Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DREPT COMERCIAL
ROMÂN
2010
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă
alin. - alineatul
art. - articolul
C. civ. - Codul civil
C. com. - Codul comercial
C.D. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie
col. civ. - Colegiul Civil
dec. - Decizie
Ed. – Editură
Ed. – ediţia
lit. - litera
nr. - numărul
op. cit. - opera citată
p. - pagina
pct. - punctul
R.D. - Revista Dreptul
Secţ. civ. - Secţia civilă
Secţ. com. - Secţia comercială
T.S. - Tribunalul Suprem
vol. - volumul
OBLIGAŢIILE COMERCIALE
Cuvânt introductiv
Autorii
1
OBIECTIVE ALE CURSULUI DE DREPT COMERCIAL
PARTEA A II-A
2
Obiectivele capitolului I
După studiul în amănunt al capitolului I studenţii vor fi suficient de pregătiţi să:
3
CAPITOLUL I
OBLIGAŢII COMERCIALE
1
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 367-377;
În concepţia unor autori, regulile Codului Comercial privind formarea şi executarea obligaţiilor comerciale
formează substanţa unei adevărate teorii generale a obligaţiilor comerciale. În acest sens au fost publicate, de
exemplu următoarele lucrări: D.D. Gerota, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Imprimeria Naţională
Bucureşti, 1932; I.L. Georgescu, Drept comercial român, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, probele,
contractul de vânzare-cumpărare comercială, lucrare revizuită, completată şi adusă la zi de I. Băcanu, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1994.
2
A se vedea I. Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul nr. 3/1993, p. 29 şi urm.
3
A se vedea C.S.J., sect. econ., dec. nr. 92/1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 127.
4
in terminis, aplicarea principiului libertăţii contractuale raporturilor juridice la care participă
regiile autonome şi societăţile comerciale constituite prin reorganizarea întreprinderilor de
stat.
1
Asupra încheierii contractelor, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 42 şi urm.
2
În absenţa unei reglementări în Codul civil, aceste dispoziţii legale sunt aplicabile şi în raporturile de drept civil.
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 52.
3
În cazul încheierii contractului prin mijlocirea unui agent, care transmite oferta spre acceptare altei persoane,
contractul se consideră încheiat între persoane depărtate (Trib. Iaşi, III, sent. din 27 iunie 1927, în Pandectele
române, 1928, III, p. 105).
4
A se vedea: I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 59 şi
urm.; S. Deleanu, Scrisorile de intenţii, în Revista de drept comercial nr. 1/1995, p. 110 şi urm.
5
Având în vedere că ofertantul şi destinatarul ofertei se află în locuri diferite şi, din
această cauză, între cele două manifestări de voinţă se scurge un anumit interval de
timp, se pune problema de a şti care este momentul realizării acordului de voinţă şi deci
al încheierii contractului.
În doctrina dreptului civil şi a dreptului comercial au fost propuse mai multe teorii
1
(sisteme) privind determinarea momentului încheierii contractului între absenţi .
a) Teoria emisiunii. Potrivit acestei teorii contractul se consideră încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei şi-a manifestat voinţa de a accepta oferta primită,
chiar dacă această acceptare nu a fost comunicată ofertantului.
b) Teoria transmisiunii. Contractul este considerat încheiat în momentul în care
destinatarul expediază răspunsul privind acceptarea către ofertant, chiar dacă ofertantul
nu a luat la cunoştinţă despre acceptarea ofertei.
c) Teoria recepţiunii. Contractul se consideră încheiat în momentul primirii de
către ofertant a răspunsului privind acceptarea ofertei, chiar dacă ofertantul nu a luat
cunoştinţă despre acest răspuns.
d) Teoria informaţiunii. Contractul se consideră încheiat în momentul în care
ofertantul ia cunoştinţă efectiv despre acceptarea ofertei.
Codul comercial român, în art. 35, a consacrat teoria informaţiunii deşi în practică
se aplică teoria recepţiunii, instituindu-se o prezumţie relativă în sensul că în momentul
primirii de către ofertant a acceptării ofertei el a luat cunoştinţă despre acceptare.
1
A se vedea C.Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 51-52. A se vedea şi D.D. Gerota, Teoria generală a obligaţiilor
comerciale, op. cit., p. 48 şi urm.
2
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 378-383.
6
În prezent, cursul de schimb al leului se determină zilnic, pe piaţa interbancară, cu
respectarea procedurii stabilite de Banca Naţională a României.
1
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, p. 306-307.
2
Dacă în contract nu s-a prevăzut un termen pentru plată, dobânzile curg de la data punerii în întârziere prin
chemare în judecată (Cas. III, dec. nr. 123/1939, în Pandectele române, 1940, III, p. 84).
7
Corelaţia dintre dobânzi şi daunele interese. Potrivit art. 1088 C.civ., la
obligaţiile care au de obiect o sumă de bani, daunele-interese pentru neexecutare nu pot
cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie comercială, de
fidejusiune şi societate.
Deci, de regulă, dobânzile nu se pot cumula cu daunele interese. Explicaţia rezidă
în faptul că dobânzile sunt în realitate daune-interese de întârziere (daune moratorii),
care se particularizează prin aceea că ele sunt anticipat evaluate de către legiuitor.
În mod excepţional, dobânzile se cumulează cu daunele-interese în cazurile
arătate de art. 1088 C.civ.
Astfel, cumulul este permis în cazurile expres prevăzute de Codul comercial: de
exemplu, mandatarul care schimbă destinaţia sumelor de bani primite pe seama
1
mandantului (art. 383) .
Apoi, în cazul fidejusiunii, fidejusorul beneficiază de cumulul dobânzilor şi a
daunelor-interese în acţiunea în regres contra debitorului (art. 1669 C.civ.). În sfârşit, în
materia societăţilor comerciale, asociatul care întârzie în liberarea aportului în numerar
datorează dobânzi şi despăgubiri faţă de societate (art. 65 alin. 2 din Legea nr. 31/1990
republicată); aceeaşi este soluţia şi când aportul în creanţe nu este liberat la scadenţă
(art. 84 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Cumulul dintre dobânzi şi penalităţi. În anumite cazuri, părţile prevăd în
contractul pe care îl încheie o clauză penală, adică o penalitate pe care debitorul
obligaţiei băneşti o va achita creditorului în cazul întârzierii în executarea obligaţiei; de
exemplu, 1% pe fiecare zi de întârziere.
Problema care se pune este de a şti dacă, în acest caz, creditorul poate obţine de
la debitor, atât dobânzile, cât şi penalitatea de întârziere.
Răspunsul este negativ. Penalităţile sunt în esenţă daune-interese pentru
întârziere, care sunt anticipat evaluate prin convenţia părţilor contractante. Fiind tot
daune-interese de întârziere, ca şi dobânzile, ele nu se pot cumula cu acestea, deoarece
s-ar realiza o dublă reparaţie pentru aceeaşi abatere de la prevederile contractului.
Deci, în cazul în care părţile au stipulat în contract o penalitate de întârziere în
executarea obligaţiei băneşti, creditorul are dreptul numai la plata penalităţilor, nu şi la
2
plata dobânzilor .
1
A se vedea I. Băcanu, op. cit., în Revista de drept comercial nr. 2/1995, p. 20.
2
A se vedea şi C.S.J., secţ. com., dec. nr. 243/1996, în Dreptul nr. 1/1997, p. 117. Concluzia este o consecinţă
logică a prevalenţei voinţei părţilor contractante.
3
A se vedea S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 390-401.
8
Pe lângă mijloacele de probă consacrate de legea civilă, Codul comercial
reglementează şi unele mijloace de probă specifice impuse de natura operaţiunilor
comerciale.
Regimul probator reglementat de art. 46 C.com. este aplicabil actelor juridice
încheiate de comercianţi (art. 1 C.com.). Acest regim este însă aplicabil şi actelor
comerciale încheiate de necomercianţi. Într-adevăr, potrivit art. 56 C.com., dacă un act
este comercial numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce
priveşte acest act, legii comerciale, afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În
consecinţă, proba unui atare act juridic se poate face şi de către necomerciant în
condiţiile legii comerciale, adică potrivit art. 46 C.com.
1
Cu privire la probe, a se vedea; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Dreptul procesul civil, Teoria generală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 335 şi urm.; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 146 şi urm.
2
Cu privire la regimul juridic al înscrisurilor, a se vedea I. Albu, A. Man, Înscrisurile în domeniul actelor juridice
civile, comerciale şi de drept al muncii - “ad probationem”, „ad validitatem” şi “ad disponendum”, în Dreptul
nr. 7/1996, p. 60 şi urm.
9
Actele juridice pentru care legea cere forma scrisă ad proba-tionem. Legea
comercială reglementează anumite acte juridice a căror formă scrisă este cerută pentru
1
probă .
Pentru aceste cazuri, art. 55 C.com. prevede: “Când Codul comercial cere proba
prin înscris, proba testimonială nu poate fi admisă decât în cazurile în care este permisă
şi de Codul civil”. Deci, aceste acte pot fi dovedite prin înscris şi, excepţional, cu martori,
dar numai în condiţiile prevăzute de art. 1191 C.civ.
a) Contractul de societate în participaţie. Societatea în participaţie este un contract
prin care un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor
persoane ori societăţi, o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor
operaţiuni sau chiar asupra întregului lor comerţ.
Potrivit art. 256 C.com. societatea în participaţie este scutită de formalităţile
stabilite de lege pentru societăţile comerciale, însă trebuie să fie probată prin act scris.
b) Contractul de gaj. Gajul comercial este contractul prin care debitorul remite
creditorului un bun mobil pentru garantarea executării unei obligaţii comerciale, cu
posibilitatea pentru creditor ca, la scadenţă, în caz de nerespectare a obligaţiei, să fie
satisfăcut cu preferinţă din valoarea bunului respectiv.
c) Contractele privind vasele comerciale. Contractele având ca obiect construirea,
înstrăinarea, închirierea ori gajarera vaselor comerciale tre-buie să se încheie în scris
(art. 491, art. 493, art. 557 şi art. 495 C.com.).
d) Contractul de consignaţie. Potrivit art. 2 din Legea nr. 178/1934, contractul de
consignaţie, precum şi orice convenţie privind modificarea sau desfiinţarea lui se pot
dovedi numai prin proba scrisă.
Data actelor comerciale. Potrivit art. 57 C.com., data actelor şi a contractelor
comerciale trebuie să arate locul, ziua, luna şi anul. Ea poate fi stabilită faţă cu cei de al
treilea, prin toate mijloacele de probă prevăzute de art. 46 C.com.
1
Înscrisurile sub semnătură privată pot fi folosite ca mijloc de dovadă, chiar dacă nu îndeplinesc condiţia
multiplului exemplar prevăzută de art. 1179 C. civ., deoarece convenţiile sinalagmatice se pot dovedi cu orice
mijloc de probă în limitele stabilite de art. 46 C. com. A se vedea şi V.M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 168-
169.
2
A se vedea S. Deleanu, Probele în dreptul comercial, în Revista de Drept comercial nr. 2/1992, p. 38.
10
Prezumţiile. Potrivit art. 1203 C.civ., prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt
lăsate la aprecierea judecătorului. Aceste prezumţii sunt permise însă numai în măsura în
care este admisă proba cu martori.
Întrucât în materie comercială, sfera de aplicare a probei cu martori este mai largă,
înseamnă că şi proba cu prezumţii a dobândit o extindere corespunzătoare.
Raportul de expertiză. Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt
necesare părerile unor specialişti, instanţa judecătorească poate numi unul sau mai mulţi
experţi (art. 201 C. proC.civ.).
Valoarea părerilor experţilor cuprinse în raportul de expertiză este aceeaşi ca şi
cea a probei cu martori.
1.4.3. Probele specifice dreptului comercial.
1.4.3.4. Telegramele.
Noţiune. Telegrama este un mijloc modern prin care se realizează cu mare
rapiditate operaţiunile comerciale. De aceea, legea îi atribuie rolul de mijloc de probă în
materie comercială.
Telegrama este o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la distanţă
prin telegraf de către o persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin
intermediul oficiului telegrafic.
Caracteristica telegramei constă în faptul că destinatarul primeşte un înscris care
cuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original predat de expeditor oficiului
telegrafic.
11
Potrivit Codului comercial şi Legii nr. 82/1991 republicată, registrele pe care trebuie
să le ţină comercianţii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar şi Cartea mare.
Condiţiile de ţinere a registrelor comerciale sunt reglementate de Codul comercial
şi Legea nr. 82/1991 republicată.
Registrele comerciale au, pe lângă funcţiile de cunoaştere, evidenţă şi control al
activităţii comerciale, şi o funcţie probatorie. Aceste registre pot fi folosite ca mijloc de
probă în litigiile dintre comercianţi şi, în anumite limite, în litigiile dintre comercianţi şi
necomercianţi.
Cu toate că registrele comerciale sunt înscrisuri, ele au un anumit specific. De
1
aceea, forţa lor probantă prezintă anumite particularităţi .
1
Registrele comerciale fac parte din categoria probelor scrise improprii, deoarece proba scrisă proprie este un
înscris care emană de la partea adversă şi poartă semnătura acesteia. A se vedea I.N. Finţescu, op. cit., vol. I,
p. 119-120.
2
A se vedea O.L. Georgescu, Drept comercial român, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, p. 121-124.
3
A se vedea S.D. Căpăţână, op. cit., p. 372-378.
4
A se vedea D.D. Gerota, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, op. cit., p. 151.
12
republicată (art. 34 şi art. 67), Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale
(art. 12) etc.
Decretul nr. 167/1958. Decretul cuprinde principiile generale care guvernează
instituţia prescripţiei extinctive (rolul şi efectele prescripţiei, domeniul de aplicare,
termenele de prescripţie extinctivă, regulile privind începutul prescripţiei, suspendării şi
întreruperii prescripţiei, repunerea în termen etc.).
În aplicarea reglementării Decretului nr. 167/1958 asupra prescripţiei în materie
comercială trebuie să se ţină seama de anumite considerente.
În primul rând, termenul general de prescripţie este de 3 ani (art. 3 partea I din
Decret). Acest termen este unitar şi se aplică indiferent de subiectele raportului juridic.
În al doilea rând, pentru situaţiile avute în vedere de art. 4 din Decret, se aplică
termenele speciale de prescripţie, dacă legea prevede asemenea termene, sau termenul
general de prescripţie.
În cazul prevăzut de art. 4 lit. e din Decret, termenele de prescripţie aplicabile sunt
cele prevăzute de art. 956 C.com.
1
Acţiunile privind contractele de navlosire se prescriu în termen de un an, potrivit art. 954 C.com.
13
CONTRACTE SPECIALE
Cuvânt introductiv
Autorii
14
Obiectivele capitolului II
15
CAPITOLUL II
CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE
1
Radu Motica, Vasile Popa - Drept comercial român şi drept bancar. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 263
2
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 265; I.L. Georgescu, op. cit., p. 126.
3
Ibidem.
16
vinde - de exemplu, cumpărarea de ambalaje care vor fi utilizate pentru produse proprii -
1
vânzarea va avea caracter civil, în temeiul regulii “accesoriul urmează principalul” .
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 267.
2
Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op.cit., p. 262.
3
Ibidem.
17
2.1.4.2. Capacitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare
comercială.
Încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare comercială este
condiţionată şi de existenţa cerută de lege pentru părţile contractante: capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Pe lângă condiţiile generale privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice,
Codul civil stabileşte anumite condiţii specifice contractului de vânzare-cumpărare civilă,
reguli care se vor aplica, în temeiul art. 1 C.com. şi contractului de vânzare-cumpărare
comercială. Acest contract va fi, de asemenea, cârmuit şi de normele cu caracter special
referitoare la anumite interdicţii, prevăzute în Codul comercial şi în anumite legi
comerciale speciale.
1
Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 269.
2
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 278.
18
Conform noilor reglementări în materie, mijloacele de plată străine nu mai
constituie monopol valutar de stat, astfel preţul vânzării poate fi stabilit în moneda
naţională sau într-o monedă străină.
b) Preţul să fie determinat sau determinabil. De regulă, preţul vânzării trebuie
convenit de către părţi în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (1301
C.civ.), însă potrivit art. 60 C.com. “vânzarea pe un preţ nedeterminat în contract este
valabilă dacă părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina în urmă”.
c) Preţul să fie real şi serios. Preţul lucrului trebuie să fie real, adică să existe
efectiv şi să se plătească de cumpărător, corespunzând valorii lucrului vândut.
Conform art. 1303 C.civ. preţul vânzării este real dacă este sincer şi serios. Sensul
noţiunii “serios” este circumstanţiat de către instanţă, fiind un element de fapt.
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 280; I.L. Georgescu, op. cit., p. 176.
19
Ceea ce este caracteristic pentru aceste contracte este faptul că o parte nu ia
cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit de voinţa celeilalte părţi, ci prin intermediul unor
mijloace de comunicare, în cadrul scurgerii unui anumit interval de timp. Din aceste
raţiuni, deşi Codul comercial prevede că dispoziţiile art. 35-39 se aplică acelor contracte
care se incheie “între persoane depărtate”, ceea ce prezintă relevanţă nu este distanţa
dintre părţile contractante, ci intevalul de timp care se scurge între manifestările lor de
1
voinţă .
Pe cale de consecinţă, regulile ce guvernează încheierea contractelor între
prezenţi se vor aplica şi contractelor încheiate prin telefon, chiar dacă părţile se află la o
mare distanţă una de celalată.
Ca şi încheierea contractului între prezenţi, încheierea contractului între absenţi,
2
presupune două manifestări de voinţă: oferta de a contracta şi acceptarea ofertei .
Oferta de a contracta reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a
obliga pe ofertant. Ea trebuie să întrunească simultan şi cumulativ următoarele caractere:
precisă, completă, neechivocă şi fermă. Oferta poate fi făcută în scris, prin scrisoare,
telex sau fax ori chiar verbal.
Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea voinţei destinatarului ofertei de a
încheia contractul în condiţiile stipulate în oferta înaintată de propunător. Ea trebuie să fie
făcută fără rezerve şi condiţii, astfel încât să valoreze o exprimare neîndoielnică a voinţei
destinatarului de a se angaja juridic în condiţiile propuse de ofertant. În cazul în care
acceptarea ofertei este exprimată în anumite limite sau condiţii, potrivit art. 39 C. com
aceasta se consideră un refuz al ofertei iniţiale şi constituie o contraofertă.
Momentul contractului diferă după cum oferta şi acceptarea sunt concordante,
succedându-se fără a lăsa să treacă un interval de timp între ele, caz în care contractul
se consideră încheiat în momentul realizării acordului de voinţă, ori după cum între cele
două manifestări de voinţă se scurge un anumit interval de timp. În acest ultim caz,
determinarea momentului încheierii contractului, inter absentes, a constituit motivul
apariţiei în doctrină a mai multor teorii.
1
Radu Motica, Vasile Popa, op.cit., p. 282; Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 278.
2
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL, Bucureşti, 1992, p. 44.
20
sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost împiedicată de vreo cauză
oarecare”.
b) Transmiterea proprietăţii în cazul bunurilor determinate ge-neric care
circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului
În principiu, se consideră că transmiterea dreptului de proprietate operează în
momentul predării bunurilor către cărăuş, în vederea transportului. Operaţiunea de
individualizare a bunurilor se efectuează de către vânzător şi cărăuş, cu ocazia predării
pentru transport, iar nu între vânzător şi cumpărător.
c) Transmiterea proprietăţii în cazul mărfurilor care se trans-portă pe apă.
Contractul de vânzare-cumpărare privind bunurile care se transportă pe apă este
supus condiţiei suspensive a sosirii în bună stare a acelui vas în portul de destinaţie (art.
63 C.com.). Pe cale de consecinţă, dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului, deci,
înainte de îndeplinirea condiţiei, dreptul de proprietate nu se consideră transferat de la
vânzător la cumpărător.
A. Obligaţiile vânzătorului.
Potrivit art. 1313 C.civ. principalele obligaţii ale vânzatorului sunt: să predea lucrul
vândut cumpărătorului, cu obligaţiile accesorii de a-l conserva şi păstra până la momentul
predării şi să-l garanteze de evicţiune şi de viciile bunului pe cumpărător.
Aşa cum se opinează în doctrină, deoarece prevederile Codului civil incidente în
materia vânzării au caracter supletiv, părţile pot aduce modificări, conform principiului
autonomiei de voinţă, putând conveni şi alte obligaţii în sarcina vânzătorului.
a) Obligaţia de predare a lucrului vândut. Predarea lucrului vândut rezidă în
punerea lui efectivă la dispoziţia cumpărătorului, astfel încât acesta să poată să-şi
exercite toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra lucrului.
Principiul statuat de art. 971 C .civ. consacră teza potrivit căreia simplul acord de
voinţă operează transferul proprietăţii lucrului vândut de la vânzător la cumpărător.
Obligaţia de predare are ca obiect lucrul vândut între părţile contractante.
b) Obligaţia de garanţie.
Pentru ocrotirea intereselor cumpărătorului, legiuitorul instituie în sarcina
vânzătorului, pe lângă obligaţia de predare a lucrului vândut şi pe aceea de garantare a
cumpărătorului în privinţa stăpânirii utile şi netulburate a lucrului. Astfel art. 1336 C.civ.
stipulează că vânzătorul răspunde faţă de cumpărător pentru liniştita posesiune a lucrului,
precum şi pentru viciile acestuia. Prin urmare, pe lângă obligaţia de predare a lucrului,
vânzătorul are şi obligaţia de garanţie, care are un dublu aspect: garanţia liniştitei
folosinţe a lucrului (adică obligaţia de garanţie contra evicţiunii) şi garanţia utilei folosinţe
a lucrului (adică obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului).
B. Obligaţiile cumpărătorului.
Consideraţii generale
Conform art. 1361 din Codul civil principala obligaţie a cumpărătorului este aceea
de a plăti preţul. Pe lângă această obligaţie, cumpărătorul are şi obligaţia de a primi lucrul
vândut şi, în anumite cazuri de a suporta cheltuielile vânzării.
21
a) Obligaţia de plată a preţului
Principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a plăti preţul cunoscut la data
stabilită de părţi.
Dacă nu s-a convenit altfel prin contract, plata preţului trebuie să se facă în
momentul predării lucrului către vânzător, potrivit art. 1362 C.civ.
În ceea ce priveşte locul plăţii, acesta va fi cel determinat de părţi în contract (art.
1361 C.civ.), iar lipsa unei stipulaţii în acest sens, preţul va fi plătit la locul unde se predă
lucrul vândut (art. 1362 C.civ.).
Cumpărătorul este îndrituit să suspende plata preţului, în cazul în care este tulburat
sau există pericol de evicţiune prin exercitarea unei acţiuni în revendicare din partea unui
terţ, până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune
cumpărătorului, afară doar dacă nu s-a stipulat expres că plata trebuie să aibă loc chiar în
caz de tulburare (art. 1364 C.civ.).
Întrucât Codul comercial nu cuprinde dispoziţii speciale în materie de plată a
preţului, se vor aplica dispoziţiile Codului civil.
b) Obligaţia de a prelua bunul vândut. Obligaţia cumpărătorului de a prelua
bunul vândut este simetrică celei a vânzătorului de a preda bunul, prin executarea celor
două obligaţii realizându-se scopul contractului şi anume ajungerea bunului în stăpânirea
de drept şi de fapt a cumpărătorului.
Recepţia bunului vândut se face la data şi locul stabilite de părţi prin contract, iar în
lipsa unor stipulaţii contractuale exprese, imediat după realizarea acordului de voinţă sau
la cererea vânzătorului.
c) Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării. Potrivit art. 1305 C.civ., în
lipsa unei stipulaţii contrarii, cheltuielile de vânzare cad în sarcina cumpărătorului.
1
Doctrina face distincţie între cheltuielile ocazionate de vânzare (cum ar fi
cheltuielile de redactare a contractului) şi cheltuielile de predare (cântărire, măsurare,
numărare), care sunt în sarcina vânzatorului, diferenţiindu-le şi de cheltuielile de ridicare
a lucrului, aflate tot în sarcina cumpărătorului, dacă părţile nu au convenit altfel.
C. Vânzarea pe încercate.
Potrivit art. 1302 C.civ. vânzarea pe încercate este un contract afectat de condiţie
suspensivă, condiţia constând în dreptul pe care şi-l rezervă cumpărătorul de a încerca
1
Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 304.
2
Francisk Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 309.
22
lucrul. După ce acesta a efectuat încercarea, declaraţia de acceptare, consolidează
contractul cu efect retroactiv, operaţia considerându-se încheiată din momentul realizării
acordului de voinţă.
Dacă declaraţia este nefavorabilă, contractul se desfiinţează cu efect retroactiv,
considerându-se că nici nu a fost încheiat vreodată.
Părţile pot stabili un termen pentru încercare şi răspuns.
D. Vânzarea pe gustate.
Spre deosebire de vânzare pe încercate, care este, aşa cum s-a arătat anterior, o
vânzare sub condiţie suspensivă, vânzarea pe gustate, specifică pentru contractele de
cumpărare ce au de obiect bunuri ce se gustă, de obicei, înainte de a se cumpăra,
depinde exclusiv, în ceea ce priveşte perfectarea ei, de bunul plac al cumpărătorului.
Potrivit art. 1301 C.civ., vânzarea nu e perfectă până când cumpărătorul nu a
gustat bunul şi n-a declarat că îi convine. Aşadar, “gustarea este un element al
1
contractului, care se confundă cu consimţământul însuşi” .
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 316.
23
- salariaţii (muncitori, funcţionari etc.) care sunt legaţi de patron printr-un contract
de muncă sau prestări de servicii;
- persoanele care au ca atribuţii situaţii independente de intermediere cum sunt
comisionarii sau mandatarii fără reprezentare;
- auxiliarii legaţi de patronul comerciant cu societatea comercială printr-un contract
de mandat, cu sau fără reprezentare, deseori combinat cu un contract de prestări de
servicii.
Având în vedere rolul important al acestor “auxiliari” ai comerţului, Codul comercial
reglementează activitatea acestora în Cartea I, Titlul al XI-lea, unde face vorbire “Despre
mandatul comercial şi despre comision”.
Întrucât Codul comercial nu defineşte contractul de mandat, prin aplicarea art.1
C.com. definiţia acestui contract va fi formulată potrivit art. 1532 C.civ., care statuează
că “mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a
face ceva pe seama unei alte persoane, de la care a primit însărcinarea.”
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 320; Jean Escarra, Principes de droit commercial, Paris, Ed. Sirey, 1934,
p. 408, (sursă citată de Raul Petrescu în Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Bucureşti, Ed. ROMFEL
SRL,1994, p.178.)
2
I.N. Finţescu, op. cit., p. 322.
24
2.2.2.2. Consimţământul părţilor.
Contractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voinţă al mandantului şi
mandatarului.
După forma pe care o îmbracă, mandatul poate fi expres sau tacit.
Acceptarea mandatului nu îmbracă întotdeauna forma expresă; ea poate fi şi
tacită, însă neîndoielnică, rezultând din executarea însărcinării date. Totuşi, simpla
tăcere, neurmată de începerea executării mandatului, nu poate fi interpretată ca o
acceptare.
A. Obligaţiile mandatarului.
25
d). Obligaţia de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului.
Această obligaţie este instituită expres prin art. 380 C.com., care arată că, dacă în
executarea mandatului mandatarul a încasat anumite sume de bani cuvenite
mandantului, el trebuie să le consemneze pe numele acestuia, în caz contrar fiind ţinut
“să plătească dobândă mandantului din ziua în care era dator a le trimite sau a le
consemna” (art. 380 C.com.).
e) Obligaţia de a-l înştiinţa pe mandant despre executarea mandatului.
Conform art. 382 C.com. mandatarul are obligaţia să-l înştiinţeze pe mandant
despre executarea mandatului, obligaţia justificată de faptul că mandatarul încheie actele
juridice cu terţii în numele şi pe seama mandantului.
Dacă în urma înştiinţării, mandantul întârzie răspunsul peste termenul impus de
natura afacerii se consideră că acesta a ratificat tacit actele întreprinse de mandatarul
său în exercitarea mandatului, chiar dacă aceste acte ar fi depăşit limitele înscrise de
clauzele contractuale (art. 382 alin. 2 C.com.).
Consacrând principiul bunei-credinţe şi onestităţii în afaceri, art. 378 C.com.
prevede că mandatarul este obligat să aducă la cunoştinţa mandantului toate faptele ce
ar putea să-l determine să revoce sau să modifice mandatul.
B. Obligaţiile mandantului.
26
2.3. CONTRACTUL DE COMISION
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 332.
2
Francisc Deak, S. D. Cărpenaru, op. cit., p. 331.
3
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 332, Francisk Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 331.
27
Obligaţia pe care şi-o asumă comisionarul este aceea de a încheia acte juridice
comerciale, care este o obligaţie de a face, iar nu o obligaţie de a da. Aceste acte
juridice, încheiate între comisionar şi terţi, pot avea ca obiect: vânzarea-cumpărarea unor
bunuri, activitatea de transport etc.
Astfel, activitatea comitentului de a încredinţa unui comisionar bunuri pentru a le
vinde în nume propriu, la un preţ stabilit pe seama sa, în schimbul unei remuneraţii,
realizează conţinutul unui alt contract, cel de consignaţie, considerat de altfel ca o
varietate a contractului de comision.
A. Obligaţiile comisionarului.
a) Obligaţia de a executa mandatul încredinţat de comitent. Prin încheierea
contractului de comision, comisionarul se obligă să încheie actele juridice stabilite de
comitent, însă, potrivit legii, obligaţia comisionarului nu se reduce la încheierea actelor
juridice, ci el este ţinut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea
operaţiunii comerciale cu care a fost însărcinat de comitent: comisionarul-vânzător
primeşte de la comitent mărfurile destinate vânzării, urmând să încaseze preţul de la terţi,
iar comisionarul-cumpărător primeşte bunurile şi face plata preţului către terţi.
Comisionarul este obligat să execute sarcinile primite de la comitent în limitele
împuternicirii care i-a fost dată, fără să aibă dreptul să se abată de la instrucţiunile ce i-au
fost date.
Prin convenţie părţile pot stabili şi interdicţia încheierii contractului de către
1
comisionar cu sine însuşi .
Indiferent dacă operaţiunea a fost realizată prin încheierea unui contract cu un terţ
sau prin încheierea unui contract cu sine însuşi, comisionarul este îndrituit să primească
de la comitent comisionul stabilit, întrucât plata remuneraţiei se cuvine pentru îndeplinirea
însărcinării avute, fiind nerelevant dacă actul juridic s-a încheiat cu un terţ sau cu sine
însuşi.
b) Obligaţia de a da socoteală comitentului despre îndeplinirea mandatului
primit. Comisionarul este obligat să-l informeze pe comitent despre mersul operaţiunilor
şi al împrejurărilor care ar fi de natură să modifice conţinutul împuternicirii primite.
Cu toate că, lucrând în nume propriu, comisionarul devine, practic, stăpânul
afacerii, efectele actului juridic încheiat între comisionar şi terţ se produc în patrimoniul
comitetului, care este, de fapt, beneficiarul efectelor actului juridic respectiv, fapt ce este
de natură a determina interesul permanent al comitetului de a fi informat asupra mersului
afacerilor.
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 336; Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 335.
28
c) Obligaţia de a-şi îndeplini însărcinare primită cu bună-credinţă şi cu
diligenţa unui bun profesionist. Întrucât primeşte o remuneraţie pentru îndeplinirea
însărcinările primite, comisionarului este ţinut să acţioneze cu bună-credinţă şi cu
diligenţa unui bun profesionist, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor ce îi incumbă antrenând răspunderea sa contractuală.
B. Obligaţiile comitentului.
a) Obligaţia de plăti comisionul cuvenit comisionarului. Pentru îndeplinirea
obligaţiilor ce-i revin din contractul de comision, comisionarul este îndreptăţit să
primească o remuneraţie, al cărei cuantum este stabilit prin convenţia părţilor sub forma
unei sume fixe sau a unui procent aplicat la valoarea afacerilor realizate de comisionar.
Comitentul este obligat să plătească comisionul comisionarului din momentul în
care acesta a încheiat actele juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă
1
obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate , întrucât comisionarul răspunde, în
pricipiu, faţă de comitent numai pentru încheierea trazacţiile cu terţii, nu şi pentru
executarea de către aceşti a obligaţiilor ce le revin în temeiul contractelor încheiate,
deoarece, în lipsă de stipulaţie contrară, riscul neexecutării de către terţi a obligaţiilor
contractuale îl suportă comitentul.
b) Obligaţia de a restitui comisionarului cheltuielile făcute cu îndeplinirea
însărcinării primite. Comitentul este obligat să restituie comisionarului toate cheltuielile
ocazionate de îndeplinirea sarcinilor izvorâte din contractul de comision, precum şi să-i
plătească despăgubiri în cazul în care executarea contractului de comision i-a adus
prejudicii. Pentru aceste sume de bani, comisionarul are un drept de retenţie asupra
lucrurilor comitentului, pe care cel dintâi le deţine în executarea contractului de comision,
potrivit art. 387 C.com.
1
O. Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987,
p. 143.
2
M. Of. nr. 137/30.VII.1934.
29
- vânzarea bunurilor se face la un preţ stabilit anticipat de către consignant;
- consignatarul este obligat să remită consignantului fie suma de bani, dacă bunul
a fost vândut, fie bunul în natură, dacă nu a putut fi vândut;
- mărfurile nu trec în proprietatea consignatarului, ci numai în posesia acestuia, de
la data încredinţării lor până la data vânzării lor către terţi.
Având în vedere elementele mai sus enunţate, contractul de consignaţie poate fi
definit ca fiind acordul de voinţă prin care o parte, denumită consignatar se obligă faţă de
cealaltă parte numită consignant să-i depoziteze şi să-i vândă mărfurile încredinţate la un
anumit preţ, în nume propriu, dar pe seama consignantului, în schimbul unei remuneraţii
(comision).
30
2.4.3. Efectele contractului de consignaţie.
A. Obligaţiile consignantului.
a). Obligaţia de a preda consignatarului bunurile mobile ce urmează a fi
vândute. Însărcinarea consignatarului de a vinde terţilor bunurile consignantului poate fi
dusă la îndeplinire numai dacă consignantul pune aceste bunuri la dispoziţia sa.
Potrivit art. 1 alin. 2 al Legii nr. 178/1934, bunurile se pot preda consignatarului
toate deodată sau treptat, prin note sau facturi succesive emise în temeiul contractului.
Contractul de consignaţie nu este translativ de proprietate, prin urmare
consignatarul nu are drept de proprietate asupra bunurilor încredinţate, rămânând un
simplu detentor al acestora.
b) Obligaţia de remunerare a consignatarului. În schimbul serviciilor prestate,
consignatarul are dreptul la un onorariu, care se stabileşte fie forfetar (o sumă fixă), fie
procentual (în raport cu preţul bunului), prin intermediul contractului de consignaţie.
Dacă prin contract nu s-a prevăzut cuantumul remuneraţiei, consignatarul va avea
dreptul numai la “suprapreţurile ce va obţine din vânzări”, adică la diferenţa între preţurile
efectiv realizate din vânzările făcute şi preţurile prevăzute din contractul de consignaţie
1
sau notele, facturile şi dispoziţiile consignantului .
c) Obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de consignatar cu împlinirea
însărcinării primite. În cazul în care consignatarul a făcut cheltuieli cu ocazia îndeplinirii
însărcinării primite, consignantul este ţinut să-i restituie sumele respective.
Potrivit art. 10 din Legea cadru, prin cheltuielile făcute în executarea însărcinării
trebuie înţelese sumele de bani avansate pentru conservarea şi desfacerea bunurilor
predate în consignaţie, dacă prin contractul de consignaţie nu s-a stabilit altfel.
În cazul în care consignatarul a suferit vreun prejudiciu în executarea contractului,
cheltuielile ocazionate se vor include în suma pe care consignantul este ţinut să i-o
plătească consignatarului.
B. Obligaţiile consignatarului.
a). Obligaţia de a lua măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea
bunurile primite de la consignant. Potrivit art. 7 din Legea nr. 178/1934, consignatarul
este obligat să păstreze bunurile în starea în care au fost primite (ambalaje originale,
etichete, mărci intacte etc.) şi să le depoziteze în locul convenit. De asemenea,
consignatarului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile pentru conservarea în bună
stare a bunurilor ce i-au fost încredinţate în consignaţie, manifestând diligenţa unui bun
comerciant. Drept consecinţă, el va răspunde pentru orice lipsă, pierdere sau deteriorare
datorate culpei proprii sau a prepuşilor săi (art. 5 din Legea nr. 178/1934).
Potrivit art. 9 din lege, consignatarul are obligaţia de a aduce la cunoştinţa
consignantului viciile aparente sau ascunse ale bunurilor încredinţate. Viciile ascunse
trebuie aduse la cunoştinţă în termen două zile de la descoperirea lor.
Cheltuielile ocazionate de conservarea bunurilor cad în sarcina consignatarului, în
lipsă de stipulaţie contrară.
b) Obligaţia de a executa mandatul dat de consignant. Potrivit contractului de
consignaţie, consignatarul are obligaţia de a executa însărcinare primită, şi anume de a
încheia anumite contracte de vânzare-cumpărare cu terţii, în scopul vânzării acestor
bunuri.
În executarea acestei obligaţii, consignatarul este ţinut să acţioneze în limitele
clauzelor contractuale, neputând să vândă sau să înstrăineze bunurile ce i-au fost
încredinţate în consignaţie decât în condiţiile prevăzute în contract.
c). Obligaţia de a se da socoteală consignantului asupra îndeplinirii
mandatului său. Consignatarul este obligat să-l informeze pe consignant, la termenele
prevăzute în contract, în privinţă vânzărilor făcute către terţi, printr-o înştiinţare în care
trebuie să arate bunurile vândute contra numerar şi cele vândute pe credit. În cazul
vânzărilor făcute pe credit, consignatarul trebuie să indice numele şi adresa fiecărui
debitor, suma datorată, precum şi termenul de plată şi cambiile sau garanţiile primite.
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 343.
31
În cazul în care prin contract nu s-au prevăzut termenele la care trebuie informat
consignantul asupra vânzărilor, acesta va fi informat cel mai târziu la finele fiecărei
săptămâni pentru toate operaţiunile săptămânii respective.
32
la scadenţă, în caz de nerespectare a obligaţiei, să fie satisfăcut cu preferinţă din
1
valoarea bunului respectiv .
Termenul de gaj desemnează atât contractul de gaj, cât şi dreptul real de gaj,
2
născut din acel contract, precum şi însuşi bunul care constituie obiectul acestui drept .
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 353.
2
Ibidem.
3
Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit, p. 365.
33
În cazul în care obiectul gajului îl constituie o creanţă, pe lângă forma scrisă a
contractului, legea cere şi remiterea înscrisului constatator al creanţei, precum şi
notificarea constituirii gajului faţă de debitorul creanţei.
Gajarea cambiei şi a titlurilor la ordin se poate face şi prin gir, cu clauza “valoarea
în garanţiei” sau altă cauză, din care să reiasă că transmiterea cambiei s-a făcut cu titlu
de gaj şi nu în scopul transferării proprietăţii titlului.
1
Un fond de comerţ, de exemplu: o farmacie fiind considerat în ansamblul său ca
un bun mobil corporal, poate face obiectul unui contract de gaj iar pentru constituirea
gajului este suficientă remiterea titlului constatator al dreptului, pus în gaj şi înscrierea
2
menţiunii în Registrul comerţului conform disp. art. 21 din Legea nr. 26/1990 republicată
privind registrul comerţului.
1
Ion Turcu, Liviu Pop, Contractele comerciale, formare şi executare. Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale, vol I, Formarea contractelor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 215.
2
Legea nr. 161/2003 de modificare a Legii nr. 26/1990.
3
Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 369.
34
comercial reiterează aceste dispoziţii în articolul 488 C.com., care interzice, de
asemenea, facultatea părţilor de a insera în contractul de gaj o clauză prin care creditorul
ar putea să dobândească bunul gajat sau să dispună de dânsul, fără îndeplinirea
formalităţilor de rigoare. Această clauză (pact comisoriu) va fi nulă de drept, însă ea nu
va atrage nulitatea contractului de gaj.
1
I.N. Finţescu, op. cit, p. 351.
2
Francisk Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 351.
35
Diferenţa între suma dată şi cea încasată de reportator (profitul) poartă denumirea
1
de report .
1
Francisk Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 423.
2
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 350.
3
Idem, p. 351.
4
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 394; Tudor Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 458.
36
cad de acord ca toate creanţele şi datoriile lor reciproce să se contopească într-un sold
unic, care să definească poziţia unuia faţă de celălalt ca debitor sau creditor.
Părţile între care se încheie contractul de cont curent se numesc corentişti, iar
prestaţiile pe care şi le fac una către cealaltă, se numesc remize sau rimese, ele
constând în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare
patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului să fie depusă în
1
contul curent .
Toate creanţele şi datoriile partenerilor contractului, care intră în acest cont, se
2
depersonalizează, devenind simple articole de debit sau de credit , calitatea de debitor
sau creditor rezultând exclusiv din soldul care este calculat la un moment determinat”,
operaţiunea finală ce diferenţiază pe creditor de debitor, făcând ca cele două mase
omogene de credit şi debit să se compenseze şi să dea loc la soldul creditor, pentru care
3
există acţiunea în justiţie .
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 394; Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 261.
2
Ibidem.
3
Practica judiciară în materie comercială, vol. I, Ed. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 160.
4
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 394-397.
5
S.D. Cărpenaru, Dreptul..., op. cit., p. 938.
37
cuprinde şi dobânzile aferente, va produce dobânzi în perioada următoare. Deci,
dobânzile soldului nu constituie anatocism.
1
A se vedea S.D. Cărpenaru, Dreptul..., op. cit., p. 497-505.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 374.
3
M. Of., p. I, nr. 236/27.05.1999. Această reglementare a fost modificată prin Legea nr. 161/2003. (M. Of., p. I,
nr. 236/27.05.2003).
38
De la data intrării în vigoare a acestei reglementări se abrogă art. 478-489 din
Codul comercial, Titlul XIV „Despre gaj”. Aceasta înseamnă că, în prezent, în materie
comercială nu mai există garanţia gajului, ea fiind înlocuită cu garanţia reală mobiliară.
Noua reglementare este de sorginte americană şi cuprinde 105 articole, ceea ce
permite a considera această reglementare ca un adevărat cod al garanţiilor reale
mobiliare.
Prin noua reglementare se instituie un sistem unitar privind constituirea,
1
înregistrarea şi executarea garanţiei .
Bunurile care fac obiectul garanţiei s-au diversificat, iar prin consacrarea garanţiei
fără deposedare se elimină consecinţele antieconomice ale gajului tradiţional.
Publicitatea şi ordinea de preferinţă ale garanţiei sunt asigurate printr-un sistem
transparent, care foloseşte mijloacele moderne de evidenţă.
În sfârşit, în condiţiile noii reglementări, valorificarea garanţiei se realizează printr-o
procedură de executare privată, care asigură o mai mare operativitate şi eficienţă.
2
Potrivit art. 1 din lege , garanţiile reale mobiliare reglementate de această lege sunt
destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice
contract încheiat între persoane fizice sau juridice.
De remarcat că domeniul de aplicare al acestei reglementări este mult mai larg
decât cel al reglementării gajului comercial.
Legea reglementează contractul de garanţie reală mobiliară, adică un contract
încheiat anume pentru garantarea executării obligaţiilor.
Dar, noua lege reglementează şi alte garanţii reale mobiliare rezultate din anumite
acte juridice, care nu sunt încheiate special pentru garantarea executării obligaţiilor. De
aceea, aceste garanţii ar putea fi denumite garanţii reale mobiliare asimilate.
1
A se vedea S. David, Unele consideraţii introductive privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare (II), în
„Revista de drept comercial” nr. 2/2001, p. 83.
2
Citarea priveşte articolele din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
39
2.8.3. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de garanţie reală
mobiliară
A. Definiţie.
Potrivit art. 13 din lege, garanţia reală mobiliară se constituie pe baza unui
contract de garanţie.
Contractul de garanţie reală mobiliară este contactul în temeiul căruia debitorul
unei obligaţii constituie în favoarea creditorului o garanţie reală asupra unor bunuri mobile
sau drepturi în scopul asigurării executării obligaţiei asumate (art. 14 din lege).
Prin contractul de garanţie se naşte un drept real care conferă creditorului un drept
de preferinţă şi un drept de urmărire.
Creditorul este îndreptăţit să-şi satisfacă creanţa cu obiectul garanţiei înaintea altor
creditori ale căror garanţii reale sau drepturi afectate garanţiei au un grad de prioritate
inferior (art. 9 alin. 2 din lege).
Dacă debitorul a dispus de bunul sau dreptul afectat garanţiei, în cazul în care nu
îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are posibilitatea să îşi exercite dreptul
asupra bunului afectat garanţiei, care se găseşte în posesia unui terţ, precum şi asupra
produselor acestuia (art. 23 alin. 2 din lege).
B. Caracterele juridice ale contractului.
Din definiţia dată rezultă caracterele juridice ale contractului:
a) contractul de garanţie este un contract bilateral; când garanţia este fără
deposedare, contractul dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi, debitorul şi
creditorul.
b) contractul de garanţie este un contract accesoriu; menirea sa este să garanteze
executarea unei obligaţii principale asumate de debitor.
c) contractul de garanţie este un contract solemn; el se încheie în forma scrisă
prevăzută de lege. În cazul garanţiei cu deposedare, contractul de garanţie este un
contract real.
d) contractul de garanţie este titlu executoriu. Potrivit legii, contractul de garanţie
reală are valoarea unui titlu executoriu (art. 17 din lege). Aceasta înseamnă că în cazul
când debitorul nu va îndeplini obligaţia garantată, creditorul va putea să execute garanţia
în temeiul contractului, învestit cu formulă executorie, în condiţiile legii.
1
A se vedea C. Gheorghe, Garanţiile reale purtând asupra părţilor sociale şi acţiunilor societăţilor comerciale, în
Revista de drept comercial nr. 5/2004, p. 53 şi urm.
40
e) drepturile de exploatare ale resurselor naturale şi de operare de servicii publice,
în condiţiile prevăzute de lege;
f) drepturile rezultând din invenţii, mărci şi alte drepturi de proprietate intelectuală,
industrială sau comercială;
g) drepturile de creanţă;
h) instrumentele negociabile, garantate;
i) universalitatea bunurilor mobile ale debitorului;
j) pădurea, recolta agricolă, echipamentele, instalaţiile, maşinile agricole;
k) poliţele de asigurare;
I) drepturile societare;
m) bunurile mobile închiriate sau care fac obiectul unei operaţiuni de leasing, pe o
durată mai mare de un an etc.
Obiectul garanţiei îl reprezintă nu numai bunurile menţionate în art. 6 din lege, ci şi
1
produsele acestora (fructele, productele etc).
Garanţia reală poate avea ca obiect un bun mobil individual determinat sau
determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile (inclusiv un fond de comerţ). Ea
poate privi bunuri prezente sau viitoare. În cazul bunurilor viitoare, garanţia produce
efecte din momentul când debitorul obţine dreptul de proprietate asupra bunurilor.
Bunurile care constituie obiectul garanţiei pot fi proprietatea debitorului sau a altei
persoane. Pe durata contractului de garanţie, debitorul are dreptul de a administra bunul
şi a dispune de el şi produsele sale (închiriere, vânzare, constituirea unei alte garanţii
etc).
În toate cazurile, contractul de garanţie trebuie să cuprindă o descriere a bunului
care face obiectul garanţiei.
Prin contractul de garanţie reală mobiliară se poate garanta îndeplinirea oricărei
obligaţii de a da, a face sau a nu face; ele pot fi obligaţii prezente sau viitoare, simple
sau sub condiţie, divizibile sau determinabile.
Garanţia reală acoperă întreaga întindere a obligaţiei garantate. Ea acoperă şi
dobânzile acumulate şi neplătite privind obligaţia principală şi cheltuielile creditorului
legate de valorificarea garanţiei, afară de stipulaţie contrară.
Părţile sunt libere să prevadă, sau nu, în contract suma maximă a obligaţiei
garantate.
C. Forma contractului.
Potrivit art. 14 alin. 2 din lege, contractul de garanţie se încheie în formă autentică
sau prin înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către debitor.
Forma scrisă a contractului este impusă de lege pentru a se putea realiza condiţia
publicităţii contractului.
Cât priveşte cerinţa semnării contractului de către debitor, ea trebuie interpretată
ca o condiţie de valabilitate a contractului. Aceasta înseamnă că forma scrisă a
contractului (înscris autentic sau înscris sub semnătură privată) este cerută ad
2
validitatem .
D. Publicitatea garanţiei reale.
Dreptul real de garanţie al creditorului rezultat din contractul de garanţie este
opozabil terţilor numai prin îndeplinirea formalităţii de publicitate reglementate de lege.
Articolul 28 din lege prevede că, faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, garanţia reală şi
celelalte sarcini reale care cad sub incidenţa acestei legi au rangul de prioritate care se
stabileşte de la momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute publice
prin una dintre metodele reglementate de lege.
De regulă, condiţia publicităţii se consideră îndeplinită din momentul înscrierii
avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 29 din
3
lege) .
1
Dispoziţiile Legii nr. 99/1999 nu se aplică cesiunii drepturilor succesorale şi cesiunii drepturilor de proprietate
intelectuală şi industrială, privilegiilor şi dreptului de retenţie (art. 8).
2
A se vedea M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Press Mihaela S.R.L., Bucureşti,
2000, p. 89.
3
A se vedea: H.G. nr. 802/1999 privind adoptarea Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Arhivei
Electronice de Garanţii Reale Mobiliare (M. Of., p. I, nr. 499/15.10.1999); O.G. nr. 89/2000 privind unele măsuri
pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (M.
Of., p. I., nr. 423/1.09.2000). A se vedea şi Manuela Guţu, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în
Juridica, nr. 9/2000, p. 364.
41
Prin înscrierea garanţiei la Arhivă, creditorii pentru care se înscrie ulterior o
garanţie reală asupra aceluiaşi bun sunt prezumaţi că au cunoştinţă de existenţa
garanţiei reale. Proba contrarie nu este admisibilă.
Înscrierea avizului de garanţie reală la Arhivă are exclusiv rol de publicitate şi este
valabilă 5 ani. Creditorul poate reînnoi înscrierea, înainte de expirarea termenului, pe o
perioadă de încă 5 ani sau pentru o altă perioadă.
Avizul de garanţie cuprinde numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa
debitorului şi creditorului, bunurile sau drepturile afectate garanţiei, limita de timp pentru
expirarea înscrierii etc.
De menţionat că Arhiva asigură un sistem de evidenţă a priorităţii garanţiilor reale
mobiliare, structurată pe persoane şi bunuri.
În anumite cazuri, publicitatea se realizează şi prin alte metode (art. 30 din lege).
Dacă obligaţia garantată nu depăşeşte echivalentul în lei a sumei de 300 euro, iar
obiectul garanţiei îl reprezintă bunuri mobile corporale, publicitatea se poate face, fie prin
luarea în posesie a bunului afectat garanţiei, fie prin înscrierea unui aviz de garanţie la
Arhivă. Posesia bunului trebuie să fie publică, adică uşor cunoscută de terţi.
În cazul garanţiei reale având ca obiect valori mobiliare, publicitatea se realizează
prin înregistrarea valorilor mobiliare în cauză în registrul care deserveşte piaţa pe care
sunt vândute. În acest caz, înscrierea avizului de garanţie la Arhivă nu este valabil.
42
Codul de procedură civilă sau de a executa garanţia reală în condiţiile prevăzute de art.
62 şi urm. din lege.
B. Condiţiile executării garanţiei reale.
Pentru executarea garanţiei reale trebuie îndeplinite condiţiile legii.
În primul rând, dispoziţiile privind executarea garanţiilor reale se aplică numai
garanţiilor reale asupra bunurilor cu care se garantează îndeplinirea unei obligaţii care
cade sub incidenţa reglementării Titlului VI din Legea nr. 99/1999.
În al doilea rând, obligaţia garantată trebuie să fie certă şi exigibilă.
Trebuie arătat că declanşarea procedurii reorganizării judiciare şi falimentului
asupra debitorului nu duce la suspendarea măsurilor privind executarea garanţiei (art. 86
din lege).
Dar, garanţiile reale mobiliare constituite după deschiderea procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului sunt lovite de nulitate.
C. Luarea în posesie a bunului.
În vederea satisfacerii creanţei sale, creditorul are dreptul să ia în posesie bunul
1
afectat garanţiei, în mod paşnic sau cu ajutorul executorului judecătoresc .
a) Intrarea în posesia bunului în mod paşnic. Creditorul are dreptul să ia în
posesie, în mod paşnic, bunul care constituie obiectul garanţiei sau produsele realizate
din valorificarea acestuia, precum şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al
debitorului asupra bunului.
Dreptul de a intra în posesia bunului poate fi exercitat de creditor faţă de oricare
persoană care ar deţine bunul.
Pentru a lua posesia bunului nu este necesară vreo autorizaţie sau notificare
prealabilă, fiind suficientă formula cuprinsă în contract, conform căreia „în caz de
neexecutare, creditorul poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunului
afectat garanţiei”.
Legea prevede că în exercitarea dreptului de a lua în posesie bunul, creditorul nu
poate tulbura ordinea publică şi nici nu poate face uz de forţă fizică sau orice tip de
intimidare a debitorului. În timpul intrării paşnice în posesia bunului, creditorul nu poate fi
însoţit de un funcţionar public sau poliţienesc. Încălcarea acestor dispoziţii legale atrage
răspunderea creditorului, în condiţiile art. 87-89 din lege,
b) Intrarea în posesia bunului cu ajutorul executorului judecă-toresc. În cazul
când nu este posibilă intrarea în posesia bunului în mod paşnic, creditorul trebuie să
apeleze la executorul judecătoresc (sau, după caz, la executorul bancar).
Cererea creditorului va fi însoţită de o copie certificată de pe înscrierea Ia Arhivă, o
copie de pe contractul de garanţie şi o descriere a bunului ce urmează a fi luat în
posesie.
La solicitarea executorului judecătoresc, organul de poliţie trebuie să acorde
sprijinul necesar pentru luarea în posesie a bunului.
E. Vânzarea bunului.
Odată intrat în posesia bunului, creditorul va proceda la vânzarea lui (art. 69 din
lege).
Înainte de vânzare, creditorul trebuie să notifice vânzarea către debitor şi ceilalţi
creditori care şi-au înscris un aviz de garanţie faţă de acelaşi debitor şi cu privire la
acelaşi bun, precum şi către proprietarul bunului, dacă o altă persoană este proprietarul
acestuia.
Debitorul, creditorul sau proprietarul bunului poate face opoziţie la vânzarea
bunului, în termen de 5 zile de la primirea notificării, potrivit Codului de procedură civilă.
Nerespectarea formalităţii notificării atrage după sine nulitatea vânzării şi
răspunderea pentru pagubele cauzate (art. 7 din lege).
1
Părţile pot conveni ca bunul afectat garanţiei să fie vândut, fără ca creditorul să ia bunul în posesie (art. 77 din
lege).
43
c) hotărârea judecătorească prin care se pronunţă încetarea garanţiei.
B. Publicitatea încetării garanţiei.
În cazul stingerii garanţiei reale, creditorul are obligaţia ca, în termen de 40 de zile,
să înscrie la Arhivă o notificare privind stingerea garanţiei.
Arhiva va face menţiune privind stingerea garanţiei reale mobiliare (art. 27 din
lege).
44
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
Cuvânt introductiv
Autorii
45
Obiectivele capitolului III
După studiul în amănunt al capitolului III studenţii vor fi suficient de pregătiţi să:
46
CAPITOLUL III
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
47
Cambia este un înscris prin care o persoană dă dispoziţia altei persoane să
plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană se obligă să plătească o
sumă de bani la scadenţă altei persoane sau la ordinul acesteia.
Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci la care are un
1
disponibil să plătească o sumă de bani unei persoane sau la ordinul acesteia .
b) Valorile mobiliare. Acestea sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite
drepturi complexe, patrimoniale si personal nepatrimoniale. Fac parte din această
categorie acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale.
Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor, constituind fracţiuni
ale capitalului social, care conferă posesorilor calitatea de acţionar.
Acţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii.
Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelor
de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume
şi de a plăti dobânzile aferente.
c) Titlurile reprezentative ale mărfurilor. Acestea sunt înscrisuri care conferă un
drept real (de prorpietate sau de gaj) asupra unor mărfuri aflate în depozite, în docuri,
antrepozite etc. sau încărcate pe nave pentru a fi transportate.
Conosamentul este înscrisul eliberat de comandamentul sau armatorul navei cu
care se transportă mărfurile, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate.
Posesorul legitim al înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.
Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de proprietate
asupra mărfurilor depozitate în magazii specializate (docuri, antrepozite etc.).
Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titluar al unui drept de gaj asupra
mărfurilor depozitate.
Aceste înscrisuri poartă denumirea de titluri reprezentative ale mărfurilor, deoarece
ele înlocuiesc mărfurile şi pot circula în locul acestora, în condiţiile legii.
48
avute în vedere: biletele de călătorie cu mijloacele de transport (tren, autobuz etc.),
biletele de loterie, biletele pentru staţiunea de odihnă, biletele de intrare la teatru etc.
Aceste înscrisuri probează existenţa unor raporturi juridice şi servesc pentru
legitimarea dreptului posesorului. Drept urmare, posesorul titlului este considerat legitimat
să primească prestaţia.
3.2 CAMBIA
1
Noţiunea de cambie provine de la cuvântul italian “cambio” care înseamnă, schimb.
2
M. Of. nr. 100/1.V.1934.
3
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 513.
4
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 514.
49
3.2.1.3. Funcţiile economice ale cambiei. Doctrina dreptului comercial consideră
că trei sunt funcţiile cambiei: funcţia de instrument de schimb în materie monetară, funcţia
1
de instrument de credit şi funcţia de instrument de plată .
Rolul fiecăruia dintre aceste funcţii ale cambiei a cunoscut o anumită evoluţie
determinată de nevoile activităţii comerciale.
a) Funcţia de instrument de schimb în materie monetară.
Funcţia de instrument de schimb a cambiei a fost din cele mai vechi timpuri
alimentată de necesităţi practice. Astfel, persoana care avea de efectuat o plată într-o
anumită monedă, în altă localitate sau chiar în altă ţară, pentru a evita riscurile pe care le
implică transportul de numerar de pe o piaţă pe alta, recurgea la următorul procedeu: se
adresa unui bancher care avea datornici pe piaţa respectivă şi, depunându-i cantitatea de
monedă pe care ar fi trebuit s-o transporte singur, primea în schimb o scrisoare, prin care
bancherul dădea o delegaţie debitorului său de pe acea piaţă să plătească persoanei
care îi remisese fondurile sau unei alte persoane indicate de ea.
b) Funcţia de instrument de credit. Principala funcţie a cambiei este aceea de
instrumentde credit. Într-adevăr, deoarece suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie
achitată imediat, ci la un anumit termen, prin intermediul cambiei se acordă debitorului un
2
credit pe intervalul de timp până la scadenţă .
c) Funcţia de instrument de plată. Cambia are şi funcţia de instrument de plată.
Această funcţie este asemănătoare funcţiei pe care o îndeplineşte moneda. Cambia
prezintă însă avantajul că evită folosirea de numerar.
1
S.D. Cărpenaru, Drept ..., op. cit., p. 515-521; M.N. Costin, V. Luha, Funcţiile cambiei, Revista de drept
comercial nr. 11/1995, p. 22 şi urm.
2
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 418.
3
E. Cristoforeanu, Tratat de drept comercial, vol. I, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1936, p. 13.
50
arătat, orice obligaţie cambială se desprinde de cauza care i-a dat naştere şi se
manifestă ca o obligaţie de sine-stătătoare.
Capacitatea cerută pentru asumarea unor obligaţii cambiale este cea prevăzută de
dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice pentru
încheierea actelor juridice. Într-adevăr, Codul comercial stabileşte condiţii speciale pentru
capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant, dar nu reglementează nicio
condiţie de capacitate pentru încheierea actelor juridice comerciale.
Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă persoanele implicate în
raporturile cambiale. Fiecare obligaţie cambială are un obiect concret, care este
determinat de natura obligaţiei asumate (trăgător, tras, avalist etc.).
Nerespectarea condiţiilor cerute pentru validitatea cambiei atrage după sine
sancţiunea nulităţii, în condiţiile reglementate de dreptul comun.
1
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 520.
51
g) Data şi locul emiterii cambiei. Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul
emiterii cambiei de către trăgător.
Data emiterii cambiei. Data se indică prin ziua, luna şi anul emiterii cambiei. Ea
este unică, chiar dacă ar exista mai mulţi trăgători.
Data emiterii cambiei este certă şi opozabilă terţilor până la proba contrarie.
Locul emiterii cambiei. În cambie trebuie să se menţioneze locul emisiunii. Deci,
înscrisul trebuie să cuprindă localitatea în care a fost emisă cambia.
Locul emiterii titlului se trece lângă data emisiunii cambiei.
h) Semnătura trăgătorului. Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine
trăgătorului este atestat de semnătura acestuia pe înscrisul în cauză. De aceea, pentru a
produce efecte, cambia trebuie semnată de trăgător. În absenţa semnăturii trăgătorului,
cambia este lovită de nulitate.
Semnătura trebuie să fie autografă (manu proprio). Ea se compune din numele şi
prenumele ori numele şi iniţiala prenumelui, respectiv firma trăgătorului (art. 8 din lege).
3.2.3.3. Cambia în alb. Cambia poate fi emisă de trăgător, în mod deliberat, fără a
cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de lege, urmând ca acestea să fie
completate ulterior, cu excluderea intervenţiei trăgătorului, de către primitorul cambiei sau
de un posesor succesiv al acesteia (art. 12 din lege). O atare cambie este denumită
cambie în alb. Această cambie nu trebuie confundată cu o cambie necompletată,
deoarece în cazul cambiei în alb, necompletarea menţiunilor obligatorii este intenţionată.
1
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 527.
2
Idem, p. 529.
52
Girul la purtător. În aceeaşi idee, a facilitării circulaţiei cambiei, legea recunoşte şi
girul la purtător. Potrivit art. 14 alin. 3 din lege, “girul la purtător” este echivalentul unui “gir
în alb”. Deci, girul la purtător are valoarea şi efectele juridice ale girului în alb.
1
Idem, p. 530.
2
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 530.
3
A se vedea S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 532-536.
4
Asupra utilităţii prezentării cambiei pentru acceptare, a se vedea D. Gălăşescu-Pyk, Cambia şi biletul la ordin,
vol. II, Ed. Tiparul românesc, Bucureşti 1947, p. 3-4.
53
Neprezentarea cambiei spre acceptare în termenul arătat atrage pierderea de către
posesorul cambiei a acţiunilor cambiale faţă de tras, trăgător şi giranţi.
Prezentarea cambiei pentru acceptare este obligatorie şi în cazul când trăgătorul
ori girantul a stipulat în cambie clauza prezentării titlului pentru acceptare (art. 25 din
lege). În acest caz, prezentarea cambiei la acceptare trebuie făcută în termenul stabilit de
trăgător, respectiv de către girant. Neprezentarea cambiei pentru acceptare ori
nerespectarea termenului duce la pierderea acţiunilor împotriva trăgătorului şi a giranţilor
pentru neplata cambiei.
Trebuie arătat că legea stabileşte şi anumite cazuri în care trăgătorul poate
interzice prezentarea cambiei la acceptare (art. 25 alin. 2 şi 3 din lege).
54
Precizări prealabile. Acceptarea cambiei dă naştere unor obligaţii în sarcina
trasului acceptant faţă de posesorul cambiei, precum şi faţă de trăgător.
Obligaţiile trasului acceptant faţă de posesorul cambiei. Acceptarea cambiei
are ca efect naşterea obligaţiei trasului de a plăti la scadenţă suma de bani menţionată în
titlu (art. 31 din lege).
Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligat cambial; el este obligat principal şi
răspunde direct de plata sumei de bani către posesorul cambiei.
Potrivit art. 52 din lege, trasul acceptant este ţinut solidar cu trăgătorul, giranţii şi
avaliştii faţă de posesorul cambiei. Dar, pe când trasul acceptant este obligat să facă
plata, ceilalţi îşi asumă obligaţia de a face să se plătească. Deci, trasul acceptant este
debitor cambial principal şi direct, iar trăgătorul, giranţii şi avaliştii sunt debitori de regres,
care sunt îndatoraţi la plată numai în cazul refuzului de plată al trasului.
Ca o garanţie a dreptului posesorului cambiei, în cazul neacceptării cambiei de
către tras, legea reglementează cesiunea proviziunii.
Art. 100 din lege prevede că în cambia trasă, care nu trebuie să fie prezentată la
acceptare, ca şi în orice altă cambie, în cazul în care nu a fost acceptată, trăgătorul
poate, în limitele sumei prevăzute în cambie, să cedeze printr-o clauză inserată în
cuprinsul cambiei, creanţa sa derivând din vânzarea de mărfuri, pe care o are faţă de
tras.
Prin clauza cesiunii înscrisă în cambie, trăgătorul transmite posesorului cambiei
creanţa pe care trăgătorul o avea faţă de tras şi care a determinat emiterea cambiei
(proviziunea).
Obiectul cesiunii îl poate constitui numai o creanţă care rezultă dintr-un contract
de vânzare-cumparare de mărfuri.
Cesiunea trebuie notificată trasului. Din momentul notificării, trasul nu mai poate
plăti decât posesorului cambiei, legitimat printr-un şir neîntrerupt de giruri. Legea cere
însă ca primul beneficiar să fie o bancă (art. 100 alin. 4 din lege).
Pentru exercitarea acţiunii bazate pe cesiune, posesorul cambiei trebuie să
întocmească împotriva trasului protestul pentru neplată în condiţiile legii.
Obligaţiile trasului faţă de trăgător. Acceptând cambia, trasul îşi asumă o
obligaţie cambială faţă de toţi semnatarii titlului, inclusiv faţă de trăgător. În acest sens,
art. 31 alin. 2 din lege prevede că, în caz de neplată, posesorul, chiar dacă este trăgător,
are împotriva acceptantului o acţiune cambială directă pentru tot ce poate fi cerut pe
cale de regres (art. 53 şi 54 din lege).
Trasul acceptant este obligat faţă de trăgător numai în cazul neplăţii la scadenţă şi
dacă trăgătorul se află în posesia titlului.
Potrivit art. 31 alin. 3 din lege, trasul acceptant rămâne obligat chiar dacă nu a avut
cunoştinţă de falimentul trăgătorului.
55
3.2.5.7. Acceptarea extraordinară a cambiei.
În mod normal, acceptarea cambiei se face de către tras. În cazul refuzului
acceptării din partea trasului, pentru a proteja interesele posesorului cambiei, legea
reglementează posibilitatea acceptării cambiei de către o altă persoană decât trasul.
Printr-o atare acceptare extraordinară se evită declanşarea acţiunilor de regres.
3.2.6. Avalul.
1
3.2.6.1. Noţiunea avalului .
Asigurarea executării unei obligaţii cambiale este întărită, ca şi în cazul obligaţiilor
civile sau comerciale, printr-o garanţie. Cu privire la obligaţiile cambiale, această garanţie
poartă denumirea de aval.
Definiţia avalului. Legea nu dă o definiţia avalului, dar cuprinde unele elemente
esenţiale care caracterizează această garanţie cambială. Din art. 33 din lege rezultă că
avalul este o garanţie, iar obiectul garanţiei îl constituie plata cambiei.
Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist, se
2
obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat .
Funcţia avalului este “de a potenţa valoarea obligaţiei cambiale prin solidaritatea
3
unei pluralităţi de debitori” .
Partea cea mai interesantă în obţinerea avalului este trăgătorul, însă şi un avalist
poate fi, la rândul său, avalizat de către un nou garant. Aşadar, avalul poate fi dat atât
trăgătorului - debitor principal - cât şi unui avalist, însă poate fi dat şi unui terţ sau unui
semnatar al cambiei, până la dresarea protestului de neplată sau expirarea termenului
pentru dresarea protestului.
1
Noţiunea de aval are ca origine curentul latinesc “vollare” care înseamnă “a întări cu zid”.
2
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 537-542.
3
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 442.
4
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 444.
5
S.D. Cărpenaru, op. cit, p. 543-546.
56
Aceste acţiuni sunt cereri de chemare în judecată obişnuite care se exercită în
temeiul titlului; ele nu sunt supuse unor formalităţi speciale şi se pot exercita în cadrul
termenului de prescripţie.
Acţiunile de regres sunt acţiunile contra oricărui alt obligat cambial, adică împotriva
trăgătorului, giranţilor şi avaliştilor acestora. Aceste acţiuni pot fi exercitate pe cale
judiciară numai în condiţiile prevăzute de legea cambială.
b) Executarea cambială este o procedură specială de valorificare a drepturilor
cambiale. Ea se realizează în condiţiile stabilite de lege.
Mijloacele extracambiale. Aceste mijloace constau în anumite acţiuni,
reglementate de dreptul comun, prin care se valorifică pe cale judiciară drepturile
rezultate din raporturile juridice civile şi comerciale (acţiunea cauzală şi acţiunea de
îmbogăţire fără cauză).
3.2.8.2. Regresul.
Principiile regresului. Obligaţia de plată a cambiei incumbă trasului ca obligat
principal. În subsidiar, obligaţia de plată revine celorlalţi obligaţi cambiali, care sunt
trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor. Într-adevăr, fiecare dintre aceste persoane, prin
semnarea cambiei îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata cambiei din
partea trasului. În consecinţă, în cazul când, la scadenţă, trasul refuză plata, obligaţia de
garanţie a coobligaţilor cambiali devine o obligaţie de plată şi posesorul cambiei are
posibilitatea să-şi exercite drepturile împotriva lor, printr-o acţiune de regres. În acest
sens, art. 48 lit. a din lege prevede că, dacă Ia scadenţă, plata nu a avut loc, posesorul
cambiei poate exercita drepturi de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi
obligaţi.
Fiind debitori de regres, trăgătorul, giranţii şi avaliştii răspund numai în subsidiar
pentru plata cambiei.
Potrivit legii, trăgătorul, girantul şi avalistul sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul
cambiei. Posesorul are drept de urmărire împotriva tuturor acestor persoane, individual
sau colectiv, fără a fi ţinut să respecte ordinea în care s-au obligat (art. 52 din lege).
Posesorul cambiei îşi poate valorifica drepturile împotriva debitorilor de regres pe
cale extrajudiciară, prin prezentarea şi remiterea cambiei debitorului de regres care
plăteşte suma prevăzută de cambie.
Potrivit legii, posesorul cambiei îşi poate valorifica drepturile sale cambiale pe cale
extrajudiciară, prin emiterea unei contracambii. În acest sens, art. 57 din lege prevede că
orice persoană având dreptul să exercite regresul, poate dacă nu s-a stipulat altfel, să se
despăgubească printr-o nouă cambie (contracambie) trasă la vedere asupra unuia dintre
giranţii săi şi plătibilă la domiciliul acestuia.
Se înţelege că dacă posesorul cambiei nu şi-a putut valorifica drepturile cambiale
pe cale extrajudiciară, el are deschisă calea judiciară.
Trebuie arătat că, în mod normal, regresul se exercită la scadenţă, când trasul,
căruia i s-a prezentat cambia, refuză plata. Legea admite însă, în anumite cazuri,
posibilitatea exercitării regresului chiar înainte de scadenţă.
Condiţiile de exercitare a regresului. Pentru exercitarea regresului, legea
impune anumite condiţii: prezentarea cambiei Ia scadenţă pentru plata şi refuzarea plăţii
de către tras, constatarea refuzului de piaţă prin dresarea protestului, avizarea debitorilor
de regres.
Întrucât de prezentarea cambiei la plată ne-am ocupat, vom înfăţişa numai
formalităţile de constatare a refuzului de plată şi de avizare a debitorilor de regres.
a) Dresarea protestului. Protestul este un înscris prin care se constată refuzul de
acceptare al cambiei (protest de neacceptare) sau de plată a cambiei (protest de
neplată).
Competenţa întocmirii protestului aparţine executorului judecătoresc. Concluzia se
întemeiază pe dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 58/1934, aşa cum au fost modificate prin
O.G. nr. 11/1993.
Prin Legea nr. 36/1995, competenţa întocmirii protestului a fost dată şi notarului
public (art. 8 Iit. h).
57
Întrucât prin Legea nr. 36/1995 nu se aduce o modificare expresă a art. 66 din
Legea nr. 58/1934, înseamnă că, în prezent, competenţa dresării protestului aparţine,
1
atât executorului judecătoresc, cât şi notarului public .
Protestul de neacceptare nu este obligatoriu decât dacă posesorul cambiei are
obligaţia de a prezenta cambia Ia acceptare într-un anumit termen sau în cazul când
urmăreşte să exercite regresul înainte de scadenţă. EI trebuie întocmit în termenul
prevăzut de lege pentru prezentarea cambiei la acceptare, care diferă după felul stabilirii
2
scadenţei. Dacă protestul de neacceptare a fost întocmit în termen, posesorul cambiei
este dispensat de obligaţia de a mai prezenta din nou cambia, la scadenţă, pentru plata
cambiei.
Protestul de neplată este indispensabil pentru conservarea dreptului de regres al
posesorului cambiei. El poate fi întocmit în una din cele două zile următoare zilei plăţii
(art. 41 din lege). Dresarea protestului de neplată se poate face numai Ia cererea
posesorului legitim al titlului şi împotriva debitorului căruia i s-a prezentat cambia la plată
şi a refuzat-o.
Protestul trebuie să cuprindă următoarele elemente: data întocmirii (anul, luna, ziua
3
şi ora) ; numele şi prenumele celui care a cerut întocmirea protestului; numele şi
prenumele persoanei sau persoanelor contra cărora s-a întocmit protestul; arătarea
locului unde a fost întocmit, cu menţionarea cererilor făcute, în condiţiile legii; transcrierea
exactă a cambiei, dacă protestul nu s-a făcut chiar pe înscrisul cambial; somaţiunea de
plată; răspunsurile primite sau motivele pentru care nu s-a obţinut niciun răspuns.
Protestul trebuie să fie semnat de persoana care l-a întocmit (art. 69 din lege).
Având valoarea unui act autentic, protestul întocmit în condiţiile legii face dovadă
deplină, iar cele constatate nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals. Se admite
însă că pot fi combătute prin probă contrarie acele constatări care se bazează pe
informaţii greşite date executorului judecătoresc care a întocmit protestul.
Protestul poate fi înlocuit, dacă posesorul este de acord, printr-o declaraţie de refuz
de acceptare sau de plată, scrisă şi datată pe titlu sau pe adaos, semnată de cei
împotriva căruia protestul urma să fie făcut (art. 73 din lege). Înlocuirea nu este permisă
când trăgătorul a prevăzut obligaţia întocmirii protestului.
Întrucât protestul are menirea să protejeze pe debitorii de regres, legea permite ca
ei să renunţe Ia dresarea protestului. Clauza de scutire de protest („fără protest”) trebuie
scrisă pe cambie şi să fie semnată, după caz, de trăgător, girant sau avalist.
b) Avizul. În cazul în care trasul refuză acceptarea sau plata cambiei, posesorul
cambiei trebuie să-i avizeze pe debitorii de regres, pentru a fi în măsură să facă plata
cambiei.
Art. 50 din lege prevede că posesorul cambiei trebuie să încunoştiinţeze pe
girantul său şi pe trăgător despre neacceptare sau neplată, în cele patru zile lucrătoare
ce urmează zilei protestului. La rându-i, fiecare girant este ţinut ca, în cele două zile
lucrătoare ce urmează zilei în care a primit încunoştiinţarea, să aducă la cunoştinţa
girantului său încunoştiinţarea primită, cu precizarea numelui şi adreselor celor care au
făcut încunoştiinţările precedente.
Când o încunoştiinţare este făcută unui semnatar al cambiei, aceeaşi
încunoştiinţare trebuie să fie făcută, în aceleaşi termene, avalistului său.
Avizarea se poate face prin orice mijloc de comunicare (scrisoare, telegramă etc).
Nerespectarea formalităţii de avizare nu decade din dreptul din regres. Cel care nu
a făcut încunoştiinţarea răspunde pentru paguba cauzată din culpa sa, fără ca
despăgubirile să poată depăşi suma menţionată în cambie.
Obiectul regresului. Potrivit legii, regresul are un obiect diferit, după cum el este
exercitat de posesorul cambiei sau de către un debitor de regres, care a intrat în posesia
titlului în urma plăţii cambiei.
a) Obiectul regresului exercitat de către posesorul cambiei. Prin acţiunea de
regres, posesorul cambiei poate cere de la debitorul de regres: suma menţionată în
cambie, neacceptată sau neplătită, împreună cu suma reprezentând dobânda
convenţională, calculată de Ia emiterea titlului până la scadenţă; suma de bani
1
A se vedea şi O. Căpăţână, Competenţa notarilor publici de a întocmi proteste cambiale, în Revista de drept
comercial nr. 4/1995, p. 9.
2
Pentru amănunte, a se vedea P. Pătrăşcanu, O. Sachelarie, op. cit., p. 206-207.
3
Menţiunea orei când s-a întocmit protestul este esenţială şi deci lipsa ei atrage nulitatea protestului (Cas. III,
dec. nr. 1436 din 12 iunie 1938, în Pandectele române, 1939, III, p. 8 şi 83).
58
1
reprezentând dobânda legală pentru capital, calculată de la scadenţă până la data plăţii
cambiei; cheltuielile ocazionate de întocmirea protestului, de efectuarea avizărilor făcute,
precum şi alte cheltuieli justificate (art. 53 din lege).
b) Obiectul regresului exercitat de către un debitor de regres. Potrivit art. 54
din lege, în cazul în care cambia a fost plătită prin regres, cel care a făcut plata se
întoarce împotriva giranţilor săi. Deci, debitorul de regres care a plătit posesorului suma
menţionată în cambie poate urmări Ia rândul său pe semnatarii anteriori ai cambiei.
Aceasta înseamnă că, spre deosebire de plata efectuată de obligatul principal, care
stinge toate obligaţiile cambiale, plata făcută de un debitor de regres nu stinge creanţa
cambială, ci dă dreptul la recuperarea sumei plătite de la semnatarii anteriori ai cambiei.
Debitorul de regres care a făcut plata poate pretinde de la predecesorii săi suma
plătită numai dacă plata s-a efectuat în temeiul unui titlu cambial valabil sub aspect formal
şi posesorul cambiei căruia i s-a făcut plata a îndeplinit formalităţile de conservare a
acţiunii sale de regres.
Debitorul de regres care a plătit cambia poate cere de la predecesorii săi: întreaga
sumă plătită; dobânda legală la suma plătită, calculată de la data când a plătit suma către
posesorul cambiei şi până la încasarea creanţei; cheltuielile făcute de debitorul de regres
pentru recuperarea sumei plătite (art. 54 din lege).
1
ArticoIul 3 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti.
2
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 556-560.
3
T.R. Popescu, op. cit., p. 448.
59
Ca şi cambia biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată. Se admite şi
folosirea formularelor tipizate, cu condiţia ca semnătura să fie manuscrisă.
a) Denumirea de bilet la ordin. Legea cere ca denumirea de bilet la ordin să fie
trecută în însuşi textul titlului şi să fie exprimată în limba folosită pentru redactarea
acestui titlu.
b) Promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată.
Înscrisul trebuie să cuprindă promisiunea (angajamentul) emitentului de a plăti o sumă de
bani, care este menţionată în titlu. Deci spre deosebire de cambie, în care trăgătorul dă
ordin altei persoane (trasului) să plătească o sumă de bani, în cazul biletului la ordin,
neexistând un tras, chiar emitentul se obligă să plătească suma de bani arătată în titlu.
c) Indicarea scadenţei. Înscrisul trebuie să arate scadenţa obligaţiei de plată
asumată de emitent. Modalităţile de stabilire ale scadenţei sunt reglementate de art. 36-
40 din lege. Dacă nu se arată scadenţa în înscris, plata se va face “la vedere” (art. 105
alin. 2 din lege).
d) Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să arate locul unde emitentul
trebuie să facă plata. În absenţa unei menţiuni speciale, locul plăţii va fi locul emiterii
titlului, care este prezumat şi ca loc al domiciliului emitentului (art. 105 alin. 3 din lege).
e) Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata. Înscrisul
trebuie să menţioneze persoana care va primi plata. Această persoană este beneficiarul
arătat în înscris de către emitent, care va avea dreptul să pretindă suma de bani ori să
indice persoana care, la ordinul său, va primi plata (giratarul).
f) Data şi locul emiterii biletului la ordin. Înscrisul trebuie să arate data şi locul
emiterii titlului.
Data va fi determinat prin arătarea zilei, lunii şi anului emiterii titlului.
Locul se determină prin arătarea localităţii unde a fost emis titlul. În absenţa unei
menţiuni, locul emiterii titlului este socotit locul arătat lângă numele emitentului (art. 105
alin. 4 din lege).
g) Semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a
emitentului (manu proprio).
1
3.3.4. Principiile aplicabile girului, avalului şi plăţii biletului la ordin .
Biletului la ordin îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind cambia, afară de
cazurile când legea dispune altfel. Întrucât dispoziţiile referitoare la gir, aval şi plata
cambiei au fost analizate pe larg, vom face numai unele precizări privind realizarea
acestor operaţiuni în cazul biletului la ordin.
Girul biletului la ordin. Girul este un act juridic prin care posesorul biletului la
ordin (girantul) transmite altei persoane (giratar), printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe
titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorâte din titlu.
Girul biletului la ordin este reglementat de dispoziţiile art. 13-23 din lege.
Avalul. Avalul este actul juridic prin care o persoană (avalistul) se obligă să
garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii biletului la ordin (avalizatul).
Avalul este reglementat de dispoziţiile art. 33-35 din lege. Avalul trebuie să arate
pentru cine este dat. Dacă avalul nu menţionează pentru cine a fost dat, el se consideră
dat emitentului (art. 106 alin. final din lege).
Plata biletului la ordin. Regulile care guvernează plata biletului la ordin sunt cele
stabilite de art. 41-46 din lege pentru plata cambiei.
Trebuie arătat că, deoarece în cazul biletului la ordin, plata se face de către
emitent, iar nu de o altă persoană (trasul) ca în cazul cambiei, legea nu mai prevede
formalitatea prezentării biletului la ordin la acceptare. Deci, la scadenţă, biletul la ordin se
prezintă emitentului direct pentru plată. Potrivit legii, emitentul unui bilet la ordin este ţinut
în acelaşi mod ca acceptantul unei cambii (art. 107 din lege). Deci, emitentul este obligat,
la scadenţă, să plătească suma prevăzută în titlu.
Excepţional, dacă biletul la ordin are scadenţa la un anume timp de la vedere,
posesorul titlului trebuie să prezinte emitentului biletul la ordin pentru viză într-un termen
de un an de la data emiterii titlului. Formalitatea vizei are drept scop numai stabilirea datei
exigibilităţii obligaţiei.
Refuzul emitentului de a pune viza datată pe titlu se constată prin protest, a cărui
dată serveşte ca punct de plecare pentru termenul de la vedere (art. 107 alin. 2 din lege).
1
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 558-559.
60
În cazul refuzului de plată, protestul se întocmeşte în condiţiile prevăzute de art. 66-73
din lege.
Neplata la scadenţă a sumei de bani prevăzute în biletul la ordin deschide
posesorului titlului dreptul la acţiunile directe sau de regres, ca şi la executarea
nemijlocită a biletului la ordin (art. 47-55; art. 57-65 din lege).
3.4. CECUL
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p.450; T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.332-333.
2
M. Of. nr.100/1.V.1934.
3
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 560.
61
disponibil (fonduri băneşti) poartă denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un
depozit bancar al trăgătorului ori o deschidere de credit în favoarea acestuia.
Disponibilul trebuie să existe prealabil emiterii titlului şi să aibă cel puţin valoarea
cecului. Potrivit legii, disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi
exigibilă asupra căreia trăgătorul are dreptul să dispună prin cec (art. 3 alin. 2 din lege).
Emiterea cecului rară acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează în
condiţiile art. 84 pct. 2 din lege.
Existenţa convenţiei privind emiterea cecurilor. Dreptul trăgătorului de a emite
cecuri are ca temei convenţia încheiată între client şi bancă. Această convenţie reprezintă
raportul fundamental care explică şi justifică emiterea titlului de către trăgător.
Prin convenţie, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecuri,
obligându-se să efectueze din disponibil plăţile, la ordinul trăgătorului.
Convenţia poate fi expresă sau tacită. Ea poate constitui o clauză a contractului
privind serviciul de casă pentru client sau a unui credit în numerar acordat de bancă.
Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sancţionează
în condiţiile legii (art. 84 pct. 1 din lege).
3.4.3. Condiţiile de valabilitate ale cecului.
3.4.3.1. Precizări prealabile. Având caracter formal, cecul trebuie să îmbrace
forma scrisă şi să cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute de lege.
În privinţa condiţiilor de fond, legea nu cuprinde dispoziţii speciale. În consecinţă,
condiţiile de fond cerute pentru emiterea cecului sunt cele din dreptul comun.
Forma scrisă a cecului. Condiţia formei scrise rezultă din dispoziţiile art. 1 din
lege, care se referă la “textul înscrisului”.
Înscrisul cecului este tipărit sub forma unui formular tipizat aprobat în condiţiile
legii.
Emiterea cecului constă în completarea formularului de către trăgător cu menţiunile
cerute de lege şi semnarea înscrisului.
1
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 561.
2
Ibidem, p. 562-563
62
În privinţa modalităţii transmiterii cecului, legea distinge după cum cecul este la
1
ordin, la purtător sau nominativ .
Transmiterea cecului la ordin. Potrivit legii, cecul stipulat plătibil unei anumite
persoane, cu sau fără clauză expresă „la ordin”, este transmisibil prin gir (art. 15 din
lege). Deci, dacă în înscris trăgătorul l-a desemnat pe beneficiar, cecul va putea fi
transmis prin gir, indiferent dacă există sau nu o menţiune expresă „la ordin”.
Girul poate fi făcut chiar în folosul trăgătorului sau a oricărui alt obligat. El trebuie
să fie necondiţionat şi integral. Girul trebuie scris pe cec sau pe un adaos al acestuia şi
trebuie să fie semnat de girant.
Dacă cecul menţionează numele şi prenumele beneficiarului şi cuprinde clauza „nu
la ordin”, cecul va fi transmisibil prin cesiune, în condiţiile dreptului comun.
Transmiterea cecului la purtător. Cecul poate fi stipulat plătibil la purtător. El este
socotit la purtător şi în cazul când s-a prevăzut că este plătibil unei persoane cu
menţiunea „sau la purtător”, precum şi în cazul când cecul nu îl menţionează pe
beneficiar (art. 5 din lege).
În toate cazurile, cecul la purtător se transmite prin simpla tradiţiune a titlului.
Transmiterea cecului nominativ. Cecul nominativ cuprinde numele beneficiarului,
precum şi menţiunea „nu la ordin” ori o expresie echivalentă. Un atare cec se transmite prin
cesiune, în condiţiile dreptului comun.
63
3.4.6.2. Cecul barat
Cecul barat este acel cec care poartă pe faţă, de obicei în colţul din stânga sus,
două linii paralele. Dacă nu mai este făcută nicio altă menţiune, bararea este generală,
iar dacă între cele două linii este indicat un nume, bararea este specială. Potrivit art. 38
alin. 3 din Legea asupra cecului, bararea este generală dacă între cele două linii nu se
face nicio arătare sau se face menţiunea “bancher” (sau un alt termen echivalent) şi este
specială dacă între cele două linii se înscrie numele unui bancher. Bararea generală se
poate transforma într-o barare specială, în timp ce opţiunea inversă nu este posibilă.
Tăierea sau ştergerea liniilor sau a numelui înscris între linii se consideră a nu fi
fost făcută.
Cecul cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât bancherului înscris în cec
sau, dacă acesta este chiar trasul, unui client al său.
Cecul cu barare generală poate fi plătit numai unei alte bănci sau unui client al său,
1
ori de la o alt bancă. Ea nu poate să-l încaseze pentru alte persoane decât acestea .
3.4.6.3. Cecul plătibil în cont.
Trăgătorul sau posesorul unui cec poate interzice plata în numerar inserând
transversal pe faţa cecului cuvintele “Plătibil în cont”, “numai prin virament” sau altă
expresie echivalentă.
În acest caz, banca tras efectuează numai operaţiunea scriptică - credit în cont,
virament în cont sau compensaţiune - operaţia scriptică de virament echivalând cu plata.
Ştergerea menţiunii “plătibil în cont” sau a menţiunii echivalente se consideră a nu
fi fost făcută.
Banca răspunde până la concurenţa valorii cecului în cazul nerespectării acestor
reguli.
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 460.
2
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p.461.
64
să semneze cecul în faţa funcţionarului de bancă, acesta având posibilitatea, pe această
cale să verifice identitatea semnăturii cu cea de pe talon.
Analizând natura juridică a acestor titluri, s-a considerat că ele nu sunt cecuri
propriu-zise, deoarece nu cuprind un mandat de plată adresat unui terţ, ci numai o
obligaţie de plată asumată de către banca emiţătoare, exprimată printr-un titlu de creanţă,
la vedere sau pe termen scurt, care va fi plătit direct de bancă prin agenţiile sale ori de
către corespondenţii băncii (care pot fi hoteluri, restaurante, depozite de benzină, aceştia
1
putându-se apoi adresa băncii emitente, cerându-le să-şi onoreze semnătura) .
1
Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 462; T.R. Popescu, op. cit., p. 337.
65
PROCEDURA INSOLVENŢEI
Cuvânt introductiv
Autorii
66
Obiectivele capitolului IV
67
CAPITOLUL IV
PROCEDURA INSOLVENŢEI
1
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. „Universul Juridic”, Bcureşti, 2009,
pag. 695-697.
68
4.2. CONDIŢIILE APLICĂRII PROCEDURII INSOLVENŢEI
1
Ibidem, p. 698-706.
69
agricole nr. 566/2004. Regimul juridic al cooperativelor agricole este în mare măsură,
similar celui al societăţilor cooperative.
Cooperativa agricolă este o asociaţie autonomă cu un număr nelimitat de membii,
cu capital variabil, care desfăşoară o activitate economică, tehnică şi socială pentru a
furniza bunuri, servicii şi locuri de muncă exclusiv sau preponderent membrilor săi.
Societăţile agricole (art. 1 alin. 1 pct. 4). Societatea agricolă este o formă
asociativă din agricultură reglementată de Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi
alte forme de asociere în agricultură.
Societatea agricolă este o societate de tip privat, cu capital variabil şi cu număr
nelimitat şi variabil de asociaţi având ca obiect exploatarea agricolă a pământului,
uneltelor, animalelor şi a altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de
investiţii de interes agricol.
Grupurile de interes economic (art. 1 alin. 1 pct. 5). Grupul de interes economic
este o entitate juridică reglementată prin Legea nr. 161/2003.
Potrivit legii, grupul de interes economic (GIE) reprezintă o asociere între două sau
mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul
înlesnirii sau dezvoltării economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective.
Orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi
economice (art. 1 alin. 1 pct. 6). Procedura insolvenţei se aplică şi altor persoane
juridice, care nu sunt menţionate în mod expres în art. 1 alin. 1 din lege. Legea are în
vedere nu orice altă persoană juridică, ci numai persoanele juridice de drept privat, care
desfăşoară şi activităţi economice.
1
Ibidem, p. 703-706.
70
4.3. INSOLVENŢA DEBITORULUI
1
Ibidem, p. 707-711.
2
Ibidem, p. 712-713.
71
4.4. PARTICIPANŢII LA PROCEDURA INSOLVENŢEI
A. Consideraţii generale
Precizări prealabile. Legea nr. 85/2006 consacră concepţia tradiţională potrivit
căreia în aplicarea procedurilor colective rolul principal revine instanţelor judecătoreşti.
Intervenţia instanţelor judecătoreşti este necesară pentru ocrotirea intereselor
generale, dar şi indispensabilă pentru soluţionarea unor aspecte litigioase pe care le
implică realizarea procedurii insolvenţei.
Potrivit legii, instanţele judecătoreşti chemate să aplice procedura insolvenţei sunt
tribunalul şi curtea de apel.
B. Tribunalul
Principii. Art. 6 din Legea nr. 85/2006 dispune: Toate procedurile prevăzute de
prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în
a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul
comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor, şi se exercită de un judecător-sindic.
Competenţa materială. Potrivit legii, competenţa de aplicare a procedurii
insolvenţei (ratione materiae) aparţine tribunalului.
Deci, pe lângă competenţa obişnuită, stabilită de art. 2 pct. 1 lit. a C. proc. civ.,
tribunalul are în competenţa sa şi aplicarea procedurii insolvenţei. Aceasta înseamnă că,
prin derogare de la dreptul comun, tribunalul este competent să aplice procedura
insolvenţei, indiferent de valoarea creanţelor creditorilor.
Competenţa teritorială. Potrivit legii, competenţa teritorială privind aplicarea
procedurii insolvenţei (ratione personae vel loci) aparţine tribunalului în a cărui rază
teritorială se afla sediul debitorului.
Pentru a evita orice confuzie, legea precizează că sediul debitorului avut în vedere
este cel care figurează în registrul comerţului sau, după caz, în registrul societăţilor
agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
Exercitarea procedurilor aparţinând competenţei tribunalului. Potrivit art. 6 din
Legea nr. 85/2006, toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia recursului
prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului şi sunt exercitate de un judecător-
sindic.
Rezultă că toate cererile, acţiunile şi operaţiunile care îşi au originea în procedura
insolvenţei sunt de competenţa tribunalului.
1
Ibidem, p. 714-716.
72
C. Curtea de Apel
1
Competenţa. Potrivit art. 8 din Legea nr. 85/2006 , curtea de apel este
competentă să soluţioneze recursul împotriva hotărârilor judecătorului-sindic pronunţate
în executarea atribuţiilor sale prevăzute de art. 11 din lege.
În realitate, competenţa curţii de apel priveşte toate hotărârile pronunţate de
judecătorul-sindic în cadrul procedurii insolvenţei, iar nu numai cele care se referă la
principalele atribuţii ale sale, prevăzute de art. 11 din lege.
4.4.2.2. Judecătorul-sindic
Calitatea de judecător-sindic. În aplicarea procedurii insolvenţei, rolul
primordial îl are judecătorul-sindic.
2
Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului. Art. 55 din
Legea nr. 300/2004 pentru organizarea judiciară prevede că preşedinţii instanţelor
desemnează judecătorii care urmează să îndeplinească, potrivit legii, şi alte atribuţii decât
cele privind activitatea de judecată.
În temeiul acestei dispoziţii legale, preşedintele tribunalului desemnează pe
judecătorii tribunalului care vor avea calitatea de judecător-sindic şi, deci, vor exercita
atribuţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii insolvenţei.
Judecătorul-sindic îndeplineşte o funcţie publică, de interes general; el
organizează şi conduce întreaga procedură a insolvenţei, de Ia deschidere şi până la
închiderea ei.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic acţionează în calitatea sa de
magistrat, iar nu ca reprezentant al debitorului sau al creditorilor. În consecinţă, actele
sale sunt obligatorii, atât pentru debitor, cât şi pentru creditori.
Atribuţiile judecătorului-sindic. Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt
prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006 şi sunt următoarele:
a) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de
intrare în faliment atât prin procedură generală, cât şi prin procedura simplificată;
b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor
pentru începerea procedurii, precum şi judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea
procedurii;
c) desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre
practicienii în insolvenţă care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei,
a administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului, care va administra
procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor.
d) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului
desemnat de adunarea creditorilor, confirmarea onorariului negociat cu adunarea
creditorilor;
e) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar
sau a lichidatorului;
f) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce
activitatea;
g) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere,
care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 138 din lege, precum
şi sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu săvârşirea infracţiunilor
prevăzute de art. 143-147 din lege.
h) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru
anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial,
anterioare deschiderii procedurii;
i) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei
persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator;
j) admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare,
după votarea lui de către creditori;
k) soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor de
întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;
l) soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau
ale lichidatorului;
m) judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
1
Ibidem, p. 717.
2
Ibidem, p. 718-720.
73
n) pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.
Hotărârile judecătorului-sindic. În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic
pronunţă hotărâri, care, după caz, sunt sentinţe sau încheieri.
Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate separat
cu recurs la curtea de apel, în condiţiile art. 8 din lege.
În mod excepţional, incompatibilitatea operează în situaţia rejudecării, după
casarea hotărârii în recurs.
Auxiliarii judecătorului-sindic. În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic
va putea fi ajutat de anumite persoane de specialitate (experţi). Aceste persoane pot fi
desemnate de judecălorul-sindic, prin încheiere, cu stabilirea remuneraţiei cuvenite
acestora.
Remuneraţiile vor fi plătite din contul prevăzut de art. 4 alin. 2 din Legea nr.
85/2006, în conformitate cu criteriile stabilite prin hotărâre a Guvernului.
1
Ibidem, p. 721-725.
74
4.4.2.4. Lichidatorul
Calitatea de lichidator. În procedura falimentului, un rol important îl are
1
lichidatorul .
Lichidatorul este persoană fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în
condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile
prevăzute de art. 25 din lege, în cadrul procedurii falimentului, atât în procedura generală,
cât şi în procedura simplificată. Potrivit Legii nr. 85/2006, lichidatorul persoană fizică sau
persoană juridică, inclusiv reprezentantul acesteia trebuie să aibă calitatea de practician
în insolvenţă, în condiţiile legii (art. 24 şi art. 19 alin. 5 din lege).
Desemnarea lichidatorului. Potrivit art. 24 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul este
desemnat după aceleaşi reguli, ca şi administratorul judiciar. Dispoziţiile art. 19 din lege
se aplică în mod corespunzător.
Atribuţiile lichidatorului. Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt
prevăzute de art. 25 din Legea nr. 85/2006 şi sunt următoarele:
a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată
în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la insolvenţă cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi
imputabilă şi a existenţei premiselor angajării răspunderii acestora în condiţiile art. 138 şi
supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu
va depăşi 60 de zile de Ia desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu
fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;
b) conducerea activităţii debitorului;
c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor
în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a
unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de
acesta, susceptibile de a prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare
pentru conservarea lor;
e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la
acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;
g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de
bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea
creanţelor, formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor
debitorului. În acest scop, lichidatorul poate angaja avocaţi;
h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii
debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile
prezentei legi;
j) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor,
renunţarea la garanţii reale sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de
către acesta;
e) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
A. Consideraţii generale
Precizări prealabile. În desfăşurarea procedurii insolvenţei un anumit rol îl au
adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor.
2
Prin Legea nr. 85/2006, rolul adunării creditorilor şi în special al comitetului
creditorilor a fost sporit, prin amplificarea atribuţiilor şi participarea la luarea celor mai
importante decizii în aplicarea procedurii insolvenţei.
1
Ibidem, p. 726-728.
2
Ibidem, p. 729-732.
75
B. Adunarea creditorilor
Componenţa adunării creditorilor. Adunarea creditorilor cuprinde pe toţi creditorii
cunoscuţi ai debitorului supus procedurii insolvenţei.
Fără a beneficia de personalitate juridică, adunarea creditorilor constituie cadrul
juridic în care creditorii discută şi aprobă, în condiţiile legii, actele şi operaţiunile privind
desfăşurarea procedurii insolvenţei.
Convocarea adunării creditorilor. Adunarea creditorilor este convocată de
administratorul judiciar sau de lichidator în cazurile expres prevăzute de lege şi ori de
câte ori este necesar (art. 13 din Legea nr. 85/2006).
Convocarea adunării creditorilor poate fi făcută şi de comitetul creditorilor, precum
şi la cererea creditorilor care deţin creanţe în valoare de cel puţin 30% din valoarea totală
a creanţelor împotriva debitorului.
Convocarea creditorilor trebuie să cuprindă obligatoriu ordinea de zi a şedinţei.
Orice deliberare asupra unei chestiuni necuprinse în convocare este lovită de nulitate,
afară de cazul când la şedinţă participă titularii tuturor creanţelor împotriva debitorului.
Atribuţiile adunării creditorilor. Adunarea are ca atribuţii principale:
a) alege comitetul creditorilor;
b) analizează situaţia debitorului;
c) analizează şi aprobă rapoartele comitetului creditorilor;
d) discută măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator;
e) dezbate şi votează în condiţiile legii, planul de reorganizare.
C. Comitetul creditorilor
Desemnarea comitetului creditorilor. Comitetul creditorilor este desemnat de
judecătorul-sindic sau ales de adunarea creditorilor, în condiţiile art. 16 din Legea nr.
85/2006.
Judecătorul-sindic va desemna, în raport cu proporţiile cazului, un comitet format
din 3-7 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare cele mai mari,
prin valoare.
Desemnarea se face prin încheiere, după întocmirea tabelului preliminar de
creanţe.
Legea prevede că, pentru necesităţile procedurii, judecătorul-sindic va desemna,
pe baza propunerii creditorilor, un preşedinţe al comitetului creditorilor.
Atribuţiile comitetului creditorilor. Legea nr. 85/2006, spre deosebire de
reglementarea anterioară, concretizează mai bine principalele atribuţii ale comitetului
creditorilor. Art. 17 din lege stabileşte următoarele atribuţii:
a) analizează situaţia debitorului şi face recomandări adunării creditorilor cu privire
la continuarea activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;
b) negociază cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte să fie
desemnat de către creditori în dosar, condiţiile numirii şi recomandă adunării creditorilor
aceste numiri;
c) ia la cunoştinţă despre rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de
lichidator, le analizează şi, dacă este cazul, face contestaţii asupra lor;
d) întocmeşte rapoarte, pe care le prezintă adunării creditorilor, privind măsurile
luate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi propune, motivat,
şi alte măsuri;
e) solicită ridicarea dreptului de administrare al debitorului, în condiţiile art. 47 alin.
(5) din lege;
f) introduce acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, făcute
de debitor în dauna creditorilor atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de
administratorul judiciar sau lichidator.
1
Ibidem, p. 733.
76
Calitatea şi rolul administratorului special. Administratorul special este
persoana fizică sau juridică desemnată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor
debitorului persoana juridică împuternicită să reprezinte interesele societăţi şi ale
acţionarilor/asociaţilor şi să participe la procedura insolvenţei pe seama debitorului.
Rolul administratorului special este diferit.
În perioadele de procedură, când debitorului i se permite să-şi administreze
activitatea, administratorul special este împuternicit să efectueze în numele şi pe seama
debitorului actele de administrare necesare.
După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de adminis-
tratorul judiciar sau de lichidator, după caz, iar mandatul administratorului special se
reduce la reprezentarea intereselor acţionarilor/asociaţilor (art. 18 din Legea nr. 85/2006).
Desemnarea administratorului special. Administratorul special este desemnat
de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor.
Adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului persoană juridică va fi
convocată de administratorul judiciar/lichidator, pentru desemnarea administratorului
special, în termen de cel mult 20 de zile de la data deschiderii procedurii insolvenţei sau,
după caz, de la data ridicării dreptului debitorului de a-şi administra averea.
Adunarea generală va fi prezidată de administratorul judiciar, sau de lichidator,
după caz.
Cât priveşte persoana (fizică sau juridică) care urmează să fie desemnată ca
administrator special, Legea nr. 85/2006 nu prevede nici un fel de criterii sau condiţii. În
consecinţă, considerăm că în calitate de administrator special poate fi desemnat chiar un
administrator al debitorului.
Atribuţiile administratorului special. În temeiul art. 18 alin. 2 din Legea nr.
85/2006, administratorul special are următoarele atribuţii:
a) exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, în condiţiile art. 28 alin. 1 lit. h
din lege, coroborat cu art. 33 alin. 2 din lege;
b) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor în
anularea actelor juridice încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor înainte de
deschiderea procedurii (art. 79 şi art. 80 din lege);
c) formulează contestaţii în cadrul procedurii insolvenţei;
d) propune un plan de reorganizare;
e) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului
judiciar, după confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul-sindic;
f) după intrarea în faliment a debitorului, participă la inventar, fiind îndreptăţit să
semneze actul, primeşte raportul final şi bilanţul de închidere a procedurii şi participă la
şedinţa convocată pentru soluţionarea şi aprobarea raportului;
g) primeşte notificarea închiderii procedurii.
1
Ibidem, p. 734-739.
77
Procedura falimentului înseamnă parcurgerea unor operaţiuni care au ca obiect
lichidarea averii debitorului, în vederea acoperirii creanţelor creditorilor.
Potrivit legii, organele care aplică procedura sunt obligate să asigure efectuarea cu
celeritate a actelor şi operaţiunilor pe care le implică procedura insolvenţei, precum şi
realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor tuturor participanţilor la procedura
insolvenţei (art. 4 alin. 2 din Legea nr. 85/2006).
1
Ibidem, p. 740.
2
Ibidem,, p. 758.
3
Ibidem, p. 764-769.
78
Reorganizarea judiciară se aplică debitorului persoană juridică, în vederea achitării
datoriilor debitorului, conform programului de plată a creanţelor.
Procedura de reorganizare judiciară presupune întocmirea, aprobarea,
implementarea şi respectarea unui plan de reorganizare.
Datorită rolului pe care trebuie să îl îndeplinească planul, Legea nr. 85/2006
reglementează amănunţit condiţiile elaborării, acceptării şi confirmării planului, precum şi
consecinţele pe care realizarea planului sau nerealizarea acestuia le poate avea asupra
situaţiei debitorului.
79
În vederea luării unei decizii corecte, judecătorul-sindic poate să apeleze la
părerea unui expert, practician în insolvenţă, care să exprime o opinie privind posibilitatea
de realizare a planului (art. 98 alin. 2 şi 3 din lege).
Publicitatea privind planul. După admiterea planului, în termen de 5 zile,
judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar publicarea unui anunţ privind
propunerea planului în Buletinul procedurilor de insolvenţa (art. 99 alin. 2 din Legea
nr.85/2006).
Confirmarea planului de către judecătorul sindic. Articolul 101 din Legea nr.
85/2006 prevede că judecătorul-sindic va confirma un plan de reorganizare dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele trei condiţii:
a) cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul
de plăţi, dintre cele menţionate la art. 100 alin. 3 din lege, acceptă sau sunt socotite că
acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte
planul;
b) în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în cazul
în care categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;
c) fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui
tratament corect şi echitabil prin plan.
4.5.6. Falimentul
1
Ibidem, p. 770.
2
Ibidem, p. 772-774.
80
4.5.6.2. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului
Enumerarea cazurilor. Articolul 107 din Legea nr. 85/2006 prevede următoarele
cazuri în care se poate decide intrarea în procedura falimentului:
a) debitorul şi-a declarat prin cererea introductivă intenţia de a intra în procedura
simplificată (art. 28 alin. 1 lit. h din lege);
b) debitorul nu şi-a declarat prin cererea introductivă intenţia de reorganizare (art.
28 alin. 1 lit. h fraza a II-a din lege) sau, la cererea creditorului de deschidere a
procedurii, a contestat că ar fi în insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul-
sindic (art. 33 alin. 2 din lege);
c) nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite (administratorul judiciar,
unul sau mai mulţi creditori) nu a propus un plan de reorganizare, în condiţiile prevăzute
de art. 94 din lege, sau nici unul din planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat (art.
102 alin. 3 din lege):
d) debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de
reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
e) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile
prevăzute în planul de reorganizare confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în
decursul reorganizării aduce pierderi averii sale (art. 105 din lege);
f) a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz,
intrarea debitorului în faliment potrivit art. 54 alin. 5 sau art. 60 alin. 3 din lege.
1
Ibidem, p. 784-785.
81
Cazurile de închidere a procedurii insolvenţei. Procedura insolvenţei este
închisă în cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru
desfăşurarea ei în continuare.
a) Nedepunerea niciunei cereri de admitere a creanţelor. În cazul deschiderii
procedurii prin cererea introductivă a debitorului, dacă se constată că, la expirarea
termenului prevăzut pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor, nu s-a depus
nici o cerere, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii şi de
revocare a hotărârii de deschidere a procedurii (art. 134 din Legea nr. 85/2006).
Într-un asemenea caz, închiderea procedurii nu va avea ca efect descărcarea
debitorului persoană fizică de obligaţiile pe care le avea înainte de deschiderea
procedurii, în condiţiile art. 137 din lege. Dar, operaţiunile de administrare, legal făcute
asupra averii debitorului, îşi vor produce efectele. În consecinţă, drepturile dobândite
până la revocare rămân neatinse.
b) Inexistenţa unor bunuri în averea debitorului. În orice stadiu al procedurii, dacă
se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori aceste sunt insuficiente pentru
acoperirea cheltuielilor administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele
corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentinţă de închidere a procedurii (art.
131 din Legea nr. 85/2006). Prin aceeaşi sentinţă se dispune şi radierea debitorului din
registrul în care este înmatriculat.
Cazurile de închidere a procedurii reorganizării judiciare şi a procedurii
falimentului. Ajunsă la un anumit stadiu în desfăşurarea ei, procedura se poate închide
ca procedură a reorganizării judiciare sau ca procedură a falimentului.
a) închiderea procedurii reorganizării judiciare. Procedura reorganizării
judiciare, prin continuarea activităţii sau de lichidare pe bază de plan va fi închisă de
judecătorul-sindic, prin sentinţă, dacă au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată asumate
prin planul de reorganizare confirmat (art. 132 din Legea nr. 85/2006).
Dacă o procedură începe ca procedură de reorganizare, dar apoi devine o
procedură a falimentului, aceasta se va închide ca procedură a falimentului.
b) închiderea procedurii falimentului. Procedura falimentului se închide în
condiţii diferite.
Procedura falimentului va fi închisă în cazul în care judecătorul-sindic a aprobat
raportul final, când toate fondurile rezultate din averea debitorului au fost distribuite, iar
fondurile nereclamate au fost depuse la bancă (art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006).
Închiderea procedurii falimentului va fi dispusă de judecătorul-sindic, prin sentinţă,
la cererea lichidatorului.
82
TEST DE AUTOEVALUARE
3. Care sunt actele juridice pentru care legea cere forma scrisă ad
probationem:
a) contractul de societate în participaţie;
b) contractul de ipotecă;
c) contractele privind vasele de război.
83
11. Ce elemente sunt specifice încheierii contractului de vânzare-cumpărare
comercială încheiat prin corespondenţă:
a) o parte nu ia cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit de voinţa celeilalte părţi;
b) o parte ia cunoştinţă de voinţa celeilalte părţi contractante prin intermediul unor
mijloace de comunicare în masă;
c) voinţa părţilor contractante nu poate fi exprimată în aces tip de contract.
14. După forma pe care o îmbracă contractul de mandat comercial poate fi:
a) expres;
b) tacit;
c) un act care reprezintă voinţa comitentului.
84
21. Ce este girul unei cambii:
a) un act juridic;
b) o faptă de comerţ;
c) un act de natură civilă.
25. Care din menţiunile prevăzute sunt obligatorii pentru valabilitatea unui
cec:
a) numele celui care trebuie să plătească;
b) locul unde trebuie tăcută plata;
c) semnătura comitentului.
26. Care din următoarele menţiuni sunt obligatorii pentru valabilitatea unui
bilet la ordin:
a) locul unde trebuie făcută plata;
b) indicarea scadenţei;
c) data şi locul emiterii biletului la ordin.
85
32. În timpul etapei falimentului judecătorul sindic poate dispune:
a) vânzarea bunurilor;
b) nu poate dispune vânzarea bunurilor;
c) vânzarea bunurilor care sunt uşor vandabile.
37. Care din următoarele menţiuni sunt obligatorii pentru existenţa unei
cambii valabile:
a) denumirea de cambie;
b) numele trăgătorului;
c) indicarea societăţii care va face plata.
39. Care din următoarele cazuri pot fi incluse în categoria gajului fără
deposedare:
a) gajul asupra produselor solului prinse încă de rădăcină sau deja culese;
b) gajul asupra materiilor prime industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate;
c) gajul asupra unui autovehicul.
41. Care din următoarele condiţii sunt cerute de lege pentru curgerea de
drept a dobânzilor:
a) obligaţia să fie lichidă;
b) obligaţia debitorului să rezide în plata unei sume de bani;
c) obligaţia să fi fost recunoscută de o instanţă de drept comun.
86
42. Care din următoarele obligaţii revin comisionarului în cazul unui contract
de comision:
a) obligaţia de a da socoteală comitentului despre îndeplinirea mandatului primit;
b) obligaţia de a executa mandatul încredinţat de comitent;
c) obligaţia de a executa însărcinarea dată de mandant.
43. Potrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor se poate face prin:
a) înscrisuri;
b)matori, prezumţii;
c) expertiză.
46. Care din următoarele tipuri de cec sunt recunoscute de Legea nr. 58/1934:
b) cecul circulat;
b) cecul simplu barat;
c) cecul transferabil în cont.
47. Care sunt actele juridice pentru care legea prevede forma scrisă ad
solemnitatem:
a) cambia;
b) contractul de înrolare a tinerilor în armată;
c) contractul de împrumut în bani.
50. Care din următoarele persoane pot participa la încheierea unui contract
de comision:
a) comitent;
b) comisionar;
c) comitentul licit.
87
52. Capacitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare comercială
este condiţionată de:
a) capacitatea de folosinţă;
b) capacitatea de exerciţiu;
c) capacitatea de preferinţă în cazul unor contracte speciale.
88
63. Încheierea contractului între absenţi ca şi încheierea contractului între
prezenţi presupune existenţa unor manifestări de voinţă:
a) oferta de a contracta;
b) acceptarea ofertei;
c) respingerea ofertei.
70. Care din următoarele obligaţii revin vânzătorului în cazul unui contract de
vânzare-cumpărare comercială:
a) obligaţia de a preda lucrul vândut;
b) obligaţia de a achita preţul stabilit;
c) obligaţia de a asigura garanţia lucrului vândut.
89
RĂSPUNSURI
1. (a), (b), (c; 2 a), (b); 3. (a); 4. (a), (b), (c); 5. (a), (b), (c); 6. (a), (b), (c);
7. (a), (b); 8. (a), (b), (c); 9. (a); 10. (a); 11. (a), (b); 12. (a), (c); 13. (a), (b); 14.
(a), (b); 15. (a), (b); 16. (a); 17. (a); 18. (a), (b); 19. (a), (b); 20. (a); 21. (a); 22.
(b); 23. (a), (b); 24. (b); 25. (a), (b); 26. (a), (c); 27. (a); 28. (a); 29. (a), (b); 30.
(c); 31. (a); 32. (a); 33. (a), (b), (c); 34. (a); 35. (a), (b), (c); 36. (a); 37. (a); 38.
(a), (b), (c); 39. (a); 40. (b); 41. (a); 42. (a), (b); 43. (a), (b); 44. (a); 45. (a), (b),
(c); 46. (a), (b); 47. (a); 48. (a); 49. (a), (b), (c); 50. (a), (b); 51. (a), (b); 52. (b);
53. (a); 54. (a), (b), (c); 55. (a), (b), (c); 56. (b); 57. (a), (b), (c); 58. (a), (b); 59.
(a), (c); 60. (a); 61. (a); 62. (a); 63. (a), (b); 64. (a); 65. (a), (c); 66. (a), (b); 67. (a),
(b), (c); 68. (a), (b), (c); 69. (a), (b); 70. (a), (c); 71. (a); 72. (a).
90
CUPRINS
91
BIBLIOGRAFIE
1. S.D. CĂRPENARU – Trata de drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
2. Răducan OPREA – Drept comercial român, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009
3. Alexandru ŢICLEA, Societăţile comerciale de la A la Z – Editura „Şansa”, Bucureşti, 1990
4. Fr.DEAK, S.D. CĂRPENARU, Contracte civile şi comerciale, Bucureşti, 1994
5. Dr. Raul Petrescu, Drept comercial, Editura „Oscar Print”, Bucureşti, 1995
6. Vasile PĂTULEA, Corneliu TURUIANU: Elemente de drept comercial, ediţie revizuită şi
adăugată, Editura „Press-Mihaela” SRL, Bucureşti, 1996
7. Vasile PATULEA, Corneliu TURUIANU: Curs de drept comercial român, Editura ALL BECK,
Bucureşti, 1999
8. Vasile PĂTULEA, Corneliu TURUIANU, Drept comercial – Practică judiciară adnotată, Editura
ALL Beck, Bucureşti, 1999
9. Elena CÂMECI, Drept comercial român, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000
10. Viorel DAGHIE, Răducan OPREA, Doina MIHĂILĂ, Drept comercial român, vol I-II, Editura
„Naţional”, Bucureşti, 2001
11. Stanciu D. CĂRPENARU, Drept comercial român, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002, ediţia
a IV-a
12. Răducan OPREA şi Doina MIHĂILĂ, Dreptul comercial român – note de curs pentru
specializările Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative, Editura „Naţional” Bucureşti, 2004
13. Smaranda ANGHENI, Magda VOLANCIU, Camelia STOICA, Drept comercial – curs
universitar, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2004
14. Ioana SCHIAN, Curs de drept comercial, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2004
15. Sebastian BODU, Drept comercial – curs universitar, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2005
16. Legea societăţilor Comerciale – Comentarii practicale – Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006
17. Ion TURCU – Tratat de insolvenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006
18. Stanciu D. CĂRPENARU, Vasile NEMEŞ, ş.a. – Noua Lege a insolvenţei – Legea nr.
85/2006, comentarii pe articole, Editura Hamangiu, 2006, Bucureşti
19. Ioan ADAM, Condruţ Nicolae SAVU – Legea procedurii insolvenţei, Comentarii şi explicaţii,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006
20. Stanciu D. CĂRPENARU, Drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
ediţia a V-a
21. Răducan OPREA, Dragoş DAGHIE – Drept comercial român, vol. I şi II, Editura Europlus,
Galaţi, 2007
22. Cod comercial
23. Revista de drept comercial
24. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VIII-a, revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
25. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007.