Capitolul I.

Noțiuni introductive

Prin originea sa, conceptul de concurenţă s-a format şi este folosit în orice relaţii
sociale. Reglementările juridice l-au preluat din vocabularul uzual, adăugându-i unele note
disociative, spre a-l adapta particularităţilor vieţii economice. Se impune ca atare să precizăm
mai întâi accepţiunea generică a noţiunii, în scopul de a-i desluşi ulterior sensul pe care l-a
dobândit în relaţiile comerciale. Pe plan general, prin concurenţă se înţelege o confruntare
între tendinţe adverse, care converg spre acelaşi scop. Ilustrul profesor Tudor Vianu scria că „
În viaţa practică, din nefericire, concurenţa înseamnă victorie proprie, condiţionată de
înfrângerea adversarului. Viaţa practică se desfăşoară pe terenul economic sau pe terenul
social, în aşa fel încât succesul propriu înseamnă insuccesul semenului.”
Noțiunea de concurență neloială desemnează, sintetic, acea competiție economică
purtată între comercianți sau/și orice alte persoane care desfășoară activități cu caracter
economic, în care sunt utilizate mijloace neoneste.1 Această definiție, din perspectivă
științifică nu este prea riguroasă, deoarece noțiunea concurență neloială însăși pare să fie mai
mult o imagine sugestivă, o metaforă, decât un concept. Ea evocă faptul că, în plan micro-
economic, concurenții sunt confrați care trebuie să se abțină de la anumite acte sau practici,
profitabile poate, dar care contravin obligațiilor de leialitate. Se poate așadar afirm că,
dincolo de amabalajul juridic conferit de lege și jurisprudență, sâmburele conceptului este
unul moral. Într-adevăr, normele care sancționează concurența neloială tind să protejeze
interesele economice ale diverșilor intervenienți pe piață împotriva actelor contrare moralei în
afaceri, săvârșite de unii dintre comercianți.
Se pune întrebarea ce este morala în afaceri; ˮsursa acesteia o constituie morala
fundamentală, care transcede spațiul, disprețuiește frontierele și diferențele culturale: ea
constituie tezaurul comun al întregii umanitățiˮ2. Așadar, morala afacerilor este o formă
particulară, o specie a moralei universale, care completează și nuanțează un domeniu specific,
cel al practicilor afacerilor. În sensul cel mai larg, morala specială a afacerilor este suma
constrangerilor legale și a uzanțelor comerciale oneste sancționate prin drept3.

1
Emilia Mihai, Dreptul concurenței, Ed. All Beck, 2004, București, pag. 229.
2
Ph. Le Tourneau, Le parasitisme. Notion. Prévention. Protections, Ed. Litec, 1998, Paris, nr.17, apud Emilia
Mihai, op. cit., pag. 229.
3
Ph. Le Tourneau, Le parasitisme. Notion. Prévention. Protections, Ed. Litec, 1998, Paris, nr.17, apud Emilia
Mihai, op. cit., pag. 229.
 În legislația românească, reglementarea de bază o constituie Legea nr. 11/19914
privind combaterea concurenței neloiale, acesteia adăugându-i-se dispoziții din alte acte
normative: Legea nr. 148/20005 privind publicitatea, Ordonanța nr. 99/2000 privind
comercializarea produselor și serviciilor de piață6.
Conform prevederilor art. 1 și 2 din Legea nr. 11/1991, criteriul juridic al determinării
concurenței neloiale este neloialitatea și nu deturnarea clientelei, care poate fi doar, eventual,
o consecință. Ceea ce se vizează prin reglementarea legală a concurenței neloiale sunt
mijloacele iar nu scopurile, cu atât mai mult cu cât clientela nu este un bun și nimeni nu poate
fi proprietarul unei clientele, iar aceasta nu poate constitui în mod direct un obiect al actelor
juridice.
Pentru a evita riscul confuziei între noțiuni învecinate dar distincte, este necesar să
stabilim criteriile care definesc autonomia concurenței neloiale în raport de concurența
anticontractuală și de concurența ilegală.
Concurența neloială și concurența anticontractuală. Clauzele de nonconcurență.
Concurența anticontractuală este cea care înfrânge o clauză stipulată într-un contract.
Adeseori una din părțile unei convenții se angajează față de cealaltă să abțină de la orice act
de concurență, fie pe durata relațiilor contractuale, fie după expirarea acestora. Astfel de
clauze se întâlnesc în contractele de muncă, în contractele de mandat comercial, în actele
constitutive ale unor societăți comerciale, precum și în vânzările sau închirierile fondurilor de
comerț. Toate aceste clauze aduc atingere libertății comerciale, mai precis libertății de
inițiativă7.
Condițiile de validitate a clauzelor de nonconcurență sunt următoarele: existența unui
interes legitim al beneficiarului și menținerea libertății economice a debitorului obligației de
nonconcurență.
Clauza de nonconcurență trebuie să asigure existența și menținerea echilibrului între
interesele debitorului și cele ale creditorului obligației de nonconcurență. De exemplu, în
cazul închirierii unui fond de comerț, restricția impusă libertății debitorului obligației se

4
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 24 din 30 ianuarie 1991. Legea a fost modificată prin
Legea concurenței nr. 21/1996 și prin Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991
privind combaterea concurenței neloiale.
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 359 din 2 august 2000. Legea a fost modificată și
completată prin Legea nr. 283/2002.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 424 din 1 septembrie 2000. Ordonanța a fost aprobată,
cu modificări și completări, prin Legea nr. 650/2002.
7
A se vedea și Octavian Căpățână – „Dreptul Concurenței Comerciale. Concurența neloială pe piața
internă și internțională ”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1994, pag. 313-332.
justifică prin necesitatea protejării întreprinderii creditorului obligației împotriva deturnării de
clientelă.
Chiar dacă are o cauză legitimă, clauza de nonconcurență nu poate decât să restrângă,
iar nu să suprime libertatea de acțiune a debitorului. Sub acest aspect trebuie să fie îndeplinite
o serie de condiții subsecvente:
- interdicția trebuie să fie limitată în ceea ce privește obiectul său, ceea ce înseamnă
că nu trebuie să împiedice orice activitate economică sau profesională a debitorului, ci numai
activitatea legată de cea exercitată de beneficiar;
- interdicția trebuie să fie limitată în timp;
- interdicția trebuie să fie limitată în spațiu.
Limitele exacte în timp și spațiu ale obligației de nonconcurență sunt o chestiune de
fapt, căci trebuie determinat nivelul de suportabilitate a interdicțiilor pe care clauza le impune
activității profesionale a debitorului.
Astfel, cu cât comerțul este mai specializat, deci cu cât relațiile dintre comerciant și
clientelă sa sunt mai strânse, cu atât durata interdicției poate să fie mai lungă iar raza
teritorială a protecției mai întinsă.
Caracterul excesiv al restricțiilor poate conduce, după caz, la sancțiunea nulității
clauzei de nonconcurență sau la reducerea duratei ori ariei de manifestare a interdicțiilor.
Violarea interdicțiilor valide de către debitorul obligației determină în sarcina acestuia
răspunderea civilă contractuală, pe când actele de concurență neloială generează răspunderea
civilă delictuală sau cvasi-delictuală, în temeiul dispozițiilor art 998, 999 C. civ. 8, de aici
rezultând diferențe esențiale de regim juridic.

8
În urma modificărilor survenite, respectiv Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul
Oficial nr. 505/2011, aplicabil din 1 octombrie 2011, dispozițiile privitoare la raspunderea civilă contractuală și
raspunderea civilă delictuală sunt cuprinse în art. 1349-1350. Astfel, art. 1349 prevede că: ˮ(1) Orice persoană
are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă
atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care,
având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare
integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta
altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specialăˮ , iar art. 1350: ˮ(1) Orice persoană
trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte
această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest
prejudiciu, în condiţiile legii. (3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.ˮ
 În primul rând, victima nu trebuie să dovedească decât activitatea concurențială a
cocontractantului său, indiferent de lipsa de loialitate care a inspirat eventual conduita
acestuia și indiferent de prejudiciul pe care, posibil l-a suferit. Acțiunea sa va avea ca
finalitate interzicerea acestei activități și, dacă este cazul, chiar interdicția funcționării
întreprinderii litigioase.
În al doilea caz, victima trebuie să dovedească practica neloială a concurentului său,
precum și prejudiciul ce i s-a provocat prin aceasta. Acțiunea sa va avea ca finalitate
condamnarea pârâtului la daune interese și interdicția practicilor în cauză, niciodată însă
desființarea întreprinderii adversarului.
Între cele două instituții nu există totuși frontiere rigide. Dacă nu a fost stipulată nicio
cauză de nonconcurență sau dacă aceasta este lovită de nulitate, nimic nu împiedică victima
să acționeze în justiție împotriva practicilor incorecte ale cocontractantului său, în temeiul
răspunderii pentru concurența neloială.
Concurența neloială și concurența ilegală. Concurența ilegală este aceea care
înfrânge o interdicție formulată printr-o lege sau printr-un altcat normativ. Puterea publică
intervine adeseori pentru a reglementa exercițiul activităților comerciale și pentru a moraliza
metodele de competiție economică. Dispozițiile edictate în acest scop sunt celmai adesea
acompaniate de sancțiuni contravenționale și, uneori, chiar penale. Se pot cita în acest sens
prevederile O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață 9,
referitoare la cerințele și criteriile necesare desfașurării activității comerciale, la vânzărileu
preț redus și publicitatea acestora, la vânzările piramidale, ori prevederile Legii nr. 148/2000
privind publicitatea, referitoare, de exemplu, la publicitatea înșelătoare sau la publicitatea
comparativă10.
Concurența neloială și contrafacerea. Contrafacerea desemnează generic orice
atingere adusă monopolului de exploatare care decurge dintr-unul din drepturile de
proprietate intelectuală ( brevete de invenții, desene și modele industriale, mărci depuse,
opere literare și artistice, programe de calculator, tipografii de circuite integrate) 11. Ea constă,
de exemplu, în fabricarea, folosirea sau punerea în circulație fără drept a produselor protejate

9
Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 424 din 1 septembrie 2000, aprobată prin Legea nr. 650/2002,
republicată în Monitorul Oficial nr. 603 din 31 august 2007, modificată prin O.U.G. nr.22/2012.
10
Potrivit art. 2 pct. 2 bis din Directiva nr. 84/450 (Directiva Consiliului C.E.E. din 10 septembrie 1984,
modificată prin Directiva Parlamentului și Consiliului C.E.E. nr. 97/55, din 6 octombrie 1997), prin publicitate
comparativă se înțelege, în sensul Directivei, ˮorice publicitate prin care, în mod explicit sau implicit, este
identificat un concurent sau bunurile ori serviciile oferite de un concurentˮ.
11
A se vedea Cristinel Murzea, Noțiuni de proprietate intelectuală, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000,
Yolanda Eminescu, Regimul juridic al mărcilor, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 205-2011.
printr-un brevet de invenție12, în reproducerea, frauduloasă a unei mărci depuse13, în
exploatarea, fără încuviințarea titularului, a unei tipografii înregistrate14 sau în reproducerea
nelegitimă a unui desen sau model industrial, în scopul fabricării de produse cu aspect
identic, precum și în fabricarea și punerea în circulație a unor astfel de produse15.
Aceste practici sunt viguros prohibite prin lege și ele constituie o formă de
concurență interzisă, opusă în mod tradițional concurenței neloiale. Deosebirea dintre aceste
forme de concurență este de esență (cel puțin teoretic): contrafacerea înseamnă violarea unui
drept absolut, exclusiv, în timp ce concurența neloială înseamnă violarea unei îndatoriri de
respectare a bunelor moravuri în afaceri. În consecință, acțiunile care le sancționează sunt
fundamental diferite; ele au izvoare și finalități diferite. Prima dintre ele este exercitată de
către titularul unui drept de proprietate intelectuală în scopul de a obține sancționarea
atingerii aduse dreptului său exclusiv: ea conscră un monopol ocrotit juridic împotriva
concurenței. A doua este exercitată de către un operator economic în scopul obținerii reparării
prejudiciului cauzat printr-un act neloial al unui concurent: ea consacră libertatea concurenței.
În timp ce fundamentul acțiunii în contrafacere îl constituie încălcarea unui drept al
reclamantului, fundamentul acțiunii în concurență neloială îl formează conduita criticabilă a
pârâtului, încălcarea unei obligații ce-i revine. Deosebirea de finalitate dintre cele două
acțiuni este, în mare măsură, consecința deosebirii lor de natură.16
Așadar, din punct de vedere teoretic, cele două acțiuni sunt distincte. Acțiunea în
contrafacere are un caracter special și nu se poate exercita decât în interiorul frontierelor care-
i sunt trasate de dreptul de proprietate intelectuală. Principiul specialității interzice, în absența
dreptului exclusiv, orice aplicare, prin analogie, altor raporturi juridice. Totodată, din
momentul în care acțiuneaîn contrafacere este admisibilă, ea trebuie să excludă exercițiul
acțiunii în concurență neloială.
Cu toate acestea, practica judiciară actuală tinde să asocieze exercițiul celor două
acțiuni. Pe de o parte, dată fiind insuficiența sancțiunilor economice ale contrafacerii,

12
Articolul 59 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.
212 din 21 octombrie 1991.
13
Articolul 83 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, publicată în Monitorul Oficial,
partea I, nr. 161 din 23 aprilie 1998, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 350 din 27 mai 2010.
14
Articolul 40 din Legea nr. 16/1995 privind protecția topografiilor circuitelor integrate ( în prezent intitulată
Legea privind protecția topografiilor produselor semiconductoare, publicată în Monitorul Oficial al României
partea I, nr. 45 din 9 martie 1995, a fost republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 824 din 6
octombrie 2006.
15
Articolul 42 din Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale, publicată în
Monitorul Oficial, partea I, nr.1 din 8 ianuarie 1993, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 876 din 20
decembrie 2007, cu modificările ulterioare.
16
Cristinel Murzea, op. cit., pag. 228.
acțiunea în concurență neloială este percepută ca un complement. Pe de altă parte, când
drepturile atinse prin acțiunile ilegitime ale unui concurent sunt similare în conținut cu cele
de proprietate intelectuală dar, dintr-un motiv sau altul, nu sunt protejate legal, acțiunea în
concurență neloială este privită ca un substitut al celei în contrafacere.
Jurisprudența admite cumulul celor două acțiuni când coexistă fapte distincte de
contrafacere, pe de o parte și de concurență neloială de cealaltă parte, deși distincția dintre
acestea implică uneori doar nuanțe. În acest sens este și o soluție din jurisprudența franceză17
,cauza Piaget contra Hitech: Societatea Piaget, proprietară a unui model de ceas din aur
caracterizat prin prezența unor ornamente specifice ale cadranului și prin integrarea ceasului
în brățară, a acționat în judecată societatea Hietch, atât în contrafacere, cât și în concurență
neloială. Reclamanta a reproșat pârâtei că a oferit clientei, printr-un catalog Hietch, la un preț
considerabil mai redus, un model de ceas din metal cromat, prezentând o asemănare frapantă
cu modelul Piaget.
Tribunalul Comercial din Paris a constatat culpa pârâtei după cum urmează:
- sub un prim aspect, instanța a considerat că modelul oferit spre vânzare de
către Hitch este o contrafacere a modelului asupra căruia Piaget are un drept exclusiv, prin
copierea formei și a ornamentelor acestuia, simplul fapt că pârâta a organizat publicitatea
pentru promovarea lui fiind suficient pentru a-i angaja răspunderea în temeiul proprietății
intelectuale. Totodată au fost acordate și daune-interese.
- sub un al doilea aspect, instanța a considerat că actul de concurență neloială constă
în acțiunea de comercializare efectivă a modelului contrafăcut. Daunele au fost stabilite, de
astă dată, pe baza unei expertize carea evidențiat numărul total de ceasuri contrafăcute
vândute de Hitech, marjele de distribuție și profiturile financiare.
Precizăm că ceea ce a avut în vedere instanța pentru a decide condamnarea pârâtei în
temeiul concurenței neloiale a fost riscul confuziei generat tocmai de asemănarea dintre cele
două modele, obținută prin contrafacere.18
Deși jurisprudența românească nu poate încă oferi exemple semnificative ale
posibilității de concertare a celor două tipuri de acțiuni, legislația creează cadrul juridic apt să
asigure cumularea lor. Acțiunea civilă în concurență neloială, întemeiată pe dispozițiile Legii
nr. 11/1991, poate fi promovată alături de acțiunea în contrafacere, întemeiată pe

17
Emilia Mihai, op. cit., pag. 235.
18
Emilia Mihai, op. cit., pag. 236.
reglementările legilor speciale de protecție a drepturilor incorporale, atunci când se pot
identifica, pentru fiecare dintre ele, temeiuri de fapt conexe, dar distincte19.

19
Între dispozițiile Legii nr. 11/1991 și prevederile Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile gegrafice
există, referitor la stabilirea conținutului infracțiunii de concurență neloială, respectiv al infracțiunii de
contrafacere, numeroase suprapuneri producătoare de confuzie, care fac deosebit de dificil de trasat, în unele
cazuri, granița dintre cele două categorii de infracțiuni.
Capitolul II. Regimul juridic al concurenței neloiale în legislația națională

II.1. O privire comparativă asupra incriminării faptelor de concurență neloială

Concurența neloială a primit mai multe definiții, unele dintre ele fiind prezentate în
capitolul anterior, însă consider necesar a mai aminti încă una mai complexă, conform căreia
concurența neloială este o formă de manifestare a concurenței ilicite ce are în vedere acte sau
fapte juridice (acțiuni omenești), incriminate ca infracțiuni, contravenții, sau doarca delicte
civile, după caz, prin care comercianții sau alți subiecți calificați (salariații comercianților ori
funcționarii publici, după caz) încalcă cu intenție ori numai din culpă prevederile legale care
cârmuiesc concurența și/sau normele (uzanțele) moralei afacerilor preluate și considerate ca
izvoare de către dreptul pozitiv, în scopul atragerii unui număr cât mai mare de clienți dinspre
concurenți20.
Dacă vom face o incursiune în timp, vom observa faptul că, iniţial, faptele de
concurenţă erau supuse regimului juridic de drept comun al răspunderii delictuale prevăzute
în art. 998 C. civ. Mai târziu au fost adoptate acte normative specifice ca: Legea din 17 martie
1884 asupra comerţului ambulant, Legea concurenţei neloiale din 18 mai 1932 şi Decretul
pentru reglementarea şi controlul cartelurilor din 10 mai 1937 completat prin Legea din 26
septembrie 1939.
Textul legal de primă însemnătate în sfera concurenței este art. 135 din Constituție
care prevede că ˮEconomia României este economie de piață (...), iar statul trebuie să asigure
libertatea comerțului, protecția concurenței neloiale...ˮ.
În anii regimului comunist nu a existat o legislație specifică în domeniul concurenței.
Economia era bazată aproape exclusiv pe proprietatea statului asupra mijloacelor de
producție și avea un caracter planificat. Aceasta explică faptul că după trecerea la economia
de piață a fost nevoie de o lungă perioadă de timp în care comercianții să învețe ˮuzanțele
cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor,
precum și de efectuare a prestărilor de serviciiˮ21, în ciuda faptului că legea privind
combaterea concurenței neloiale a apărut încă din 1991. Se poate afirma chiar că nici
autoritățile publice nu au desfășurat cu adevărat o activitate energică pentru combaterea
concurenței neloiale, de vreme ce practica judiciară în domeniu este destul de redusă.
Ceea ce a determinat în principal această situație este, în opinia unora22, lipsa
cunoștințelor în domeniu a agenților statului și a comercianților, dar și inflația de legi care
reglementează faptele periculoase pentru societate din acest domeniu. De menționat că există
nu mai puțin de patru texte penale, din legi diferite, care au incidență în domeniul concurenței
neloiale.
Primul text, în ordinea cronologică a apariției este art. 301 din Codul penal din 1968,
care prevede că: „Fabricarea ori punerea în circulație a produselor care poartă denumiri de

20
A se vedea Titus Prescure, Curs de dreptul concurenței comerciale, Ed. Rosetti, București, 2004, pag. 100.
21
Definiția legală a concurenței neloiale, cuprinsă în art. 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței
neloiale.
22
C. Cristinel Ghigheci, O privire comparativă asupra incriminării faptelor de concurență neloială, Dreptul nr.
11/2007, pag. 141.
origine ori indicații de proveniență false, precum și aplicarea pe produsele puse în circulație
de mențiuni false privind brevetele de invenții, ori folosirea unor nume comerciale sau a
denumirilor organizațiilor de comerț ori industriale, în scopul de a induce în eroare pe
beneficiari, se pedepsesc cu închisoare de la 1 lună la 2 ani sau cu amendăˮ.
Introducerea acestui text în Codul penal a fost făcută mai degrabă ca efect al aderării
țării noastre la unele convenții internaționale23, decât pentru a se preveni unele fapte
periculoase pentru societatea vremii respective.
Cel mai important text de lege care incriminează faptele de concurență neloială este
art. 5 din Legea nr. 11/1991, care stipulează următoarele: „Constituie infracțiune și se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 2 500 lei la 5 000 lei:
a) folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen sau model
industrial, unor tipografii ale unui circuit integrat, unei emebleme sau unui ambalaj de natură
să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
b) punerea în circulație de mărfuri contrafăcute și/sau pirat, a căror comercializare
aduce atingere titularului mărcii și induce în eroare consumatorul asupra calității
produsului/serviciului;
c) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obținere a
necesitat un efort considerabil sau a altor informații secrete în legătură cu acestea, transmie
autorităților competenteîn scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor
farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conțin compuși chimici noi;
d) divulgarea unor informații prevăzute la lit.c), cu excepția situațiilor în care
dezvăluirea acestor informații este necesară pentru protecția publicului sau cu excepția
cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura căinformațiile sunt protejate contra
exploatării neloiale în comerț, dacă aceste informați provin de la autoritățile competente;
e) divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, fără
consimțământul deținătorului său legitim, ca rezultat al unei acțiuni de spionaj comercial sau
industrial;
f) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparținând
autorităților publice, precum și de către persoane împuternicite de deținătorii legitimi ai
acestor secrete pentru a-i reprezenta în fața autorităților ublice;
g) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau
vânzarea unor mărfuri/servicii privind mențiuni false privind brevetele de invenții, mărcile,
indicațiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate,
alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor
sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea, originea și
caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau al
comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalalți comercianți și pe beneficiari.
Prin mențiuni false asupra originii mărfurilor, în sensul alin. 1 lit. g, se înțelege orice
indicații de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse într-o anumită localitate,
într-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se socotește mențiune falsă asupra originii
mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic și indică în comerț numai

23
De exemplu, aderarea prin Decretul nr. 427/1963 la Convenția Uniunii de la Paris pentru protecția proprietății
industriale din 1883.
natura lui, în afară de cazul în care denumirea este însoțită de o mențiune care ar putea face să
se creadă că are acea origineˮ.24

Așa cum s-a remarcat25, se poate constata o foarte mare similitudine (aproape de
identitate) între reglementarea de la art. 301 C. pen. și cea de la art. 5 alin. 1 lit. g) din Legea
nr. 11/1991, aceasta din urmă fiind mai extinsă sun aspectul obiectului material al
infracțiunii. Se apreciază că prevederile art. 301 C. pen. ar trebuie abrogate, deși abrogarea
implicită nu ar trebui admisă în materia penală.
Prin Legea nr. 140/1990 pentru modificarea și completarea Codului penal26 a fost
majorat maximul special al pedepsei prevăzute de art. 300 C. pen. de la 2 ani la 3 ani.
Spre deosebire de infracțiunile prevăzute de art. 298, art. 299, art. 300 și art. 301 C.
pen., pentru care acțiunea penală se exercită din oficiu, pentru infracțiunea prevăzută de art. 5
din Legea nr. 11/1991, în toate modalitățile, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
părții vătămate ori la sesizarea Camerei de comerț și industrie teritoriale sau a altei organizații
profesionale sau la sesizarea persoanelor împuternicite de Oficiul Concurenței.
Alte texte de lege ce trebuie menționate sunt cele de la art. 52 din Legea nr. 129/1992
privind protecția desenelor și modelelor industriale, art. 3827 din Legea nr. 16/1995 privind
protecția topografiilor produselor semiconductoare, art. 90 din Legea nr. 84/1998, privind
mărcile și indicațiile geografice.
În ceea ce privește efectul pe care l-a produs succesiunea în timp a legilor penal
menționate anterior, care reglementează infracțiuni identice, în doctrina penală au fost
exprimate mai multe opinii. Deși aceste opinii se referă doar la infracțiunile prevăzute de art.
301 și respectiv de art. 5 alin. 1 din Legea nr. 11/1991, argumentele exprimate rămân valabile
și pentru celelalte infracțiuni menționate anterior, rațiunea fiind identică.
Într-o opinie28 se consideră ce deși textul art 301 C.pen. nu a făcut obiectul unei
abrogări exprese, trebuie totuși să se considere că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.
11/1991 acesta a fost implicit abrogat, întrucât art. 5 din Legea nr. 11/1991 acoperă faptele
incriminate de art. 301 C. pen. Acestei opinii i se poate reproșa incertitudinea pe care o
creează în aplicarea legii penale, care ar trebuie să fie caracterizată, mai mult decât oricare
altă lege, printr-o reglementare clară a faptelor incriminate și a pedepselor aplicabile.

24
Această formă a infracțiunii este cea din anul 2001, când articolul a fost modificat și completat prin Legea nr.
298/2001 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 313 din 12/06/2001.
25
A se vedea Titus Prescure, op. cit., pag. 122.
26
Publicată în Monitorul Oficial al Românei, partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996.
27
Alin. 1 al art. 38 prevede că „Constituie infracţiune de contrafacere, în sensul prezentei legi, exploatarea
comercială sau producerea fără drept a unei topografii protejate ori a unui produs semiconductor în care este
încorporată o topografie protejată sau a unui element de circuit care încorporează un astfel de produs
semiconductor, în măsura în care acest element continuă să conţină o topografieˮ, iar alin. 2 al aceluiași articol
„Acţiunile prevăzute la alin. (1) sunt calificate contrafacere dacă au fost săvârşite după data publicării
înregistrării topografiei în Registrul naţional al topografiilor şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă de la 10.000 lei la 30.000 leiˮ.
28
A se vedea Yolanda Eminescu, Concurența neloială. Drept român și comparat, Ed. Lumina Lex, București,
1993, pag. 123.
 Într-o altă opinie29 se consideră că incriminarea prevăzută de art. 301 C. pen. rămâne
în vigoare ca o incriminare generală, în vreme ce incriminarea din Legea nr. 11/1991 este una
specială, ce ține strict de sfera dreptului comercial. Atunci când fapta de concurență neloială
este săvârșită de un comerciant împotriva altui comerciant vor fi aplicabile prevederile Legii
nr. 11/1991, iar atunci când aceasta este săvârșită de un comerciant sau împotriva unui
necomerciaant este incident art. 301 C. pen.
Nu poate fi primit acest punct de vedere deoarece legea nu face distincția între fapte
săvârșite de comercianți și fapte săvârșite de necomercianți.
Problema este deosebit de delicată întrucât privește o materie care nu suportă prea
multe discuții, și anume materia dreptului penal. Desigur, este de preferat ca legiuitorul să
opereze cu instituția abrogării exprese, dar după anul 1989 s-a putut observa că această
instituție a fost foarte rar folosită, deși a existat o inflație de legi speciale cu dispoziții penale,
care reglementează infracțiuni ce se regăsesc și în legi anterioare30.
Această practică a legiuitorului este criticabilă, deoarece, conform jurisprudenței
Curții Europene a Drepturilor Omului, o lege trebuie să îndeplinească condițiile de
previzibiliate și de accesibilitate. Condiția previzibilității presupune ca o lege să aibă
suficientă precizie și claritate pentru a permite destinatarilor să-și regleze comportamentul
după acea regulă de conduită31. În cazul în care textul normativ nu este suficient de clar,
precis, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acceptă că „o jurisprudență constantăˮ, ce dă
o anumită interpretare acelei dispoziții normative, poate acoperi această lipsă32, ceea ce nu se
poate spune despre jurisprudența instanțelor române în materia analizată.

II.2. Concurența neloială în domeniul mărcilor și indicațiilor geografice

În materie de mărci recurgerea la acțiunea în concurență neloială este frecventă,

întrucât atât mărcile cât și indicațiile geografice sunt deseori utilizate pentru a crea confuzie
cu privire la originea sau proveniența unor produse și a induce în eroare consumatorii.
În dreptul român, concurența neloială referitoare la mărci și indicații geografice
trebuie analizată prin prisma a trei acte normative: art. 90 din Legea nr. 84/1998 privind
mărcile și indicațiile geografice, art. 301 C. pen. și art. 5 din Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale.
Legea nr. 11/1991 definește concurența neloială în art.2 ca fiind, „orice act sau fapt
contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor, de
execuție a lucrarilor, precum și de efectuare a prestărilor de serviciiˮ.
Potrivit art. 90 din Legea nr. 84/1998 constituie infracțiune și se pedepsește cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de la 50.000 la 150.000 lei, săvârșirea, fără
drept, a următoarelor fapte:
a) contrafacerea unei mărci;

29
A se vedea Dorin Ciuncan, Semnificația reglementării prin două texte distincte a infracțiunii de concurență
neloială, art. 301 și art. 5 din Legea nr. 11/1991, în „Dreptulˮ nr. 5/1996, pag. 66.
30
C. Cristinel Ghigheci, op. cit., pag. 151.
31
A se vedea Dragoș Bogdan, în Jurisprudență C.E.D.O. – studii și comentarii, Institutul Național al
Magistraturii, 2005, pag. 218.
32
Ibidem, pag. 219.
 b) punerea în circulație a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o
marcă înregistrată pentru produse identice sau similare și care îl prejudiciază pe titularul
mărcii înregistrate;
c) punerea în circulație a produselor care poartă indicații geografice ce indică sau
sugerează că produsul în cauză este originar dintr-o regiune geografică, alta decât locul
adevarat de origine, în scopul inducerii în eroare a publicului cu privire la originea geografică
a produsului.
Faptele prevăzute în alin. 1 săvărșite de un grup infracțional organizat sau care sunt de
natură să prezinte pericol pentru siguranța ori sănătatea consumatorilor, se pedepsesc cu
închisoare de la 1 la 5 ani și interzicerea unor drepturi.
Potrivit alin. 5 faptele prevăzute la alin. (1) și (2) nu constituie infracțiuni dacă au fost
săvârșite înainte de data publicării mărcii.
Anterior republicării din 2010, Legea nr. 84/1998 prevedea în art. 86 că „Orice
utilizare a mărcilor și indicațiilor geografice contrară practicilor loiale în activitatea
industrială sau comercială în scopul de a induce în eroare consumatorii, constituie un act de
concurență neloială și se pedepsește cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă de 15
milioane leiˮ.
Stabilirea amenzii într-un cuantum fix de 1 500 lei era discutabilă, deoarece nu se
putea realiza o individualizare corectă a pedepsei cu amenda în caz de atenuare sau agravare
a pedepsei, fapt pentru care acest tip de pedepse este respins de majoritatea legislațiilor
penale. În literatura de specialitate se apreciază că acest tip de pedepse este admis doar în
acele cazuri în care, datorită naturii lor, acestea nu sunt posibile de a avea o durată variabilă (
de exemplu, detențiunea pe viață). Este adevărat că, cuantumul amenzii prevăzut de art. 86
din Legea nr. 84/1998 se încadra în limitele generale ale pedepsei amenzii însă, în dreptul
român, legiuitorul român a consacrat sistemul potrivit căruia pedeapsa amenzii poate să fie
prevăzută fie alternativ cu pedeapsa închisorii fără a-i arăta limitele (în acest caz aplicându-se
dispozițiile art. 63 C. pen. – stabilirea amenzii), fie alternativ cu pedeapsa închisorii
prevăzând limitele minime și maxime speciale în care aceasta să fie încadrată, dar cu
respectarea dispozițiilor art. 53. pct. 1 lit. c C. pen33. Această problemă a fost rezolvată de
legiuitorul român din 2010 prin art. 90 pe care l-am amintit în rândurile de mai sus.
În literatura de specialitate34 s-a arătat că și în dispozițiile art. 301 din Codul penal de
la 1968, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu sunt protejate prin incriminarea
infracțiunii de concurență neloială care constă în „fabricarea ori punerea în circulaţie a
produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de provenienţă false, precum şi
aplicarea pe produsele puse în circulaţie de menţiuni false privind brevetele de invenţii, ori
folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ ori industriale, în
scopul de a induce în eroare pe beneficiariˮ. Autorii citați apreciază că potrivit acestor
dispoziții, constituie infracțiune și fapta de fabricare ori de punere în circulație a unor produse
care oartă indicații de proveniență false, aceste indicații desemnând în primul rând mărci care
nu aparțin celor ce nu le folosesc în modurile prevăzute de textul de lege.

33
Amenda de la 100 la 50.000 lei.
34
A se vedea E. Holban, S. Marinescu, Legea mărcilor de fabrică, de comerț și de serviciu, texte comentate,
Editura Științifică, București, 1970, pag. 256, apud Ciprian Raul Romițan, Concurența neloială în domeniul
mărcilor și indicațiilor geografice, în „Dreptulˮ, nr. 9/2006, pag. 172.
 Cu privire la „indicațiile de proveniențăˮ Yolanda Eminescu arăta că acestea „se
apropie de denumirile de origine prin unele trăsături comune, care le deosebesc de mărci:
sunt alcătuite din denumiri geografice, sunt protejate independent de orice formalitate și sunt
inalienabile și imprescriptibileˮ35.
În prezent, prin adoptarea Legii nr. 84/1998 privind protecția mărcilor și indicațiilor
geografice care a preluat prevederile art. 3 pct. 1 al Directivei comunitare nr. 89/104/C.E.E.
din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor privitoare la mărci din statele membre36,
rectificată37, s-a rezolvat raportul dintre mărci și indicațiile de proveniență, legea specială
stabilind în art. 5 lit.g că sunt excluse de la protecție și nu pot fi înregistrate mărcile care
conțin o indicație geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicație, pentru produse
care nu sunt originale din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestei indicații este de natură să
inducă publicul în eroare cu privire la locul adevărat de origine.
Având în vedere cele expuse, considerăm că dispozițiile art. 301 C.pen. nu
sancționează concurența neloială săvârșită prin marcă, în schimb prevederile acestui articol se
pot aplica faptelor de concurență neloială prin mijlocirea indicațiilor geografice38.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative39 , în procesul de legiferare în scopul evitării paralelismelor
„...este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative. În
cazul în care există paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin
concentrarea materiei în reglementări uniceˮ.
Din analiza acestui text, deși cea mai mare parte a doctrinei acceptă abrogarea tacită
în cazul infracțiunii de concurență neloială, consider că în dreptul nostru penal ar trebui să se
foloseasca procedura abrogării exprese a legii și nu admiterea abrogării tacite sau implicite.
Abrogarea tacită poate fi acceptată în chestiuni secundare, de formă, cum ar fi înlocuirea unor
denumiri ale unor organe și instituții.

II.2.1.Analiza infracțiunii prevăzute de Legea nr. 84/1998

Pentru realizarea elementului material al infracțiunii este necesar ca făptuitorul să
urmărească inducerea în eroare a consumatorilor. Prin inducerea în eroare a consumatorilor,
făptuitorul urmărește să-și lărgească cercul clientelei, deși produsele sau serviciile sale sunt
din punct de vedere calitativ inferioare celei pe care le imită.
Curtea de apel de la Versailles a admis că utilizarea de către un fabricant francez de
wisky a mărcii „Loch Glanderˮ cu rezonanță britanică și reprezentarea pe eticheta sticlelor a
unui leu aproape identic cu cel ce figurează pe etichitele scoțiene constituie un act de
concurență neloială, instanța apreciind, totodată, că mențiunea „elaboré en Franceˮ de pe
eticheta plasată pe spatele sticlei nu înlătură confuzia astfel creată40. În același sens,

35
A se vedea Yolanda Eminescu, Concurența neloială. Drept român și comparat, Ed. Lumina Lex, București,
1995, pag. 123.
36
Publicată în „Journal officiel des Communautés Européennesˮ, nr. L. 40 din 11 februarie 1989.
37
Publicată în „Journal officiel des Communautés Européennesˮ, nr. L. 207 din 19 iunie 1994.
38
Ciprian Raul Romițan, op. cit., pag. 173.
39
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.139 din 31 martie 2000, republicată în Monitorul
Oficial al României, partea I, nr. 777 din 25 august 2004.
40
A se vedea Curtea de Apel Versailles, dec. Din 4 noiembrie 1993, în „Revue Internationale du Droit D’
Auteurˮ (R.I.D.A.), nr. 752, nr. 6/1994, apud Ciprian Raul Romițan, op. cit., pag. 177.
Tribunalul Comercial din Sena a admis că utilizarea pe o sticlă de băutură a uneiu etichete
redactate în întregime în limba englezăconstituie un act de neconcurență neloială întrucât face
pe consumatori să creadă că produsul este de origine engleză41. De asemenea, Curtea de Apel
din Bruxelles a considerat că mențiunea aplicată pe ambalajul unui produs, prin care se
afirma că zaharina oferită înlocuiește zahărul, este înșelătoare, întrucât duce în eroare
consumatorii, cele două având proprietăți diferite și nu sunt echivalente42.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru drepturile patrimoniale
și nepatrimoniale ale titularului mărcii sau indicației geografice, precu și pentru întărirea
probității în activitatea industrială sau comnercială și totodată apărarea intereselor
consumatorilor.
Între acțiunea incriminată și urmarea imediată trebuie să existe o relație de la cauză la
efect, legătură de cauzalitate care, de regulă, rezultă din însăși materialitatea faptei comise.
Din punct de vedere subiectiv, infracțiunea se săvârșește cu intenție directă, calificată
prin scop, adică făptuitorul acționează în scopul de a induce în eroare consumatorul. Pentru
existența laturii subiective nu este necesar ca inducerea în eroare a consumatorilor să se fi
realizat în fapt, ea servește numai la calificarea intenției făptuitorului prin scopul acțiunii sale.
Infracțiunea analizată se consumă în momentul în care fapta de utilizare a mărcilor
sau indicațiilor geografice, contrară practicilor loiale în activitatea industrialăs sau
comercială, a fost dusă până la capăt.
Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Competența de judecată în primă
instanță revine Tribunalului.

II.3. Răspunderea pentru concurență neloială

1) Răspunderea civilă
Potrivit art. 3 din Legea nr. 11/1991 faptele de concurenţă neloială atrag răspunderea
civilă în condiţiile acestei legi. Comerciantul care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va
fi obligat să înceteze sau să înlăture actul şi după caz să plătească despăgubiri pentru daunele
pricinuite. În măsura în care actele sau faptele de concurenţă neloială constituie contravenţii
sau infracţiuni şi au cauzat daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se
adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă delictuală. Când fapta a fost
săvârşită de un salariat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, comerciantul răspunde solidar
cu salariatul, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte că potrivit uzanţelor nu putea împiedica
fapta.
Condițiile generale ale răspunderii pentru concurența neloială sunt: raportul de
concurență, vinovăția, prejudiciul concurențial, raportul de cauzalitate.
Calitatea procesuală activă revine comerciantului-victimă, cel lezat sau susceptibil de
a fi lezat printr-un act de concurență neloială.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, în principiu, sunt aplicabile regulile
generale, fiind chemat să răspundă autorul comportamnetului neloial, de regulă un

41
A se vedea Trib. Comercial, Sena, sent. Din 16 iunie 1953, în „Annales de la proprieté industrielleˮ, 1954,
pag. 136, apud Yolanda Eminescu, op. cit., pag. 90.
42
A se vedea Curtea de Apel Bruxelles, dec. din 8 mai 1980, în „L’ingenieur conseilˮ, 1980, nr. 9, pag. 221,
apud Yolanda Eminescu, op. cit., pag. 93.
comerciant. Alături de acesta, pot fi trași la răspundere coautorii, complicii, instigatorii,
indiferent de calitatea lor. Legea prevede, în acord cu dispozițiile Codului civil român,
răspunderea solidară a tuturor participanților la actul de concurență neloială (art. 9 alin. 3 din
Legea nr. 11/1991).
Soluţionarea acţiunilor civile în materia concurenţei neloiale este de competenţa
tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtului sau
inculpatului. În lipsa unui sediu este competent tribunalul de la domiciliul pârâtului sau
inculpatului.
Dreptul la acţiune civilă se prescrie în termen de 1 an de la data la care păgubitul a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o (termen relativ), dar nu
mai târziu de 3 ani de la săvârşirea faptei (termen absolut)43. Este vorba de prescripția
dreptului la acțiunea în daune – materiale sau morale -, legea neconținând nicio precizare
privind prescripția dreptului la acțiunea defensivă, pentru încetarea sau înlăturarea actelor de
cocurență neloială.

2. Răspunderea penală
Art. 5 din Legea nr. 11/1991 incriminează ca infracțiuni un număr de șapte fapte,
considerate că prezintă un grad de pericol social mai ridicat decât delictele civile și
contravențiile (lit. a-g).
Modul de redactare a textului impune o observație preliminară. Spre deosebire de
forma inițială a art. 5, care califica cele două fapte pe care le incrimina drept infarcțiuni de
concurență neloială, actuala reglementare renunță la această calificare, pentru a indica simplu,
că faptele la care se referă constituie infracțiuni. Credem că deosebirea de redactare nu este
întâmplătoare, ci se explică prin includerea în categoria infracțiunilor a unor fapte care deși
nu sunt săvârșite de comercianți, ci de persoane neimplicate în calitate de părți în raporturile
de cocncurență, au un impact nemijlocit asupra mediului concurențial [art. 5 lit. d), e), f) ].
Sub acest aspect art. 5 se prezintă ca un conglomerat, al cărui numitor comun îl constituie
obiectul juridic generic al respectivelor infracțiuni, constituit din relațiile sociale legate dde
construirea și menținerea unei concurențe neviciate prin acte contrare moralei în afaceri44.
Vom întâlni, astfel, ca posibili subiecți activi ai infracțiunilor, alături de comercianți –
concurenți sau nu cu comercianții victime -, și alte categorii de persoane: prepușii
autorităților competente să elibereze autorizațiile de comercializare a produselor farmaceutice
sau a produselor chimice destinate agriculturii, peraoanele care au desfășurat activități de
spionaj comercial sau industrial, persoanele aparținând autorităților publice care, în această
calitate, au intrat în posesia unor secrete comerciale, mandatarii comercianților deținători
legitimi de secrete comerciale. Actele de divulgare a unor informații științifice secrete sau a
unor alte secrete comerciale sau industriale ce pot fi săvârșite de aceste persoane nu constituie
acte propriu-zise de concurență neloială, dar reprezintă mijlocul imoral prin intermediul
căruia se pot manifesta unele acte de concurență, la rândul lor, contrare moralei afacerilor.

43
Termenul de trei ani prevăzut de lege este un termen limită, înăuntrul căruia trebuie introdusă acțiunea, sub
sancțiunea stingerii dreptului la acțiune, chiar dacă prejudiciatul nu a luat cunoștință de pagubă și de cel care a
cauzat-o. A se vedea G. Boroi, D. Boroi, Considerații referitoare la acțiunea în concurență neloială, în
„Juridicaˮ, Ed. All Beck, nr. 4/2001, pag. 151.
44
Emilia Mihai, op. cit., pag. 264.
 Elementul material al laturii obiective a acestei infracțiuni este alternativ, fiecare din
ele putând fi săvârșită prin oricare din acțiunile prevăzute de lege.
În ceea ce privește latura subiectivă, remarcă, că, pentru infracțiunea prevăzută la art.5
lit. c), forma de vinovăție impusă de legiuitor pentru existența infracțiunii este intenția
directă, în timp ce pentru celelalte infracțiuni intenția se poate manifesta și în forma ei
indirectă, în toate variantele alternative prevăzute de lege.
Pedeapsa prevăzută de legea în vigoare pentru săvârșirea acestor infracțiuni este
închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda de la 25.000.000 lei la 50.000.000.
Potrivit art. 8 din lege, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea părții vătămate
ori la sesizarea camerei de comerț și industrie teritoriale sau a altei organizații profesionale.
Acțiunea penală poate fi însoțită de acțiunea civilă – în adune interese sau pentru
repararea prejudiciului moral. Ele pot fi susținute fie concomitent, în cadrul procesului penal,
potrivit regulilor de procedură penală, fie separat.
Ca trăsătură caracteristică generală, în pofida lărgirii sferei faptelor incriminate prin
modificările aduse Legii nr. 11/1991, constatăm că protecția legală cu titlu penal a onestității
concurenței are un caracter secundar, protecția de drept civil și cea administrativă având un
rol principal. Semnificativ în acest sens este faptul că cele mai numeroase acte de concurență
neloială sunt sustrase complet de sub incidența sancțiunilor penale45.

3. Răspunderea administrativă
Necunoscută în legislațiile vest europene, răspunderea administrativă pentru faptele
de concurență neloială acoperă în dreptul românesc un spațiu larg între răspunderea civilă,
care constituie dreptul comun în materie, și răspunderea penală, care constituie excepția. Ea
este amplu organizată în toate actele normative adoptate de legiuitorul român în această
materie.
Art. 4 din Legea nr. 11/1991 consacră ca fiind contravenții unele acte clasice de
concurență neloială, din categoria celr de dezorganizare a activității unei întreprinderi
concurente, de denigrare, de deturnare a clientelei, de publicitate mincinoasă. La rândul său,
Legeanr. 148/2000 instituie un ansamblu complex dde sancțiuni contravenționale pentru
faptele de concurență economică neleală, săvârșită prin intermediul publicității înșelătoare,
publicității subliminale, publicității șocante sau imorale, sau al unor forme de publicitate
comparativă (art. 6, 7, 8, 10-16).
Răspunderea contravențională și răspunderea penală pentru aceeași faptă se exclud. În
schimb, acțiunea civilă în concurență neloială poate coexista cu acțiunea administrativă. În
consecință, constatarea și sancționarea oricărei contravenții poate fi dublată de acțiunea civilă
– în oricare dintre modalitățile sale - , promovată de comerciantul victimă.

45
În dreptul românesc însă acest caracter subsidiar nu este atât de marcat ca în alte sisteme de drept. De pildă, în
legea elevețiană contra concurenței neloiale din 19 decembrie 1986, acțiunea penală este subordonată acțiunii
civile de așa manieră, încât posibilitatea aplicării sancțiunii penale depinde de promovarea acțiunii civile. În
mod asemănător este concepută acțiunea penală în Germania (art. 22 din Legea din 7 iunie 1909), în Belgia (art.
102 din Legea asupra practicilor comerciale din 14 iunie 1991) sau în Luxemburg (art. 23 alin. 2 din Legea din
27 noiembrie 1986 privind practicile comerciale și sancțiunea concurenței neloiale).
 II.4. Practică judiciară

Invocând atingerea adusă unui drept la marcă, titularul dreptului are deschisă, în egală
măsură, calea unei acțiuni în contrafacere întemeiate pe dispozițiile Legii privind protecția
mărcilor și a indicațiilor geografice, și a celei în concurență neloială, al cărei sediu se află în
prevederile legii speciale nr. 11/1991, succesiv modificată.
Alegerea între cele două modalități de acțiune aparține reclamantului, tinzându-se la
încetarea faptelor și actelor pretins ilicite, însă acțiunile pot fi exercitate chiar în concurs, în
cazul în care actelele de contrafacere sunt dublate de acte distincte de concurență neloială.
În ambele variante de acțiune, se impune dovedirea existenței dreptului real la marcă
în patrimoniul reclamantului, dobândit și protejat prin înregistrare la O.S.I.M46.
Constituirea depozitului reglementar nu reprezintă un mod de dobândire a însuși
dreptului real, chiar dacă indică momentul de început al exercițiului legal al acestuia, ulterior
înregistrării mărcii, cu efecte retroactive.
Ca atare, nu este un act suficient pentru dovedirea aparenței dreptului în cadrul
acțiunilor formulate pe calea ordonanței președențiale. Luarea în considerare a cererii de
înregistrare ca dovadă a aparenței dreptului ar semnifica anticiparea unei soluții favorabile
date cererii, mai mult, în condițiile existenței și unei cereri a pârâtei persoane juridice – de
înregistrare a unei mărci ce conține semnul disputat -, ar echivala cu analiza comparativă a
pretențiilor ambelor părți asupra aceluiași semn, pe baza unor elemente precum prioritatea
cererii și, nu în ultimul rând, similaritatea mărcilor în conflict.
Or, asemenea analiză excede cadrului procedural dedus judecății, cel al ordonanței
președențiale, vizând fondul cauzei, cu consecința neîndeplinirii cerinței de admisibilitate
privind neprejudecarea fondului.

(C.A.B., secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, decizia nr. 44R din 10.03.200547

46
Potrivit art. 96 din Legea nr. 84/1996, republicată, „OSIM este organul de specialitate al administrației publice
centrale, unică autoritate care asigură pe teritoriul României protecția mărcilor și indicațiilor geografice, potrivit
prezentei legi”.
47
Publicată în Proprietate intelectuală – practică judiciară, Octavia Spineanu-Matei, Ed. Hamangiu, București,
2006.