concurente devine însă reprimabilă dacă
este însoţită de circumstanţe speciale: de pildă, fostul salariat primeşte informaţiile de la o
persoană rămasă în serviciul fostei întreprinderi; noul patron l-a angajat pe salariatul
întreprinderii concurente numai în scopul de a-şi procura informaţii privind procedeele de
fabricaţie.
Dezorganizarea reţelelor de distribuţie prin importuri paralele. Dezvoltarea sistemelor
moderne de distribuţie a adus pe scena vieţii comerciale o nouă categorie de competitori,
deosebit de agresivi şi de inventivi: distribuitorii paraleli. Prin acţiunile pe care le întreprind,
11
aceştia pot determina dezorganizarea reţelelor de distribuţie şi înlocuirea lor cu o distribuţie
paralelă, neagreată de fabricant.
Chestiunea este de a şti dacă distribuitorul paralel, care ignoră în mod conştient un contract
de exclusivitate sau de distribuţie selectivă, comite un act de concurenţă neloială. În principiu,
acţiunea unui distribuitor paralel de a se aproviziona de la un distribuitor agreat este constitutivă
de concurenţă neloială, deoarece orice persoană care o ajută pe alta să-şi încalce obligaţiile
contractuale comite un delict. Mai precis, este vorba de un delict de concurenţă neloială,
deoarece concurentul nu este autorizat să comercializeze produsele în cauză. Fapta sa poate fi
calificată ca act de parazitism comercial pentru că, pe de o parte, el vinde produsele reţelei fără
să fie supus constrângerilor obişnuite ale distribuitorilor agreaţi şi, pe de altă parte, beneficiază
de valoarea publicitară a mărcii pentru a-şi dezvolta propriul comerţ.
Răspunderea în concurenţă neloială a terţului distribuitor faţă de promotorul reţelei poate fi
angajată dacă se produc următoarele probe:
a) că terţul s-a aprovizionat de la un membru al reţelei sau/şi că a săvârşit şi alte acte
neloiale;
b) că reţeaua de distribuţie este organizată cu respectarea legii.
c) acţiunea în concurenţa neloială poate fi angajată împotriva terţului revânzător din
momentul în care se dovedeşte că a violat o reţea de distribuţie, cumpărând produsele de la un
membru al reţelei.
Distribuitorul paralel poate înlătura riscul sancţionării sale dacă se dovedeşte că însuşi
furnizorul a organizat „evadările” din circuit, vânzând în afara propriei reţele. Chiar şi în această
ipoteză răspunderea sa poate fi antrenată dacă revânzarea bunurilor se face în condiţii
prejudiciabile pentru marcă sau reţea. De pildă, când practică preţuri anormal de scăzute sau
când bunurile pe care le vinde poartă menţiunea că nu pot fi comercializate decât de distribuitori
agreaţi.
d) Pentru ca răspunderea terţului să fie angajată, promotorul reţelei trebuie să dovedească
licenţierea acesteia, demonstrând, de exemplu, caracterul obiectiv al criteriilor de selecţie, prin
intermediul contractului de exclusivitate, nu se produc efecte restrictive de concurenţă. Proba o
poate constitui autorizarea eliberată de autoritatea de concurenţă.
III. Denigrarea
Denigrarea constă în răspândirea de informaţii peiorative şi răuvoitoare cu privire la
persoana, întreprinderea sau produsele unui concurent ori la produsele unui grup determinat de
concurenţi. Scopul acesteia este diminuarea forţei concurentului/concurenţilor şi, simetric,
creşterea propriului prestigiu.
Legea nr. 11/1991 sancţionează denigrarea directă: comunicarea sau răspândirea de către
un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau mărfurilor sale, afirmaţii de
natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii.
De asemenea, este condamnată şi maniera indirectă de subminare a imaginii adversarului:
comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii
sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să-i creeze o situaţie de favoare în dauna
unor concurenţi.
Ambele texte consacră statut de contravenţii unor forme agravate ale denigrării. Astfel, în
primul caz, afirmaţiile trebuie să fie „mincinoase”, ceea ce înseamnă că ele nu au un conţinut real
şi că autorul lor este conştient că nu corespund realităţii. În al doilea caz, afirmaţiile sunt „menite
să”, deci sunt făcute în scopul obţinerii unui anume rezultat: crearea unei situaţii de favoare, în
dauna concurenţilor.
Pentru reţinerea săvârşirii unui act de concurenţă neloială sub forma denigrării este
necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) între denigrator şi denigrat să existe un raport de concurenţă, cel puţin indirect;
12
b) să existe o discreditare conţinută într-un mesaj;
c) ţinta discreditării să fie un concurent identificat sau identificabil, ori mai mulţi
asemenea concurenţi;
d) mesajul să fie difuzat.
Existenţa unui raport de concurenţă. Întreprinderea vizată prin acţiunea de denigrare
trebuie să fie într-un raport de concurenţă direct sau indirect cu autorul faptului ilicit. Odinioară,
jurisprudenţa pretindea ca atât comerciantul culpabil cât şi victima sa să aibă aceeaşi specialitate
şi să ofere publicului produse analoage. Astăzi, se consideră că ei se pot situa la nivele
economice diferite, de pildă un producător şi un distribuitor. Este obligatoriu însă ca cele două
întreprinderi să se adreseze, cel puţin parţial, aceleiaşi clientele. În consecinţă, nu există
denigrare când, de pildă, părţile sunt două laboratoare farmaceutice care produc medicamente
diferite sau doi editori care se adresează unor cititori de vârste diferite.
Conţinutul mesajului: discreditarea. Diversitatea afirmaţiilor calomnioase sau numai
răutăcioase imaginate de competitorii neloiali impune ca unică modalitate de analiză cea
cazuistică. Exemplificăm:
- afirmaţii care aduc atingere onorabilităţii, reputaţiei comerciale sau situaţiei economice a
victimei;
- afirmaţii care prezintă întreprinderea concurentă ca desfăşurând o activitate periculoasă şi
că produsele ei sunt apte să cauzeze grave accidente;
- afirmaţii prin care se contestă orice aptitudine profesională unui concurent;
- difuzarea de informaţii de ordin privat cu privire la: religia sau rasa concurentului ori a
clienţilor săi;
- publicitate cu caracter laudativ în favoarea propriilor produse, cu subînţelesul că
produsele concurente sunt de slabă calitate sau nocive etc.
În mod tradiţional, în legislaţiile europene şi în jurisprudenţa care sancţionează denigrarea,
împrejurarea că informaţia adusă la cunoştinţa publicului poate fi exactă şi, eventual, de
notorietate, este indiferentă. Exceptio veritatis nu exonerează de răspundere. Nu divulgarea
adevărului este condamnată, ci circumstanţele care o acompaniază, maniera răuvoitoare, neloială
în care este făcută. De pildă, jurisprudenţa franceză a considerat că este constitutivă de denigrare
dezvăluirea publică a faptului că a fost intentată împotriva concurentului o acţiune în
contrafacere, însoţită de o copie a cererii de chemare în judecată, în termeni de natură să
prejudece soluţia.
La o primă vedere, legea română ne apare din perspectivă comparativă mult mai restrictivă,
denigrarea consacrată legal fiind legată, în principal, de conţinutul „mincinos” al afirmaţiilor. Or,
minciuna reprezintă mai mult decât o inexactitate. Ea implică atenţia calificată: comerciantul
culpabil face afirmaţii neadevărate, fiind în deplină cunoştinţă de cauză asupra acestui aspect.
Apreciem însă că definiţia legală limitativă a denigrării nu este aplicabilă decât pentru reţinerea
contravenţiei prevăzute de text. Nimic nu-l împiedică pe comerciantul lezat să promoveze o
acţiune în concurenţă neloială pentru denigrare, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr.
11/1991, fără a i se putea pretinde să dovedească altceva decât modalitatea neloială, contrară
unei minime morale între „confraţi”, prin care au fost făcute publice unele aspecte privind
persoana sau întreprinderea sa, prin ipoteză adevărate, de natură să-i prejudicieze activitatea.
Discreditarea unui concurent determinat. Pentru a fi constitutive de denigrare,
informaţiile trebuie să vizeze persoana, întreprinderea sau produsele unui concurent sau grup de
concurenţi identificat sau identificabil.
Cel mai adesea, este pus în cauză un comerciant individual, dar nu este necesar ca
desemnarea sa să fie expresă; aceasta poate să nu fie decât implicită, dar suficient de clară şi
transparentă. De pildă, într-o epocă în care nu exista decât o singură firmă care fabrica maşini cu
tracţiune pe faţă, s-a considerat că un alt constructor de automobile a denigrat-o, fără să o
13
numească, atrăgând atenţia eventualilor cumpărători asupra pericolului acestui mod de tracţiune.
Nu există în schimb denigrare în prezentarea unui spot publicitar în care o maşină care rulează
pierde pe drum câteva din elementele sale esenţiale, din moment ce vizualizarea acestui spot, de
foarte scurtă durată, nu permite identificarea mărcii vehiculului utilizat.
Este posibilă şi denigrarea colectivă, prin care se aduce atingere unui ansamblu de
comercianţi sau de producători dintr-un sector economic determinat. Punctul de plecare în
jurisprudenţa franceză l-a constituit hotărârea prin care a fost condamnată societatea Carrefour
care, într-o publicitate regională, nu se sfiise să califice metodele tradiţionale de punere în
vânzare a produselor alimentare curente drept „capcane pentru proşti”.
Mesajul trebuie să fie difuzat. Mesajul denigrator trebuie adus la cunoştinţa clientelei
prezente sau potenţiale a concurentului, prin orice mijloc, public sau confidenţial: cuvânt, scris,
imagine. Nu există denigrare, de pildă, în cazul unei scrisori adresate de o societate numai
vânzătorilor din propria reţea de distribuţie. Dar este suficient ca scrisoarea să fie adresată chiar
şi unui singur client.
Denigrarea prin publicitate. Din ce în ce mai des concurenţa neloială prin discreditare se
manifestă sub forma mesajelor publicitare sau se strecoară, în mari proporţii, în acestea. Întâlnim
cu un astfel de conţinut afişe lipite în locuri publice, manifeste sau circulare distribuite clientelei,
anunţuri inserate în ziare sau difuzate prin radio, spoturi de televiziune. Aceste practici sunt cu
atât mai periculoase cu cât este mai mare numărul de persoane care le recepţionează şi pe care le
pot influenţa.
Două sunt problemele speciale care trebuie să fie dezvoltate din perspectiva acestui subiect:
publicitatea laudativă şi publicitatea comparativă.
a) Publicitatea laudativă. Este vorba despre denigrarea publicitară care se realizează prin
elogiile pe care comerciantul le aduce propriilor sale produse. În general, se consideră că reclama
superlativă este permisă. Comercianţilor li se recunoaşte deci dreptul de a-şi lăuda produsele
până la hiperbolă, de a le exagera calităţile.
Chestiunea trebuie totuşi circumstanţiată. Căci nu se poate ignora faptul că publicitatea
laudativă la adresa produselor proprii implică aproape întotdeauna o apreciere negativă,
peiorativă a produselor concurente. În asemenea situaţii se poate vorbi, fără îndoială, de o
denigrare indirectă. Astfel, jurisprudenţa franceză a sancţionat o societate viticolă pentru
publicitatea în care afirma că produsul său este singurul care se poate numi „aperitiv natural” şi
singurul inofensiv, lăsând să se înţeleagă că celelalte aperitive erau suspecte de a fi fost obţinute
prin tratamente chimice.
Legislaţia română conturează precis limitele licenţierii publicităţii laudative. Art. 4 alin. (1)
lit. f) din Legea nr. 11/1991 impune ca afirmaţiile publice pe care un comerciant le face cu
privire la întreprinderea sa şi produsele acesteia să nu dăuneze concurenţilor. În aceeaşi ordine de
idei, Legea nr. 148/2000 sancţionează publicitatea înşelătoare, definită prin art. 4 lit. b) ca fiind
acea publicitate de natură a induce în eroare, putând leza interesele unui concurent.
b) Publicitatea comparativă. Art. 4 lit. c) din Legea nr. 148/2000 defineşte publicitatea
comparativă ca fiind acea publicitate care identifică explicit sau implicit un concurent sau
bunurile ori serviciile oferite de acesta. Definiţia legală este insuficientă. Considerăm că
publicitatea comparativă constă în confruntarea propriilor produse sau servicii cu cele ale unui
concurent, într-o manieră de natură să evidenţieze publicului avantajele celor dintâi faţă de
celelalte.
Publicitatea comparativă este, în principiu licită. Legea română privind publicitatea o
interzice însă dacă ea nu constituie decât mijlocul de manifestare a unui act de concurenţă
neloială, prin art. 8:
- când „se discreditează sau se denigrează mărcile de comerţ, denumirile comerciale, alte
semne distinctive, bunuri, servicii sau situaţia materială a unui concurent”;
14
- când „nu se compară, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici esenţiale,
relevante, verificabile şi reprezentative – între care poate fi inclus şi preţul – ale unor bunuri sau
servicii”, când este, deci, „înşelătoare”;
- când „se profită în mod incorect de renumele unei mărci de comerţ, de denumirea
comercială sau de alte semne distinctive ale unui concurent ori de indicaţia geografică a unui
produs al unui concurent”;
- când „se prezintă bunuri sau servicii drept imitaţii sau replici ale unor bunuri sau servicii
purtând o marcă de comerţ sau o denumire comercială protejată”.
În oricare din aceste situaţii denigrarea poate constitui o consecinţă mai mult sau mai puţin
directă a publicităţii comparative. Într-adevăr, de multe ori, publicitatea comparativă depăşeşte
limitele unei informări echilibrate şi obiective a publicului şi obiective a publicului asupra
caracteristicilor şi calităţilor produselor sau serviciilor propuse spre vânzare, în comparaţie cu
alte bunuri sau servicii similare, alunecând în persiflare, ironie, chiar batjocură, într-un cuvânt, în
denigrare.
În concluzie, cum morala comercială este frecvent uitată în lupta acerbă pentru cucerirea
clientelei şi cum limitele dintre onestitate şi neloialitate sunt uneori extrem de incerte, cum
denigrarea concurenţilor este, de departe, modalitatea cea mai facilă pentru promovarea
produselor proprii iar publicitatea comparativă, admisă de lege, constituie instrumentul ideal de
realizare a acesteia, se impune o riguroasă supraveghere şi verificare a competiţiei prin mijloace
publicitare, pentru stricta respectare a condiţiilor legale, în vederea creării şi menţinerii unui
climat concurenţial sănătos.

2.3. Răspunderea pentru concurenţa neloială


A. Răspunderea civilă
a. Dispoziţii legale relevante:
Art. 1 din Legea nr. 11/1991: Comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-
credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor
concurenţei loiale.
Art. 3 din Legea nr. 11/1991: Încălcarea obligaţiei prevăzute la art. 1 atrage răspunderea
civilă, contravenţională ori penală, în condiţiile prezentei legi.
Art. 6 din Legea nr. 11/1991: Persoana care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi
obligată să înceteze sau să înlăture actul, să restituie documentele confidenţiale însuşite în mod
ilicit de la deţinătorul lor legitim şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite,
conform legislaţiei în vigoare.
b. Condiţiile răspunderii pentru concurenţa neloială
1. Fapta ilicită
Pentru a fi angajată răspunderea este necesară dovedirea faptului de concurenţă neloială,
constând într-o încălcare a obligaţiei de onestitate în competiţia economică.
Nu există o obligaţie generală de a nu produce prejudicii celorlalţi agenţi economici,
fiecare agent economic fiind liber să încerce să câştige clientela comercianţilor concurenţi.
2. Vinovăţia
Forma vinovăţiei este indiferentă, însă trebuie probată existenţa acesteia.
Art. 1 şi 2 din Legea nr. 11/1991 consacră principiul sancţionării generice a actelor de
concurenţă neloială, fiind contrare bunei-credinţe şi uzanţelor cinstite în activitatea comercială.
Art. 4 şi 5 din Legea nr. 11/1991 instituie o răspundere suplimentară, contravenţională sau,
respectiv, penală, pentru anumite acte de concurenţă neloială enumerate în dispoziţiile legale
arătate.
3. Prejudiciul
Prejudiciul, rezultat din săvârşirea actelor de concurenţă neloială, poate consta în:
15
- deturnarea clientelei: constă în pierderea clientelei suferite de comerciantul lezat prin
săvârşirea actelor de concurenţă neloială. Modalităţile de deturnare a clientelei sunt prevăzute de
art. 4 lit. g şi h, dar pot fi şi consecinţa altor acte de concurenţă neloială, precum şi a
contravenţiilor şi infracţiunilor prevăzute de art. 4 şi 5 din lege.
- uzurparea unei valori economice: a notorietăţii întreprinderii lezate, notorietate câştigată
prin muncă şi investiţii considerabile.
Prejudiciul poate fi material (rezultând din evaluarea urmărilor patrimoniale ale unui act de
concurenţă neloială) sau moral (constând în afectarea imaginii unei întreprinderi).
Prejudiciul este actual în cazul în care s-a produs deja; prejudiciul este cert în cazul în care
existenţa sa este sigură.
Prejudiciul virtual sau potenţial există în germene în actul incriminat, existând condiţiile
producerii sale. Prejudiciul eventual este o simplă expectativă.
Prejudiciul cert, actual, precum şi cel virtual pot fi evaluate, fiind admisibilă acţiunea
pentru repararea lor.
Repararea prejudiciului presupune obligarea la încetarea faptei ilicite, publicarea hotărârii
în presă, acordarea de daune interese.
Pentru stabilirea cuantumului daunelor interese se ţine seama de anumite criterii (avantajele
pe care le are comerciantul prin săvârşirea actului de concurenţă neloială, mărimea beneficiilor
astfel realizate) care derogă de la principiul acoperirii daunelor în funcţie de întinderea acestora,
răspunderea pentru concurenţă neloială îndeplinind astfel şi o funcţie punitivă.
De asemenea, răspunderea pentru concurenţă neloială îndeplineşte şi o funcţie preventivă,
normele sale fiind aplicabile şi în cazul în care nu s-a produs un prejudiciu, în scopul evitării
producerii unui prejudiciu viitor.
4. Raportul de cauzalitate
Este necesar a se proba că prejudiciul material sau moral a fost cauzat prin săvârşirea
actelor de concurenţă neloială de către agentul economic respectiv.
5. Raportul de concurenţă
Legea nr. 11/1991: art. 2: constituie concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor
cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor,
precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.
Dispoziţia legală nu prevede ca actul respectiv să fie de concurenţă, incluzând astfel în
sfera actelor sancţionabile şi pe cele săvârşite în absenţa unui raport de concurenţă între cel care
a săvârşit actul şi comerciantul lezat.
S-a considerat astfel că se impune o interpretare extensivă a prevederilor legale, întrucât, şi
în cazul în care autorul actului neloial nu se află în concurenţă nemijlocită cu cel ale cărui valori
sunt uzurpate, faptul uzurpării îi asigură un avantaj nemeritat în raporturile cu concurenţii săi
direcţi, lezând în acelaşi timp interesele consumatorilor.
c. Acţiunea în concurenţa neloială
Acţiunea în încetarea tulburării:
Art. 6 din Legea nr. 11/1991: Persoana care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi
obligată să înceteze sau să înlăture actul, să restituie documentele confidenţiale însuşite în mod
ilicit de la deţinătorul lor legitim şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite,
conform legislaţiei în vigoare.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 11/1991: La cererea deţinătorului legitim al secretului comercial
instanţa poate dispune măsuri de interzicere a exploatării industriale şi/sau comerciale a
produselor rezultate din însuşirea ilicită a secretului comercial sau distrugerea acestor produse.
Interdicţia încetează atunci când informaţia protejată a devenit publică.
Există posibilitatea formulării unei acţiuni prin care se solicită obligarea pârâtului să se
abţină de la săvârşirea unui act de concurenţă neloială, caz în care, cu condiţia dovedirii unui
16
interes legitim şi actual al reclamantului, acţiunea poate fi admisă, iar actul respectiv trebuie să
fie precis determinat.
Art. 26 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea: Contravenţiilor prevăzute la art. 23 le
sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
Art. 25 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea: se poate dispune, o data cu aplicarea
sancţiunii contravenţionale, următoarele măsuri, după caz:
a) interzicerea publicităţii, în cazul în care a fost difuzată sau urmează să fie difuzată;
b) încetarea publicităţii până la data corectării ei.
Acţiunea în constatare: s-a opinat că este admisibilă o acţiune în constatare negativă, pentru
a se constata că actul competiţional săvârşit de reclamant nu este neloial, cu condiţia probării
prejudiciului.
Publicarea hotărârii:
Art. 11. - O dată cu condamnarea ori obligarea la încetarea faptei ilicite sau repararea
daunei, instanţa poate obliga la publicarea hotărârii, în presă, pe cheltuiala făptuitorului.
Art. 25 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea: Instituţiile şi autorităţile abilitate pot
dispune, o dată cu aplicarea sancţiunii contravenţionale, următoarele măsuri, după caz:
- publicarea deciziei autorităţii publice, în totalitate sau parţial, şi stabilirea modului în care
urmează să se realizeze;
- publicarea pe cheltuiala contravenientului a unuia sau mai multor anunţuri rectificative,
cu fixarea conţinutului şi a modului de difuzare.
Cererea pentru publicarea hotărârii poate fi formulată:
- pe cale principală, după admiterea acţiunii pentru despăgubiri, cu condiţia ca această
cerere să nu fi fost formulată în cadrul acelui proces şi să fi fost respinsă de instanţă.
- pe calea unei cereri accesorii, alăturate acţiunii principale pentru despăgubiri.
S-a considerat că pârâtul, atunci când a câştigat procesul, are interes să solicite publicarea
hotărârii, pentru a se face public faptul că susţinerile că ar fi săvârşit un act de concurenţă
neloială nu au fost reale.
Acţiunea în daune interese:
Art. 6 din Legea nr. 11/1991: Persoana care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi
obligată să (…) plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite, conform legislaţiei în vigoare. În
consecinţă, este necesară dovedirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, conform art. 998,
999 C.civ.
Acţiunea în repararea prejudiciului moral:
Art. 9 din Legea nr. 11/1991: Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4 sau 5 cauzează
daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente
cu acţiune în răspundere civilă corespunzătoare.
Calitatea procesuală activă aparţine:
- comerciantului lezat sau susceptibil de a fi lezat printr-un act de concurenţă neloială, chiar
dacă nu se află în raporturi de concurenţă cu pârâtul;
- clienţii, unele asociaţii profesionale, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor, pentru
faptele de concurenţă neloială prevăzute la art. 4 lit. c), d) şi e) şi art. 5 lit. a), b) şi g), precum şi
pentru săvârşirea actelor de concurenţă neloială prin publicitate înşelătoare, comparativă,
subliminală, şocantă, interzisă de Legea nr. 148/2000, sau prin formele de vânzare interzise prin
O.G. nr. 99/2000.
Calitatea procesuală pasivă aparţine celui care a săvârşit actul de concurenţă neloială.
Art. 9 alin. 2 din Legea nr. 11/1991: Dacă fapta prevăzută de această lege a fost săvârşită
de un salariat în cursul exercitării atribuţiilor sale de serviciu, comerciantul va răspunde solidar
cu salariatul pentru pagubele pricinuite, afară de cazul în care va putea dovedi că, potrivit
uzanţelor, nu era în măsură să prevină comiterea faptei.
17
Art. 9 alin. 3 din Legea nr. 11/1991: Persoanele care au creat împreună prejudiciul răspund
solidar pentru actele sau faptele de concurenţă neloială săvârşite.
Art. 18 din Legea nr. 148/2000: Autorul, realizatorul de publicitate şi reprezentantul legal
al mijlocului de difuzare răspund solidar cu persoana care îşi face publicitate, în cazul încălcării
prevederilor acestei legi, cu excepţia încălcării dispoziţiilor cuprinse în art. 6 lit. a) (publicitatea
înşelătoare) şi în art. 8 (publicitatea comparativă), când răspunderea revine numai persoanei care
îşi face publicitate.
Competenţa materială: art. 7 din Legea nr. 11/1991: Acţiunile izvorând dintr-un act de
concurenţă neloială sunt de competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază
teritorială se găseşte sediul pârâtului sau inculpatului; în lipsa unui sediu este competent
tribunalul domiciliului pârâtului sau inculpatului.
Competenţa teritorială este alternativă.
Termenul de prescripţie:
Art. 12 din Legea nr. 11/1991: Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data
la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu
mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.
Posibilitatea luării unor măsuri pe cale de ordonanţă preşedinţială este reglementată prin
art. 9. alin. ultim din Legea nr. 11/1991: Pentru luarea unei măsuri ce nu suferă amânare se pot
aplica dispoziţiile art. 581 şi art. 582 din Codul de procedura civilă.
B. Răspunderea penală
Art. 5 din Legea nr. 11/1991: Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 2 ani sau cu amenda de la 2500 RON la 5000 RON:
a) folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model
industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să
producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
b) punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a căror comercializare aduce
atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii produsului/serviciului;
c) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a necesitat
un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise autorităţilor
competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a
produselor chimice destinate agriculturii, care contin compuşi chimici noi;
d) divulgarea unor informaţii prevăzute la lit. c), cu excepţia situaţiilor în care dezvăluirea
acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia cazului în care s-au
luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerţ,
dacă aceste informaţii provin de la autorităţile competente;
e) divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, fără
consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial sau
industrial;
f) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând autorităţilor
publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru
a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice;
g) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau
vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile,
indicaţiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte
tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel
vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi caracteristicile
mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i
induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.

18
Prin menţiuni false asupra originii mărfurilor, în sensul alin. 1 lit. g), se înţelege orice
indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-
un anumit teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se socoteşte menţiune falsă asupra originii
mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic şi indică în comerţ numai
natura lui, în afară de cazul în care denumirea este însoţită de o menţiune care ar putea face să se
creadă că are acea origine.
Obiectul juridic: relaţiile sociale legate de existenţa unei concurenţe neviciate.
Subiect activ: comercianţii, prepuşii acestora, orice persoană care poate săvârşi acţiunile
menţionate.
Elementul material: oricare din acţiunile prevăzute de art. 5.
Latura subiectivă: intenţia directă pentru art. 5 lit. c), intenţia directă sau indirectă pentru
celelalte acţiuni.
Pedeapsa: închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda de la 2500 RON la 5000 RON.
Art. 8 din Legea nr. 11/1991: Acţiunea penală în cazurile prevăzute la art. 5 se pune în
mişcare la plângerea părţii vătămate ori la sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau
a altei organizaţii profesionale.
Partea vătămată poate fi comerciantul lezat prin săvârşirea actului de concurenţă neloială,
asociaţiile pentru protecţia consumatorului, consumatorul individual.
Art. 86 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice: orice utilizare a
mărcilor sau indicaţiilor geografice, contrară practicilor loiale în activitatea industrială sau
comercială, în scopul de a induce în eroare consumatorii constituie un act de concurenţă neloială
şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă de 1500 RON.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
C. Răspunderea contravenţională
Art. 4 din Legea nr. 11/1991: Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt
săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori
acceptarea unei asemenea oferte;
b) divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau
un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret comercial
şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite;
c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau
executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor
cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;
d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra
întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de
favoare în dauna unor concurenţi;
e) comunicarea, chiar facută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de
afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de
natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente;
f) oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje
salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată
afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine alt
folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;
g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această
clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;
h) concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei
societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui
comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.
19
Alte contravenţii sunt reglementate de Legea nr. 148/2000 şi O.G. nr. 99/2000.
Contravenţiile prevăzute de Legea nr. 11/1991 se constată la sesizarea părţii vătămate, a
camerelor de comerţ şi industrie sau din oficiu. Sancţiunea poate fi aplicată şi persoanelor
juridice.
Contravenţiile prevăzute la art. 23 din Legea nr. 148/2000 se constată şi se sancţionează la
sesizarea persoanelor prejudiciate ori a asociaţiilor de consumatori sau din oficiu.

20
BIBLIOGRAFIE:

1. Adriana Corhan, Dreptul Concurenţei Comerciale– note de curs, Ed. Europa Nova
Lugoj, 1998;
2. C. Voicu, Al. Boroi, Fl. Sandu, I. Molnar, M Gorunescu, S. Corlăţeanu, Dreptul penal
al afacerilor, Ediţia 3, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
3. Emilia Mihai, Dreptul concurenţei, All Beck, Bucureşti, 2004;
4. Iolanda Eminescu, Concurenţa neloială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993;
5. O. Căpăţână, Dreptul Concurenţei Comerciale. Concurenţa neloială pe piaţa internă şi
internaţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994;
6. T. Prescure, Curs de dreptul concurenţei comerciale, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004;
7. Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale publicată în M. Of. nr. 24
din 30 ianuarie 1991, modificată şi completată de Legea nr. 21/1996 şi Legea nr. 298/2001.

21