UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

DREPT COMERCIAL ROMÂN

Prof. univ. dr. STANCIU D. CĂRPENARU
Lect. univ. drd. VASILE NEMEŞ

EDIŢIA A III A REVĂZUTĂ

BUCUREŞTI
2007
 Obiectivele cursului şi criteriile de evaluare a cunoştinţelor

A. OBIECTIVELE CURSULUI
Prezentul suport de curs se adresează studenţilor din învăţământul universitar la
distanţă, având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale dreptului comercial.
Lucrarea tratează aspectele fundamentale ale dreptului comercial, astfel încât
studenţii să-şi însuşească noţiunile şi termenii din domeniul comercial.
La elaborarea cursului, s-au avut în vedere actele normative în vigoare până la data
de 1 august 2007.
Cursul de faţă îşi propune:
1. să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului comercial şi conexiunile existente
între ele;
2. să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea corectă a
legii comerciale;
3. să transmită studenţilor cunoştinţele de drept comercial, necesare înţelegerii dreptului
comerţului internaţional şi a altor discipline înrudite, în vederea formării unor buni
specialişti în domeniu.
Cursul este structurat în 7 capitole, corespunzătoare instituţiilor pe care le tratează.
Însuşirea temeinică a disciplinei dreptului comercial presupune, pe lângă activităţile
didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor, în ceea ce priveşte studiul
individual, pe baza bibliografiei minime obligatorii, recomandată în prezenta lucrare.

B. EVALUAREA
Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor, se realizează astfel:
1. evaluarea parţială, prin intermediul lucrărilor de control programate conform
calendarului disciplinei;
2. evaluarea finală, prin examen la sfârşitul fiecărui semestru. Examenul este scris, iar
notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea notei finale va avea loc în felul următor:
a) răspunsurile la examen – 80%;
b) activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale (referate, participări la dezbateri, etc.) – 10%;
c) teste pe parcursul semestrului – 10%.
Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5, în
care să aibă o pondere de cel puţin 50% nota de la examenul propriu-zis. Studenţii care
nu au obţinut cel puţin nota 5 (50%) la examenul propriu-zis, nu pot promova examenul pe
baza notării făcute la evaluarea parţială.

C. GRIA DE EVALUARE
Grila de evaluare pentru examen, cuprinde:
1. 2 subiecte teoretice, care trebuie tratate analitic;
2. 10 teste, care pot cuprinde şi aplicaţii practice.

–3–
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial

Denumirea drept comercial sugerează ideea că dreptul comercial constituie un

ansamblu de norme juridice care reglementează comerţul.
Noţiunea de comerţ este folosită în mai multe sensuri: etimologic, economic şi juridic.
În sens etimologic, expresia de comerţ provine din cuvântul latinesc commercium, care
la rându-i reprezintă o juxtapunere a cuvintelor „cum” şi „merx”, ceea ce înseamnă „cu
marfă”. Deci, comerţul ar consta în operaţiuni cu mărfuri.
În sens economic, comerţul este definit ca o activitate al cărei scop este schimbul şi
circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.
În sens juridic, noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii definite
în sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi circulaţie a
mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor, pe
care le efectuează fabricanţii, precum şi executarea de lucrări şi prestarea de servicii, pe
care le realizează antreprenorii, respectiv prestatorii de servicii sau, în general,
întreprinzătorii.
Având în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, care trebuie reţinută, dreptul
comercial are o sferă mai cuprinzătoare; el reglementează activităţile de producere şi
circulaţie (distribuţie) a mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
Dreptul comercial cuprinde normele juridice care reglementează activitatea comercială,
adică producerea şi circulaţia (distribuţia)mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de
servicii.
Determinarea obiectului dreptului comercial, a sferei sale de aplicare, este legată de
opţiunea legiuitorului pentru un anumit sistem.
Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv. Art.3 C.com.
stabileşte actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate fapte de comerţ, cărora li se
aplică Codul comercial, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea
de comerciant.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt
aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi
operaţiunilor, considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care
participă persoane care au calitatea de comerciant.

2. Izvoarele dreptului comercial

Constituţia. Ca lege fundamentală a ţării, Constituţia reglementează principiile de

organizare a activităţii economice.
Potrivit art.135 din Constituţie, economia României este o economie de piaţă. Statul
trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
Având în vedere că raporturile juridice, în general, şi raporturile comerciale, în special,
se bazează pe raporturile de proprietate, Constituţia prevede că statul ocroteşte
proprietatea în cele două forme ale sale, proprietatea publică şi proprietatea privată
(art.136). Totodată, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt
garantate, în condiţiile legii [art.4 alin.(1)].

–4–
 Codul comercial. Normele dreptului comercial se află, în principal, în codul comercial,
adoptat în 1887. Acest act normativ constituie reglementarea de bază a activităţii
comerciale. El cuprinde norme juridice care reglementează instituţiile fundamentale ale
dreptului comercial: faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale etc.
În legătură cu normele cuprinse în Codul comercial se impun anumite precizări.
Normele juridice din Codul comercial sunt norme specifice reglementării activităţii
comerciale. Specificitatea acestor norme se asigură prin procedee diferite.
Unele norme juridice reglementează instituţiile proprii ale dreptului comercial; de
exemplu, faptele de comerţ (art. 3, art. 4, art. 56 C.com.), calitatea de comerciant (art. 7 şi
art. 8 C.com.), contractul de comision (art. 405 - 412 C. com.) etc.
Anumite norme ale Codului comercial consacră derogări de la regulile Codului civil; de
exemplu, solidaritatea codebitorilor (art. 42 C.com.), termenul de graţie (art. 44 C.com.),
retractul litigios (art. 45 C. com.) etc.
Alte norme ale Codului comercial dezvoltă reglementarea unor instituţii din Codul civil,
adaptându-le nevoilor activităţii comerciale; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare
(art.60-73 C. com.), contractul de mandat (art.374-391 C. com.).
În Codul comercial sunt cuprinse şi anumite norme privind încheierea contractelor între
absenţi (art.35-39 C. com.).
Codul civil şi legile civile speciale. Potrivit art.1 C. com., în absenţa unor norme în
Codul comercial, se aplică dispoziţiile Codului civil. Deci, Codul civil constituie un izvor
subsidiar al dreptului comercial.
Anumite aspecte ale activităţii comerciale fac obiectul reglementării unor legi
comerciale speciale.
Aceasta înseamnă că numai în absenţa unor norme în Codul comercial şi în legile
comerciale speciale se aplică dispoziţiile Codului civil. Întrucât Codul civil cuprinde
normele generale aplicabile dreptului privat, dispoziţiile sale servesc în mare măsură la
fundamentarea instituţiilor dreptului comercial. Ca izvor subsidiar al dreptului comercial, o
importanţă deosebită o au dispoziţiile Codului civil privind materia obligaţiilor, precum şi
cele privind contractele speciale (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandat
etc.).

–5–
 CAPITOLUL II
FAPTELE DE COMERŢ

1. Concepţia Codului comercial român privind faptele de comerţ

Pentru determinarea raporturilor care formează obiectul dreptului comercial, Codul

comercial român stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le califică „fapte de
comerţ”. Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc anumite raporturi
juridice, care sunt reglementate de legile comerciale.
Art. 3 C. com. prevede: „Legea consideră ca fapte de comerţ:
1) Cumpărările de produse sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce
se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea
spre a se revinde de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;
2) Vânzările de produse, vânzările si închirierile de mărfuri, în natură sau lucrate, şi
vânzările de obligaţiuni ale statului sau de alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor
fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;
3) Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de credit
circulând în comerţ;
4) Cumpărările şi vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;
5) Orice întreprinderi de furnituri;
6) Întreprinderile de spectacole publice;
7) Întreprinderile de comisioane, agenţii si oficiuri de afaceri;
8) Întreprinderile de construcţii;
9) Întreprinderile de fabrici, de manufactura si imprimerie;
10) Întreprinderile de editura, librărie si obiecte de arta, când altul decât autorul sau
artistul vinde;
11) Operaţiunile de bancă şi schimb;
12) Operaţiunile de mijlocire (samsărie) în afaceri comerciale;
13) Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat;
14) Cambiile si ordinele in producte sau mărfuri;
15) Construcţiunea, cumpărarea, vânzarea si revânzarea de tot felul de vase pentru
navigarea interioara si exterioara si tot ce priveşte la echiparea, armarea si aprovizionarea
unui vas.
16) Expediţiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime si toate
contractele privitoare la comerţul de mare si la navigaţiune;
17) Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;
18) Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii;
19) Depozitele pentru cauza de comerţ;
20) Depozitele în docuri si antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor
de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj, liberate de ele.
În continuare, art. 4 C.com. dispune: „Se socotesc, afara de acestea (afară de cele
prevăzute în art.3 – n.n, S.c.), ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui
comerciant, daca nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
În sfârşit, art.56 C. com. prevede: „Dacă un act este comercial numai pentru una din
părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de
dispoziţiunile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar
dispune altfel”.

–6–
 2. Noţiunea faptelor de comerţ

Actele de comerţ sau, mai larg, faptele de comerţ sunt actele juridice, faptele juridice şi
operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de
lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a
obţine profit.

3. Categoriile de fapte de comerţ

Pentru a uşura înţelegerea materiei, vom folosi drept criteriu al clasificării faptelor de
comerţ, însăşi reglementarea Codului comercial. Vom împărţi faptele de comerţ în trei
categorii: faptele de comerţ obiective (art.3 C. com.), faptele de comerţ subiective (art.4 C.
com.) şi faptele de comerţ unilaterale sau mixte (art.56 C. com.).
3.1. Faptele de comerţ obiective
Sunt actele juridice şi operaţiunile prevăzute, în principal, în art.3 C. com. Aceste fapte
de comerţ sunt obiective, deoarece legiuitorul le-a considerat comerciale datorită naturii lor
şi pentru motive de ordine publică. Ele se clasifică în: fapte de comerţ de interpunere,
întreprinderi şi conexe.
3.1.1. Faptele de comerţ de interpunere. Cumpărarea-vânzarea comercială este
asemănătoare vânzării-cumpărării civile. Într-adevăr, atât într-un caz, cât şi în celălalt,
operaţiunea realizează transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun în schimbul
unui preţ. Ceea ce deosebeşte cumpărarea-vânzarea comercială de vânzarea-
cumpărarea civilă, este funcţia economică pe care o îndeplineşte cumpărarea-vânzarea
comercială şi anume, interpunerea în schimbul bunurilor.
Cumpărarea cu intenţia de a revinde sau a închiria, ca şi vânzarea sau închirierea
precedată de cumpărare cu intenţia de a revinde sau închiria reprezintă esenţa activităţii
comerciale sub forma circulaţiei, a distribuţiei mărfurilor (comerţ în sens restrâns).
Cumpărarea-vânzarea comercială poate avea ca obiect numai bunurile mobile:
productele, mărfurile şi obligaţiunile statului şi titlurile de credit care circulă în comerţ.
a) Productele. Noţiunea de producte desemnează, în dreptul comercial,
produsele naturale ale pământului, care se obţin prin cultură sau exploatare directă (de
exemplu, cerealele, legumele, lemnele etc.), precum şi produsele animalelor ( de exemplu,
laptele, lâna etc.).
b) Mărfurile. Acestea sunt produsele realizate din activitatea de producţie,
destinate schimbului (de exemplu, autoturismele, mobilierul etc.).
c) Titlurile de credit. Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii
lor au calitatea să exercite drepturile specificate în cuprinsul lor. Întrucât aceste titluri
(înscrisuri) încorporează anumite drepturi, ele pot fi obiectul dreptului de proprietate şi al
unor operaţiuni juridice, între care şi cumpărarea şi vânzarea.
În concepţia Codului comercial, vânzarea-cumpărarea bunurilor imobile reprezintă
operaţiuni civile şi nu comerciale.
Nu sunt fapte de comerţ cumpărările de producte sau de mărfuri care s-ar face pentru
uzul sau consumaţia cumpărătorului ori a familiei sale. De vreme ce asemenea cumpărări
nu se fac cu intenţia de revânzare, evident, ele nu pot fi considerate fapte de comerţ.
Tot astfel, nu sunt fapte de comerţ actele de vânzare a productelor pe care proprietarul
sau cultivatorul le realizează de pe pământul său ori cultivat de acesta. Scoaterea acestor
acte de vânzare de sub incidenţa legilor comerciale este concepută ca un mijloc de
protecţie pentru agricultori.
Sunt fapte de comerţ de interpunere şi operaţiunile de bancă şi schimb.

–7–
 Potrivit O.U.G nr. 99/2007, societăţile bancare efectuează următoarele activităţi:
acceptarea de depozite; emiterea de garanţii; tranzacţii cu instrumente monetare
negociabile şi valori mobiliare; administrarea de portofolii ale clienţilor; operaţiuni de
mandat etc. (art.18).
Operaţiunile de schimb sunt operaţiunile de schimb valutar.
3.1.2 Întreprinderea. Întreprinderea apare ca un organism economic şi social; ea
constituie o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie (forţele
naturii, capitalul şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul producerii de
bunuri, executării de lucrări şi prestări de servicii, în vederea obţinerii unui profit.
Din definiţia dată rezultă următoarele caracteristici ale întreprinderii:
a) existenţa unei organizări autonome a unei activităţi cu ajutorul factorilor de
producţie;
b) asumarea de către întreprinzător a coordonării întregii activităţi şi implicit a riscului
acestei activităţi;
c) scopul activităţii este producerea de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de
servicii, în vederea obţinerii unui profit.
Având în vedere obiectul lor, întreprinderile enumerate de art. 3 C.com. se împart în
două grupe.
Prima grupă cuprinde întreprinderile de producţie (industriale) şi din ea fac parte
întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufactură.
A doua grupă priveşte întreprinderile de prestări de servicii şi cuprinde: întreprinderile
de spectacole publice; întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri;
întreprinderile de editură, imprimerie, librărie şi obiecte de artă; întreprinderile de
asigurare; întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.
3.1.3. Faptele de comerţ conexe (accesorii). Categoria faptelor de comerţ obiective
include, alături de operaţiunile de interpunere şi de întreprinderi, faptele de comerţ conexe
sau accesorii.
Faptele de comerţ conexe sunt acte juridice sau operaţiuni care dobândesc
comercialitate datorită strânsei legături pe care o au cu acte sau operaţiuni considerate de
lege fapte de comerţ. Deci, acte sau operaţiuni care prin natura lor nu sunt comerciale, dar
datorită legăturii lor cu acte juridice sau operaţiuni pe care legea le califică fapte de
comerţ, dobândesc şi ele caracter comercial.
Din categoria faptelor de comerţ conexe, fac parte: contractele de report asupra
titlurilor de credit; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau de acţiuni ale societăţilor
comerciale; operaţiunile de mijlocire în afaceri; cambia sau ordinele în producte sau
mărfuri; operaţiunile cu privire la navigaţie; depozitele pentru cauză de comerţ; contul
curent şi cecul; contractele de mandat, comision şi consignaţie; contractul de fidejusiune.
3.2. Faptele de comerţ subiective
Aşa cum am arătat, art.3 C.com. enumeră actele şi operaţiunile considerate, datorită
naturii lor şi pentru motive de ordine publică, fapte de comerţ obiective. În continuare, art.4
C.com. dispune: : „Se socotesc, afara, de acestea (afară de cele prevăzute în art.3 – nota
n.s, S.C.), ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, daca
nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective, a căror comercialitate este
independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte, codul comercial reglementează şi
faptele de comerţ subiective, care dobândesc caracter comercial datorită calităţii de
comerciant a persoanei care le săvârşeşte.
Art.4 C.com. instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile
comerciantului.
Prezumţia de comercialitate este înlăturată, dacă obligaţia are un caracter civil ori
necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant.

–8–
 a) Natura civilă a obligaţiilor. Dacă o anumită obligaţie asumată de
comerciant este de natură civilă, prezumţia de comercialitate este înlăturată. Această
excepţie se bazează pe realitatea că, în afara actelor şi operaţiunilor legate de activitatea
pe care o exercită ca profesiune, comerciantul face şi acte de natură civilă, care, evident,
nu pot fi supuse regimului codului comercial; de ex., acceptarea unei moşteniri.
b) Necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant.
Prezumţia de comercialitate este înlăturată în cazul când necomercialitatea rezultă din
chiar actul săvârşit de comerciant.
3.3. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte
Un act juridic sau o operaţiune poate fi faptă de comerţ pentru ambele părţi participante
la raportul juridic.
Dar, având în vedere că mărfurile şi serviciile sunt destinate şi necomercianţilor, este
posibil ca actul juridic sau operaţiunea să fie faptă de comerţ numai pentru una dintre părţi,
iar pentru cealaltă parte să fie un act civil; de exemplu, un necomerciant cumpără alimente
de la un comerciant sau încheie un contract de antrepriză pentru construirea unei locuinţe.
În anumite cazuri, chiar legea prevede că anumite acte au caracter comercial numai
pentru una dintre părţi.
Astfel, potrivit art.5 C.com., nu se poate considera faptă de comerţ vânzarea
produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, ori cel cultivat
de acesta. Deci, vânzarea de produse agricole unui comerciant este act de comerţ pentru
comerciant şi act civil pentru agricultor.
Art.56 C.com. dispune: „Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale…”.
Prin urmare, faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea
comercială pentru ambele părţi, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter
civil.
Art.56 C.com. prevede că actul juridic care este comercial numai pentru una dintre
părţi, este supus legii comerciale, "afară de dispoziţiunile privitoare la persoana chiar a
comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel".
Prin urmare, principiul potrivit căruia faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt
guvernate de legea comercială cunoaşte două limite; nu sunt aplicabile dispoziţiile
referitoare la persoana comerciantului şi acele dispoziţii pe care însăşi legea comercială le
exclude de la aplicare.
a) Dispoziţiile legii comerciale privind persoana comercianţilor. Aşa cum rezultă din
art.56 C.com., faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt supuse legii comerciale.
Trebuie observat, însă, că legea comercială reglementează numai actul juridic încheiat de
părţi. Aceasta înseamnă că, în privinţa încheierii şi executării actului, a dovezii drepturilor,
a prescripţiei etc., sunt aplicabile dispoziţiile legii comerciale.
Dacă, în ce priveşte actul juridic, părţile sunt supuse legii comerciale, art.56 C.com.
exclude aplicarea dispoziţiilor legii comerciale privind persoana comercianţilor. Legea
comercială reglementează numai raportul juridic, fără a avea vreo consecinţă asupra
statutului juridic al părţii pentru care actul juridic nu este act de comerţ. Cu alte cuvinte,
prin faptul că actul juridic la care participă necomerciantul este guvernat de legea
comercială nu îl transformă pe necomerciant în comerciant, cu toate obligaţiile care îi revin
acestuia. În consecinţă, necomerciantul, oricâte acte juridice de acest fel ar încheia, nu
devine comerciant şi nu va fi obligat să se înmatriculeze în registrul comerţului, să ţină
registrele comerciale, etc. şi nu va putea fi supus procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului. Pe scurt, necomerciantului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legii comerciale
referitoare la persoana comerciantului.
b) Dispoziţiile pe care însăşi legea comercială le exclude de la aplicare. Art.56 C.com.
prevede că faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt supuse legii comerciale, "afară …
de cazurile în care legea ar dispune altfel". Deci, însăşi legea comercială admite anumite

–9–
cazuri când dispoziţiile sale nu sunt aplicabile. În consecinţă, în asemenea cazuri sunt
aplicabile regulile dreptului civil.
Un caz în care dispoziţiile legii comerciale nu sunt aplicabile faptelor de comerţ
unilaterale sau mixte priveşte obligaţiile cu pluralitate de debitori. Art. 42 C.com. stabileşte
regula potrivit căreia: "În obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de
stipulaţie contrară". Deci, în dreptul comercial legea instituie o prezumţie de solidaritate a
codebitorilor. Dar, în alineatul final al art.42 C.com., se prevede că această prezumţie "nu
se aplică la necomercianţi pentru operaţiuni care, în cât îi priveşte, nu sunt fapte de
comerţ".

4. Scurte consideraţii asupra caracterului operaţiunilor din domeniul agriculturii

Urmând concepţia tradiţională, Codul comercial român consideră că agricultura, în

sensul de cultură a solului sub diferitele sale forme, nu intră sub incidenţa legii comerciale.
În acest sens, art.5 C.com. prevede: "Nu se poate considera ca fapt de comerţ… vânzarea
productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său sau cel cultivat
de dânsul".
Soluţia legii se explică prin preocuparea legiuitorului de a proteja pe agricultori, de a-i
feri de obligaţiile şi răspunderile pe care le implică activitatea comercială (înmatricularea în
registrul comerţului, ţinerea registrelor comerciale, aplicarea procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului etc.).
În temeiul dispoziţiilor art.5 C.com., vânzarea produselor agricole în starea lor naturală,
obţinute de cultivator, este socotită un act civil, iar nu comercial. Se consideră că o atare
operaţiune este inerentă valorificării produselor pământului.
Vânzarea acestor produse este un act civil, fără a distinge după cum vânzătorul este
ori nu proprietarul pământului, deoarece legea se referă la vânzarea de către cultivator.
Soluţia nu se schimbă dacă vânzarea se face direct de la cultivator către consumator
ori se face cu ridicata către un comerciant. De asemenea, este fără relevanţă locul unde
are loc vânzarea (la cultivator, în pieţe, târguri, etc.).
Prin Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură se stabileşte că proprietarii de terenuri agricole care beneficiază de prevederile
Legii fondului funciar nr.18/1991, precum şi alţi proprietari de terenuri agricole, pot să-şi
exploateze pământul sub forme de asociere cum sunt: asociaţia simplă, contractul de
societate reglementat de Codul civil, societatea comercială constituită în condiţiile Legii
nr.31/1990 privind societăţile comerciale şi societatea agricolă.
Asociaţia simplă şi contractul de societate reglementat de Codul civil, evident, nu au
caracter comercial. Nici societatea agricolă nu are un asemenea caracter, soluţie expres
consacrată de art. 5 alin.2 din Legea nr. 36/1991.

Exemple de subiecte

1. Faptele de comerţ obiective

2. Faptele de comerţ conexe(accesorii).
3. Faptele de comerţ subiective.
4. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte.

–10–
 CAPITOLUL III
COMERCIANŢII

1. Noţiunea de comerciant şi categoriile comercianţilor

1.1. Definiţia comerciantului

Codul comercial nu dă o definiţie a comerciantului, ci precizează cine are calitatea de
comerciant. Art.7 C.com. prevede că: "Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ,
având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale".
Deci, au calitatea de comercianţi persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ ca
profesiune obişnuită şi societăţile care au ca obiect activitatea comercială.
În lumina dispoziţiilor citate, comerciantul poate fi definit ca orice persoană – fizică sau
juridică – care desfăşoară o activitate comercială, adică săvârşeşte fapte de comerţ cu
caracter profesional.
Întrucât activitatea comercială cuprinde, atât activitatea de producere a mărfurilor şi
serviciilor, cât şi activitatea de circulaţie (distribuţie) a mărfurilor, noţiunea de comerciant
este o noţiune generică; ea desemnează orice persoană – fizică sau juridică – care
desfăşoară, în mod profesional, o activitate comercială, indiferent de obiectul acesteia.
1.2. Categoriile de comercianţi
Comercianţii persoane fizice. Persoanele fizice au calitatea de comerciant dacă
săvârşesc fapte de comerţ cu caracter profesional.
În concepţia Codului comercial, comerciantul persoană fizică este definit nu prin
apartenenţa sa la un anumit grup profesional, ci prin actele şi operaţiunile, adică prin
faptele de comerţ pe care le săvârşeşte în mod profesional.
De remarcat că persoana fizică are calitatea de comerciant, atât în cazul când
săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional în mod independent, cât şi în cazul
când realizează această activitate în cadrul unei asociaţii familiale.
Societăţile comerciale. În privinţa societăţilor comerciale, Codul comercial se
mulţumeşte să precizeze că ele au calitatea de comerciant. Într-adevăr, prin însuşi
obiectul lor comercial, societăţile comerciale sunt recunoscute în calitate de comerciant.
În concepţia Codului comercial, prin societăţi comerciale trebuie să înţelegem atât
societăţile comerciale constituite în condiţiile Legii nr.31/1990, cât şi societăţile comerciale
cu capital de stat înfiinţate în temeiul Legii nr.15/1990.
Regiile autonome. Aceste entităţi au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economice
de stat în temeiul Legii nr.15/1990, în ramurile strategice ale economiei naţionale.
Regiile autonome desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a societăţilor comerciale.
Ele sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie
financiară.
Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legilor lor organice, organizaţiile cooperatiste
desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri şi prestări de servicii.
Organizaţiile cooperatiste îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor gestiunii
economice şi beneficiază de personalitate juridică.
Grupurile de interes economic. Sunt entităţi juridice reglementate prin Legea
nr.161/2003.

2. Calitatea de comerciant

2.1. Dobândirea calităţii de comerciant

–11–
 Pentru dobândirea calităţii de comerciant de către o persoană fizică se cer trei condiţii:
săvârşirea de fapte de comerţ obiective; săvârşirea faptelor de comerţ ca profesiune;
săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu.
Pentru a dobândi calitatea de comerciant, nu este suficient ca o persoană să
săvârşească fapte de comerţ obiective; se cere ca săvârşirea faptelor de comerţ să aibă
caracter de profesiune. Săvârşirea faptelor de comerţ are caracter profesional când ea
constituie o ocupaţie, o îndeletnicire permanentă pe care o exercită o anumită persoană.
Pentru dobândirea calităţii de comerciant este necesară o a treia condiţie, ca
săvârşirea faptelor de comerţ să se facă în nume propriu. O persoană nu devine
comerciant decât dacă săvârşeşte fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, în
nume propriu, independent şi pe riscul său.
Exercitarea activităţii comerciale este raţiunea de a fi a societăţii comerciale. În
consecinţă, pentru a dobândi calitatea de comerciant, societatea comercială trebuie să se
constituie cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege în acest sens.
Prin urmare, persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant prin exercitarea
comerţului cu caracter profesional, pe când societatea comercială dobândeşte această
calitate ab origine, prin însăşi constituirea ei, independent de săvârşirea vreunei fapte de
comerţ.
Cu toate că nu are calitatea de comerciant, statul poate săvârşi anumite fapte de
comerţ şi, ca urmare, raporturile juridice care iau naştere sunt supuse legilor comerciale.
Concluzia este deopotrivă valabilă şi pentru unităţile administrativ – teritoriale.
Potrivit Legii nr.15/1990, regiile autonome se organizează şi funcţionează în ramurile
strategice ale economiei naţionale: industria de armament, energetică, exploatarea
minelor şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare (art.2). Ele sunt persoane
juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară (art.3).
Prin activitatea desfăşurată, regiile autonome trebuie să-şi acopere cheltuielile din
veniturile realizate şi să obţină profit (art.6).
Având în vedere aceste caracteristici, concluzia care se impune este aceea că regiile
autonome au calitatea de comerciant.
Potrivit legii, organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şi
desfacere de mărfuri, de prestări de servicii, etc. Întrucât prin desfăşurarea acestei
activităţi se urmăreşte obţinerea de profit, ea are un caracter comercial. În consecinţă,
organizaţiile cooperatiste au calitatea de comerciant.
Potrivit legii, scopul înfiinţării asociaţiilor şi fundaţiilor este desfăşurarea unei activităţi
dezinteresate (activitate culturală, sportivă, caritabilă, etc.), iar nu obţinerea unui profit.
Deci, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comercianţi.
Cu toate că nu au calitatea de comerciant, asociaţiile şi fundaţiile pot săvârşi anumite
fapte de comerţ. Mai mult, art.47 din O.G. nr.26/2000 recunoaşte asociaţiilor dreptul de a
înfiinţa societăţi comerciale; de exemplu, o asociaţie organizează un restaurant pentru
membrii săi, sau participă la constituirea unei societăţi comerciale.
2.2. Dovada calităţii de comerciant
În cazul unui litigiu, se poate pune problema existenţei calităţii de comerciant a uneia
dintre părţile litigante. Potrivit legii, sarcina probei revine părţii care formulează anumite
pretenţii (onus probandi incumbit actori). Deci, cel care invocă ori neagă calitatea de
comerciant a unei persoane fizice sau a unei societăţi comerciale trebuie să facă dovada.
O atare dovadă se poate face cu orice mijloace de probă admise de legea comercială
(art.46 C.com.).
În cazul persoanei fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin
săvârşirea faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că această
calitate se poate proba numai prin prezentarea unor dovezi din care să rezulte că
persoana în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe fapte de comerţ prevăzute de art.3
C.com. ca profesiune obişnuită şi în nume propriu.

–12–
 În cazul societăţii comerciale, calitatea de comerciant se dobândeşte prin însăşi
constituirea societăţii. Deci, calitatea de comerciant a societăţii comerciale se poate proba
prin dovedirea constituirii societăţii în condiţiile prevăzute de lege.
2.3. Încetarea calităţii de comerciant
Aşa cum calitatea de comerciant se dobândeşte, ea se şi pierde ori încetează în
anumite condiţii.
În cazul persoanei fizice, de vreme ce calitatea de comerciant se dobândeşte prin
săvârşirea unor fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că persoana
în cauză încetează să mai aibă calitatea de comerciant în momentul în care nu mai
săvârşeşte fapte de comerţ ca profesiune.
Trebuie observat că încetarea săvârşirii faptelor de comerţ poate să fie temporară, şi,
deci, ea să fie reluată. Pentru a avea efectul încetării calităţii de comerciant, trebuie ca
încetarea săvârşirii faptelor de comerţ să fie efectivă şi din ea să rezulte intenţia de a
renunţa la calitatea de comerciant.
În cazul societăţii comerciale, întrucât dobândirea calităţii de comerciant este legată de
însăşi constituirea societăţii comerciale ca persoană juridică, înseamnă că această calitate
se pierde în momentul când societatea încetează să mai existe ca persoană juridică, la
dizolvarea şi lichidarea societăţii.

3. Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale

3.1. Principiul libertăţii comerţului

Constituţia stabileşte că economia României este o economie de piaţă. Deci, economia
ţării se bazează pe proprietatea privată şi se dezvoltă prin acţiunea legii cererii şi a ofertei.
În aceste condiţii de organizare a economiei, statul este obligat să asigure libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie (art.135).
Statornicind că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, Constituţia dispune că alegerea
profesiei este liberă (art.41), iar exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns "numai prin lege
şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a
sănătăţii, ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor…" (art.53).
Dacă alegerea profesiei este liberă, înseamnă că orice persoană are libertatea să
exercite o profesie comercială, în funcţie de dorinţele şi interesele sale.
Accesul liber la profesiunile comerciale cunoaşte anumite limite, stabilite de lege, care
au un fundament diferit.
Astfel, legea stabileşte anumite condiţii speciale privind capacitatea persoanei fizice de
a desfăşura o activitate comercială. Prin lege sunt instituite unele incapacităţi, care sunt
menite să protejeze anumite persoane, punându-le la adăpost de consecinţele grave ale
unei profesiuni comerciale.
Apoi, legea stabileşte anumite incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii din dreptul de a
face comerţ, precum şi anumite autorizaţii, pentru a putea desfăşura o activitate
comercială. Ele au ca scop protecţia interesului general, adică respectarea ordinii publice
şi a bunelor moravuri.
3.2. Capacitatea persoanei fizice cerută pentru a fi comerciant
Cu privire la capacitate, trebuie făcută distincţie între capacitatea persoanei fizice de a
face acte de comerţ izolate şi capacitatea cerută pentru a fi comerciant.
Codul comercial nu cuprinde dispoziţii speciale privind capacitatea de a face acte de
comerţ izolate. În consecinţă, pentru încheierea acestor acte se cer a fi îndeplinite
condiţiile generale ale dreptului civil referitoare la încheierea actelor juridice.
În temeiul dispoziţiilor Codului comercial şi ale Decretului nr.31/1954 privind
persoanele fizice şi juridice, o persoană fizică are capacitatea de a fi comerciant dacă are

–13–
capacitate deplină de exerciţiu. Având o asemenea capacitate, persoana fizică poate să-şi
exercite drepturile şi să-şi asume obligaţii săvârşind acte juridice.
Având în vedere aceleaşi dispoziţii ale Codului comercial şi ale Decretului nr.31/1954,
nu au capacitatea de a fi comerciant: minorul şi persoana pusă sub interdicţie.
Întrucât aceste persoane sunt lovite de incapacitate, ele nu pot dobândi calitatea de
comerciant, chiar dacă săvârşesc fapte de comerţ, în condiţiile art.7 C.com.
a) Minorul. Nu are capacitatea de a fi comerciant persoana care are condiţia juridică de
minor.
Incapacitatea de a fi comerciant priveşte pe orice minor.
O problemă se pune în legătură cu capacitatea femeii minore căsătorite. Într-adevăr,
potrivit legii, femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 16 ani şi, cu dispensă, la
împlinirea vârstei de 15 ani, şi prin căsătorie dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu
[art.8 alin.(3) din Decretul nr.31/1954].
Cu toate că, prin căsătorie, femeia minoră dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu
socotim că ea nu poate avea capacitatea de a fi comerciant, până la împlinirea vârstei de
18 ani.
Recunoaşterea deplinei capacităţi de exerciţiu minorei căsătorite se întemeiază pe
principiul egalităţii care trebuie să existe între soţi în timpul căsătoriei. Această raţiune a
legii nu este cu nimic încălcată, sub aspectul care se discută, deoarece, aşa cum am
arătat, nici bărbatul nu are capacitatea de a fi comerciant înainte de împlinirea vârstei de
18 ani.
În concepţia Codului comercial, incapacitatea minorului priveşte începerea unui
comerţ. Minorul nu are capacitatea de a începe un comerţ. Legea permite însă
continuarea comerţului în numele minorului. Se au în vedere acele cazuri în care s-ar afla
minorul de a fi titularul unui fond de comerţ dobândit pe cale succesorală.
b) Persoana pusă sub interdicţie. Potrivit art.14 C.com., persoana pusă sub interdicţie
nu poate fi comerciant şi nici continua comerţul.
Neavând discernământ, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, persoana în cauză
este pusă sub interdicţie. În consecinţă, ea nu va mai putea încheia acte juridice, inclusiv
actele juridice pe care le reclamă activitatea comercială. Legea interzice acestei persoane
să înceapă ori să continue un comerţ.
3.3. Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale
Incompatibilităţile. Activitatea comercială are, prin definiţie, un caracter speculativ, în
sensul că ea urmăreşte obţinerea unui profit. Acest caracter face ca activitatea comercială
să nu poată fi exercitată de persoanele care au anumite funcţii sau profesii legate de
interesele generale ale societăţii. Existând o incompatibilitate de interese, legea interzice
persoanelor care au asemenea funcţii sau profesii să exercite comerţul cu caracter
profesional. Scopul urmărit prin instituirea acestor incompatibilităţi este să asigure
demnitatea şi prestigiul funcţiei sau profesiei în cauză.
Prin Constituţia României se prevede că funcţia de judecător este incompatibilă cu
orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior (art.125). O prevedere identică există şi în privinţa procurorilor (art.132) şi
judecătorilor Curţii Constituţionale (art.144). Din generalitatea dispoziţiilor constituţionale
rezultă că persoanele care au funcţiile de judecător, procuror sau judecător al Curţii
Constituţionale nu pot exercita profesiunea de comerciant.
Prin Legea nr.188/1999 sunt stabilite anumite incompatibilităţi pentru funcţionarii
publici, iar prin Legea nr.161/2003 incompatibilităţii în exercitarea demnităţii publice.
Persoana care nu respectă dispoziţiile legale privind incompatibilitatea şi exercită o
profesiune comercială, urmează să fie destituită din funcţia ce deţine ori, după caz, să fie
exclusă din organizaţia profesională din care face parte.

–14–
 Decăderile. Desfăşurarea activităţii comerciale impune respectarea de către
comercianţi a dispoziţiilor legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri. În
cazurile încălcării acestor dispoziţii legale, comercianţii trebuie să suporte rigorile legii.
Prin Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale
ilicite s-au prevăzut faptele care constituie activităţi comerciale ilicite, precum şi sancţiunile
contravenţionale sau penale care se aplică pentru săvârşirea acestor fapte.
Interdicţiile. În anumite cazuri, exercitarea activităţii comerciale este supusă unor
interdicţii. Prin H.G. nr.1323/1990 au fost stabilite, în temeiul art.287 din Legea nr.31/1990,
activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale: activităţile care, potrivit legii
penale, constituie infracţiuni sau sunt contrare unor alte dispoziţii legale cu caracter
imperativ; activităţile care constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol de stat;
fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament;
imprimarea hărţilor cu caracter militar etc.
Încălcarea dispoziţiilor legale menţionate atrage după sine nulitatea contractului de
societate.
Autorizaţiile. Desfăşurarea de către persoanele fizice, în mod independent ori în
cadrul unei asociaţii familiale, a unor activităţi comerciale, este condiţionată de existenţa
unei autorizaţii administrative.
Autorizaţia se eliberează de către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv
ai sectoarelor municipiului Bucureşti în a căror rază teritorială solicitanţii îşi au domiciliul
(reşedinţa) sau vor desfăşura activitatea, în condiţiile Legii nr. 300/2004.

4. Obligaţiile comercianţilor

4.1. Publicitatea prin registrul comerţului

Publicitatea prin registrul comerţului este reglementată prin Legea nr.26/1990 privind
registrul comerţului şi Legea nr.358/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea
în registrul comerţului.
Registrul comerţului se ţine de Oficiul Registrului Comerţului, care este organizat la
nivel central, în fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti.
Registrul central al registrului comerţului este ţinut de Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului, care este instituţie publică, cu personalitate juridică, organizată în subordinea
Ministerului Justiţiei.
La nivel teritorial, registrul comerţului este ţinut de oficiile registrului comerţului,
organizate în subordinea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi care funcţionează
pe lângă tribunale.
La fiecare oficiu teritorial este delegat un judecător al tribunalului care asigură controlul
de legalitate a înregistrărilor în registrul comerţului.
Registrul comerţului este public. Deci, orice persoană interesată poate lua cunoştinţă
de înregistrările cuprinse în registrul comerţului. În acest sens, legea prevede că oficiul
registrului comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala solicitantului, copii certificate
de pe înregistrările efectuate în registrul comerţului, ca şi de pe actele prezentate la
efectuarea înregistrărilor. De asemenea, oficiul registrului comerţului are obligaţia să
elibereze certificate care să ateste că un anumit act sau fapt este sau nu înregistrat.
Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea
în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, să ceară
înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este
prevăzută de lege. Aceste obligaţii revin şi persoanelor fizice şi juridice prevăzute de lege
(de ex., grupurile de interes economic).
Înmatricularea în registrul comerţului se realizează în baza unei cereri tip adresate
Biroului unic din cadrul oficiului registrului comerţului, însoţită de actele prevăzute de lege.

–15–
 Odată cu cererea se depune şi declaraţia-tip pe proprie răspundere, semnată de
asociaţi sau de administratori, din care să rezulte că persoana juridică îndeplineşte
condiţiile de funcţionare prevăzute de lege (prevenirea şi stingerea incendiilor, protecţia
mediului, sanitar, sanitar-veterinar etc.).
Înmatricularea se dispune prin încheiere, de către judecătorul delegat la oficiul
registrului comerţului.
La înmatriculare se eliberează solicitantului certificatul de înregistrare conţinând
numărul de ordine din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare, precum şi
certificatul constatator al înregistrării declaraţiei-tip pe proprie răspundere privind
îndeplinirea condiţiilor de funcţionare.
Aceste documente se eliberează în termen de 3 zile de la înregistrarea cererii. Ele
atestă îndeplinirea condiţiilor legale privind luarea în evidenţă şi începerea activităţii.
Înregistrarea menţiunilor în registrul comerţului priveşte modificările intervenite după
înmatricularea în registrul comerţului. Se înscriu în registrul comerţului menţiuni numai în
legătură cu actele şi faptele prevăzute de lege (modificarea actului constitutiv al societăţii
comerciale, deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, etc.).
Înmatricularea şi înregistrarea menţiunilor în registrul comerţului au rol de publicitate,
pentru a le face opozabile terţilor.
Cei păgubiţi prin înregistrările efectuate pot cere radierea lor, în condiţiile art.25 din
Legea nr.26/1990.
4.2. Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale
Potrivit legii, fiecare comerciant este obligat să ţină anumite registre de contabilitate, în
care să consemneze operaţiunile cu caracter patrimonial efectuate în cursul exercitării
comerţului şi să facă recapitularea lor periodică prin întocmirea inventarului şi a situaţiei
financiare anuale. Obligaţia este prevăzută de Codul comercial şi Legea contabilităţii
nr.82/1991.
Potrivit legii, registrele de contabilitate obligatorii sunt:
a) Registrul - jurnal. În acest registru, comerciantul este obligat să înregistreze zilnic
toate operaţiunile comerţului său, adică "ce are să ia şi ce are să dea… şi în general tot ce
primeşte şi plăteşte sub orice titlu" (art.23 C.com.).
Prin înregistrările pe care le cuprinde, registrul – jurnal constituie o oglindă a actelor
juridice pe care comerciantul le-a săvârşit în activitatea sa, în ordinea succesiunii lor.
b) Registrul – inventar. În acest registru, comerciantul copiază inventarul patrimoniului
său. Comerciantul este obligat să efectueze inventarierea generală a patrimoniului la
termenele stabilite de lege. Inventarul priveşte averea sa mobilă şi imobilă, datoriile şi
creanţele comerciantului (art.24 C.com.)
c) Registrul cartea mare. Un asemenea registru se ţine de comercianţii care au o
activitate cu volum mare şi cu o complexitate ridicată. Cartea mare este un registru de
conturi personificate, iar contabilitatea se face în partidă dublă, în sensul că fiecare
operaţiune comercială dă naştere unei duble înregistrări.
Pentru a putea stabili rezultatele activităţii desfăşurate, comerciantul este obligat ca, pe
baza înregistrărilor din registrele de contabilitate, să întocmească situaţia financiară
anuală.
Situaţia financiară anuală se compune din bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia
modificării capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi note
explicative.
4.3. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite
O componentă intrinsecă a economiei de piaţă o constituie libera competiţie,
concurenţa dintre agenţii economici.
Prin legi speciale sunt stabilite limitele în care trebuie să se manifeste libera
concurenţă, precum şi consecinţele pe care le au încălcările acestor limite legale.
Concurenţa este protejată de lege sub dublu aspect.

–16–
 Pe de o parte, legea reprimă înţelegerile şi practicile anticoncurenţiale, monopoliste,
care periclitează existenţa concurenţei. Această protecţie este asigurată prin Legea
nr.21/1996 asupra concurenţei.
Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea folosirii unor mijloace nelicite de
atragere a clientelei (concurenţa neloială). Această protecţie face obiectul Legii nr.11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale.
5. Fondul de comerţ

Desfăşurarea unei activităţi comerciale impune existenţa şi folosirea unor instrumente

de lucru adecvate. Acestea pot fi, în funcţie de obiectul comerţului, bunuri precum: local,
mobilier, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc. Toate aceste bunuri destinate realizării
activităţii comerciale formează fondul de comerţ.
5.1. Definiţie şi natură juridică
Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale
şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale,
în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.
Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu. Spre
deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile,
corporale sau incorporale, afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale,
patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare
economică. Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile
comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.
Întrucât în ansamblul elementelor cuprinse în fondul de comerţ prevalează bunurile
mobile, corporale sau incorporale, fondul de comerţ este un bun mobil. Fiind un bun care
îngemănează elementele care îl compun, iar în cadrul acestora preponderente ca valoare
sunt bunurile incorporale, fondul de comerţ este un bun mobil incorporal căruia i se aplică
regulile privind bunurile mobile incorporale.
5.2. Elementele fondului de comerţ
Fondul de comerţ cuprinde acele bunuri pe care le reclamă desfăşurarea activităţii
comerciale avute în vedere de către comerciant. Deci, fondul de comerţ nu are o
compoziţie unitară, ci una variată, în funcţie de specificul activităţii comerciantului.
Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă; elementele fondului
de comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ continuă
să subziste.
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două
categorii de bunuri: incorporale şi corporale.
5.2.1. Elementele incorporale ale fondului de comerţ
Firma. Firma sau firma comercială este un element de individualizare a comerciantului
în câmpul activităţii comerciale. Ea constă în numele sau, după caz, denumirea sub care
un comerciant este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care
semnează (art.30 din Legea nr.26/1990).
În cazul comerciantului persoană fizică, firma se compune din numele comerciantului,
scris în întregime, adică numele şi prenumele, sau din numele şi iniţiala prenumelui. Deci,
firma comerciantului persoană fizică coincide, în principiu, cu numele civil al
comerciantului.
În cazul unei societăţi comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma
juridică a societăţii comerciale.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altei societăţi, şi va fi însoţită de
menţiunea scrisă în întregime "societate pe acţiuni", sau prescurtat "S.A.", ori, după caz,
"societate în comandită pe acţiuni".

–17–
 Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la
care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă
în întregime "societate cu răspundere limitată" sau prescurtat "S.R.L.".
Fiind un atribut de individualizare a unui comerciant în activitatea comercială, firma
trebuie să se caracterizeze prin noutate.
Prin înregistrarea unei firme, care se realizează prin înmatricularea comerciantului în
registrul comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra ei
[art.30 alin.(4) din Legea nr.26/1990].
Emblema. Ca şi firma, emblema este un atribut de identificare în activitatea
comercială.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de
acelaşi gen.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare în măsura în care
asigură un supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire, între comercianţii
care exercită activitatea comercială în acelaşi domeniu.
Spre deosebire de firmă care este un element obligatoriu pentru individualizarea
comerciantului, emblema are caracter facultativ. Conţinutul emblemei poate fi un semn
sau o denumire.
Pentru a fi recunoscută şi ocrotită ca atare, emblema trebuie să aibă caracter de
noutate, în sensul că trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru
al comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi de
pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea.
Clientela şi vadul comercial. Clientela are un rol important pentru activitatea unui
comerciant. Aceasta este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează
în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru
procurarea unor mărfuri şi servicii.
Deşi este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, clientela constituie o valoare
economică, datorită relaţiilor ce se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi aceste
persoane care îşi procură mărfurile şi serviciile de la comerciantul respectiv.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o
aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul. Această potenţialitate a fondului de
comerţ este rezultatul unor factori multipli care se particularizează în activitatea fiecărui
comerciant. Asemenea factori sunt: locul unde se află amplasat localul, calitatea mărfurilor
şi serviciilor oferite clienţilor, preţurile practicate de comerciant, comportarea personalului
comerciantului în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale,
influenţa modei etc.
Drepturile de proprietate intelectuală. Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite
drepturi de proprietate intelectuală (invenţii, mărci etc.).
Drepturile de proprietate intelectuală sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilite
de lege. În scopul asigurării protecţiei prevăzute de lege, comercianţii au obligaţia să ceară
înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele de invenţii, mărcile şi
indicaţiile de provenienţă.
Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţia
ştiinţifică, literară şi artistică.
Regimul creanţelor şi datoriilor. Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din
fondul de comerţ. Concluzia se bazează pe faptul că fondul de comerţ, deşi cuprinde un
ansamblu de elemente corporale şi incorporale, totuşi, el nu constituie o universalitate
juridică, un patrimoniu în sens juridic.
Întrucât creanţele şi datoriile nu sunt cuprinse în fondul de comerţ, ele nu se transmit
dobânditorului în cazul înstrăinării fondului de comerţ. Se admite, totuşi, ca anumite
drepturi şi obligaţii izvorâte din contractele de muncă, contractele de furnitură (apă, gaz,
electricitate, telefon etc.) se transmit dobânditorului în condiţiile codului civil.

–18–
 5.2.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ. Din categoria elementelor
corporale sau materiale fac parte bunurile imobile şi bunurile mobile corporale.
Bunurile imobile. În activitatea sa, comerciantul se serveşte şi de anumite bunuri
imobile. Acestea pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfăşoară
comerţul) sau imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini etc.).
Potrivit Codului comercial, actele de vânzare – cumpărare privind bunurile imobile sunt
de natură civilă şi nu comercială.
Atunci când bunurile imobile constituie elemente ale fondului de comerţ, contopindu-se
în masa fondului, actele de vânzare – cumpărare referitoare la bunurile imobile sunt acte
de comerţ.
Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile corporale
cum sunt: materiile prime, materialele, etc., destinate a fi prelucrate, precum şi produsele
(mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
5.3. Actele juridice privind fondul de comerţ
Vânzarea – cumpărarea fondului de comerţ. Contractul de vânzare – cumpărare
poate avea ca obiect fondul de comerţ, ca bun unitar sau elemente componente ale
acestuia.
Contractul este supus regulilor generale privind contractul de vânzare – cumpărare.
Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale în sarcina vânzătorului.
Este vorba de obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului.
Vânzarea fondului de comerţ constituie un act care trebuie înregistrat în registrul
comerţului (art.21 lit.a din Legea 26/1990).
Locaţiunea fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face obiectul unui contract
de locaţiune, în condiţiile Codului civil.
În temeiul contractului de locaţiune, în schimbul unui preţ, proprietarul fondului, în
calitate de locator, transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ.
În lipsa unei stipulaţii contrare, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării,
toate elementele fondului de comerţ.
Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin
desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de locatar.
Locaţiunea fondului de comerţ constituie un act despre care comerciantul are obligaţia
să facă menţiune în registrul comerţului [art.21 lit.a) din Legea nr.26/1990].
O aplicaţie actuală a locaţiunii fondului de comerţ o reprezintă locaţia gestiunii,
reglementată prin acte normative speciale.
Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face şi
el obiectul unei garanţii reale mobiliare, în condiţiile Legii nr.99/1999.
Garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat
generic ori o universalitate de bunuri mobile.
În cazul în care bunul afectat garanţiei constă într-o universalitate de bunuri mobile,
inclusiv un fond de comerţ, conţinutul şi caracteristicile acestuia vor fi determinate de părţi.
Garanţia se constituie pe baza unui contract de garanţie. Ea se poate constitui cu sau
fără deposedarea de bunul care face obiectul garanţiei.
Pentru protejarea dreptului real de garanţie dobândit de creditor, legea cere
îndeplinirea unei formalităţi de publicitate. Această condiţie este îndeplinită din momentul
înscrierii avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art.29
din lege).
Legea nr.26/1990 prevede obligaţia comerciantului de a cere înscrierea în registrul
comerţului a menţiunii privind constituirea garanţiei reale mobiliare asupra fondului de
comerţ [art.20 lit.a) din lege]. Această menţiune este opozabilă terţilor de la data efectuării
ei în registrul comerţului.

–19–
 6. Auxiliarii comercianţilor

În realizarea activităţii lor, comercianţii cooperează cu anumite persoane care, fie le

reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale. Aceste
persoane sunt denumite auxiliari ai comercianţilor.
Activitatea desfăşurată de auxiliarii comercianţilor implică anumite raporturi de
reprezentare între comercianţi şi auxiliarii lor. Datorită acestui fapt, pentru a putea înţelege
natura activităţii auxiliarilor comercianţilor, este necesară, mai întâi, o analiză a instituţiei
reprezentării.
6.1. Reprezentarea
6.1.1. Definiţia şi felurile reprezentării. Reprezentarea este un procedeu tehnico –
juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în numele
şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecinţa că efectele actelor juridice
încheiate se produc direct în persoana reprezentatului.
Reprezentarea are izvor legea sau voinţa persoanei interesate. În consecinţă,
reprezentarea este legală sau convenţională.
În cazul reprezentării legale, puterea unei persoane de a reprezenta o altă persoană
rezultă din lege.
În cazul reprezentării convenţionale, o persoană (reprezentatul) împuterniceşte o altă
persoană (reprezentantul) să încheie acte juridice în numele şi pe seama reprezentatului.
6.1.2. Condiţiile reprezentării. Reprezentarea impune trei condiţii: existenţa
împuternicirii de reprezentare; intenţia de a reprezenta şi voinţa valabilă a
reprezentantului.
Cele trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.
a) Existenţa împuternicirii de reprezentare. Potrivit legii, reprezentarea presupune
existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentatului (dominus negotii).
Reprezentatul nu poate fi angajat prin actele juridice ale reprezentantului decât dacă l-a
împuternicit el însuşi, conferindu-i calitatea de reprezentant.
Acţionând în baza împuternicirii primite, reprezentantul încheie actele juridice pentru
altul, iar nu pentru sine (nomine alieno).
Împuternicirea dată de reprezentat este un act unilateral; ea poate fi constatată printr-
un înscris numit procură.
Cel mai adesea, împuternicirea se dă reprezentantului înainte ca acesta să încheie
actele juridice cu terţii. Dar, împuternicirea poate fi dată şi post factum, sub forma ratificării
actelor juridice încheiate de reprezentant în numele şi pe seama reprezentatului.
În toate cazurile, reprezentantul trebuie să acţioneze numai în limitele împuternicirii
primite de la reprezentat.
b) Intenţia de a reprezenta. Atunci când, în baza împuternicirii, încheie un act juridic
cu terţul, reprezentantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a reprezenta pe cel de la care
a primit împuternicirea. Mai mult, reprezentantul trebuie să aducă la cunoştinţa terţului
calitatea sa de reprezentant.
Numai dacă există intenţia de a reprezenta, efectele juridice ale actului încheiat între
reprezentant şi terţ se vor produce în persoana reprezentatului. Dacă reprezentantul nu a
acţionat cu intenţia de a reprezenta, şi nu a făcut cunoscută calitatea sa de reprezentant al
altei persoane (reprezentatul), el va deveni personal obligat faţă de terţ.
Intenţia de a reprezenta poate fi expresă sau tacită; ea poate rezulta din declaraţia
expresă a reprezentantului sau din anumite fapte şi împrejurări ale încheierii actului juridic
(ex factis et rebus).

–20–
 c) Voinţa valabilă a reprezentantului. În baza împuternicirii primite, reprezentantul
încheie actul juridic cu terţul. La încheierea actului, reprezentantul manifestă voinţa sa
proprie chiar dacă o face din însărcinarea, în numele şi pe seama reprezentatului (nomine
alieno). De aceea, pentru a aprecia valabilitatea actului trebuie examinată voinţa
reprezentantului care s-a manifestat la încheierea actului juridic. Aceasta înseamnă că
actul juridic încheiat de reprezentant cu terţul este valabil numai dacă voinţa
reprezentantului a fost liberă şi neviciată. Dacă această voinţă a fost afectată de vicii, actul
juridic este lovit de nulitate, în interesul reprezentatului, chiar dacă actul prin care s-a
conferit împuternicirea este valabil.
6.1.3. Efectele reprezentării.
a) Efectele în raporturile dintre reprezentat şi terţ. Principalul efect al reprezentării
constă în faptul că actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ va produce efecte faţă
de reprezentat, adică faţă de acela care a dat împuternicire reprezentantului să încheie
actul în cauză.
Actul juridic încheiat creează raporturi juridice direct între terţ şi reprezentat, ca şi când
reprezentatul ar fi încheiat el însuşi actul ce terţul. Deci, reprezentatul devine parte în actul
juridic încheiat şi răspunde pentru executarea obligaţiilor născute din acest act.
Se înţelege că actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ îl obligă pe reprezentat
numai dacă actul a fost încheiat în limitele împuternicirii date reprezentantului. În absenţa
împuternicirii ori a depăşirii ei, actul juridic nu produce efecte faţă de reprezentat, afară de
cazul când a fost în culpă în legătură cu redactarea procurii. În schimb, reprezentantul
datorează despăgubiri faţă de terţ pentru eventualele prejudicii cauzate.
Actul juridic încheiat fără împuternicire ori cu depăşirea împuternicirii poate produce
efecte fată de reprezentat dacă acesta îl ratifică ulterior.
b) Efectele faţă de reprezentant. Actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ
produce efecte exclusiv între reprezentat şi terţ. El nu are nici un efect faţă de
reprezentant.
Rolul reprezentantului a fost acela de a încheia actul juridic cu terţul. O dată îndeplinit
acest rol, reprezentantul rămâne străin faţă de actul încheiat.
6.2. Prepuşii comercianţilor
În dreptul comercial, noţiunea de prepus are un sens bine determinat. Art. 392 C.com.
dispune: "Prepus este acela care este însărcinat cu comerţul patronului său, fie în locul
unde acesta îl exercită, fie în alt loc".
Din dispoziţiile citate rezultă că o persoană are calitatea de prepus al comerciantului
dacă îndeplineşte două condiţii.
În primul rând, persoana în cauză este însărcinată cu comerţul patronului său, adică
este împuternicită să efectueze toate operaţiunile pe care le reclamă exercitarea
comerţului. Deci, prepusul este împuternicit să conducă întreaga activitate comercială şi
să îl reprezinte pe patron în toate actele juridice privind desfăşurarea activităţii comerciale.
În al doilea rând, împuternicirea dată priveşte activitatea comercială la locul unde
comerciantul îşi exercită comerţul, adică acolo unde îşi are sediul, sau în alt loc
determinat, de exemplu, locul unde se află o sucursală.
Prepusul dispune de puteri largi; el poate efectua toate operaţiunile necesare
desfăşurării comerţului.
Reprezentarea este generală, ceea ce înseamnă că puterile prepusului sunt jalonate
numai de obiectul comerţului pe care este împuternicit să îl exercite.
Puterea de reprezentare a prepusului nu este numai generală, ci ea este şi
permanentă, adică se exercită în timp, până la încetarea calităţii prepusului.
În sfârşit, puterea de reprezentare este legată de un anumit loc, care este sediul
principal ori secundar al comerciantului.

–21–
 Întrucât puterile de reprezentare ale prepusului se deosebesc de cele ale unui
reprezentant obişnuit, legea prevede în sarcina sa obligaţii specifice, a căror nerespectare
atrage răspunderea.
Potrivit legii, prepusul are unele obligaţii care fac parte din categoria obligaţiilor
comercianţilor.
Prepusul este obligat să ţină, cu respectarea dispoziţiilor legii, registrele comerciale (de
contabilitate) ale comerciantului. În caz de nerespectare a obligaţiilor, prepusul este
culpabil şi este sancţionat în condiţiile legii.
În cazul încetării plăţilor, comerciantul este supus procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului, chiar dacă faptele care au dus la această situaţie au fost săvârşite de prepus.
În acest caz, deşi prepusul nu este comerciant, actele sale pot duce la aplicarea procedurii
menţionate asupra comerciantului.
Legea prevede obligaţia prepusului de a nu îl concura pe comerciant. Potrivit art.397
C.com., prepusul nu poate, fără învoirea expresă a comerciantului, să facă operaţiuni în
numele său propriu şi nici nu poate să ia parte, pe seama sa ori a altei persoane, la un
comerţ de felul aceluia cu care a fost însărcinat.
6.3. Mijlocitorii
În activitatea comercială, un anumit rol îl au mijlocitorii, cunoscuţi şi sub denumirea de
samsari ori misiţi.
Mijlocirea este o activitate prin care o persoană, denumită mijlocitor, urmăreşte să
pună faţă în faţă două persoane care vor să încheie o afacere şi, graţie diligenţelor sale,
să le determine să încheie contractul avut în vedere.
Dacă, urmare activităţii depuse de mijlocitor, părţile încheie contractul avut în vedere,
mijlocitorul are dreptul la o remuneraţie, de la ambele părţi, ori numai de la una dintre ele,
după caz.
Dreptul la remuneraţie se naşte numai dacă părţile au încheiat contractul, iar
încheierea lui este rezultatul diligenţelor mijlocitorului.
Din cele arătate rezultă că mijlocitorul nu este reprezentant al părţilor; el nu are putere
de reprezentare pentru a încheia acte juridice în numele şi pe seama părţilor.
6.4. Agenţii comerciali permanenţi
Agenţii comerciali permanenţi reprezintă o categorie de intermediari reglementată prin
Legea nr.509/2004.
Agentul comercial permanent este un comerciant, persoană fizică sau persoană
juridică, care, în calitate de intermediar independent, este împuternicit în mod statornic să
negocieze sau să negocieze şi să încheie afaceri pentru altă persoană fizică sau juridică,
numită comitent, în schimbul unei remuneraţii.
Instrumentul juridic prin care se realizează intermedierea este contractul de agenţie.

Exemple de subiecte
1. Dobândirea calităţii de comerciant.
2. Dovada calităţii de comerciant.
3. Încetarea calităţii de comerciant.
4. Definiţia şi natura juridică a fondului de comerţ.
5. Firma.
6. Emblema.
7. Clientela şi vadul comercial.
8. Actele juridice privind fondul de comerţ.
9. Condiţiile reprezentării.
10. Prepuşii comercianţilor.

–22–
 CAPITOLUL IV
SOCIETĂŢILE COMERCIALE

A. Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în România

Reglementarea generală, dreptul comun, în materia societăţilor comerciale este
cuprinsă în Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, în forma republicată în 2004,
modificată prin Legea nr. 441/2006 şi prin O. U. G. nr. 82/2007.
Legea nr.31/1990 cuprinde reguli generale aplicabile oricărei societăţi comerciale,
precum şi reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate comercială.
Unele societăţi comerciale sunt guvernate de reglementări speciale (societăţile
bancare, societăţile de asigurări).

B. Regulile comune aplicabile oricărei societăţi comerciale

1. Noţiunea, elementele specifice şi clasificarea societăţilor comerciale

1.1. Definiţie
Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza
unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se
înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în
scopul realizării şi împărţirii profitului rezultat.
1.2. Elementele specifice ale contractului de societate care stă la baza societăţii
comerciale
Elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale:
aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială, precum şi
împărţirea profitului.
a) Aporturile asociaţilor
Prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în
societate un anumit bun, o valoare patrimonială.
Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează bunul adus în societate de către
asociat.
Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se
obligă să o transmită societăţii.
Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile în
numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei (art.16
din Legea 31/1990).
Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi: bunuri imobile
(clădiri, instalaţii, etc.) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri, etc.) sau incorporale
(creanţe, fond de comerţ, etc.).
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste
aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a
bunurilor către societate (art.16 alin.2 din Legea 31/1990).
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra
bunului ori a dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin
proprietatea societăţii (art.65 din Legea 31/1990).

–23–
 Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea
stabili valoarea părţilor de interes, părţilor sociale sau a acţiunilor cuvenite asociatului în
schimbul aportului. Această evaluare se face de către asociaţi sau, când este necesar, de
către experţi.
Aportul în industrie. În terminologia legii, aportul în industrie constă în munca sau
activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere
competenţa şi calificarea sa.
Aportul în prestaţii în muncă este permis numai asociaţilor din societatea în nume
colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită.
În actul constitutiv, trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.
Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare sau ca ele să aibă
acelaşi obiect şi nici ca aportul unui asociat să aibă un obiect unitar.
Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se
naşte prin semnarea contractului de societate sau, după caz, prin participarea la
subscripţia publică.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului (vărsământ). Asociaţii
sunt obligaţi să efectueze aporturile potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu
respectarea dispoziţiilor legii.
Dacă asociatul nu a respectat termenele de efectuare a aportului şi, prin aceasta, a
cauzat societăţii anumite prejudicii, el este obligat la plata de despăgubiri, în condiţiile
dreptului comun.
Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea prevede că asociatul "este
obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul".
Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea
acestora. Aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi, totodată, ele
constituie elemente ale patrimoniului societăţii.
Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar
nu trebuie confundate.
Capitalul social. Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia
valorică a totalităţii aporturilor în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă la
constituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.
Capitalul social are o semnificaţie contabilă; el nu are o existenţă reală, concretă, ci
reprezintă o cifră convenită de asociaţi.
În bilanţul societăţii, capitalul social apare evidenţiat la pasiv, deoarece el reprezintă
aporturile asociaţilor, care, la dizolvarea societăţii, trebuie restituite. În schimb, bunurile
efective care constituie aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului, întrucât ele
aparţin societăţii.
Capitalul social are însă şi o semnificaţie juridică; el constituie limita gajului general al
creditorilor societăţii, în sensul că în patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri a căror
valoare să fie cel puţin în limita capitalului social.
În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de societate,
legea stabileşte un plafon minim al capitalului social: 90.000. lei, în cazul societăţii pe
acţiuni sau comandită pe acţiuni; 200 lei, în cazul societăţii cu răspundere limitată.
În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au
obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul
social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în
patrimoniul societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după
forma juridică a societăţii: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în

–24–
comandită simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni, în cazul
societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale
sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia.
Patrimoniul societăţii. Patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.
Patrimoniul social cuprinde: activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în
bilanţul societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.
Între capitalul social şi patrimoniul societăţii există unele deosebiri.
Astfel, în timp ce capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor,
patrimoniul societăţii este o universalitate juridică, în care sunt cuprinse toate drepturile şi
obligaţiile, precum şi bunurile societăţii.
Apoi, spre deosebire de capitalul social care nu are o existenţă reală, patrimoniul
cuprinde elemente concrete, adică totalitatea bunurilor societăţii.
În sfârşit, pe când capitalul social este fix, patrimoniul societăţii are o compoziţie şi o
valoare care variază, în funcţie de rezultatele activităţii societăţii.
b) Intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale
(affectio societatis)
Un alt element esenţial al contractului de societate îl reprezintă elementul psihologic,
adică intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio
societatis).
Affectio societatis presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a lucra
în comun, suportând toate riscurile activităţii comerciale.
Elementul psihologic affectio societatis constituie un criteriu de distincţie între
societatea comercială şi anumite grupări economice sau contracte.
c) Împărţirea profitului
Scopul societăţii este acela de a realiza profit din activitatea comercială desfăşurată şi
de a-l împărţi între asociaţi.
Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de
dividend.
Întrucât activitatea comercială ar putea să înregistreze pierderi în loc de profit, datorită
legăturii sociale care îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la pierderi.
Deci, desfăşurând activitatea comercială în comun, asociaţii participă împreună, atât la
profit, cât şi la pierderile societăţii.
Prin profit se înţelege un câştig evaluabil în bani.
Realizarea ori nerealizarea de profit poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului
financiar, prin întocmirea situaţiei financiare anuale.
Pentru a putea fi repartizat, profitul trebuie să fie real. Aceasta înseamnă că trebuie să
se fi realizat un excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât capitalul social.
Totodată, profitul trebuie să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea
capitalului social, când acesta s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar şi după
constituirea rezervelor.
Dacă potrivit situaţiei financiare anuale, nu există profit, nu pot fi distribuite dividende
asociaţilor. În caz contrar, dividendele sunt fictive; ele sunt luate din activul patrimoniului în
limita capitalului social, cu prejudicierea drepturilor creditorilor.
Distribuirea de dividende, în absenţa unor beneficii reale şi utile, reprezintă o faptă
ilicită, care are consecinţe sub aspect civil şi penal.
În privinţa împărţirii profitului între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de a
decide prin actul constitutiv al societăţii.
În cazul în care în actul constitutiv, asociaţii nu au stabilit modul de împărţire a profitului
şi de suportare a pierderilor, îşi găsesc aplicarea dispoziţiile legale: "dividendele se vor

–25–
plăti asociaţilor în proporţie cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut altfel" (art.67 alin.2 din Legea nr.31/1990).
În cazul în care societatea a realizat profit, acesta va fi repartizat de către adunarea
asociaţilor pe destinaţiile legale: reîntregirea capitalului social, formarea fondului de
rezervă, reinvestire prin majorarea capitalului social, distribuire de dividende către asociaţi
etc.
Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală, dar nu mai târziu de
8 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar.
Dacă societatea nu îşi execută obligaţia de plată a dividendelor, ea va plăti o penalitate
aferentă perioadei de întârziere la nivelul dobânzii legale.
1.3. Formele societăţii comerciale
Potrivit art.2 din Legea nr.31/1990, societatea comercială îmbracă una din următoarele
forme juridice: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea pe
acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată.
Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii comerciale au drept criteriu întinderea
răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii (art.3 din Legea nr.31/1990)
a) Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor
asociaţilor.
b) Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.
c) Societatea pe acţiuni este societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar
obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limita
aportului lor.
d) Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărei capital social este
împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund
numai până la concurenţa aportului lor.
e) Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor.
Enumerarea formelor juridice ale societăţii comerciale are un caracter limitativ.
Persoanele care doresc să constituie o societate comercială sunt libere să aleagă
oricare formă de societate prevăzută de lege.
În mod excepţional, forma de societate este impusă de lege (societăţile din domeniul
bancar şi al asigurărilor).

2. Constituirea societăţilor comerciale

Societatea comercială este, în esenţă, un contract şi, totodată, o persoană juridică.

Fundamentul societăţii comerciale îl reprezintă actul constitutiv sau, în anumite cazuri,
actele constitutive.
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea unor
formalităţi cerute de lege. Aceste formalităţi se întemeiază pe actul constitutiv sau, după
caz, pe actele constitutive.
2.1. Actele constitutive ale societăţii comerciale
Potrivit art.5 din Legea nr.31/1990, societatea în nume colectiv sau în comandită
simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni sau cu răspundere
limitată se constituie prin contract de societate şi statut.
În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată, legea
permite ca cele două acte – contractul de societate şi statutul – să se încheie sub forma
unui înscris unic, denumit act constitutiv.

–26–
 Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei
singure persoane (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic). În acest caz se
întocmeşte numai statutul.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite,
de asemenea, act constitutiv.
a) Contractul de societate
Condiţiile pentru validitatea contractului de societate sunt următoarele: consimţământul
valabil al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi o
cauză licită.
Consimţământul părţilor. Încheierea contractului de societate presupune
manifestarea de voinţă a părţilor, în sensul încheierii contractului (art.984 C.civ.).
Potrivit legii, societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, în afară de cazul
când legea prevede altfel (art.4 din Legea nr.31/1990).
Voinţa fiecăreia dintre părţile contractante trebuie să fie animată de intenţia de a
desfăşura în comun o activitate comercială (affectio societatis).
Persoanele care încheie contractul de societate şi, deci, îl semnează, au calitatea de
fondatori. Mai au această calitate şi persoanele care au un rol determinant în constituirea
societăţii.
Nu pot fi fondatori şi, deci, nu pot încheia contractul de societate, persoanele care,
potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă,
abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau
luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de lege.
Capacitatea părţilor. O persoană fizică poate fi parte în contractul de societate dacă
are capacitatea pentru a încheia acest act juridic.
Obiectul contractului. Noţiunea de obiect al contractului de societate desemnează
activitatea societăţii.
Obiectul societăţii este convenit de către asociaţi şi trebuie arătat în contractul de
societate.
Activităţile comerciale care formează obiectul societăţii pot consta în producerea şi
comercializarea mărfurilor, executarea de lucrări ori prestarea de servicii.
Cauza contractului. În contractul de societate, cauza este participarea fiecărui asociat
la rezultatele activităţii comerciale desfăşurate în comun, adică împărţirea profitului.
În cazul nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de art.948 C.civ., contractul de
societate este lovit de nulitate.
Forma scrisă a contractului. Contractul de societate se încheie în formă scrisă.
Contractul poate fi încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată.
În mod excepţional, contractul trebuie încheiat sub formă autentică în următoarele
cazuri: printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; se constituie
o societate în nume colectiv sau în comandită simplă; societatea pe acţiuni se constituie
prin subscripţie publică.
Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea societăţii.
Consecinţele nerespectării condiţiilor de formă ale actului constitutiv. În privinţa
nerespectării condiţiilor de formă ale actului constitutiv trebuie făcută o distincţie.
În cazurile când legea permite încheierea actului constitutiv în forma înscrisului sub
semnătură privată, condiţia de formă este cerută ad probationem. În consecinţă, dovada
actului constitutiv se poate face numai prin înscris.
În cazurile când legea impune forma autentică a actului constitutiv, condiţia de formă
este cerută ad validitatem. Nerespectarea formei autentice a actului constitutiv atrage
nulitatea societăţii, în condiţiile art. 56 din Legea nr. 31/1990.
Cuprinsul contractului de societate. Contractul de societate trebuie să cuprindă
anumite clauze (elemente) care să stabilească relaţiile dintre asociaţi. Aceste clauze sunt
prevăzute de Legea nr. 31/1990, diferenţiat în funcţie de forma juridică a societăţii; art. 7

–27–
stabileşte cuprinsul actului constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi
cu răspundere limitată, iar art.8 priveşte actul constitutiv al societăţii pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni.
Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de societate comercială. Ele
privesc identificarea părţilor, individualizarea viitoarei societăţi, caracteristicile societăţii,
conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţilor, dizolvarea şi
lichidarea societăţii.
Pe lângă clauzele comune, contractul de societate poate să cuprindă şi anumite clauze
specifice unei anumite forme juridice de societate comercială.
Clauzele expres prevăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie cuprinse în
contractul de societate.
Trebuie arătat că părţile nu pot deroga de la dispoziţiile legale prin care se
reglementează cuprinsul contractului de societate decât în cazurile expres prevăzute de
lege.
b) Statutul societăţii
În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată,
constituirea societăţii are ca fundament, pe lângă contractul de societate, statutul
societăţii.
Statutul, ca act constitutiv distinct, cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze
care reglementează organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii
2.2. Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale
Procesul constituirii unei societăţi comerciale implică îndeplinirea a două formalităţi:
întocmirea actului sau actelor constitutive în forma cerută de lege şi înmatricularea
societăţii.
a) Întocmirea actelor constitutive
Prin întocmirea actelor constitutive înţelegem redactarea şi, după caz, autentificarea
înscrisurilor actelor respective. Înscrisul este redactat de asociaţi, avocat, notar.
În cazurile în care legea impune forma autentică, înscrisul actului constitutiv este
prezentat notarului public, pentru autentificare.
b) Înmatricularea societăţii comerciale
În scopul simplificării formalităţilor de constituire a societăţilor comerciale s-a instituit o
procedură de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţilor comerciale. Prin
îndeplinirea acestei proceduri, societatea comercială devine persoană juridică şi, totodată,
este autorizată să funcţioneze, adică să desfăşoare activitatea comercială stabilită prin
actul constitutiv.
Înmatricularea societăţii se solicită Biroului Unic din cadrul oficiului registrului
comerţului în a cărei rază teritorială îşi va avea sediul societatea comercială.
Înmatricularea se realizează în baza unei cereri tip al cărei conţinut este stabilit prin
hotărâre a guvernului. Cererea trebuie însoţită de următoarele documente:
a) actul sau actele constitutive, în forma cerută de lege;
b) dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite prin actul constitutiv.
Dovada atestă liberarea aporturilor de către asociaţi şi, implicit, existenţa capitalului social
vărsat. O atare dovadă se face prin înscrisuri emise de bancă sau C.E.C.;
c) actele care probează dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul
aportului în natură. Aceste acte pot fi contracte de vânzare – cumpărare, contracte de
concesiune, brevete de invenţii etc. În cazul bunurilor imobile, trebuie anexat şi certificatul
constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
d) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de
asociaţi;
e) declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, administratorilor şi a cenzorilor,
că îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.31/1990. Declaraţia atestă faptul că aceste
persoane nu cad sub interdicţiile stabilite de art. 6 alin. 2, art. 15314 din Legea nr. 31/1990.

–28–
 Împreună cu cererea de înmatriculare se depune şi declaraţia-tip pe proprie
răspundere, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile pentru funcţionarea societăţii
(protecţia mediului, protecţia muncii, condiţiile sanitare, sanitar-veterinare etc.).
Cererea de înmatriculare se soluţionează de judecătorul delegat, care dispune prin
încheiere înmatricularea societăţii în registrul comerţului.
Pe data înmatriculării, societatea dobândeşte personalitate juridică (art.41 din Legea
nr.31/1990).
După efectuarea înmatriculării se eliberează certificatul de înregistrare, care cuprinde
codul unic de înregistrare precum şi certificatul constatator al înregistrării declaraţiei-tip pe
proprie răspundere, privind îndeplinirea condiţiilor de funcţionare a societăţii.
După înmatriculare, un extras după încheierea judecătorului delegat privind
înmatricularea societăţii, se trimite Monitorului Oficial, spre publicare.
Legea prevede că, în cazul unei societăţi pe acţiuni, dacă există aporturi în natură,
avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se
constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte, în
termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi, cu respectarea
dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 31/1990.
Experţii desemnaţi vor întocmi un raport care va cuprinde răspunsurile lor privind
elementele indicate de judecătorul delegat. În privinţa aporturilor în natură, raportul trebuie
să cuprindă descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat şi va preciza dacă
valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii acordate în schimb asociatului. Pentru
bunurile mobile noi va fi luată în considerare factura.
Raportul întocmit de experţi trebuie depus în 15 zile la oficiul registrului comerţului (art.
38 din Legea nr. 31/1990).
În cazul când, în urma examinării cererii, constată că sunt îndeplinite condiţiile privind
înregistrarea societăţii, judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va autoriza
constituirea societăţii şi va dispune înregistrarea ei în registrul comerţului (art. 40 din
Legea nr. 31/1990).
Judecătorul delegat trebuie să pronunţe încheierea în termen de 5 zile de la data
îndeplinirii cerinţelor legale pentru înregistrarea societăţii.
Încheierea de înregistrare va cuprinde menţiunile actului constitutiv prevăzute, după
caz, de art. 7 sau 8 din Legea nr. 31/1990.
În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii nu sunt îndeplinite,
judecătorul delegat va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înregistrare, afară de
cazul în care neregularităţile sunt înlăturate, în condiţiile art. 46 din Legea nr. 31/1990.
Încheierea judecătorului delegat privind înregistrarea societăţii este supusă numai
recursului, care poate fi exercitat în termen de 15 zile de la data pronunţării încheierii (art.
60 din Legea nr. 31/1990).
Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut
înregistrarea cererii. Oficiul registrului comerţului are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la
depunerea recursului, să îl înainteze tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul
societăţii. Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin 2 zile înaintea termenului de
judecată (art. 60 alin.3 din Legea nr. 31/1990).
Înregistrarea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen de
24 ore de la data la care încheierea judecătorului delegat a devenit irevocabilă (art. 41
alin.2 din Legea nr. 31/1990). Încheierea devine irevocabilă la data expirării termenului
pentru exercitarea recursului sau de la data respingerii recursului de către tribunal.
Odată înregistrată în registrul comerţului, societatea se consideră constituită. Pe data
înregistrării, societatea devine persoană juridică.
2.3. Regimul actelor juridice încheiate în cursul constituirii societăţii comerciale
Fondatorii, reprezentanţii şi alte persoane, care au lucrat în numele unei societăţi în
curs de constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă de terţ pentru actele juridice încheiate

–29–
cu aceştia în contul societăţii, în afară de cazul în care societatea, după ce a dobândit
personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi
fost ale societăţii încă de la data încheierii lor (art.53 din Legea nr.31/1990).
2.4. Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii comerciale
Nerespectarea cerinţelor legale privind constituirea societăţii produce anumite
consecinţe.
Anumite încălcări ale legii pot fi constatate înainte de înmatricularea societăţii în
registrul comerţului. În aceste cazuri, legea oferă mijloace pentru regularizarea societăţii
(art. 46 şi 47 din Legea nr. 31/1990). Prin regularizare, societatea intră în normalitate şi
produce toate efectele.
Alte încălcări pot fi constatate după înmatricularea societăţii în registrul comerţului. În
asemenea cazuri, societatea poate fi regularizată, dar prin intermediul instanţei
judecătoreşti, printr-o acţiune în regularizare (art. 48 din Legea nr. 31/1990).
În cazul unor neregularităţi grave, legea prevede posibilitatea anulării societăţii (art. 56
din Legea nr. 31/1990).

2.5. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţilor comerciale

La constituirea societăţii comerciale asociaţii pot avea în vedere, încă din acest
moment, perspectivele dezvoltării activităţii societăţii. Este vorba de posibilitatea extinderii
activităţii societăţii în alte localităţi sau în chiar localitatea unde îşi are sediul societatea. O
atare extindere se poate realiza prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale.
Sucursala. Potrivit art.43 din Legea nr.31/1990, sucursala este un dezmembrământ
fără personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate este dotată de
societate cu anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate economică, care intră
în obiectul de activitate al societăţii. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitele
stabilite de societate.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de
denumirea lui (agenţie, reprezentanţă etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie
statut de sucursală.
Filiala. Filiala este o societate comercială cu personalitate juridică. Această societate,
filiala, este constituită de societatea primară (societatea mamă), care deţine majoritatea
capitalului său. Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct, totuşi, filiala este
dependentă şi se află sub controlul societăţii primare.
În privinţa sucursalelor sau altor sedii secundare, Legea nr. 31/1990 prevede că actul
constitutiv trebuie să cuprindă sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe sau
alte asemenea unităţi fără personalitate juridică – atunci când se înfiinţează odată cu
societatea sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterior, dacă se are în vedere o atare
înfiinţare.
Sucursala se înregistrează înainte de începerea activităţii ei în registrul comerţului din
judeţul unde va funcţiona.
2.6. Personalitatea juridică a societăţii comerciale
Societatea comercială se constituie prin iniţiativa asociaţilor prin îndeplinirea
formalităţilor prevăzute de lege. Din moment ce s-a constituit cu respectarea condiţiilor
stabilite de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică.
a) Atributele de identificare a societăţii
Firma societăţii. Pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie să
aibă un nume. Acest nume poartă denumirea de firmă.
Potrivit legii, firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care se semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990).
Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate.

–30–
 Sediul societăţii. Acest atribut este menit să situeze societatea în spaţiu, în cadrul
raporturilor juridice la care participă. Pentru a-l distinge mai bine de domiciliul asociaţilor,
sediul societăţilor este denumit sediu social.
Potrivit legii, asociaţii sunt obligaţi să arate sediul societăţii în contractul de societate.
Naţionalitatea societăţii. Societatea comercială se identifică şi prin naţionalitatea sa.
Noţiunea de naţionalitate nu este folosită în înţelesul ei tehnic, de apartenenţă a unui
individ la un anumit stat, ci în sensul de statut juridic, adică de lege aplicabilă constituirii,
funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii. Deci, naţionalitatea societăţii determină legea
aplicabilă persoanei juridice.
Legea nr.31/1990 prevede: "Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane
juridice române" (art.1 alin.2).
Prin urmare, orice societate comercială, dacă şi-a stabilit sediul pe teritoriul României,
are naţionalitate română şi, în consecinţă, este supusă regimului Legii nr. 31/1990.
b) Voinţa societăţii comerciale
Ca persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sine stătătoare, care nu se
confundă cu voinţele asociaţilor.
Neavând o existenţă organică, legea atribuie persoanei juridice voinţa persoanelor
fizice care o compun, în măsura în care acestea acţionează pentru realizarea scopului
persoanei juridice. Voinţele individuale ale asociaţilor, prin manifestarea lor în adunarea
generală, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa socială, adică voinţa societăţii, ca
o persoană juridică.
La baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii în capital.
c) Capacitatea juridică a societăţii
Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă. Societatea comercială are capacitate de folosinţă, adică
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua înmatriculării societăţii în registrul
comerţului.
Capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale este circumscrisă de scopul pentru
care societatea a fost constituită. Ea este o capacitate de folosinţă specializată. Aşa cum
prevede art. 34 din Decretul nr. 31/1954, "persoana juridică nu poate avea decât acele
drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut".
Specialitatea capacităţii de folosinţă a societăţii este determinată prin precizarea
obiectului de activitate al societăţii în contractul de societate.
Capacitatea de exerciţiu. Având calitatea de persoană juridică, societatea comercială
beneficiază şi de capacitate de exerciţiu; ea are aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de
a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.
Actele juridice prin care societatea dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii se încheie
de către administratorii societăţii cărora li s-a conferit puterea de reprezentanţi ai societăţii.
d) Patrimoniul societăţii
Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
patrimonial care aparţin societăţii.
Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană juridică,
înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societăţii este distinct
de patrimoniile asociaţilor care au constituit societatea. Pentru a evidenţia caracterul său
autonom, patrimoniul societăţii mai este denumit şi patrimoniu social.
e) Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică a societăţii comerciale
Dreptul societăţii de a participa în nume propriu la raporturile juridice. Calitatea
de persoană juridică dă dreptul societăţii comerciale de a participa în nume propriu la
raporturile juridice.

–31–
 Ca subiect de drept, societatea va putea să dobândească drepturi şi să îşi asume
obligaţii săvârşind acte juridice prin organele sale.
Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale. Având dreptul să participe la
raporturile juridice, societatea comercială îşi poate asuma anumite obligaţii. Fiind obligaţii
ale societăţii (obligaţii sociale), societatea va răspunde pentru nerespectarea lor.
Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sale este asigurată graţie patrimoniului
propriu, asupra căruia creditorii societăţii (creditorii sociali) au un drept de gaj general.
Potrivit Legii nr.31/1990, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită,
obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor, respectiv a asociaţilor comanditaţi (art.3). Deci, în aceste cazuri,
răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor sociale revine nu numai societăţii, ci şi
asociaţilor în nume colectiv şi comanditaţilor.
Dreptul societăţii de a sta în justiţie ca reclamantă sau pârâtă.
Ca un efect al personalităţii juridice, societatea are dreptul de a sta în justiţie, fie în
calitate de reclamantă, fie în calitate de pârâtă.
Societatea comercială poate acţiona, ca reclamantă, sau poate fi acţionată, ca pârâtă,
prin reprezentanţii săi legali.

3. Funcţionarea societăţilor comerciale

Societatea comercială funcţionează graţie organelor sale: adunarea generală,

administratorii şi cenzorii societăţii.
3.1. Adunarea generală
Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societăţii comerciale. Ea
este formată din totalitatea asociaţilor societăţii. Potrivit legii, adunarea generală exprimă
voinţa socială, care decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii, inclusiv
numirea celorlalte organe ale societăţii (administratorii şi cenzorii societăţii). Adunarea
generală apare ca organul suprem de conducere a societăţii.
Legea nr. 31/1990 reglementează adunarea generală, ca atare, numai în cazul
societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată.
a) Felurile adunării generale
Adunarea ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult
4 luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea se va ţine la sediul societăţii şi în localul
indicat în convocare.
Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrisă în
ordinea de zi. Potrivit legii, adunarea generală este obligată să discute, să aprobe sau să
modifice situaţia financiară anuală, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de
administraţi, respectiv de directorat şi de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după
caz, de auditorul financiar şi să fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să
aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, şi cenzori; să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie,
respectiv a directoratului; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz,
programul de activitate pe exerciţiul financiar următor etc. (art.111 din Legea nr.31/1990).
În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor
adunării ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin o pătrime
din numărul total de drepturi de vot; hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate,
dacă în actul constitutiv sau în lege nu se prevăd cerinţe mai ridicate de cvorum majoritate
(art. 112 din Legea nr. 31/1990). Dacă nu se realizează prezenţa cerută sau majoritatea
necesară luării hotărârilor, adunarea ce se va întruni, după o a doua convocare, poate să
delibereze asupra aceloraşi probleme indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu
majoritatea voturilor exprimate.

–32–
 În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea decide
prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art. 192 din
Legea nr. 31/1990).
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, hotărârile se iau
prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Adunarea extraordinară. Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie a
se lua o hotărâre în probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale societăţii.
Asemenea probleme sunt: prelungirea duratei societăţii; mărirea sau reducerea capitalului
social; schimbarea obiectului ori a formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu alte
societăţi; dizolvarea anticipată a societăţii etc. (art. 113 din Legea 31/1990).
Întrucât vizează probleme grave pentru viaţa societăţii, condiţiile de cvorum şi
majoritate sunt mai riguroase.
În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor
adunării extraordinare, când actul constitutiv nu prevede altfel, este necesară prezenţa
acţionarilor deţinând cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar hotărârile
se iau cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi (art. 115 din
Legea nr. 31/1990). Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, la convocările următoare,
pentru validitatea deliberării este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o
cincime din numărul total de drepturi de vot, hotărârile fiind luate de majoritatea voturilor
deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
Potrivit dispoziţiilor legale adunarea generală extraordinară poate delega consiliului de
administraţie sau, după caz, administratorului unic, în condiţiile stabilite de actul constitutiv
sau de hotărârea adunării generale, exerciţiul unora dintre atribuţiile sale (mutarea sediului
societăţii, schimbarea obiectului de activitate al societăţii, majorarea capitalului social,
reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiunea de noi acţiuni şi conversia
acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă (art. 114 din Legea nr. 31/1990)).
Cu toate că nu este consacrată de lege, soluţia unanimităţii asociaţilor se impune şi în
cazul modificărilor aduse actului constitutiv, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii
în comandită simplă.
b) Convocarea adunării generale
Adunarea generală se convoacă de consiliul de administraţie, respectiv de directorat în
cazul societăţilor pe acţiuni, de administratori şi de către asociaţi.
Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală cel puţin o dată pe an sau
ori de câte ori este necesară (art. 117 şi 190 din Legea nr. 31/1990). Soluţia este aplicabilă
oricărei societăţi comerciale, indiferent de forma sa.
Convocarea trebuie adusă la cunoştinţa asociaţilor. Modalitatea de încunoştinţare a
asociaţilor este diferită ţinând seama de forma societăţii, în special de numărul asociaţilor .
În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, care au un număr mare de
acţionari, înştiinţarea se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum şi într-
unul dintre ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai
apropiată localitate ( art. 117 alin.3 din Legea nr. 31/1990).
c) Şedinţa adunării generale
Calitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a participa la adunarea generală.
Acest drept se exercită personal de către fiecare asociat. Legea permite şi reprezentarea
asociaţilor la adunarea generală, dar în condiţii speciale.
Acţionarii nu vor putea fi reprezentaţi în adunarea generală decât prin alţi acţionari, în
baza unei procuri speciale, în afară de cazul când prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel.
Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora şi locul arătate în convocare.
Dreptul de vot este strâns legat de participarea la capitalul social.
Potrivit legii, orice acţiune achitată dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin
actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 101 din Legea nr. 31/1990).

–33–
 Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu au achitat
vărsămintele ajunse la scadenţă.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, dreptul de vot al asociaţilor se bazează pe
acelaşi principiu, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni; fiecare
parte socială dă dreptul la un vot (art. 193 din Legea nr. 31/1990).
Pentru a-şi exercita dreptul de vot în adunarea generală, asociaţii trebuie să facă
dovada calităţii lor, în condiţiile legii.
În sfârşit, legea interzice acţionarilor care au calitatea membri ai consiliului de
administraţie, directoratului sau consiliului de supraveghere să voteze, chiar în baza
acţiunilor pe care le posedă, descărcarea gestiunilor sau o problemă în care persoana sau
administraţia lor ar fi în discuţie. Ei pot vota însă situaţia financiară anuală dacă nu se
poate forma majoritatea prevăzută de lege sau de actul constitutiv (art. 126 din Legea nr.
31/1990).
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul secret
este obligatoriu pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie, respectiv membrii
consiliului de supraveghere şi a cenzorilor/auditorilor interni, pentru revocarea lor şi pentru
luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de
conducere şi de control ale societăţii (art. 130 din Legea nr. 31/1990).
Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces verbal semnat de preşedinte şi
secretar.
d) Hotărârile adunării generale
Hotărârile luate de adunarea generală cu respectarea legii şi actului constitutiv sunt
obligatorii pentru toţi asociaţii.
Cu privire la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede expres
că hotărârile adunării generale sunt obligatorii chiar şi pentru acţionarii care nu au luat
parte la adunare ori au votat contra (art.132 din Legea nr. 31/1990).
Pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale trebuie publicate în condiţiile
legii.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii ori a actelor constitutive pot fi
anulate pe cale judecătorească.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că hotărârile
adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie de oricare
dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat contra şi au cerut
să se insereze aceasta în procesul verbal al şedinţei (art. 132 alin.2 din Legea nr.
31/1990).
Dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte dreptul de a ataca
hotărârile adunărilor generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată (art. 196 din
Legea nr. 31/1990).
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în termen de 15 zile de
la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei suspendarea
executării hotărârii atacate (art.133 din Legea nr.31/1990).
3.2. Administratorii societăţii
Voinţa socială a oricărei societăţi comerciale exprimată de adunarea generală este
adusă la îndeplinire prin actele de executare ale persoanelor anume învestite, care
realizează administrarea societăţii.
Societatea comercială este administrată de unul sau mai mulţi administratori.
În cazul societăţii pe acţiuni administratorii, dacă sunt mai mulţi, formează consiliul de
administraţie.
Prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni este administrată de
un directorat şi de un consiliu de supraveghere(art. 137).

–34–
 Consiliul de administraţie poate delega o parte din atribuţii unuia sau mai multor
directori, numind pe unul din ei director general.
În societatea în comandită pe acţiuni, administrarea societăţii este încredinţată unuia
sau mai multor asociaţi comanditaţi (art.188).
În societatea cu răspundere limitată, administrarea societăţii este realizată de unul sau
mai mulţi administratori (art.197).
Din dispoziţiile citate rezultă că o societate comercială, indiferent de forma ei juridică,
este administrată de un administrator ori de mai mulţi administratori.
În cazul unei pluralităţi de administratori, legea face o distincţie; în cazul societăţii în
nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii cu răspundere limitată,
pluralitatea de administratori nu este organizată; în cazul societăţii pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni, pluralitatea de administratori este organizată sub forma unor organe
colegiale de administrare (consiliul de administraţie şi directorii societăţii). În cât priveşte
societatea pe acţiuni, administrarea şi conducerea societăţii se poate realiza, la alegerea
asociaţilor, prin consiliul de administraţie şi directorii societăţii (sistemul unitar) sau prin
directorat şi consiliul de supraveghere ( sistemul dualist).
În cele ce urmează, vom examina, mai întâi, aspectele generale privitoare la
administrarea societăţii prin administratori indiferent că este singur sau sunt mai mulţi şi
formează un consiliu de administraţie, iar administrarea societăţii pe acţiuni în sistem
unitar sau dualist va fi examinată în cadrul secţiunii consacrate acestei forme de societate.
a) Statutul administratorilor
În calitate de administrator este numită, în mod obişnuit, o persoană fizică. S-a admis
posibilitatea ca funcţia de administrator să fie îndeplinită şi de o persoană juridică.
Având în vedere rolul care revine administratorului în gestiunea societăţii, persoana
care este desemnată în această calitate trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege.
Întrucât administratorul încheie acte juridice pentru realizarea scopului societăţii,
persoana fizică desemnată ca administrator trebuie să aibă capacitate de exerciţiu
deplină.
Persoana desemnată ca administrator trebuie să aibă o moralitate neştirbită. Calitatea
de administrator nu poate fi îndeplinită de o persoană care a fost condamnată pentru
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie
mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni pedepsite de legea
societăţilor comerciale.
Administratorul poate avea calitatea de asociat ori poate fi neasociat.
Administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau, ulterior, de către adunarea
generală.
În scopul cunoaşterii de către terţi a persoanelor care administrează şi reprezintă
societatea, legea instituie anumite formalităţi de publicitate.
Activitatea administratorului este, în principiu, o activitate remunerată. Organul
competent să decidă asupra remunerării administratorilor este adunarea asociaţilor.
Art.72 din Legea nr.31/1990 dispune: "Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute în această
lege".
Reglementarea mandatului administratorului este contractuală şi legală. Această dublă
natură – contractuală şi legală – a obligaţiilor şi răspunderii defineşte funcţia de
administrator al societăţii comerciale şi, în acelaşi timp, o deosebeşte de alte funcţii
juridice.
Administratorul societăţii poate face toate operaţiile cerute pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv (art.70). În
condiţiile prevăzute de lege, administratorul este îndreptăţit să reprezinte societatea în
raporturile juridice ale societăţii (art.7 şi art.8).

–35–
 Administratorul este în drept să încheie actele de administrare şi actele de dispoziţie pe
care le impune gestiunea societăţii.
În privinţa actelor de dispoziţie de o anumită gravitate, legea cuprinde dispoziţii
speciale (art.441).
Puterea de a reprezenta societatea este distinctă de puterea de administrare a
societăţii. Puterea de reprezentare există numai dacă ea a fost conferită administratorului.
Excepţional, în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere
limitată, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de
stipulaţie contrară în actul constitutiv.
Funcţia de administrator al societăţii încetează prin: revocare, renunţarea
administratorului, moartea, incapacitatea administratorului.
Revocarea este de competenţa adunării generale, în condiţiile legii.
Întrucât calitatea de administrator are caracter intuitu personae, revocarea
administratorilor este o revocare ad nutum, adică revocarea poate interveni oricând şi
independent de vreo culpă contractuală a administratorului.
Administratorul revocat se poate plânge instanţei judecătoreşti, dar instanţa nu poate
să îl reintegreze în funcţie, chiar dacă ar constata că revocarea este fără o justă cauză.
Acţiunea administratorului nu poate fi decât o acţiune în daune. Dacă se constată că
revocarea este fără o justă cauză, ea dă naştere unei răspunderi.
b) Răspunderea administratorilor
Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din
contractul de mandat. Această răspundere este o răspundere civilă contractuală.
Administratorii răspund şi pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute în sarcina lor de
legea privind societăţile comerciale. Întrucât nerespectarea unei obligaţii legale poate fi o
faptă ilicită civilă (delict civil) ori o infracţiune, răspunderea administratorilor va fi, după caz,
o răspundere civilă delictuală sau o răspundere penală.
Răspunderea civilă a administratorilor este supusă dispoziţiilor Legii nr.31/1990 şi
principiilor generale ale răspunderii civile.
Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor care le-au
revenit în baza mandatului încredinţat.
În cazul pluralităţii de administratori, fără a distinge după forma juridică a societăţii,
legea prevede răspunderea solidară a administratorilor pentru nerespectarea unor obligaţii
(art.73).
În afară de răspunderea obişnuită pentru faptele proprii, administratorii răspund, în
anumite cazuri, şi pentru faptele prejudiciabile ale altor persoane. Potrivit art.144 2 alin.2
din Legea nr.31/1990 administratorii răspund faţă de societate pentru actele îndeplinite de
directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat
supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor.
Administratorii societăţii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi, dacă,
având cunoştinţă de neregularităţile săvârşite de aceştia, nu le denunţă cenzorilor
(art.1442 alin.4 din Legea nr.31/1990).
Răspunderea administratorilor faţă de societate pentru prejudiciile suferite de aceasta
se angajează în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile.
Cu privire la exonerarea de răspundere a administratorului sunt aplicabile regulile
generale ale dreptului comun (art.1083 C.civ.). Legea nr.31/1990 cuprinde însă anumite
dispoziţii specifice pluralităţii administratorilor.
Cu referire la consiliul de administraţie, art.148 alin.5 din lege prevede că răspunderea
pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu priveşte şi pe administratorii care au făcut
să se constate, în registrul deciziilor consiliului, împotrivirea lor şi au înştiinţat despre
aceasta pe cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar.

–36–
 Principiul avut în vedere în cazul analizat este deopotrivă aplicabil şi în cazul în care
administratorul a absentat de la şedinţa consiliului de administraţie care a luat decizia
păgubitoare.
În concepţia legii, acţiunea în răspundere împotriva administratorilor este o acţiune
socială; ea aparţine societăţii, iar nu asociaţilor.
În mod excepţional, acţiunea în răspundere poate fi introdusă şi de acţionarii
soccietăţii.
Potrivit Legii nr. 31/1990, unele fapte săvârşite de administratorii societăţii sunt
incriminate şi pedepsite ca infracţiuni. În Titlul VIII al legii (art. 271-282) sunt prevăzute
infracţiunile, precum şi sancţiunile corespunzătoare.
3.3. Controlul gestiunii societăţii comerciale
Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea asigurării unui control
asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor. Un atare control se exercită în mod diferit.
În societăţile de persoane, care, în general, au un număr mic de asociaţi şi se bazează
pe încredere între asociaţi, controlul se exercită de toţi asociaţii, cu excepţia celor care au
calitatea de administrator.
În societăţile de capitaluri şi societatea cu răspundere limitată, datorită complexităţii lor,
controlul privind gestiunea societăţii este încredinţat unor persoane anume învestite, care
sunt auditorii financiari şi cenzorii societăţii.
Situaţiile financiare ale societăţilor comerciale, care intră sub incidenţa reglementărilor
contabile armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale de contabilitate,
vor fi auditate de către auditori financiari, persoane fizice sau persoane juridice, în
condiţiile prevăzute de lege.
Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse, potrivit legii,
auditului financiar vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera
Auditorilor Financiari din România.
În cazul societăţilor comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse,
potrivit legii, auditului financiar, adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî
contactarea auditului financiar sau numirea cenzorilor după caz.
Societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia
supleanţi, dacă în actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile
însă, numărul cenzorilor trebuie să fie impar (art. 159 şi art. 187 din Legea nr. 31/1990).
În privinţa societăţii cu răspundere limitată, ale căror situaţii financiare anuale nu sunt
supuse obligaţiei legale de auditare poate avea unul sau mai mulţi cenzori. Dacă numărul
asociaţilor trece de cincisprezece, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199 din Legea
nr. 31/1990).
Regulile privind desemnarea cenzorilor, drepturile, obligaţiile şi răspunderile acestora
sunt reglementate unitar prin lege.
Cenzorii societăţii sunt desemnaţi în mod diferit. În societatea pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni, cenzorii sunt stabiliţi prin actele constitutive, care trebuie să prevadă
datele de identificare ale cenzorilor (art. 8 din Legea nr.31/1990). Ulterior, cenzorii sunt
aleşi de către adunarea generală ordinară (art. 111 din Legea nr. 31/1990).
În societatea cu răspundere limitată, cenzorii se aleg de adunarea asociaţilor (art. 199
din Legea nr. 31/1990).
În toate cazurile, durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi.
Legea cere ca unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Cenzorii pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil sau contabil autorizat,
care poate fi un terţ ce exercită profesia individual ori în forme asociative reglementate de
lege.
Cenzorii îşi pot îndeplini mandatul lor privind controlul gestiunii societăţii graţie
drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege.

–37–
 Drepturile cenzorilor sunt menite să asigure informarea cenzorilor privind activitatea
societăţii.
Cenzorii au dreptul să participe la adunările administratorilor, fără să aibă drept de vot.
Ei au dreptul să obţină în fiecare lună de la administratori o situaţie despre mersul
operaţiunilor comerciale.
Cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice situaţia
financiară anuală dacă este legal întocmită şi în concordanţă cu registrele. Ei trebuie să
verifice dacă registrele sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului societăţii s-a
făcut potrivit regulilor stabilite pentru întocmirea bilanţului.
Cenzorii vor întocmi împreună raportul privind situaţia financiară anuală destinată
adunării generale. Tot împreună vor delibera şi asupra propunerilor asupra repartizării
beneficiilor.
Pentru celelalte obligaţii impuse de lege, cenzorii vor putea lucra separat.
Potrivit legii, cenzorii vor trece într-un registru special deliberările lor, precum şi
constatările făcute în timpul exercitării mandatului lor (art. 165 din Legea nr. 31/1990).
Obligaţiile şi răspunderea cenzorilor sunt guvernate de regulile mandatului şi de
dispoziţiile legii societăţilor comerciale (art. 166 din Legea nr. 31/1990).

4. Modificarea societăţilor comerciale

În anumite cazuri, condiţiile economice pot determina necesitatea modificării societăţii

comerciale constituită potrivit legii, pentru a fi adaptată noilor cerinţe. Asociaţii pot fi
interesaţi în mărirea sau reducerea capitalului social, schimbarea obiectului societăţii sau
formei juridice a societăţii, prelungirea duratei societăţii, etc.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv al
societăţii, modificarea societăţii impune modificarea actului constitutiv.
4.1. Condiţiile generale ale modificării actului constitutiv
Actul constitutiv se poate modifica în condiţiile stabilite de art. 204 din Legea nr.
31/1990.
a) Actul de modificare a actului constitutiv
Actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale,adoptată în
condiţiile legii sau prin hotărârea judecătorească.
Actul constitutiv se poate modifica prin hotărârea adunării generale extraordinare.
În cazul retragerii din societate ori a excluderii asociatului din societate, prin hotărârea
judecătorească privind retragerea ori excluderea asociatului, instanţa va modifica actul
constitutiv al societăţii cu privire la participarea la capitalul social a celorlalţi asociaţi.
b) Forma actului de modificare a actului constitutiv
Actul modificator trebuie să îmbrace forma scrisă. Este obligatorie forma autentică
când modificarea priveşte: majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură
a unui teren; modificarea formei societăţii într-o societate în nume colectiv sau societate în
comandită simplă; majorarea capitalului social prin subscripţie publică.
c) Înregistrarea şi publicarea actului modificator
potrivit legii, administratorii, respectiv directoratul va depune la registrul comerţului, în
termen de 15 zile, actul modificator şi textul complet al actului constitutiv actualizat cu
toate modificările.
Ca orice înregistrare în registrul comerţului, modificarea actului constitutiv este supusă
controlului de legalitate, care se exercită de judecătorul delegat.
După efectuarea menţiunii în registrul comerţului a modificării actului constitutiv, actul
modificator se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial al României spre publicare, pe
cheltuiala societăţii.
Prin modificarea actului constitutiv pot fi afectate interesele creditorilor societăţii. De
aceea, hotărârea adunării asociaţilor sau a organelor statutare, după caz, privind

–38–
modificarea actului constitutiv poate fi atacată cu opoziţie de către creditorii sociali şi de
către orice persoană prejudiciată.
Modificarea actului constitutiv poate afecta interesele asociaţiilor. De aceea, legea
recunoaşte asociaţilor dreptul de a se retrage din societate.

4.2. Mărirea capitalului social

Anumite nevoi ale societăţii comerciale pot impune necesitatea măririi capitalului social
al acesteia. Aceste nevoi pot consta în dorinţa asociaţilor de a dezvolta activitatea
societăţii sau de a înlătura unele dificultăţi financiare.
Mărirea capitalului social se realizează în condiţiile art.210 din Legea nr. 31/1990.
În mod obişnuit, mărirea capitalului social se realizează prin noi aporturi. Potrivit art.
210 din Legea nr. 31/1990, capitalul social se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi sau
prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în
numerar şi/sau în natură.
Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului social vor fi oferite spre
subscriere în primul rând acţionarilor societăţii, proporţional cu numărul acţiunilor pe care
le posedă.
Dacă a expirat termenul de exercitare a dreptului de preferinţă, acţiunile vor putea fi
subscrise public.
Adunarea generală va putea, pentru motive temeinice, să ridice acţionarilor dreptul de
subscriere a noilor acţiuni, în total sau în parte.
Dreptul de preferinţă încetează dacă noile acţiuni reprezintă aporturi în natură.
Dacă majorarea capitalului social al societăţii se face prin ofertă publică de valori
mobiliare, trebuie respectată Legea nr. 297/2004.
Trebuie arătat că în cazul măririi capitalului social prin majorarea valorii nominale a
acţiunilor, hotărârea adunării generale trebuie luată cu votul tuturor acţionarilor, afară de
când se realizează prin încorporarea rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune (art.
210 alin.4 din Legea nr. 31/1990).
În sfârşit, în toate cazurile, hotărârea adunării generale privind mărirea capitalului
social are efect numai în măsura în care a fost adusă la îndeplinire în termen de un an de
la data ei ( art. 219 din Legea nr. 31/1990).
Capitalul social al unei societăţi comerciale poate fi mărit şi pe alte căi decât prin noi
aporturi.
Acţiunile noi pot fi liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale
(art. 210 alin.2 din Legea nr. 31/1990).
Rezervele constau în anumite sume de bani prelevate din profitul societăţii şi au
destinaţiile prevăzute de lege.
Acţiunile noi ale societăţii pot fi liberate şi prin încorporarea profitului sau a primelor de
emisiune (art. 210 alin.2 din Legea nr. 31/1990).
Acţiunile noi pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra
societăţii cu acţiuni ale acesteia.
4.3. Reducerea capitalului social
În anumite cazuri, datorită unei activităţi deficitare a societăţii sau a unei conjuncturi
nefavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din activul net al patrimoniului
societăţii sub limita capitalului social. Într-un asemenea caz, capitalul social va trebui
reîntregit ori redus, deoarece altfel nu se poate face vreo repartizare sau distribuire de
beneficii (art.69 din Legea nr. 31/1990).
În alte cazuri, capitalul social avut în vedere la constituirea societăţii se poate dovedi
prea mare faţă de nevoile activităţii societăţii. Într-o asemenea situaţie, pentru a asigura

–39–
echilibrul între activul şi pasivul patrimoniului societăţii, asociaţii pot reduce capitalul social
al societăţii.
Dacă reducerea activului net este determinată de pierderi ale capitalului social,
reducerea capitalului social se poate realiza, potrivit art. 207 alin.1 din Legea nr. 31/1990,
prin: micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale; reducerea valorii nominale a
acţiunilor sau a părţilor sociale; dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea lor.
Potrivit art. 207 alin.2 din Legea nr. 31/1990, dacă reducerea capitalului social nu este
determinată de pierderi, capitalul social se poate reduce prin: scutirea totală sau parţială a
asociaţilor de vărsămintele datorate; restituirea de către asociaţi a unei cote părţi din
aportul, proporţională cu reducerea capitalului social şi calculată egal pentru fiecare
acţiune sau parte socială; alte procedee prevăzute de lege.
Reducerea capitalului social se poate realiza în condiţiile art. 204 din Legea
nr.31/1990.
Hotărârea privind reducerea capitalului social trebuie să respecte plafonul minim al
capitalului social, atunci când legea fixează un asemenea plafon, să arate motivele pentru
care se face reducerea şi procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei.
Reducerea capitalului social va putea fi realizată numai după trecerea a două luni de la
data publicării hotărârii adunării asociaţilor în Monitorul Oficial al României (art.208 din
Legea nr.31/1990).
4.4. Prelungirea duratei societăţii
Societatea comercială va avea durata de existenţă stabilită de asociaţi prin actul
constitutiv. La expirarea acestei durate, societatea comercială se dizolvă.
Constatând că societatea desfăşoară o activitate profitabilă, asociaţii pot fi interesaţi în
prelungirea duratei prevăzută de actul constitutiv. Acest lucru este posibil prin modificarea
actului constitutiv, în sensul stabilirii altei durate sau a unei durate nedeterminate.
Prelungirea duratei societăţii trebuie realizată înainte de expirarea duratei prevăzute în
actul constitutiv.
Prelungirea duratei societăţii se realizează prin modificarea actului constitutiv în
condiţiile art.204 din Legea nr.31/1990.
Prin prelungirea duratei societăţii, în condiţiile legii, se asigură continuarea existenţei
societăţii şi după expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.
4.5. Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale
Fuziunea şi divizarea sunt procedee tehnico–juridice prin care se realizează
restructurarea societăţilor comerciale.
Fuziunea este operaţiunea prin care:
a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă
totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării către
acţionarii societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni la societatea absorbantă
şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate; sau
b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării de
acţiuni la societatea nou constituită şi, eventual al unei plăţi în numerar de
maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
Divizarea este o operaţiune prin care:
a) O societate, după ce este dizolvată, fără a intra în lichidare, transferă mai multor
societăţi totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării către acţionarii societăţii
divizate de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de
maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate;
b) O societate, după ce este dizolvată, fără a intra în lichidare, transferă totalitatea
patrimoniului său mai multor societăţi nou constituite, în schimbul repartizării către

–40–
acţionarii societăţii divizate de acţiuni la societăţile nou constituite şi, eventual, al unei plăţi
în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
Divizarea poate avea loc şi prin transferul simultan al patrimoniului societăţii divizate
către una sau mai multe societăţi existente şi una sau mai multe societăţi nou constituite
(art.238 din Legea nr.31/1990).
În procesul fuziunii sau divizării pot fi implicate numai societăţile comerciale. Acestea
pot avea aceeaşi formă juridică sau forme diferite.
Potrivit art.239 din Legea nr.31/1990, fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare
societate participantă, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al
societăţii. Aceasta înseamnă că fiecare societate în parte trebuie să îndeplinească
cerinţele prevăzute de art.204 din Legea nr.31/1990.
În cazul în care prin fuziune sau divizare se constituie o nouă societate comercială,
trebuie îndeplinite şi cerinţele prevăzute de lege pentru forma de societate convenită
(art.239 alin.3 din Legea nr.31/1990).
Realizarea fuziunii sau divizării implică anumite operaţiuni, care trebuie îndeplinite în
condiţiile stabilite de lege.
În baza adunării generale a asociaţilor a fiecăreia dintre societăţile care participă la
fuziune sau divizare, administratorii, respectiv membrii directoratului sunt împuterniciţi să
întocmească un proiect de fuziune sau divizare.
Proiectul de fuziune sau divizare trebuie să cuprindă: forma, denumirea şi sediul social
al societăţilor participante la operaţiune; condiţiile alocării de acţiuni la societatea
absorbantă sau la societăţile beneficiare; data la care acţiunile sau părţile sociale dau
deţinătorilor dreptul de a participa la beneficii şi orice condiţii speciale care afectează acest
drept; rata de schimb a acţiunilor sau părţilor sociale şi cuantumul eventualelor plăţi în
numerar; cuantumul primei de fuziune sau divizare; drepturile conferite de către societatea
absorbantă sau beneficiară deţinătorilor de acţiuni care conferă drepturi speciale; orice
avantaj special acordat experţilor; data la care au fost aprobate situaţiile financiare ale
societăţilor participante şi data la care tranzacţiile societăţii absorbite sau dizolvate sunt
considerate, din punct de vedere contabil, ca aparţinând uneia dintre societăţile
participante.
În plus, în cazul divizării, planul trebuie să cuprindă descrierea şi repartizarea exactă a
activelor şi pasivelor care urmează a fi transferate fiecăreia dintre societăţile beneficiare,
precum şi repartizarea către acţionarii sau asociaţii societăţii divizate de acţiuni, respectiv
părţi sociale, la societăţile beneficiare şi criteriile pe baza cărora se face repartizarea.
Proiectul de fuziune sau divizare, semnat de reprezentanţii societăţilor participante la
operaţiune, se depune la oficiul registrului comerţului la care este înmatriculată fiecare
societate.
Întrucât prin fuziune sau divizare pot fi afectate interesele creditorilor societăţilor
participante la operaţiune, legea recunoaşte dreptul acestora de a face opoziţie.
Beneficiază de acest drept oricare creditor al societăţii care fuzionează sau se divide,
având o creanţă anterioară publicării proiectului de fuziune sau divizare.
Pentru a putea hotărî în adunarea generală asupra fuziunii sau divizării, asociaţii
trebuie să fie informaţi asupra condiţiilor şi consecinţelor operaţiunii. În acest scop,
administratorii societăţilor care participă la fuziune sau divizare au obligaţia să pună la
dispoziţia asociaţilor documentelor operaţiunii.
Hotărârea privind fuziunea sau divizarea este luată, pe baza proiectului de fuziune sau
de divizare, de către adunarea generală a fiecăreia dintre societăţile participante la
operaţiune.
Hotărârea trebuie luată în termen de cel mult două luni de la expirarea termenului
stabilit de lege pentru exercitarea opoziţiei sau, după caz, de la data la care hotărârea
judecătorească a devenit irevocabilă.

–41–
 Condiţiile de cvorum şi majoritate pentru adoptarea hotărârii privind fuziunea sau
divizarea sunt cele prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară.
În mod excepţional, hotărârea se ia cu unanimitate de voturi, în cazul când fuziunea
sau divizarea are ca efect mărirea obligaţiilor asociaţilor uneia dintre societăţile
participante la operaţiune.
Prin fuziunea sau divizarea societăţilor comerciale se produc anumite efecte.
Fuziunea sau divizarea are ca principal efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care
îşi încetează existenţa şi transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului său
către societatea sau societăţile beneficiare (existente sau care iau fiinţă).
În schimbul patrimoniului primit, societatea sau societăţile beneficiare vor primi acţiuni
sau părţi sociale ale lor către asociaţii societăţii care îşi încetează existenţa.
În cazul fuziunii prin absorbţie, societatea absorbantă dobândeşte drepturile şi este
ţinută de obligaţiile societăţii absorbite; în cazul fuziunii prin contopire, drepturile şi
obligaţiile societăţilor, care îşi încetează existenţa, vor trece asupra noii societăţi care a
luat fiinţă (art.250 din Legea nr.31/1990).
În cazul divizării, societăţile care dobândesc bunuri ca efect al divizării răspund faţă de
creditori pentru obligaţiile societăţii care şi-a încetat existenţa prin divizare, proporţional cu
valoarea bunurilor dobândite, afară de cazul când prin actul de divizare s-au stabilit alte
proporţii. În cazul când nu se poate stabili societatea răspunzătoare pentru o anumită
obligaţie, societăţile care au dobândit bunul prin divizare vor răspunde solidar.
Dispoziţiile legale privind divizarea se aplică şi în cazul desprinderii unei părţi din
patrimoniul unei societăţi şi transmiterii ei către una sau mai multe societăţi existente sau
care iau astfel fiinţă.
4.6. Schimbarea formei societăţii comerciale
În cursul existenţei unei societăţi comerciale, anumite interese ale asociaţilor pot
determina necesitatea schimbării formei juridice a societăţii; de exemplu, din societatea cu
răspundere limitată în societate pe acţiuni.
Schimbarea formei juridice a societăţii se realizează în condiţiile stabilite de lege pentru
modificarea actului constitutiv al societăţii.
Pentru realizarea operaţiunii trebuie îndeplinite şi condiţiile prevăzute de lege pentru
forma de societate pe care o va lua societatea existentă (capital social, număr minim de
asociaţi etc.).
Prin această modificare a actului constitutiv se schimbă forma juridică a societăţii fără
a-i afecta personalitatea juridică. Societatea iniţială îşi continuă existenţa, dar într-un cadru
juridic nou. În acest sens, art. 205 din Legea nr.31/1990 prevede că schimbarea formei
societăţii nu atrage crearea unei persoane juridice noi.

5. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale

Încetarea existenţei societăţii comerciale impune parcurgerea a două faze: dizolvarea

societăţii şi lichidarea societăţii.
Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc
încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată,
însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde acele operaţii de lichidare a patrimoniului societăţii,
plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. În această fază, societatea continuă
să îşi păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor lichidării.
Cele două faze sunt distincte şi în consecinţă ele trebuie parcurse în mod succesiv, cu
respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru fiecare. Aceasta înseamnă că numai
după parcurgerea fazei dizolvării se poate trece la faza lichidării. Excepţional, în societăţile
în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, odată
cu dizolvarea, şi modul de lichidare a societăţii.

–42–
 O atare hotărâre poate fi luată numai dacă asociaţii sunt de acord cu privire la
repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii, şi când asigură stingerea pasivului sau
regularizarea lui în acord cu creditorii.
5.1. Dizolvarea societăţilor comerciale
Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale sunt prevăzute de art. 227 din
Legea nr. 31/1990.
Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. De vreme ce însuşi actul
constitutiv stabileşte durata existenţei societăţii, înseamnă că la expirarea termenului
contractual, societatea se dizolvă. În acest caz, dizolvarea societăţii operează în temeiul
legii, fără a fi necesară vreo formalitate.
Ca o măsură preventivă, art. 227 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, dispune că asociaţii
trebuie consultaţi cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei societăţii cu privire la
eventuala prelungire a acesteia. Dacă administratorii societăţii sau directoratul nu
organizează consultarea, la cererea oricărui asociat, tribunalul va putea dispune prin
încheiere efectuarea consultării. Neefectuarea consultării nu împiedică dizolvarea
societăţii la expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.
Imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia. Dacă
obiectul de activitate nu se poate realiza, societatea se dizolvă. Dacă obiectul societăţii s-a
realizat, şi deci scopul asociaţilor a fost atins, societatea se dizolvă (de exemplu, obiectul
societăţii a fost construirea unei şosele, care s-a realizat).
Imposibilitatea realizării obiectului societăţii şi realizarea obiectului sunt chestiuni de
fapt, care trebuie dovedite, pentru a justifica dizolvarea societăţii.
Declararea nulităţii societăţii. Nerespectarea cerinţelor legale privind constituirea
societăţii, atrage nulitatea societăţii. Pe data la care hotărârea judecătorească de
declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră
în lichidare. O atare încetare a existenţei societăţii echivalează cu dizolvarea societăţii.
Hotărârea adunării asociaţilor. Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează
pe voinţa asociaţilor, manifestată prin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi dizolvarea
societăţii. Voinţa asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării
asociaţilor.
Hotărârea tribunalului. Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atunci
când dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale.
Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru "motive temeinice". Un
asemenea motiv îl reprezintă neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii.
Falimentul societăţii. Dacă societatea face obiectul procedurii insolvenţei, patrimoniul
societăţii este lichidat, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor, şi, în consecinţă,
societatea se dizolvă.
Art. 237 din Legea nr. 31/1990 prevede anumite cazuri de dizolvare-sancţiune:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
b) societatea nu a depus în cel mult 6 luni situaţia financiară anuală sau alte acte
care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;
c) societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociaţii au
dispărut sau nu au domiciliul ori reşedinţă cunoscută;
d) societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii.
Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie însă anunţată
organului fiscal şi înscrisă în registrul comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi trei
ani (art.237 alin.2 din Legea nr.31/1990).
b) Căile dizolvării societăţii comerciale
Dizolvarea societăţii comerciale se realizează pe trei căi: de drept, prin voinţa
asociaţilor şi pe cale judecătorească.

–43–
 Fiecare dintre aceste căi de dizolvare impune respectarea unor condiţii prevăzute de
lege.
Dizolvarea de drept a societăţii. În cazul dizolvării de drept a societăţii, dizolvarea se
produce de plin drept (ope legis), dacă ipoteza legii este satisfăcută. În consecinţă, pentru
dizolvarea societăţii nu este necesară îndeplinirea nici unei formalităţi.
Legea nr. 31/1990 reglementează dizolvarea de drept a societăţii în cazul expirării
termenului stabilit pentru durata societăţii.
Din moment ce asociaţii au stabilit, prin actul constitutiv, durata societăţii, iar termenul
fixat a expirat, societatea se dizolvă, de plin drept, la data expirării termenului.
Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este necesară nici o manifestare de voinţă
a asociaţilor şi nici o formalitate de publicitate.
Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţiilor. Societatea comercială se poate dizolva
prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul adunării generale.
Pentru dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor trebuie respectate condiţiile stabilite
de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Actul care constată hotărârea adunării generale privind dizolvarea, în forma cerută de
lege, se depune la oficiul registrului comerţului, pentru a se menţiona în registru, după
care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare.
Pentru a proteja pe asociaţi, legea permite revenirea supra hotărârii privind dizolvarea
societăţii.
Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească. Societatea comercială poate fi
dizolvată prin hotărârea tribunalului.
Potrivit legii, orice asociat poate cere, tribunalului, pentru motive temeinice, dizolvarea
societăţii. Legea prezumă drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedică funcţionarea societăţii.
Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societăţii trebuie înscrisă în registrul
comerţului şi publicată în Monitorul Oficial.
Trebuie arătat că dizolvarea societăţii în condiţiile art.237 din Legea nr.31/1990 se
poate cere de orice persoană interesată, precum şi de Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului.
Hotărârea tribunalului privind dizolvarea societăţii se publică în Monitorul Oficial.
Pe data rămânerii definitive a hotărârii tribunalului, societatea va fi radiată din registrul
comerţului, din oficiu.
c) Efectele dizolvării societăţii comerciale
Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce anumite efecte.
Aceste efecte privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni
comerciale noi.
Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra personalităţii juridice a
societăţii. Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ci ea îşi continuă existenţa juridică,
însă numai pentru operaţiunile de lichidare.
Deschiderea procedurii lichidării. Potrivit art.233 din Legea nr.31/1990, dizolvarea
societăţii are ca afect deschiderea procedurii lichidării.
În anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare. Art.233 din lege menţionează cazul
fuziunii şi al divizării societăţilor comerciale.
Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi. Potrivit art.233 alin.(2) din Legea
nr.31/1990, din momentul dizolvării, „ directorii, administratorii, respectiv directorii nu mai
pot întreprinde noi operaţiuni”.
Din moment ce a fost dizolvată, societatea nu poate decât să continue realizarea
operaţiunilor comerciale aflate în curs, fără să mai poată începe alte operaţii noi.
Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţă răspunderea personală şi solidară a
administratorilor pentru operaţiunile întreprinse.
5.2. Lichidarea societăţilor comerciale

–44–
 Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop
terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea
creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi
împărţirea activului net între asociaţi.
a) Principiile generale ale lichidării societăţilor comerciale
Lichidarea societăţii, ca o fază subsecventă a dizolvării societăţii comerciale, este
guvernată de anumite principii.
Personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării. Legea
nr.31/1990 consacră expres acest principiu în următorii termeni: „societatea îşi păstrează
personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia” (art.233).
Menţinerea personalităţii juridice a societăţii are anumite consecinţe.
Societatea comercială îşi conservă atributele de identificare; ea îşi păstrează firma,
sediul social şi naţionalitatea.
Patrimoniul societăţii continuă să aparţină societăţii, ca subiect de drept distinct.
Patrimoniul social constituie, şi după dizolvarea societăţii, gajul general al creditorilor
sociali. Într-adevăr, lichidarea societăţii nu aduce modificări raporturilor juridice dintre
societate şi creditorii săi. Aceştia îşi pot valorifica drepturile lor împotriva societăţii, care va
răspunde cu patrimoniul său.
În faza lichidării, organele societăţii nu îşi încetează activitatea.
Lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor. Lichidarea societăţii, ca urmare
a dizolvării ei, se face în principal, în interesul asociaţilor. Desigur, prin reglementarea
lichidării, sunt avute în vedere şi interesele creditorilor societăţii, dar numai în mod
secundar. Într-adevăr, asociaţii nu pot primi nici o sumă de bani în contul părţilor ce li s-ar
cuveni din lichidare, înaintea achitării creanţelor creditorilor societăţii.
Interesul asociaţilor imprimă specificitatea acestei lichidări şi o deosebeşte de
procedura insolvenţei, care este menită să ocrotească, în mod exclusiv, interesele
creditorilor.
Lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă. Lichidarea este obligatorie,
deoarece societatea nu poate rămâne în faza de dizolvare; după dizolvare urmează, de
regulă, lichidarea, iar excepţional, transmiterea universală a patrimoniului, prin fuziune sau
divizare.
b) Modificările produse de trecerea la faza de lichidare a societăţii comerciale
Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării produce anumite consecinţe asupra
societăţii.
Astfel, obiectul şi scopul societăţii se modifică în concordanţă cu finalitatea lichidării.
Apoi, administratorii societăţii vor fi înlocuiţi cu lichidatorii, care devin organul de
administrare a societăţii în lichidare.
În sfârşit, gestiunea societăţii este predată lichidatorilor, care vor administra societatea
aflată în lichidare.
c) Statutul lichidatorilor
Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile de
lichidare a societăţii comerciale.
Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Lichidatorul persoană
fizică, ca şi persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorul
persoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii (O.G. nr.79/1999).
Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor, cu majoritatea prevăzută de
lege pentru modificarea actului constitutiv.
În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate, lichidatorii sunt numiţi
de către instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociaţi.
Puterile lichidatorilor sunt cele conferite de asociaţi şi cele prevăzute de lege.
d) Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale

–45–
 Lichidarea activului societăţii. Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind
transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are
faţă de terţi.
Transformarea bunurilor societăţii în bani se realizează pe calea licitaţiei publice. Ca
măsură de protecţie, legea interzice vânzare în bloc a bunurilor societăţii, adică vânzarea
bunurilor societăţii pe un preţ forfetar (global).
Încasarea creanţelor se face la scadenţă, potrivit obligaţiilor asumate.
Pentru complinirea fondurilor necesare pot fi urmăriţi asociaţii care răspund nelimitat
pentru obligaţiile sociale şi asociaţii care datorează societăţii anumite sume de bani cu titlu
de aport.
Lichidarea pasivului societăţii. Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata
datoriilor societăţii către creditorii săi.
Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din
lichidarea activului societăţii.
Pentru a proteja interesele creditorilor societăţii, legea consacră anumite acţiuni prin
care aceştia îşi pot valorifica drepturile lor (art.259).
e) Drepturile asociaţilor cuvenite din lichidarea societăţii comerciale
La încetarea existenţei societăţii ca urmare a dizolvării şi lichidării, asociaţii sunt
îndreptăţiţi să li se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea societăţii sau cu
ocazia majorării capitalului social, precum şi să primească partea ce li se cuvine din
eventualul profit rămas nedistribuit.
Asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce au fost achitate toate datoriile faţă
de creditorii societăţii şi numai dacă a mai rămas un sold activ.
După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii, lichidatorii
sunt obligaţi să întocmească situaţia finală pentru a constata rezultatele lichidării, precum
şi proiectul de repartizare a activului net între asociaţi.
Activul net constituie sursa din care sunt satisfăcute drepturile asociaţilor rezultate din
lichidare.
În mod normal, activul net ar trebui să servească pentru rambursarea valorii aporturilor
asociaţilor, iar restul care reprezintă profitul net să fie repartizat între asociaţi proporţional
cu participarea la capitalul social.
Pentru simplificare, cele două operaţiuni sunt contopite şi întregul activ net este
repartizat asociaţilor. În acest scop, legea prevede că lichidatorii trebuie să propună
„repartizarea activului între asociaţi”, în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită
simplă şi cu răspundere limitată, respectiv „partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din
repartizarea activului societăţii”, în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni
(art.263 şi art.268 din Legea nr. 31/1990).
Situaţia financiară finală de lichidare şi proiectul de repartizare a activului net întocmite
şi semnate de lichidatori, trebuie aduse la cunoştinţa asociaţilor, prin formalităţile
prevăzute de lege.
Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie împotriva situaţiei finale de lichidare şi a
proiectului de repartizare.
Pe baza propunerilor de repartizare aprobate, asociaţii vor încasa sumele de bani care
li se cuvin.
f) Închiderea lichidării societăţii comerciale
După terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între asociaţi, procedura
lichidării societăţii comerciale este încheiată.
Potrivit art.260 alin.2 din Legea nr.31/1990, după terminarea lichidării, lichidatorii
trebuie să ceară radierea societăţii din registrul comerţului.
De la data raderii încetează personalitatea juridică a societăţii comerciale, cu toate
consecinţele care decurg din acest fapt.

–46–
 C. Regulile speciale privind anumite forme ale societăţii comerciale

1. Societatea pe acţiuni

1.1. Noţiunea societăţii pe acţiuni

Societatea pe acţiuni este forma cea mai complexă şi, totodată, cea mai evoluată a
societăţii comerciale.
Societatea pe acţiuni poate fi definită ca acea societate constituită prin asocierea mai
multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de
participare reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi
comerciale, în scopul împărţirii profitului, şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în
limita aporturilor lor.
Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii pe acţiuni:
a) societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi, denumiţi acţionari;
b) capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile;
c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată; ei răspund numai
până la concurenţa capitalului social subscris.
1.2. Constituirea societăţii pe acţiuni
Constituirea societăţii pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile Legii nr.31/1990, care
privesc constituirea oricărei societăţi comerciale, precum şi anumite dispoziţii speciale
privind această formă de societate.
a) Actele constitutive ale societăţii
Potrivit art.5 din Legea nr.31/1990, societatea pe acţiuni se constituie prin contract de
societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate şi sub forma unui
înscris unic, numit act constitutiv.
Contractul de societate. Acesta trebuie să se încheie în formă scrisă prevăzută de
lege şi să cuprindă elementele prevăzute de art.8 din Legea nr.31/1990.
Asociaţii. Ca în orice societate comercială, asociaţii societăţii pe acţiuni, denumiţi
acţionari pot fi persoane fizice sau juridice.
Pentru această formă de societate, legea impune un număr minim al acţionarilor;
numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de cinci.
Firma societăţii. În cazul societăţii pe acţiuni, firma se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă
în întregime „societate pe acţiuni”, sau scrisă prescurtat „S.A.” (art.34 din Legea
nr.26/1990).
Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se prevadă capitalul social
subscris şi cel vărsat.
Capitalul societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei cu posibilitatea
Guvernului de a dispune majorarea capitalului social astfel încât să nu fie sub echivalentul
sumei de 25.000 euro. Deci, capitalul social subscris nu poate fi sub plafonul minim
prevăzut de lege.
La constituirea societăţii, capitalul social subscris, vărsat de fiecare acţionar, nu va
putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de
capital social, va trebui vărsat, pentru aportul în numerar, în termen de 12 luni de la
înmatricularea societăţii, iar pentru acţiunile emise pentru aport în natură, în termen de cel
mult 2 ani de la data înmatriculării (art.9 din Legea nr.31/1990).
Aporturile asociaţilor. În contractul de societate trebuie arătat aportul fiecărui asociat.
Aportul poate fi în numerar, în natură sau în creanţe. În societatea pe acţiuni, aportul
constând în prestaţii în muncă nu este permis.
Acţiunile. Contractul de societate trebuie să arate numărul şi valoarea nominală a
acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe

–47–
categorii de acţiuni, se va arăta numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei
categorii de acţiuni.
Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei (art.93 din Legea
nr.31/1990).
Administratorii societăţii. În contractul de societate, asociaţii trebuie să menţioneze
datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor
membri ai consiliului de supraveghere. De asemenea trebuie prevăzute puterile conferite
administratorilor şi, după caz, directorilor, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau
separat.
Cenzorii societăţii. În contractul de societate trebuie să se prevadă datele de
identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar.
Clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea
societăţii. În contractul de societate se pot prevedea clauze speciale privind luarea
hotărârilor în adunarea generală şi modul de lucru al administratorilor.
Tot astfel, în contract trebuie să se prevadă clauze privind conducerea, administrarea,
funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către organele statutare.
Avantajele rezervate fondatorilor. Contractul de societate trebuie să prevadă
eventualele avantaje conferite fondatorilor pentru activitatea lor legată de constituirea
societăţii.
Operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii. Constituirea societăţii pe
acţiuni implică anumite operaţiuni şi cheltuieli. Întrucât acestea se realizează în contul
societăţii, legea prevede că în contractul de societate trebuie să se prevadă operaţiunile
încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care societatea urmează să
le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele operaţiuni.
Statutul societăţii. Statutul societăţii pe acţiuni se încheie în formă scrisă prevăzută
de lege.
Aşa cum am arătat, statutul societăţii cuprinde datele de identificare ale asociaţilor şi
clauze privind organizarea şi funcţionarea societăţii.
b) Modalităţi de constituire a societăţii
Legea consacră două modalităţi de formare a capitalului social, care sunt considerate
şi ca modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni.
Constituirea simultană. Constituirea simultană sau concomitentă constă într-o
procedură simplă de constituire a societăţii pe acţiuni, care este cea folosită şi în cazul
constituirii societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată.
În cazul în care există cel puţin cinci asociaţi, care acoperă prin aporturile lor (subscriu)
întregul capital social şi fiecare efectuează vărsăminte de minimum 30% din capitalul
social subscris, aceştia vor putea trece la constituirea societăţii pe acţiuni, prin încheierea
actelor constitutive şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege.
Constituirea societăţii este simultană sau concomitentă, deoarece formarea capitalului
social are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive ale societăţii.
Constituirea continuată sau prin subscripţie publică. Dacă asociaţii care iniţiază
constituirea societăţii pe acţiuni nu au resursele financiare necesare pentru a subscrie
întregul capital social al societăţii şi să verse minimul cerut de lege, ei pot apela la
subscripţia publică, adică pot face o ofertă de subscriere, adresată oricărei persoane care
dispune de bani şi doreşte să îi investească prin cumpărarea de acţiuni.
În acest caz, constituirea societăţii presupune o fază premergătoare, necesară formării
capitalului social pe calea subscripţiei publice.
Întrucât constituirea societăţii se realizează în timp, în mai multe faze, ea este
denumită constituire continuată sau succesivă.
Constituirea societăţii prin subscripţie publică implică următoarele operaţiuni:
întocmirea şi lansarea prospectului de emisiune a acţiunilor; subscrierea acţiunilor;

–48–
validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea
constitutivă a subscriitorilor.
Operaţiunile menţionate sunt realizate de fondatorii societăţii. Având un rol determinant
la constituirea societăţii, fondatorii sunt cei care semnează actele constitutive ori au un rol
important în constituirea societăţii pe acţiuni. Ei au drepturile, obligaţiile şi răspunderile
prevăzute de lege.
Societăţile constituite prin oferta publică de valori mobiliare intră sub incidenţa Legii
nr.297/2004 privind piaţa de capital.
c) Formalităţile necesare constituirii societăţii
Formalităţile necesare constituirii societăţii sunt cele prevăzute de Legea nr.31/1990
pentru constituirea oricărei societăţi comerciale: întocmirea actelor constitutive şi
înmatricularea societăţii.
Formalităţile menţionate sunt aceleaşi, atât în cazul constituirii simultane, cât şi în cazul
constituirii continuate sau prin subscripţie publică.
Societatea pe acţiuni devine persoană juridică din ziua înregistrării sale în registrul
comerţului.

1.3. Funcţionarea societăţii pe acţiuni

a) Acţiunile emise de societate
Acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului, constituind o fracţiune a
capitalului social, care conferă posesorului calitatea de acţionar.
Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală.
Valoarea nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 0, 1 lei.
Acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social. Toate acţiunile trebuie să
încorporeze aceeaşi valoare.
Având o valoare egală, acţiunile conferă posesorilor drepturi egale.
Acţiunile sunt titluri negociabile. Acţiunile emise de societate sunt titluri care
încorporează anumite valori patrimoniale.
După modul lor de transmitere, acţiunile ordinare sunt de două feluri: acţiuni
nominative şi acţiuni la purtător.
Caracteristica unei acţiuni nominative este aceea că identifică titularul acţiunii. În titlu
se menţionează numele, prenumele şi domiciliul acţionarului, sau, după caz, denumirea şi
sediul acestuia.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă
dematerializată, prin înscriere în cont.
În cazul acţiunii la purtător, elementele de identificare a titularului acţiunii nu se
menţionează în titlu. În consecinţă, titular al acţiunii este posesorul ei.
Prin actul constitutiv trebuie să se prevadă numărul şi valoarea nominală a acţiunii, cu
specificarea dacă sunt nominative sau la purtător, şi numărul lor pe categorii.
Acţionarii au anumite drepturi. Acestea sunt drepturi nepatrimoniale şi drepturi
patrimoniale:
- dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor;
- dreptul de vot. Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă
prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel;
- dreptul de informare. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra desfăşurării activităţii
societăţii;
- dreptul la dividende. Dividendele se plătesc asociaţilor în proporţie cu cota de
participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel;
- dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii. La încetarea existenţei
societăţii, acţionarii au dreptul să primească partea ce li se cuvine în urma lichidării
societăţii.

–49–
 Acţiunile se transmit în mod diferit, după cum sunt acţiuni nominative sau acţiuni la
purtător.
Legea stabileşte unele reguli speciale pentru vânzarea acţiunilor de către acţionari prin
ofertă publică.
b) Adunarea generală a acţionarilor
Adunările generale ale acţionarilor sunt ordinare, extraordinare şi speciale.
Adunarea generală ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an,
în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar.
Adunarea generală are ca atribuţii şi este obligată: să discute, să aprobe sau să
modifice situaţia financiară anuală şi să fixeze dividendul; să aleagă şi să revoce membrii
consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, şi cenzorii, şi să
fixeze, în condiţiile legii, remuneraţia acestora; să se pronunţe asupra gestiunii consiliului
de administraţie, respectiv a directoratului.
Adunarea generală extraordinară. Această adunare se întruneşte, în mod
excepţional, când trebuie să ia o hotărâre de importanţă deosebită, care, de regulă,
reclamă modificarea actului constitutiv al societăţii.
Adunarea specială. Această adunare este formată din titularii unei anumite categorii
de acţiuni; de exemplu, dacă societatea a emis acţiuni preferenţiale, cu dividend prioritar
fără drept de vot, titularii acestor acţiuni se pot întruni într-o adunare specială.
c) Administrarea societăţii
Prin Legea nr. 31/1990 în forma actuală modificată şi completată prin Legea nr.
441/2006 şi prin O.U.G. nr. 82/2007, a fost consacrată o nouă concepţie privind
administrarea şi conducerea societăţii pe acţiuni. Noua reglementare materializează
principiile guvernării corporative şi asigură armonizarea cu reglementările din ţările Uniunii
Europene.
Potrivit dispoziţiilor actuale ale Legii nr. 31/1990, administrarea şi conducerea societăţii
pe acţiuni se realizează, fie prin consiliul de administraţie ţi directorii societăţii (sistemul
unitar), fie prin directori şi consiliul de supraveghere(sistemul dualist)

c1 Sistemul unitar de administrare şi conducere a societăţii

Consiliul de administraţie este format dintr-un număr impar de administratori

desemnaţi în condiţiile legii.
Pentru cazul societăţilor comerciale pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac
obiectul obligaţiei legale de auditare, legea prevede un număr minim de 3 administratori.
Consiliul de administraţie poate delega o parte din atribuţiile sale directorilor societăţii.
Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte.
Principalele atribuţii ale consiliului de administraţie sunt: stabilirea direcţiilor principale
de activitate şi dezvoltare ale societăţii; stabilirea sistemului contabil şi de control financiar
şi aprobarea planificării financiare; numirea şi revocarea directorilor şi remunerarea lor;
supravegherea activităţii directorilor; pregătirea raportului anual, organizarea adunării
generale a acţionarilor şi implementarea hotărârilor acestora; introducerea cererii pentru
deschiderea procedurii insolvenţei.
Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni.
Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administraţie, legea cere prezenţa cel puţin
a jumătate din numărul membrilor consiliului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel, iar deciziile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Potrivit actualei reglementări consiliul de administraţie poate crea comitete
consultative, însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări
pentru consiliul .

–50–
 Activitatea comitetelor consultative este specializată pe domenii precum auditul,
remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor şi personalului, nominalizarea de
candidaţi pentru diferite posturi de conducere.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare a anuale sunt supuse
obligaţiei legale de auditare financiară, crearea unui comitet de audit este obligatorie.
Directorii societăţii sunt cei care exercită conducerea societăţii. În acest scop art. 143
din lege dispune” consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau
mai multor directori, numind pe unul din ei director general”.
Director al unei societăţi pe acţiuni poate numai o persoană fizică.
Potrivit legii, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii
societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor
exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării
generale a acţionarilor.
c2 Sistemul dualist de administrare şi conducere a societăţii
În sistemul dualist conducerea şi administrarea societăţii se realizează prin directorat şi
consiliul de supraveghere.
Directoratul este format din unul sau mai mulţi membri.
În cazul societăţii pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse obligaţiei
legale de auditare, directoratul ester format din cel puţin 3 membri.
Membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului de supraveghere şi nu
pot încheia cu societatea un contract de muncă.
Membrii directoratului sunt desemnaţi de consiliul de supraveghere, care poate atribui
unuia dintre directori preşedinte al directoratului.
Pentru ca numirea unui membru al directoratului să fie valabilă, din punct de vedere
juridic, trebuie ca persoana în cauză să accepte numirea în mod expres.
Durata mandatului membrilor directoratului nu poate depăşi 4 ani, cu posibilitatea de a
fi realeşi.
Directoratul asigură conducerea societăţii. El îndeplineşte actele necesare şi utile
pentru realizarea obiectului de activitate al societăţi, cu excepţia celor prevăzute de lege în
sarcina consiliului de supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor.
Potrivit legii directoratul reprezintă societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie.
Pentru validitatea deciziilor directoratului este necesară prezenţa a cel puţin jumătate
din numărul membrilor directoratului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr
mai mare.
Deciziile în cadrul directoratului se iau cu votul majorităţii celor prezenţi.
Consiliul de supraveghere este format din cel puţin 3 şi cel mult 11 membri numiţi de
adunarea generală a acţionarilor cu excepţia primilor membri care sunt desemnaţi prin
actul constitutiv.
Calitatea de membru al consiliului de supraveghere o poate avea o persoană fizică sau
o persoană juridică. persoanele care potrivit legii nu pot fi fondatori nu pot fi nici membrii ai
consiliului de supraveghere.
Membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membrii ai directoratului şi
nici nu pot încheia un contract de muncă cu societate.
Durata funcţiei este stabilită prin actul constitutiv , dar ea nu poate depăşi 4 ani cu
posibilitatea de a fi realeşi.
Raporturile dintre membrii consiliului de supraveghere şi societate sunt cele referitoare
la mandat şi prevăzute de Legea nr. 31/1990.
Principalele atribuţii ale consiliului de supraveghere sunt: exercitarea controlului
permanent asupra conducerii societăţii de către directorat; numeşte şi revocă membrii
directoratului; verifică conformitatea cu legea, actul constitutiv şi hotărârile adunării
generale a operaţiunilor de conducere a societăţii.

–51–
 Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni şi este convocat de
preşedintele său.
Pentru validitatea deciziilor consiliului de supraveghere este necesară prezenţa cel
puţin a jumătate din numărul membrilor consiliului, iar deciziile se iau cu votul majorităţii
celor prezenţi.
Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative, formate din cel puţin 2
membri.

d) Cenzorii societăţii
În societatea pe acţiuni, controlul asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor se
exercită de către auditorii financiari sau cenzori, în condiţiile legii.
La societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare sunt supuse obligaţiei legale de
auditare alegerea auditorilor financiari este obligatorie.
În celelalte cazuri, adunarea generală ordinară va hotărî contractarea auditului
financiar sau numirea de cenzori, după caz.
e) Obligaţiunile emise de societate
Obligaţiunile sunt titluri de valoare (de credit) emise de societate în schimbul sumelor
de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume
şi de a plăti dobânzile aferente.
Obligaţiunile emise de societate sunt fracţiuni ale unui împrumut unic contractat de
societate. Totodată, obligaţiunile sunt titluri de valoare; ele încorporează dreptul la suma
de bani prevăzută în titlu.
Obligaţiunile se rambursează la scadenţă sau anticipat. Rambursarea obligaţiunilor se
face de către societatea emitentă, cu plata dobânzii aferente.

1.4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni

Societatea pe acţiuni se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale referitoare la
dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute de lege
pentru această formă de societate.

2. Societatea cu răspundere limitată

2.1. Noţiunea societăţii cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe baza
deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane care pun în comun anumite bunuri,
pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor şi care
răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii cu răspundere limitată:
a) asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor. Societatea are deci un caracter
intuitu personae, ca şi societăţile de persoane;
b) capitalul social este divizat în anumite fracţiuni denumite părţi sociale. Aceste părţi
sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile;
c) asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aportului lor.
Distinct de societatea cu răspundere limitată de tip clasic, constituită din doi sau mai
mulţi asociaţi, Legea nr. 31/1990 reglementează şi o varietate a acesteia - societatea cu
răspundere limitată cu asociat unic.
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui prin aportul unui singur asociat,
care va fi deţinătorul tuturor părţilor sociale.
O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi însă asociat unic decât într-o
singură societate cu răspundere limitată cu asociat unic.

–52–
 Societatea cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu
răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.
2.2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată
La baza constituirii societăţii se află actele constitutive ale societăţii.
Pentru constituirea societăţii cu răspundere limitată trebuie îndeplinite formalităţile
cerute de lege.
a) Actele constitutive ale societăţii
Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut sau,
după caz printr-un înscris unic.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, actul constitutiv este
statutul.
Contractul de societate trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.7 din Legea
nr.31/1990.
Pentru a asigura caracterul intuitu personae al societăţii, legea limitează numărul
asociaţilor la cel mult 50 (art.12 din Legea nr.31/1990).
Contractul de societate trebuie să cuprindă capitalul social subscris şi capitalul social
vărsat. Capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei.
Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale. Ele au o valoare nominală
egală, care nu poate fi mai mică de 10 lei.
Potrivit legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
Statutul societăţii cuprinde datele de identificare ale asociaţilor şi clauze privind
organizarea şi funcţionarea societăţii.
b) Formalităţile necesare constituirii societăţii
Formalităţile necesare constituirii societăţii cu răspundere limită sunt cele prevăzute de
Legea nr.31/1990, pentru orice formă de societate comercială.
2.3. Funcţionarea societăţii cu răspundere limitată
a) Adunarea asociaţilor
Adunarea generală a asociaţilor este organul de deliberare şi decizie al societăţii. Ea
exprimă voinţa socială şi, în consecinţă, decide în toate problemele esenţiale ale activităţii
societăţii.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile prevăzute de lege
pentru societatea cu răspundere limitată aparţin asociatului unic.
Hotărârile adunării asociaţilor se iau cu votul reprezentând majoritatea absolută a
asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă legea nu prevede altfel.
Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este necesar votul
tuturor asociaţilor, afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.
b) Administratorii societăţii
Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi
administratori.
Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt desemnaţi prin actul constitutiv şi
aleşi de adunarea asociaţilor.
Când, prin actul constitutiv, sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii pot prevedea
ca ei să lucreze împreună sau individual.
Administratorii societăţii pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile stabilite de actul constitutiv sau de
lege.
Dreptul de a reprezenta societatea aparţine administratorului care a fost împuternicit
prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării asociaţilor, în calitate de reprezentant al
societăţii. Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care administrator are puterea de
reprezentare a societăţii, legea prezumă că dreptul de a reprezenta societatea aparţine
fiecărui administrator.

–53–
 În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile administratorilor
sunt exercitate de către asociatul unic, dacă el are şi calitatea de administrator.
c) Controlul gestiunii societăţii
În societatea cu răspundere limitată, controlul asupra gestiunii societăţii se realizează
de auditorii financiari sau cenzorii societăţii.
d) Transmiterea părţilor sociale
Părţile sociale încorporează anumite valori patrimoniale şi, deci, ele pot fi transmise, în
condiţiile legii.
Cel mai adesea, transmiterea părţilor sociale se face sub forma contractului de
cesiune.
Cesiunea între asociaţii aceleiaşi societăţi se face în mod liber, fără a fi necesar
consimţământul celorlalţi asociaţi.
Dacă cesiunea are loc între un asociat şi o persoană din afara societăţii, legea cere ca
cesiunea să fie aprobată de asociaţii care reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalul
social al societăţii.
În ambele cazuri, cesiunea trebuie să îmbrace forma autentică şi înscrisă în registrul
comerţului.
Părţile sociale se transmit şi pe cale succesorală. În contractul de societate se poate
prevedea continuarea sau necontinuarea cu moştenitorii asociatului decedat.
e) Retragerea asociatului din societate
Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată se poate realiza: în
condiţiile stabilite în actul constitutiv, prin hotărârea tuturor celorlalţi asociaţi şi prin
hotărâre judecătorească (art.226 din Legea nr. 31/1990)
f) Excluderea asociatului din societate
Excluderea asociatului din societatea cu răspundere limitată se realizează în condiţiile
art.222-225 din Legea nr.31/1990.
2.4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale
referitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute
de lege pentru această formă de societate.

Exemple de subiecte
1) Aporturile asociaţilor;
2) Capitalul social;
3) Împărţirea profitului;
4) Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică societăţii comerciale;
5) Statutul administratorilor;
6) Răspunderea administratorilor;
7) Condiţiile generale de modificare a actului constitutiv a societăţii comerciale;
8) Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale;
9) Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale;
10)Constituirea continuată a societăţii pe acţiuni;
11)Administrarea societăţii pe acţiuni;
12)Transmiterea părţilor sociale.

–54–
 CAPITOLUL V
OBLIGAŢIILE COMERCIALE

Raporturile juridice comerciale sunt raporturi de drept privat, ca şi raporturile juridice

civile. Având aceeaşi esenţă, raporturile juridice comerciale şi raporturile juridice civile sunt
supuse aceloraşi reguli generale, care sunt cuprinse în Codul civil. Dar, între cele două
categorii de raporturi juridice există şi anumite deosebiri. Aspectele particulare ale
raporturilor juridice comerciale sunt reglementate prin norme speciale cuprinse în Codul
comercial, Cartea I, Titlul V, „Despre obligaţiile comerciale în general”.
Întrucât regulile generale care guvernează raporturile juridice comerciale sunt cele
prevăzute de Codul civil pentru obligaţiile civile, în cele ce urmează vor fi examinate numai
regulile speciale consacrate de Codul comercial.

A. Regulile speciale privind formarea şi executarea obligaţiilor comerciale

1. Regulile privind formarea obligaţiilor comerciale

1.1. Principiul libertăţii contractuale

În privinţa încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii,
modificării, transmiterii şi stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea manifestării voinţei
părţilor contractante se defineşte ca o libertate contractuală şi constituie o expresie a
drepturilor şi libertăţilor omului.
Libertatea contractuală constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu
orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de
ordinea publică şi bunele moravuri.
În dreptul comercial, principiul libertăţii contractuale are o aplicare generală; el priveşte
nu numai raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari (comercianţi
individuali ori societăţi comerciale), ci şi a celor la care iau parte regiile autonome şi
societăţile comerciale cu capital de stat.
Orice contract, în sensul de operaţiune juridică (negotium), se încheie în mod valabil
prin simplul acord de voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilor
contractante.
În privinţa contractelor comerciale, libertatea de exprimare a voinţei la încheierea
contractului este determinată de multitudinea contractelor şi de necesitatea asigurării unei
celerităţi în perfectarea acestora. Pentru comerciant, rapiditatea încheierii tranzacţiilor
reprezintă o condiţie a succesului în activitatea comercială.
Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă (scrisoare,
telex, fax), verbal, telefonic, etc.
În cazul formei scrise, voinţa părţilor se poate exprima într-un singur înscris (înscrisul
unic) sau în mai multe înscrisuri (oferta şi acceptarea ofertei).

–55–
 Libertatea de exprimare a voinţei părţilor la încheierea contractului are drept corolar
libertatea probelor în dovedirea drepturilor subiective izvorâte din contractul comercial.
Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise în
dreptul comun (în anumite cazuri, chiar fără restricţiile impuse în dreptul comun), precum
şi prin mijloace de probă specifice (facturi acceptate, corespondenţă comercială, registrele
comerciale etc.).
Libertatea contractuală se exprimă şi prin dreptul părţilor contractante de a alege calea
arbitrajului pentru soluţionarea eventualului litigiu dintre ele. Într-adevăr, în chiar contractul
pe care îl încheie, părţile pot prevedea o clauză (clauza compromisorie) prin care convin
ca orice litigiu ivit în executarea contractului să fie soluţionat pe calea arbitrajului
comercial.
Pentru a proteja pe consumatori, prin Legea nr.193/2000 au fost stabilite reguli
speciale privind încheierea contractelor între comercianţi şi consumatori.
Prin consumator, legea înţelege orice persoană fizică sau grupuri de persoane fizice,
constituite în asociaţii care încheie un contract înafara activităţii lor autorizate profesionale
sau comerciale.
1.2. Regulile speciale privind încheierea contractelor comerciale
În raporturile de drept civil, în mod obişnuit, contractul se încheie prin discuţii directe
între părţile contractante.
În raporturile dintre comercianţi, multitudinea contractelor care se încheie şi exigenţele
celerităţii afacerilor impun, cel mai adesea, încheierea contractelor între persoane care se
găsesc în locuri diferite, iar comunicarea între ele se realizează prin corespondenţă,
folosindu-se scrisoarea, telegrama, telexul ori, mai nou, telefaxul etc..
Având în vedere acest specific al încheierii contractelor comerciale, Codul comercial a
reglementat, prin art.35–39, anumite reguli speciale care guvernează încheierea
contractului între absenţi.
Având în vedere că ofertantul şi destinatarul ofertei se află în locuri diferite şi, din
această cauză, între cele două manifestări de voinţă se scurge un anumit interval de timp,
se pune problema de a şti care este momentul realizării acordului de voinţă şi deci al
încheierii contractului.
Potrivit art.35 C. com., contractul sinalagmatic nu se consideră încheiat „dacă
acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa propuitorului”. Deci, contractul este socotit încheiat în
momentul cunoaşterii de către ofertant a acceptării ofertei (teoria informaţiunii).
Contractul se consideră încheiat în momentul cunoaşterii de către ofertant a acceptării
ofertei numai dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului în termenul stabilit prin
ofertă sau, dacă nu s-a stabilit un asemenea termen, în termenul necesar schimbului
ofertei şi acceptării, după natura contractului.
Prin O.G. nr.130/2000 au fost stabilite anumite reguli speciale privind încheierea şi
executarea contractelor la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii
şi consumatori.
Prin contract la distanţă, ordonanţa înţelege contractul încheiat între un comerciant şi
un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de comerciant, care utilizează
în mod exclusiv, înainte şi la încheierea contractului, una sau mai multe tehnici de
comunicare la distanţă.

2. Regulile privind executarea obligaţiilor comerciale

Codul comercial consacră anumite reguli speciale privind executarea obligaţiilor.

Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifică prin considerente care ţin de
specificul activităţii comerciale: asigurarea creditului, a celerităţii executării obligaţiilor etc..

–56–
 Exigenţele activităţii comerciale au impus reglementarea unor reguli speciale privind
preţul în obligaţiile comerciale. Aceste reguli se referă la determinarea preţului şi moneda
plăţii.
2.1. Adevăratul preţ sau preţul curent
În anumite cazuri, datorită modificării preţului mărfurilor sau a urgenţei executării
obligaţiilor, părţile nu sunt în măsură să stabilească preţul în contractele comerciale pe
care le încheie. În asemenea cazuri, se consideră că părţile contractante au avut în vedere
adevăratul preţ al mărfurilor sau preţul curent al acestora.
Dacă, la încheierea contractelor comerciale, părţile nu au stabilit preţul, ci au avut în
vedere adevăratul preţ sau preţul curent, acesta va fi preţul din listele bursei sau
mercurialelor de la locul unde s-a încheiat contractul, respectiv ale locului cel mai apropiat.
În privinţa condiţiilor de plată a preţului, trebuie avute în vedere reglementările privind
efectuarea operaţiunilor valutare. Potrivit acestor reglementări, pe teritoriul României,
încasările şi plăţile între rezidenţi se realizează în moneda naţională (leu) cu excepţiile
prevăzute de lege.
2.2. Regimul juridic al dobânzilor
În obligaţiile comerciale, ca şi în dreptul comun, în cazul întârzierii în executarea unei
obligaţii băneşti debitorul datorează dobânzi.
Codul comercial stabileşte regula potrivit căreia „datoriile comerciale lichide şi plătibile
în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”.
Deci, în privinţa obligaţiilor comerciale având ca obiect sume de bani, debitorul se află
de drept în întârziere din momentul când obligaţia devine exigibilă. În consecinţă,
dobânzile legale curg de la data scadenţei obligaţiei.
Dobânzile pentru datoriile comerciale curg de drept de la scadenţă, chiar dacă nu au
fost stabilite prin contract scris între părţi.
În prezent, dobânda este reglementată prin O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii
legale pentru obligaţii băneşti.
Ordonanţa consacră dreptul părţilor de a stabili prin voinţa lor cuantumul dobânzii. Art.1
dispune: „părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în
plata unei obligaţii băneşti”.
Pentru cazul când părţile nu au prevăzut în contract cuantumul dobânzii, se va plăti
dobânda legală.
Potrivit art.3 din ordonanţă, în materie comercială dobânda legală se stabileşte la
nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.
În relaţiile de comerţ exterior, dobânda legală este de 6% pe an, atunci când s-a
stipulat plata în monedă străină, iar legea aplicabilă este legea română.
În privinţa dobânzilor percepute sau plătite de Banca Naţională a României, bănci, de
Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi de Ministerul Finanţelor, ele se stabilesc prin
reglementări specifice.
În anumite cazuri, părţile prevăd în contractul pe care îl încheie o clauză penală, adică
o penalitate pe care debitorul obligaţiei băneşti o va achita creditorului în cazul întârzierii în
executarea obligaţiei; de exemplu, 1% pe fiecare zi de întârziere.
Problema care se pune este a şti dacă, în acest caz, creditorul poate obţine de la
debitor, atât dobânzile, cât şi penalitatea de întârziere.
Răspunsul este negativ. Penalităţile sunt în esenţă daune-interese pentru întârziere,
care sunt anticipat evaluate prin convenţia părţilor contractante. Fiind tot daune-interese
de întârziere, ca şi dobânzile, ele nu se pot cumula cu acestea, deoarece s-ar realiza o
dublă reparaţie pentru aceeaşi abatere de la prevederile contractului.
Deci, în caz că părţile au stipulat în contract o penalitate de întârziere în executarea
obligaţiei băneşti, creditorul are dreptul numai la plata penalităţilor, nu şi la plata
dobânzilor. Concluzia este o consecinţă logică a prevalenţei voinţei părţilor contractante.
2.3. Interdicţia acordării termenului de graţie

–57–
 În obligaţiile comerciale, judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis de
art.1021 din Codul civil.
Această interdicţie îşi găseşte fundamentul în exigenţele activităţii comerciale.
Numai prin executarea la termen a obligaţiei, creditorul realizează scopul avut în
vedere la încheierea contractului cu debitorul.
2.4. Solidaritatea codebitorilor
Art.42 C.com. prevede: „în obligaţiile comerciale, codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de
stipulaţie contrară”.
În privinţa obligaţiilor comerciale, legea instituie o prezumţie de solidaritate a
codebitorilor. Întrucât codebitorii sunt prezumaţi obligaţi solidar, fiecare debitor este ţinut
de întreaga datorie, neputând pretinde creditorului să primească o plată parţială.
Prezumţia de solidaritate a codebitorilor reglementată de Codul comercial este menită
să protejeze creditul. Ea înlătură dificultăţile pe care le implică diviziunea datoriei,
conferind creditorului o garanţie eficace a executării obligaţiei de către debitori. Creditorul
poate urmări pe oricare dintre ei pentru întreaga datorie.
Codul comercial nu se mulţumeşte cu solidaritatea codebitorilor, ci extinde prezumţia
de solidaritate şi asupra fidejusorului, adică asupra garantului personal al debitorului. În
acest sens, art.42 alin.(2) C.com. prevede: „aceeaşi prezumţie există şi în contra
fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligaţie comercială”.
Legea exclude aplicarea prezumţiei de solidaritate, când codebitorii sunt necomercianţi
şi obligaţiile lor au ca temei un act juridic care, în privinţa lor, nu este faptă de comerţ.

3. Probele în materie comercială

Specificul obligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al condiţiilor de probă

a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale.
Potrivit art.46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acte
autentice; cu acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondenţă, prin
telegrame; cu registrele părţilor; cu martori, de câte ori instanţa judecătorească ar crede că
trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art.1191
C.civ.. În fine, prin orice mijloace de probă admise de legea civilă.
3.1. Probele dreptului comun
Potrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor juridice se poate face prin înscrisuri,
martori, prezumţii, mărturisire, expertiză etc. (art.1170 C.civ.).
Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise şi pentru dovedirea drepturilor
rezultate din raporturile juridice comerciale. Aceste mijloace de probă pot fi folosite în
condiţiile prevăzute de Codul comercial.
a) Proba prin înscrisuri
În anumite cazuri, Codul comercial cere existenţa unui înscris, fie ad solemnitatem, fie
ad probationem. În aceste cazuri, actele juridice trebuie să fie încheiate în forma scrisă
prevăzută de lege, deoarece proba lor se poate face numai prin înscrisuri.
b) Proba cu martori
Potrivit art.46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori ori
de câte ori instanţa judecătorească consideră că trebuie să admită proba testimonială, şi
acesta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 C.civ..
Cum se poate observa, în materie comercială proba cu martori se poate folosi fără
restricţiile stabilite de art.1191 C.civ.. Această probă poate fi folosită şi pentru dovedirea
unui act juridic care are o valoare mai mare de 250 lei. Mai mult, proba cu martori se poate
folosi în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar
pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecţionării înscrisului.
Deci, potrivit legii, proba cu martori este admisibilă în drept, iar instanţa judecătorească
are libertatea să aprecieze, în condiţiile concrete ale litigiului, concludenţa acestei probe.

–58–
 3.2. Probele specifice dreptului comercial
În materie comercială se pot folosi anumite mijloace de probă specifice activităţii
comerciale. Art.46 C.com. reglementează ca mijloace de probă specifice: facturile
acceptate, corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.
a) Facturile acceptate
Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată
executarea unei operaţiuni comerciale.
Factura trebuie să cuprindă anumite menţiuni care se bazează pe actul juridic încheiat
de părţile contractante. Menţiunile facturii privesc părţile, marfa (cantitate şi calitatea
acesteia), preţul mărfii, condiţiile de predare etc.
Întocmită în dublu exemplar, factura se trimite destinatarului odată cu marfa.
Destinatarul va restitui emitentului duplicatul facturii acceptate, în condiţiile legii.
Ca orice înscris sub semnătură privată, factura comercială face dovadă împotriva
emitentului (vânzătorului) şi în favoarea destinatarului (cumpărătorului).
Dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovadă şi în favoarea
emitentului. Deci, deşi nu emană de la destinatar, factura acceptată face dovadă împotriva
destinatarului.
Factura face dovadă în legătură cu existenţa actului juridic şi cu executarea operaţiunii
care constituie obiectul ei.
Cât priveşte acceptarea facturii, ea poate fi expresă sau tacită.
Acceptarea facturii este expresă când destinatarul semnează cu menţiunea „acceptat”
pe un exemplar al facturii, pe care îl restituie emitentului. Acceptarea este expresă şi în
cazul când destinatarul confirmă factura printr-o scrisoare, telegramă etc.
Acceptarea facturii este tacită în cazul când ea rezultă din manifestări de voinţă
neîndoielnice care atestă voinţa de a accepta factura: de exemplu, revânzarea mărfii,
emiterea unei cambii pentru plata preţului etc. Simpla tăcere a destinatarului nu poate
avea valoarea unei acceptări tacite a facturii. Nu excludem însă posibilitatea ca părţile,
prin contractul încheiat, să convină că tăcerea destinatarului constituie acceptare, dacă
într-un anumit termen de la primirea facturii, destinatarul nu face nici o obiecţie.
b) Corespondenţa comercială
Prin corespondenţă comercială se înţelege orice fel de înscrisuri (scrisori, telegrame,
note) intervenite între comercianţi în scopul perfectării, modificării sau stingerii unor
obligaţii comerciale.
Înscrisurile expediate şi primite de comerciant, care constituie corespondenţa
comercială, fac parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată. Aceasta înseamnă
că lor li se vor aplica regulile stabilite de lege referitor la proba prin înscrisurile sub
semnătură privată.
c) Telegramele
Telegrama este o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la distanţă prin
telegraf de către o persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin intermediul
oficiului telegrafic.
Caracteristica telegramei constă în faptul că destinatarul primeşte un înscris care
cuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original predat de expeditor oficiului
telegrafic.
Telegrama face probă, ca act sub semnătură privată, când originalul este subscris de
însăşi persoana arătată într-însa ca trimiţătorul ei.
d) Registrele comerciale
Registrele pe care trebuie să le ţină comercianţii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar
şi registrul cartea mare.
Registrele au, pe lângă funcţiile de cunoaştere, evidenţă şi control al activităţii
comerciale, şi o funcţie probatorie. Aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în
litigiile dintre comercianţi.

–59–
 În raporturile dintre comercianţi, registrele comerciale au o forţă probantă diferită, după
cum aceste registre au fost legal ţinute ori au fost ţinute fără respectarea dispoziţiilor
legale.
Dacă registrele au fost ţinute cu respectarea prescripţiilor legale, ele pot fi folosite ca
mijloc de probă nu numai în contra comerciantului care ţine aceste registre, ci şi în
favoarea acestuia.
Dacă registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea nu sunt ţinute cu
respectarea prescripţiilor legale, ele pot fi folosite ca mijloc de probă numai în contra
comerciantului căruia îi aparţin, nu şi în favoarea sa.
3.3. Mijloacele moderne de comunicare şi valoarea lor probatorie
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în perioada modernă a creat noi mijloace de comunicare
care reproduc şi transmit la distanţă cuvinte sau imagini (telexul şi telefaxul) sau de
stocare a acestora pe suporţi electronici (discurile sau benzile magnetice, microfilmele,
etc.).
Datorită avantajelor pe care le prezintă, asemenea mijloace au pătruns şi în activitatea
comercială, servind la perfectarea raporturilor juridice şi la ţinerea evidenţei activităţii
comerciale.
a) Comunicările prin telex şi telefax
Cele două mijloace de comunicare au particularităţi proprii.
Cu toate că procedeul de transmitere este diferit, destinatarul primeşte un înscris
(denumit telex, respectiv fax), care cuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original
redactat şi semnat de expeditor. Sub acest aspect, situaţia este asemănătoare telegramei.
În consecinţă, forţa probantă a telexului sau faxului, ar putea fi cea a telegramei, adică
forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, dacă sunt îndeplinite condiţiile art.47
C.com..
b) Înscrisurile sub formă electronică
Prin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al înscrisurilor sub formă
electronică.
Cât priveşte forţa probantă a acestui înscris, legea prevede că înscrisul în formă
electronică căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică
extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv
şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este
asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată
(art. 5 din lege).

4. Prescripţia extinctivă în materie comercială

Prescripţia extinctivă în materie comercială este guvernată de dispoziţiile Codului

comercial şi cele ale Decretului nr.167/1958.
Dispoziţiile Codului comercial privesc numai anumite aspecte ale prescripţiei în materie
comercială.
În Codul comercial sunt stabilite unele termene de prescripţie; termenul general de
prescripţie (art.947) şi anumite termene speciale de prescripţie (art.949 şi art.956), precum
şi dispoziţii prin care se reglementează începerea prescripţiei în anumite cazuri specifice
activităţii comerciale (art.949, art.952 şi art.953), suspendarea şi întreruperea prescripţiei
(art.946).
În prezent, toate dispoziţiile Codului comercial privitoare la prescripţie trebuie
interpretate în lumina Decretului nr.167/1958, care reprezintă legea generală în materia
prescripţiei extinctive.
În aplicarea reglementării Decretului nr.167/1958 asupra prescripţiei, în materie
comercială trebuie să se ţină seama că, de la data intrării în vigoare a decretului, au fost
abrogate, cu unele excepţii, toate dispoziţiile legale contrare. În acest sens, art.26 din

–60–
Decretul nr.167/1958 prevede: „pe data intrării în vigoare a decretului de faţă, se abrogă
orice dispoziţii legale contrare prezentului decret, în afară de cele care stabilesc un termen
de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin decretul de faţă”. Se
înţelege, art.26 din decret se referă şi la dispoziţiile Codului comercial privitoare la
prescripţie.
Potrivit Codului comercial, termenul general de prescripţie în materie comercială este
de 10 ani. În prezent, acest termen trebuie considerat ca modificat prin intrarea în vigoare
a Decretului nr.167/1958. În temeiul art.26 din decret, de la data intrării în vigoare a
decretului, termenul general de prescripţie în materie comercială s-a redus la 3 ani.
Având în vedere reglementarea actuală a prescripţiei extinctive, termenul de 3 ani este
termen general de prescripţie, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială.
Codul comercial stabileşte şi anumite termene speciale de prescripţie:
- art. 949 C.com. prevede un termen de prescripţie de 5 ani, care, în temeiul art.26 din
Decretul nr.167/1958, a fost înlocuit cu termenul de 3 ani. Acest termen de prescripţie
priveşte acţiunile care derivă din contractul de societate sau din alte operaţiuni sociale,
precum şi acţiunile privind cambia şi cecul;
- art. 952 C.com. stabileşte un termen de prescripţie de 2 ani pentru acţiunile
mijlocitorilor pentru plata drepturilor lor. Acest termen se menţine în vigoare;
- art. 956 C.com. reglementează termene de prescripţie privind acţiunile contra
cărăuşului în temeiul contractului de transport; 6 luni, dacă expedierea a fost făcută în
Europa; un an, dacă expedierea s-a făcut în ţări extraeuropene.

B. Contractele comerciale speciale

1. Contractul de vânzare-cumpărare comercial

1.1. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării civile. Într-
adevăr, şi într-un caz şi în altul, este vorba de un contract prin intermediul căruia se
transmite proprietatea unui lucru în schimbul unui preţ.
Trăsătura caracteristică a cumpărării şi vânzării comerciale o constituie intenţia de
revânzare; cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este
precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.
1.2. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului
Contractul de vânzare-cumpărare comercială este acel contract prin care o parte
(vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă
parte (cumpărătorul), care se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ.
Din definiţia dată, rezultă şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
comercială; contractul este bilateral, cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de
proprietate.
1.3. Condiţiile de validitate a contractului
Ca orice contract, contractul de vânzare-cumpărare, pentru a fi valabil încheiat, trebuie
să îndeplinească anumite condiţii: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art.948
C.civ.).
Întrucât problemele generale privind condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-
cumpărare comercială sunt aceleaşi ca şi cele ale contractului de vânzare-cumpărare
civilă, vom reţine numai unele aspecte care interesează activitatea comercială.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială poate avea ca obiect lucrurile mobile
corporale sau incorporale, lucrurile prezente ori viitoare, lucrurile determinate sau
determinabile.

–61–
 Aşa cum am arătat, bunurile imobile nu pot constitui obiectul contractului de vânzare-
cumpărare comercială; actele de vânzare-cumpărare privind aceste bunuri sunt acte
juridice civile.
Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părţile trebuie să cadă de acord
nu numai asupra lucrului vândut, ci şi asupra preţului, care este obiectul prestaţiei
cumpărătorului.
Potrivit legii, preţul vânzării trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil.
Un contract care cuprinde un preţ determinabil este perfect valabil. În acest sens,
art.60 C.com. prevede: „Vânzarea pe un preţ nedeterminat în contract este valabilă dacă
părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina în urmă”.
1.4. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială
Prin încheierea sa în condiţiile legii, contractul de vânzare-cumpărare comercială
produce anumite efecte juridice.
Principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea
dreptului de proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător.
Totodată, din contractul de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligaţii în sarcina
părţilor în legătură cu lucrul vândut şi preţul vânzării.
a) Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la
cumpărător
În privinţa transmiterii dreptului de proprietate asupra lucrului vândut şi a riscurilor,
Codul comercial cuprinde puţine dispoziţii care se referă la situaţii specifice activităţii
comerciale. În consecinţă, transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor în contractul
de vânzare-cumpărare comercială este guvernată de regulile generale stabilite în Codul
civil şi regulile specifice prevăzute de Codul comercial (art.1 C.com.).
Codul civil instituie regula potrivit căreia transmiterea dreptului de proprietate asupra
lucrului vândut de la vânzător la cumpărător operează de drept, din chiar momentul
încheierii contractului (art.1295 C.civ.).
Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se transmit de la
vânzător la cumpărător şi riscurile (art.971 C.civ.). Deci, în caz de pieire fortuită a lucrului
vândut, chiar înainte de predare, riscul va fi suportat de către cumpărător.
Regula transmiterii de drept a proprietăţii în contractul de vânzare-cumpărare operează
numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: contractul să fie valabil încheiat;
vânzătorul să fie proprietarul lucrului; lucrul vândut să fie un bun individual determinat.
În cazul în care lucrul vândut constă în anumite bunuri determinate generic,
transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor operează în momentul individualizării
bunurilor. Până la individualizare, riscurile sunt suportate de vânzător.
În Codul comercial este reglementată transmiterea dreptului de proprietate şi a
riscurilor în anumite situaţii speciale. Aceste situaţii privesc contractele de vânzare-
cumpărare comerciale al căror obiect îl formează bunurile determinate generic.
Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor determinate generic care
circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului operează în momentul predării
bunurilor către cărăuş, în vederea transportului.
Contractul de vânzare-cumpărare privind bunurile care se transportă pe apă cu
arătarea vasului cu care se efectuează transportul este considerat un contract încheiat sub
condiţia suspensivă a sosirii vasului în portul de destinaţie. Aceasta însemnă că dacă
bunurile pier fortuit în cursul transportului, deci înainte de îndeplinirea condiţiei (sosirea
vasului la destinaţie), riscurile sunt suportate de către vânzător (art.1018 C.civ.). Acesta nu
va avea dreptul la plata preţului, dar nici nu va putea fi obligat să predea alte bunuri şi nici
să plătească despăgubiri.
Codul comercial reglementează şi consecinţele avarierii mărfurilor în cursul
transportului. Potrivit art.66 C.com., aceste consecinţe sunt diferite: avariile întâmplate în
timpul călătoriei atrag rezoluţiunea contractului, dacă mărfurile sunt atât de deteriorate,

–62–
încât nu mai pot servi scopului pentru care fuseseră destinate; dacă avariile nu fac
mărfurile improprii întrebuinţării, cumpărătorul este ţinut să le primească în starea în care
se vor afla la sosire, însă cu o scădere de preţ corespunzătoare.
b) Obligaţiile părţilor
b1) Obligaţiile vânzătorului
Vânzătorul are două obligaţii: să predea lucrul cumpărătorului şi să răspundă pentru
lucru, adică să îl garanteze pe cumpărător în privinţa lucrului dobândit.
Obligaţia de a preda lucrul vândut este reglementată prin dispoziţiile Codului civil.
În anumite cazuri, termenul de predare a lucrului vândut poate fi considerat esenţial de
către cumpărător sau de ambele părţi (de exemplu, lucrul vândut îl constituie o cantitate
de brazi pentru pomul de iarnă).
Deoarece termenul este considerat esenţial, predarea lucrului trebuie să se efectueze
la termenul convenit de părţile contractante.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului are un dublu aspect: garanţia liniştitei folosinţe a
lucrului, adică obligaţia de garanţie contra evicţiunii, şi garanţia utilei folosinţe a lucrului,
adică obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului.
Vânzătorul răspunde pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului, precum şi pentru
sarcinile care grevează lucrul vândut şi care nu au fost declarate la încheierea
contractului.
În absenţa oricărei dispoziţii în Codul comercial, condiţiile cerute pentru existenţa
obligaţiei şi efectele garanţiei contra evicţiunii sunt cele prevăzute de art.1337-1351 C.civ.
Codul comercial cuprinde puţine dispoziţii privind obligaţia de garanţie a vânzătorului
pentru viciile lucrului vândut. Aceste dispoziţii sunt derogatorii de la dispoziţiile generale
ale Codului civil.
Potrivit art.70 C.com., în contractul de vânzare-cumpărare comercială, vânzătorul
răspunde nu numai pentru viciile ascunse, ca în materie civilă, ci şi pentru viciile aparente.
Răspunderea vânzătorului pentru viciile aparente priveşte bunurile care se transmit de
pe o piaţă pe alta. Deci, legea are în vedere cazurile când cumpărătorul nu preia direct
bunurile de la vânzător, ci de la cărăuş. El poate să constate viciile aparente ale bunurilor
numai la primirea efectivă a bunurilor în cauză.
Cumpărătorul trebuie să aducă la cunoştinţă vânzătorului viciile aparente constatate, în
termen de două zile de la primirea bunurilor. Legea permite prelungirea acestui termen
când el nu este suficient pentru cunoaşterea viciilor aparente, datorită condiţiilor
excepţionale în care s-ar afla lucrul vândut ori însuşi cumpărătorul.
Potrivit legii, după expirarea termenului, cumpărătorul nu mai poate reclama viciile
aparente ale bunurilor primite.
În privinţa viciilor ascunse, Codul comercial reglementează numai termenul înăuntrul
căruia cumpărătorul trebuie să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciile ascunse ale
bunurilor. Acest termen este tot de două zile, socotit de la descoperirea viciilor. Şi în acest
caz, expirarea termenului decade pe cumpărător din dreptul de a mai reclama viciile
lucrului vândut.
Condiţiile şi efectele răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului vândut sunt cele
prevăzute de Codul civil şi Decretul nr.167/1958.
Prin O.G. nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor a fost instituit un nou cadru juridic
al asigurării calităţii produselor şi serviciilor.
Consumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici remedierea sau înlocuirea
gratuită a produselor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a
deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate.
Termenul de garanţie este definit ca limita de timp, stabilită de producător, în cadrul
căreia produsul achiziţionat trebuie să-şi păstreze caracteristicile calitative prescrise, iar
cumpărătorul are dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită a acestuia, dacă
deficienţele nu-i sunt imputabile.

–63–
 Termenul de valabilitate priveşte anumite produse care pot fi folosite numai într-un
anumit termen (produse alimentare, farmaceutice, cosmetice). El este definit ca o limită de
timp stabilită de producător, în care produsul poate fi consumat şi în care acesta trebuie
să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de
transport, manipulare, depozitare şi consum.
Consumatorul (cumpărătorul) care constată în termenul de garanţie anumite deficienţe
ale produselor are dreptul să ceară agentului economic (vânzător) remedierea sau
înlocuirea produselor ori restituirea preţului.
În cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere înlocuirea
produselor sau restituirea preţului.
După expirarea termenului de garanţie, consumatorii pot pretinde remedierea sau
înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate,
ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora.
O atare răspundere este exclusă pentru produsele pentru care există un termen de
valabilitate.
Viciile ascunse sunt deficienţe calitative ale unor produse, care, existând în momentul
predării, nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute de către consumator prin
mijloacele obişnuite de verificare.
Durata medie de utilizare a produselor este intervalul de timp, stabilit în documentele
tehnice normative sau declarat de către producător ori convenit de părţi, în cadrul căruia
produsele, altele decât cele cu termen de valabilitate, trebuie să-şi menţină caracteristicile
calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare
şi exploatare.
În cazul când apar vicii în cursul duratei medii de utilizare a produselor, consumatorul
(cumpărătorul) are dreptul să pretindă agentului economic (vânzător) remedierea sau
înlocuirea produselor, dacă acestea nu mai pot fi folosite potrivi scopului pentru care au
fost realizate.
Termenul de prescripţie pentru reclamarea viciilor ascunse este de 6 luni, afară de
cazul când viciile au fost ascunse cu viclenie.
Termenul începe să curgă de la data descoperirii viciilor, dar numai dacă acestea au
fost descoperite în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.
b2) Obligaţiile cumpărătorului
Fiind un contract bilateral, contractul de vânzare-cumpărare dă naştere la obligaţii şi în
sarcina cumpărătorului. Potrivit Codului civil, principala obligaţie a cumpărătorului este
aceea de a plăti preţul vânzării (art.1361). Pe lângă această obligaţie, cumpărătorul are şi
obligaţia de a primi lucrul vândut şi, în anumite cazuri, obligaţia de a suporta cheltuielile
vânzării.
Obligaţia de plată a preţului este principala obligaţie a cumpărătorului. Cumpărătorul
datorează preţul prevăzut în contract.
O actualizare a preţului este posibilă.
Cât priveşte criteriul de actualizare a preţului, el nu poate fi decât coeficientul creşterii
inflaţiei pe perioada întârzierii în executarea obligaţiei, iar nu cursul leu/dolar.
Potrivit legii, cumpărătorul datorează, pe lângă preţul vânzării, şi dobânda preţului în
caz de întârziere la plată.
S-a decis că repararea integrală a prejudiciului cauzat prin nerestituirea sumei de bani
datorate se realizează prin actualizarea ei cu indicele inflaţiei la care se adaugă dobânda
legală.
Cumpărătorul are şi obligaţia de a lua în primire lucrul vândut.
Luarea în primire a lucrului vândut se face la data şi locul convenite de părţi în contract.
1.5. Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale

–64–
 Obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele contractului.
Nerespectarea obligaţiilor contractuale produce consecinţele reglementate de Codul civil şi
Codul comercial.
Potrivit legii, în cazul când una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile asumate, cealaltă
parte este îndreptăţită să uzeze de excepţia de neexecutare, să ceară rezoluţiunea
contractului ori să ceară executarea obligaţiei în cauză.
a) Rezoluţiunea contractului
Cerinţele activităţii comerciale reclamă existenţa unor reguli speciale privind
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială.
Potrivit art.67 C.com., când mai înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea
contractului, una din părţi a oferit celeiIalte predarea lucrului vândut sau plata preţului şi
aceasta nu îşi îndeplineşte la termenul fixat obligaţiunea sa, atunci contractul se consideră
desfiinţat în favoarea părţii care îşi executase obligaţiunea sa.
Prin urmare, rezoluţiunea contractului se produce de drept (ope legis) când o parte
oferă executarea, iar cealaltă parte nu îşi execută obligaţia sa.
Astfel, dacă în contract s-a stabilit un termen de predare a lucrului cu plata preţului la
acelaşi termen, contractul se desfiinţează în cazul când, înainte de împlinirea termenului,
cumpărătorul oferă preţul, iar vânzătorul nu predă lucrul la termenul convenit.
Tot astfel, contractul se desfiinţează în cazul când înainte de îndeplinirea termenului
convenit pentru predarea lucrului şi plata preţului, vânzătorul oferă lucrul iar cumpărătorul
nu plăteşte preţul la termenul stabilit.
Un alt caz de rezoluţiune a contractului reglementat de Codul comercial priveşte
rezoluţiunea pentru expirarea termenului esenţial. Nerespectarea termenului esenţial
atrage rezoluţiunea de drept a contractului în favoarea părţii în folosul căreia s-a stipulat
termenul esenţial.
b) Executarea coactivă
Întrucât executarea pe cale silită, în condiţiile dreptului comun, nu satisface cerinţele de
executare promptă a obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare comercială, Codul
comercial a reglementat un mijloc mai eficient de executare, cu participarea părţii
interesate în obţinerea executării obligaţiei. Acest mijloc de executare este denumit în
doctrină executare coactivă.
Dacă vânzătorul nu îşi execută obligaţia de predare a lucrului, cumpărătorul are dreptul
„a face să se cumpere lucrul de către un ofiţer public însărcinat cu asemenea acte”. Deci,
cumpărătorul are dreptul să-şi procure bunul de pe piaţă prin intermediul unui agent oficial.
În cazul în care la cumpărarea efectuată prin intermediul agentului oficial s-a plătit un
preţ mai mare decât cel convenit prin contract, cumpărătorul are dreptul să pretindă
diferenţa de la vânzător.
Când cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de a lua în primire bunul, vânzătorul are
dreptul, fie să depună bunul la o casă acreditată de comerţ pe socoteala şi cheltuiala
cumpărătorului, fie să vândă bunul.
Dacă preţul la care s-a vândut bunul este mai mic decât cel prevăzut în contract,
vânzătorul are dreptul să pretindă diferenţa de la cumpărător.

2. Contractul de mandat comercial

2.1. Noţiunea şi caracteristicile mandatului comercial

Ca structură, mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil. Dar, mandatul
comercial are o funcţie deosebită, aceea de a mijloci afaceri comerciale.
Contractul de mandat comercial poate fi definit ca acel contract în temeiul căruia o
persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a
dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de
comerţ.

–65–
 2.2. Condiţiile de validitate a contractului de mandat comercial
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să îndeplinească
condiţiile cerute pentru orice contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza
(art.948 C.civ).
Întrucât problemele generale privind aceste condiţii sunt aceleaşi ca şi cele ale
mandatului civil, vom reţine numai unele aspecte care interesează activitatea comercială.
Contractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voinţă al mandantului şi
mandatarului.
Comerciantul care nu voieşte să primească însărcinarea mandantului are obligaţia ca,
în cel mai scurt termen posibil, să îl înştiinţeze pe mandant despre refuzul său.
Totodată, legea obligă pe comerciant să păstreze bunurile care i s-au expediat şi să le
conserve pe cheltuiala mandantului, până ce acesta va putea să ia măsurile necesare.
Contractul de mandat are ca obiect „tratarea de afaceri comerciale” (art.374 C.com).
Deci, obiectul contractului de mandat îl constituie actele juridice care, potrivit legii, sunt
fapte de comerţ. Aceste acte juridice trebuie să fie fapte de comerţ pentru mandant. Cel
mai adesea, actele juridice care se încheie în baza mandatului privesc vânzarea-
cumpărarea de mărfuri.
2.3. Efectele contractului de mandat comercial
a) Obligaţiile părţilor
Din contract rezultă anumite obligaţii pentru mandatar, care acţionează în numele şi pe
seama mandantului.
Mandatarul are obligaţia să execute mandatul. Această obligaţie constă în încheierea
actelor juridice cu care a fost împuternicit de mandant.
Având în vedere că, în activitatea comercială este necesară o mai mare libertate de
acţiune a mandatarului, depăşirea împuternicirii este considerată permisă, dacă este în
interesul mandantului.
Mandatarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unui
bun proprietar. El trebuie să respecte clauzele contractului şi instrucţiunile primite.
Mandatarul are obligaţia să aducă la cunoştinţa terţului cu care încheie actul,
împuternicirea în temeiul căreia acţionează.
Mandatarul are obligaţia să îl înştiinţeze pe mandant despre executarea mandatului
(art.382 C.com).
Mandatarul are obligaţia să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului
(art.380 C.com). În cazul în care în executarea mandatului, a încasat anumite sume de
bani cuvenite mandantului, mandatarul este obligat să le remită acestuia ori să le
consemneze pe numele mandantului.
Nerespectarea obligaţiei atrage curgerea dobânzilor în favoarea mandantului.
Mandatarul va plăti dobânzi din ziua în care era dator a le trimite sau a le „consemna”.
Din contractul de mandat rezultă şi obligaţii în sarcina mandantului care a dat
împuternicirea mandatarului.
Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru
executarea mandatului.
Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru
executarea mandatului.
Mandantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea
mandatului. Prin cheltuieli de executare a mandatului legea înţelege sumele de bani
avansate de mandatar pentru îndeplinirea mandatului (art.1547 C.civ.), precum şi
despăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii
mandatului (art.1549 C.civ).
Se înţelege că mandantul va suporta aceste cheltuieli numai în măsura în care
mandatarul a acţionat potrivit împuternicirii primite şi nu i se poate reţine nici o culpă în
îndeplinirea mandatului.

–66–
 b) Privilegiul mandatarului
În scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi conferă un privilegiu special, prin
care i se garantează satisfacerea drepturilor sale băneşti de către mandant.
Prin acest privilegiu i se garantează mandatarului plata sumelor de bani pe care le
datorează mandantul cu titlu de retribuţie, cheltuieli făcute cu execuţia mandatului,
despăgubiri pentru prejudiciul suferit cu ocazia îndeplinirii mandatului etc.
Privilegiul se exercită asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul le
deţine pentru executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa, în magazinele
sale ori în depozitele publice, sau pentru care el poate proba prin posesia legitimă a poliţei
de încărcare (documentul de transport) că i-au fost expediate (art.387 C.com.).
În cazul în care bunurile mandantului au fost vândute de mandatar, potrivit mandatului,
privilegiul poartă asupra preţului [art.387 alin.(4) C.com.].
Pentru a exercita dreptul de garanţie, mandatarul trebuie să îi notifice mandantului
sumele de bani pe care acesta le datorează, cu somaţia de a fi achitate în termen de cinci
zile.
3. Contractul de comision

3.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de comision

Esenţa contractului de comision este cuprinsă în art.405 C.com care prevede:
„comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala
comitentului”. Contractul de comision este un contract prin care o parte, numită
comisionar, se obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi, numită comitent, se încheie
anumite acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii, numită comision.
Având în vedere elementele care îl definesc, contractul de comision apare ca o
varietate a mandatului comercial; contractul de comision este un mandat comercial fără
reprezentare.
Deosebirea dintre cele două contracte priveşte structura lor; în cazul mandatului,
mandatarul are un drept de reprezentare, şi deci el încheie actele juridice în numele şi pe
seama mandantului; în cazul contractului de comision, comisionarul nu beneficiază de
dreptul de reprezentare şi, în consecinţă, el încheie actele juridice în nume propriu, dar pe
seama comitentului.
Din definiţia dată contractului de comision rezultă caracteristicile acestui contract:
contractul este bilateral, cu titlu oneros şi consensual.
3.2. Condiţiile de validitate a contractului de comision
Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de
art.948 C.civ., pentru orice convenţie: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.
Ca orice contract, contractul de comision se încheie prin acordul de voinţă al părţilor.
În cazul în care comisionarul nu voieşte să primească însărcinarea comitentului, el este
ţinut să îndeplinească obligaţiile prevăzute de art.376 C.com. (să îl înştiinţeze pe comitent
de refuzul său, să conserve bunurile primite din partea comitentului etc.).
Contractul de comision are ca obiect „tratarea de afaceri comerciale” (art.405 C.com.).
Deci, actele juridice pe care comisionarul le încheie cu terţii trebuie să fie fapte de comerţ.
3.3. Efectele contractului în raporturile dintre comitent şi comisionar
Întrucât în temeiul contractului de comision, comitentul îl împuterniceşte pe comisionar
să încheie anumite acte juridice pe seama comitentului, între părţi se nasc obligaţii
asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat în raporturile dintre mandant şi
mandatar.
Din contractul de comision rezultă anumite obligaţii pentru comisionar.
Comisionarul este obligat să execute mandatul încredinţat de comitent. În baza
împuternicirii primite, comisionarul este obligat să încheie actele juridice stabilite de
comitent.

–67–
 Comisionarul este ţinut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea
operaţiunii comerciale cu care a fost împuternicit de comitent; comisionarul-vânzător
primeşte de la comitent mărfurile ce urmează să fie vândute şi încasează preţul de la terţi,
iar comisionarul-cumpărător primeşte bunurile şi face plata preţului către terţi.
În executarea mandatului, comisionarul este obligat să se conformeze instrucţiunilor
comitentului.
Comisionarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului primit. În
temeiul acestei obligaţii, comisionarul este ţinut să-l informeze pe comitent asupra
mersului operaţiunilor şi a împrejurărilor de natură să modifice împuternicirea primită.
Întrucât contractul cu terţul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar în seama
comitentului, drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului, care este
în realitate stăpânul afacerii. Tot astfel, obligaţiile asumate de comisionar prin contractul
încheiat cu terţul se răsfrâng asupra comitentului.
Ca expresie a acestor efecte ale contractului de comision, dreptul de proprietate
asupra bunurilor care fac obiectul contractului încheiat de comisionar şi terţ, ca şi riscurile,
se transmit direct de la comitent la terţ şi invers, de la terţ la comitent.
Comitentul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu buna-credinţă şi diligenţa unui
profesionist.
Contractul de comision dă naştere unor obligaţii în sarcina comitentului.
Comitentul are obligaţia să plătească remuneraţia (comisionul) cuvenită comisionarului.
Pentru îndeplinirea obligaţiei privind încheierea actelor juridice care au făcut obiectul
însărcinării primite, comisionarul este îndreptăţit să primească o remuneraţie.
Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care comisionarul a
încheiat actele juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă obligaţiile rezultate
din actele juridice încheiate.
3.4. Efectele executării contractului de comision faţă de terţi
În baza împuternicirii primite, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu. Deci,
în contractul încheiat între comisionar şi terţ, comisionarul este parte contractantă şi, în
consecinţă, el are calitatea de debitor sau creditor, după caz, faţă de terţ. În acest sens,
art.406 C.com. prevede: „Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a
contractat ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie”.
Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un fel
de raporturi juridice între comitent şi terţ. De aceea art.406 alin.(2) C.com. dispune:
„Comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici
acestea nu au vreo acţiune contra comitentului”.
Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ,
răspunderea aparţine părţii contractante în culpă. Aceasta înseamnă că pentru
nerespectarea obligaţiei de către terţ nu va răspunde comisionarul, ci terţul.
Comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu
terţul, nu şi pentru executarea lor.
În mod excepţional, comisionarul va răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor de
către terţ în cazul în care, în contractul de comision s-a stipulat o obligaţie de garanţie a
executării din partea comisionarului. Este vorba de clauza „star del credere” (garanţia
solvabilităţii).
În schimbul garanţiei executării obligaţiilor, comisionarul are dreptul la o remuneraţie
specială.

4. Contractul de garanţie reală mobiliară

În scopul sporirii eficienţei garanţiei executării obligaţiilor civile şi comerciale, prin

Legea nr.99/1999 a fost adoptată o nouă reglementare privind garanţiile. În Titlul VI al legii
se reglementează regimul juridic al garanţiilor mobiliare.

–68–
 De la data intrării în vigoare a acestei reglementări se abrogă art.478-489 din Codul
comercial, Titlul XIV „Despre gaj”. Aceasta însemnă că, în prezent, în materie comercială
nu mai există garanţia gajului, ea fiind înlocuită cu garanţia reală mobiliară.
Noua reglementare este de sorginte americană şi cuprinde 105 articole, ceea ce
permite a considera această reglementare ca un adevărat cod al garanţiilor reale
mobiliare.
Prin noua reglementare se instituie un sistem unitar privind constituirea, înregistrarea şi
executarea garanţiei.
Bunurile care fac obiectul garanţiei s-au diversificat, iar prin consacrarea garanţiei fără
deposedare se elimină consecinţele antieconomice ale gajului tradiţional.
Publicitatea şi ordinea de preferinţă a garanţiei sunt asigurate printr-un sistem
transparent, care foloseşte mijloace moderne de evidenţă.
În sfârşit, în condiţiile noii reglementări, valorificarea garanţiei se realizează printr-o
procedură de executare privată, care asigură o mai mare operativitate şi eficienţă.
Potrivit art.1 din lege, garanţiile reale mobiliare reglementate de această lege sunt
destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice
contract încheiat între persoanele fizice sau juridice.
De remarcat că domeniul de aplicare al acestei reglementări este mult mai larg decât
cel al reglementării gajului comercial.
Legea reglementează contractul de garanţie reală mobiliară, adică un contract încheiat
anume pentru garantarea executării obligaţiilor.
Dar, noua lege reglementează şi alte garanţii reale mobiliare rezultate din anumite acte
juridice, care nu sunt încheiate special pentru garantarea executării obligaţiilor. De aceea,
aceste garanţii ar putea fi denumite garanţii reale mobiliare asimilate.
4.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de garanţie reală mobiliară
Contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia debitorul unei
obligaţii constituite în favoarea creditorului o garanţie reală asupra unor bunuri mobile sau
drepturi în scopul asigurării executării obligaţiei asumate (art.14 din lege).
Prin contractul de garanţie se naşte un drept real care conferă creditorului un drept de
preferinţă şi un drept de urmărire.
Creditorul este îndreptăţit să-şi satisfacă creanţa cu obiectul garanţiei înaintea altor
creditori ale căror garanţii reale sau drepturi afectate garanţiei au un grad de prioritate
inferior [art.9 alin.(2) din lege].
Dacă debitorul a dispus de bunul sau dreptul afectat garanţiei, în cazul în care nu îşi
îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are posibilitate să îşi exercite dreptul asupra
bunului afectat garanţiei, care se găseşte în posesia unui terţ, precum şi asupra
produselor acestuia [art.23 alin.(2) din lege].
Din definiţia dată rezultă caracterele juridice ale contractului; contractul este bilateral,
cu titlu oneros, accesoriu şi solemn.
Contractul de garanţie reală are valoarea unui titlu executoriu (art.17 din lege). Aceasta
însemnă că în cazul când debitorul nu va îndeplini obligaţia garantată, creditorul va putea
să execute garanţia în temeiul contractului, învestit cu formulă executorie, în condiţiile
legii.
4.2. Constituirea garanţiei reale mobiliare
Contractul de garanţei reală mobiliară se încheie între părţile contractante, având ca
obiect bunurile prevăzute de lege şi cu respectarea formalităţilor de publicitate instituite de
lege.
Părţile contractante sunt denumite de lege debitor şi creditor (art.19 din lege).
Debitorul (garantul) este persoana obligată să aducă la îndeplinire obligaţia garantată
printr-o garanţie reală mobiliară.
Creditorul (persoana garantată) este persoana în favoarea căreia s-a constituit garanţia
reală.

–69–
 Prin lege sunt reglementate bunurile care formează obiectul garanţiei reale, precum şi
obligaţiile garantate.
Art.6 din lege instituie principiul potrivit căruia se consideră cuprinse în domeniul de
aplicare al legii toate bunurile mobile, corporale sau necorporale.
Bunurile care constituie obiectul garanţiei pot fi proprietatea debitorului sau a altei
persoane. Pe durata contractului de garanţie, debitorul are dreptul de a administra bunul şi
a dispune de el şi produsele sale (închiriere, vânzare, constituirea unei alte garanţii etc.).
Prin contractul de garanţie mobiliară se poate garanta îndeplinirea oricărei obligaţii
civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoanele fizice sau
juridice.
Contractul de garanţie se încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură
privată şi trebuie semnat de către debitor.
Forma scrisă a contractului este impusă de lege pentru a se putea realiza condiţia
publicităţii contractului.
Dreptul real de garanţie al creditorului rezultat din contractul de garanţie este opozabil
terţilor numai prin îndeplinirea formalităţii de publicitate reglementate de lege.
De regulă, condiţia publicităţii se consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului
de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art.29 din lege).
În anumite cazuri, publicitatea se realizează şi prin alte metode (art.30 din lege).

4.3. Efectele contractului de garanţie reală mobiliară

Contractul de garanţie reală mobiliară dă naştere la drepturi şi obligaţii, atât pentru
debitor, cât şi pentru creditor.
Drepturile şi obligaţiile debitorului privesc bunul care face obiectul garanţiei.
Pe durata contractului de garanţie, debitorul care deţine bunul afectat garanţiei are
dreptul să administreze bunul şi chiar să dispună de el în orice mod (vânzare, închiriere,
constituirea altei garanţii, etc.), precum şi de fructele bunului.
În cursul duratei contractului de garanţie, debitorul care are posesia bunului afectat
garanţiei este obligat să întreţină bunul şi să îl folosească ca un bun proprietar.
Drepturile şi obligaţiile creditorului se referă la bunurile garanţiei.
În calitatea sa de titular al unui drept de garanţie reală, creditorul este în drept să
verifice bunul afectat garanţiei aflat în posesia debitorului, fără să afecteze activitatea
acestuia.
Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul, în temeiul
garanţiei, să intre în posesie sau să reţină bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde
pentru a obţine plata obligaţiei garantate.
În cazul când obligaţia garantată a fost îndeplinită, creditorul care a intrat în posesia
bunului are obligaţia să îl restituie debitorului.
4.4. Executarea garanţiei reale mobiliare
Dacă debitorul nu îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul să aleagă,
pentru satisfacerea creanţei sale, între a iniţia procedura de executare reglementată de
Codul de procedură civilă sau de a executa garanţia reală în condiţiile prevăzute de art.62
şi urm. din lege.
În vederea satisfacerii creanţei sale, creditorul are dreptul să ia în posesie bunul afectat
garanţiei, în mod paşnic sau cu ajutorul executorului judecătoresc.
Creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul care constituie obiectul
garanţiei sau produsele realizate din valorificarea acestuia, precum şi înscrisurile care
constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului.
În cazul când nu este posibilă intrarea în posesia bunului în mod paşnic, creditorul
trebuie să apeleze la executorul judecătoresc.
Odată intrat în posesia bunului, creditorul va proceda la vânzarea lui (art.69 din lege).

–70–
 Înainte de vânzare, creditorul trebuie să notifice vânzarea către debitor şi ceilalţi
creditori care şi-au înscris un aviz de garanţie faţă de acelaşi debitor şi cu privire la acelaşi
bun, precum şi către proprietarul bunului, dacă o altă persoană este proprietarul acestuia.
Debitorul, creditorul sau proprietarul bunului poate face opoziţie la vânzarea bunului, în
termen de 5 zile de la primirea notificării.
Nerespectarea formalităţilor notificării atrage după sine nulitatea vânzării şi
răspunderea pentru pagubele cauzate.
Cât priveşte modalitatea vânzării, ea este cea prevăzută în contractul de garanţie. În
absenţa unei clauze în contract, creditorul trebuie să vândă bunul „într-o manieră
comercială rezonabilă”, care să asigure obţinerea celui mai bun preţ.
Suma de bani obţinută din vânzarea bunului va fi distribuită de creditor în ordinea
stabilită de lege (plata cheltuielilor privind conservarea, luarea în posesie şi vânzarea
bunului, plata dobânzilor şi a creanţei garantate care are primul rang de prioritate chiar
dacă aceasta nu a devenit exigibilă).
Prin lege sunt reglementate şi căile de executare a garanţiilor reale având ca obiect
alte bunuri (sumele depuse în cont la bancă, titlurile negociabile etc.).

Exemple de subiecte
1) Regimul juridic al dobânzilor în raporturile comerciale;
2) Solidaritatea codebitorilor;
3) Facturile acceptate ca mijloc de probă în raporturile comerciale;
4) Prescripţia extinctivă în materie comercială;
5) Executarea coactivă;
6)Privilegiul mandatarului;
7)Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent şi comisionar;
8) Efectele executării contractului de comision faţă de terţi;
9) Efectele contractului de garanţie reală mobiliară;
10) Executarea garanţiei reale mobiliare.

–71–
 CAPITOLUL VI
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

Titlul comercial de valoare poate fi definit ca un înscris denumit şi titlu în temeiul căruia
posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în
înscris.
O categorie importantă a titlurilor comerciale o reprezintă efectele de comerţ, care dau
dreptul la plata unei sume de bani. Intră în această categorie: cambia, biletul la ordin şi
cecul.

1. Cambia

Cambia este reglementată prin Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
1.1. Noţiunea şi mecanismul juridic al cambiei
Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă
dispoziţie altei persoane, denumită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a
treia persoane, numită beneficiar sau la ordinul acesteia.
Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:
a) trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziţia să se plătească
o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se
plătească suma de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea
de trăgător, deoarece „trage” titlul asupra debitorului care este obligat să efectueze plata;
b) trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă de
bani;
c) beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de
către tras.
Înţelegerea mecanismului juridic al cambiei presupune răspunsul la trei întrebări.
Cum se explică dreptul trăgătorului de a da dispoziţie trasului să facă o plată? De
ce trasul trebuie să execute această dispoziţie? În ce temei beneficiarul primeşte plata?
În mod obişnuit, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice
anterioare între persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul
acestor raporturi juridice, denumite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea
de creditor sau debitor în raporturile juridice la care participă. Prin emiterea cambiei şi
efectuarea plăţii se execută obligaţiile din raporturile juridice preexistente.
Cele arătate pot fi mai bine înţelese prin următorul exemplu: comerciantul A vinde
comerciantului B o cantitate de marfă la preţul de 50.000 lei, plătibil la 60 de zile de la
primirea mărfii. Deci, cumpărătorul B datorează vânzătorului A preţul mărfii de 50.000 lei,
care va fi plătit la termenul convenit. În acelaşi timp comerciantul A datorează la rându-i,

–72–
faţă de comerciantul C, la acelaşi termen, suma de 50.000 lei dintr-un contract de
împrumut.
În situaţia dată, pentru simplificarea operaţiilor de plată a sumelor de bani datorate,
comerciantul A va trage o cambie asupra comerciantului B în favoarea comerciantului C.
Deci, fiind creditor al preţului, comerciantul A (trăgător) va da o dispoziţie comerciantului B
(tras), care este debitor al preţului, să plătească la scadenţă suma de 50.000 lei direct
comerciantului C (beneficiar), care este creditorul comerciantului A din contractul de
împrumut. Prin plata la scadenţă a sumei de 50.000 lei, făcută de comerciantul B (trasul)
către comerciantul C (beneficiar) se stinge, atât obligaţia comerciantului B (trasul) către
comerciantul A (din contractul de vânzare-cumpărare), cât şi obligaţia comerciantului A
faţă de comerciantul C (din contractul de împrumut).
Cum se poate observa, în situaţia arătată, în loc să plătească în numerar datoria sa din
contractul de împrumut, comerciantul A îi remite comerciantului C cambia trasă asupra
comerciantului B, urmând ca, la scadenţă, posesorul cambiei să încaseze suma de 50.000
lei de la comerciantul B.
În încheierea celor arătate se impune o precizare. Raporturile juridice care preexistă
cambiei (raporturile fundamentale) explică şi justifică emiterea cambiei. Dar, odată emisă
cambia, ea trebuie privită prin ea însăşi, ca un titlu de sine stătător. Totodată, operaţiile
privind cambia fac abstracţie de existenţa raporturilor fundamentale. Aceste operaţii sunt
guvernate de reguli speciale, care sunt diferite de regulile care reglementează raporturile
fundamentale. Regulile speciale privind crearea raporturilor juridice cambiale, circulaţia,
garantarea şi plata cambiei sunt cuprinse în Legea nr.58/1934.
Trebuie observat, însă, că emiterea cambiei nu duce la stingerea raporturilor juridice
fundamentale. Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul când părţile au convenit o
novaţie, adică stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu o
obligaţie nouă, rezultată din raportul cambial (art.64 din Legea nr.58/1934).
Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument de credit. Într-adevăr, deoarece
suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un anumit termen, prin
intermediul cambiei se acordă debitorului un credit pe intervalul de timp până la scadenţă.
Cambia are şi funcţia de instrument de plată. Această funcţie este asemănătoare
funcţiei pe care o îndeplineşte moneda. Cambia prezintă însă avantajul că evită folosirea
de numerar.
Obligaţia trăgătorului şi dreptul corelativ al beneficiarului au ca izvor voinţa trăgătorului
exprimată în titlu.
Exercitarea dreptului împotriva semnatarilor ulteriori (coobligaţi) se realizează în
puterea legii şi are ca premisă prezumţia de regularitate a titlului.
Din moment ce cambia este emisă cu respectarea condiţiilor necesare, legea asigură
posesorului titlului o protecţie deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de bani
menţionată în titlu, chiar dacă în fapt datoria nu ar exista. În beneficiul securităţii
raporturilor comerciale, aparenţa se impune asupra realităţii.
1.2. Condiţiile cerute pentru valabilitatea cambiei
a) Condiţiile de fond ale cambiei
Legea nr.58/1934 nu cuprinde nici o dispoziţie specială referitoare la condiţiile de fond
ale cambiei. În consecinţă, pentru valabilitatea cambiei, trebuie îndeplinite condiţiile
prevăzute de Codul civil pentru validitatea actelor juridice: consimţământul, capacitatea,
obiectul şi cauza (art.948 C.civ).
Obligaţiile cambiale se pot naşte şi prin reprezentare, în condiţiile art.9 şi 10 din Legea
nr.58/1934.
b) Condiţiile de formă ale cambiei
Ca orice titlu comercial de valoare, cambia are un caracter formal. Acest caracter
trebuie înţeles sub un dublu aspect: cambia trebuie să îmbrace forma scrisă şi înscrisul să
cuprindă, în mod obligatoriu, menţiunile prevăzute de lege.

–73–
 Cambia este un înscris sub semnătură privată având configurarea unei scrisori
întocmite de trăgător şi adresată trasului. Nimic nu se opune ca înscrisul să fie autentic.
Se admit şi formularele tipizate, care se completează în spaţiile libere. În toate cazurile
însă, semnătura trebuie să fie manuscrisă, adică să aparţină persoanei care semnează.
Înscrisul cambial trebuie să cuprindă, obligatoriu, menţiunile prevăzute de art.1 pct.1-8
din Legea nr.58/1934.
Denumirea de cambie. Potrivit legii, înscrisul trebuie să cuprindă denumirea de
cambie „în însuşi textul titlului”. Această cerinţă este menită să atragă atenţia celui care
semnează asupra naturii obligaţiei ce îşi asumă şi asupra efectelor sale.
Ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate. Ordinul de plată
trebuie exprimat sub forma unui ordin propriu-zis („plătiţi”, „veţi plăti” etc).
Legea prevede expres că ordinul trebuie să fie necondiţionat;el trebuie să privească
plata unei sume de bani determinate. Această plată trebuie să aibă ca obiect numai o
sumă de bani şi într-un cuantum determinat.
Numele trasului. Legea cere ca înscrisul să prevadă numele persoanei care trebuie
să execute plata, adică numele trasului.
Indicarea scadenţei. Potrivit legii, înscrisul trebuie să indice scadenţa, adică data la
care obligaţia cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate cere plata sumei de
bani menţionată în înscris.
Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt prevăzute de lege. Art.36 din Legea
nr.58/1934 prevede că o cambie poate fi trasă: la vedere; la un anume timp de la vedere;
la un anumit timp de la data emisiunii; la o zi fixă.
Indicarea locului unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să prevadă locul unde
debitorul (trasul) va face plata.
Întrucât legea cere să se indice locul plăţii, se consideră că trebuie să se arate numai
localitatea, iar nu domiciliul ori sediul debitorului.
Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Potrivit legii, în cambie
trebuie să se arate persoana căreia i se va face plata sau la ordinul căreia plata trebuie
făcută.
Data şi locul emiterii cambiei. Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiterii
cambiei de către trăgător.
Semnătura trăgătorului. Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine trăgătorului
este atestat de semnătura acestuia pe înscrisul în cauză. În absenţa semnăturii
trăgătorului, cambia este lovită de nulitate. Semnătura trebuie să fie autografă (manu
proprio).
Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiile arătate în art.1 nu are valoarea unei cambii,
afară de cazurile arătate de lege.
1.3. Transmiterea cambiei (girul)
a) Definiţia girului
Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei
persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea
titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv.
Prin gir, posesorul cambiei dă ordin trasului să plătească suma menţionată în titlu
persoanei în favoarea căreia a transmis cambia.
Girantul este persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii şi care este
posesoarea titlului. Deci, primul girant este persoana indicată de către trăgător în calitate
de beneficiar al cambiei.
Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o persoană străină sau care este
implicată în raportul cambial (trăgător, tras, etc).
Girul are la bază un raport juridic preexistent între girant şi giratar; de exemplu,
posesorul cambiei avea de plătit unui creditor o sumă de bani dintr-un contract de
împrumut şi, pentru achitarea datoriei, girează cambia în favoarea creditorului său.

–74–
 b) Condiţiile de valabilitate a girului
Girul este un act juridic şi deci, trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale ale
unui act juridic. În plus, el trebuie să îndeplinească şi condiţiile speciale prevăzute de
legea cambială.
Girul trebuie să fie necondiţionat şi trebuie să privească întreaga creanţă prevăzută în
titlu.
Girul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege.
Girul complet, denumit şi girul plin, constă într-o declaraţie a girantului, semnată de
acesta, pusă pe dosul titlului, care cuprinde ordinul adresat debitorului principal (trasul) de
a plăti persoanei indicate de girant suma de bani menţionată în cambie.
Girul se exprimă printr-o formulă adecvată: „plătiţi lui…” ori „plătiţi la ordinul lui…”. În
cazul girului plin, această formulă trebuie să cuprindă numele şi prenumele, respectiv
denumirea giratarului. Desemnarea giratarului se face după aceleaşi reguli ca şi indicarea
beneficiarului.
Menţiunea cuprinzând girul trebuie însoţită de semnătura autografă a girantului.
Pe lângă girul complet sau girul plin, legea reglementează şi girul în alb. Potrivit art.15
alin.(2) din lege, girul în alb este girul care nu arată numele giratarului.
De asemenea, în aceeaşi idee, a facilitării circulaţiei cambiei, legea recunoaşte şi girul
la purtător. Potrivit art.14 alin.(3) din lege, „girul la purtător” este echivalentul unui „gir în
alb”. Deci, girul la purtător are valoarea şi efectele juridice ale girului în alb.
c) Efectele girului
Legea reglementează trei efecte ale girului: efectul translativ de drepturi, efectul de
garanţie şi efectul de legitimare.
Prin gir se transmit drepturile cambiale, adică acele drepturi specifice dreptului cambial.
Fac parte din această categorie: dreptul la suma de bani menţionată în cambie; dreptul de
a prezenta cambia la acceptare şi, la scadenţă, de a o prezenta la plată etc.
Ca efect al transmiterii cambiei prin gir, girantul îşi asumă obligaţia de a garanta
acceptarea şi plata cambiei de către tras (art.17 din lege). Aceasta însemnă că, dacă
trasul va refuza acceptarea şi plata cambiei, girantul va fi ţinut personal să achite suma de
bani prevăzută în titlu.
Ca urmare a transmiterii cambiei prin gir, giratarul este legitimat în calitate de creditor
al sumei menţionate în titlu. În consecinţă, giratarul este abilitat să exercite drepturile
prevăzute în cambie.
1.4. Acceptarea cambiei
a) Prezentarea cambiei pentru acceptare
Prezentarea cambiei la acceptare are un caracter facultativ.
Posesorul cambiei sau chiar un simplu deţinător poate prezenta trasului, până la
scadenţă, cambia spre acceptare.
Întrucât prezentarea cambiei pentru acceptare este facultativă, însemnă că posesorul
cambiei poate să prezinte cambia direct la plată, fără a o prezenta în prealabil pentru
acceptare.
În anumite cazuri, prezentarea cambiei către tras pentru acceptare este obligatorie.
Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie când scadenţa cambiei a fost
stabilită la un anumit termen de la vedere (art.26 din lege).
Prezentarea cambiei pentru acceptare este obligatorie şi în cazul când trăgătorul ori
girantul a stipulat în cambie clauza prezentării titlului pentru acceptare (art.25 din lege).

b) Condiţiile acceptării cambiei

Cambia se prezintă la acceptare de către posesorul cambiei sau de către orice
deţinător al ei (art.24 din lege).
Cambia se prezintă trasului pentru a fi acceptată.
Posesorul cambiei sau deţinătorul acesteia poate prezenta cambia până la scadenţă.

–75–
 Acceptarea se scrie pe cambie şi se exprimă prin cuvântul „acceptat” sau orice altă
expresie echivalentă („voi plăti”, „voi onora” etc.). Acceptarea trebuie să fie semnată de
către tras.
c) Efectele acceptării cambiei
Acceptarea cambiei are ca efect naşterea obligaţiei trasului de a plăti la scadenţă suma
de bani menţionată în titlu (art.31 din lege).
Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligat cambial; el este obligat principal şi
răspunde direct de plata sumei de bani către posesorul cambiei.
d) Refuzul de a accepta cambia
În cazul în care trasul refuză acceptarea cambiei, declaraţia de refuz trebuie
constatată, în termenele stabilite pentru prezentarea la acceptare, printr-un act întocmit de
executorul judecătoresc în condiţiile prevăzute de art.66-69 din lege. Acest act poartă
denumirea de protest de neacceptare.
În cazul refuzului de acceptare a cambiei, posesorul cambiei poate exercita, chiar
înainte de scadenţă, dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi
cambiali (art.48 din lege).
1.5. Avalul
a) Noţiunea avalului
Asigurarea executării unei obligaţii cambiale este sporită, ca şi în cazul obligaţiilor civile
sau comerciale, printr-o garanţie. Cu privire la obligaţiile cambiale, această garanţie poartă
denumirea de aval.
Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să
garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat.
Cel care garantează (avalistul) intervine pentru a întări încrederea în titlu, obligându-se
solidar cu ceilalţi semnatari ai cambiei la plata sumei de bani prevăzută în cambie. În
calitate de avalist poate figura o terţă persoană sau chiar un semnatar al cambiei [art.35
alin.(2) din lege].
Cel garantat (avalizatul) este un obligat cambial, adică trăgătorul, trasul acceptant sau
girantul.
Prin aval, posesorul cambiei dobândeşte un nou debitor, pe lângă debitorul avalizat.
Dar, avalul dă naştere unei obligaţi cambiale autonome şi abstracte, identică obligaţiei
oricărui alt semnatar al cambiei.
b) Condiţiile de valabilitate a avalului
Avalul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile legii.
Prin aval se poate garanta plata întregii sume de bani menţionate în cambie ori numai
a unei părţi din această sumă.
Avalul nu se poate da sub condiţie şi nu poate cuprinde clauze contrare naturii sale.
Avalul se scrie pe cambie.
Avalul se exprimă prin cuvintele „pentru aval” sau prin orice altă formulă echivalentă
(„pentru garanţie”, „pentru siguranţă” etc.) şi se semnează de către avalist.
c) Efectele avalului
Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat. Deci, avalistul se
află în poziţia juridică a avalizatului, având toate drepturile şi obligaţiile acestuia. Aceasta
însemnă că avalistul va putea fi urmărit, după caz, ca tras acceptant, trăgător sau girant,
în funcţie de calitatea avalizatului în raportul cambial.
Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând din ea împotriva celui
garantat, precum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi faţă de acesta din urmă, în temeiul
cambiei.
Deci, prin plata cambiei, avalistul dobândeşte drepturile izvorând din cambie, atât
împotriva avalizatului cât şi contra acelora care sunt obligaţi în temeiul cambiei faţă de
avalizat.
1.6. Plata cambiei

–76–
 Pentru asigurarea eficienţei cambiei, legea reglementează principiile privind plata
cambiei.
În vederea achitării sumei de bani prevăzută în titlu, cambia trebuie prezentată la plată.
Prezentarea cambiei şi deci dreptul la plată îl are posesorul legitim al titlului (art.43 din
lege). Acesta poate fi beneficiarul indicat de trăgător în cambie sau giratarul.
Plata cambiei se poate cere, în primul rând, trasului acceptant, care este debitorul
principal al cambiei (art.42 din lege).
Plata cambiei poate fi cerută şi direct de la avalistul trasului, dacă există un asemenea
garant.
În subsidiar, cambia poate fi prezentată la plată debitorilor de regres, dacă au fost
îndeplinite formalităţile legale.
Plata cambiei se poate cere la scadenţă.
Plata la scadenţă, cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, produce efecte diferite,
după cum ea a fost efectuată de un debitor cambial principal sau un debitor de regres.
Dacă plata este făcută de trasul acceptant, care este debitorul cambial principal,
această plată stinge obligaţia cambială a trasului, precum şi obligaţiile tuturor debitorilor
cambiali (trăgător, girant şi avaliştii acestora şi ai trasului acceptant).
Dacă plata este făcută de un debitor de regres, ea stinge numai obligaţiile care
figurează pe titlu, după debitorul care a plătit, adică obligaţiile giranţilor succesivi şi
avaliştilor lor. O atare plată nu stinge obligaţiile giranţilor anteriori şi nici obligaţiile trasului,
trăgătorului şi avaliştilor acestora. Aceşti debitori vor putea fi urmăriţi în temeiul cambiei.
1.7. Consecinţele neplăţii cambiei
a) Mijloacele de valorificare a drepturilor cambiale în cazul refuzului de plată a
cambiei
Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevăzută în cambie poate obţine
satisfacerea dreptului său, fie prin mijloace cambiale, adică mijloace legate de specificul
cambiei, fie prin mijloace extracambiale, care sunt acţiuni reglementate de dreptul comun.
Potrivit legii, mijloacele cambiale sunt proceduri de valorificare a drepturilor cambiale
care decurg din principiile care guvernează cambia. Ele constau în anumite acţiuni (acţiuni
cambiale) care pot fi folosite împotriva celor obligaţi la plata cambiei sau în punerea în
executare a cambiei.
Acţiunile cambiale sunt de două feluri: directe şi de regres (art.47 din lege). Distincţia
are în vedere existenţa celor două categorii de obligaţi cambiali: obligaţi direcţi sau
principali şi obligaţi indirecţi sau de regres.
Acţiunile directe sunt acţiunile îndreptate împotriva celor direct obligaţi la plată, care
sunt acceptantul şi avalistul său. Potrivit art.31 alin.(2) din lege, în cazul când trasul refuză
plata, posesorul cambiei, chiar dacă este trăgător, are împotriva acceptantului o acţiune
cambială directă pentru tot ce poate fi cerut în temeiul art.53 şi 54.
Aceste acţiuni sunt cereri de chemare în judecată obişnuite care se exercită în temeiul
titlului; ele nu sunt supuse unor formalităţi speciale şi se pot exercita în cadrul termenului
de prescripţie.
Acţiunile de regres sunt acţiunile contra oricărui alt obligat cambial, adică împotriva
trăgătorului, giranţilor şi avaliştilor acestora. Aceste acţiuni pot fi exercitate pe cale
judiciară numai în condiţiile prevăzute de legea cambială.
Executarea cambială este o procedură specială de valorificare a drepturilor cambiale.
Ea se realizează în condiţiile stabilite de lege.
b) Regresul
Obligaţia de plată a cambiei incumbă trasului ca obligat principal. În subsidiar, obligaţia
de plată revine celorlalţi obligaţi cambiali, care sunt trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor. Într-
adevăr, fiecare dintre aceste persoane, prin semnarea cambiei îşi asumă obligaţia de a
garanta acceptarea şi plata cambiei din partea trasului. În consecinţă, în cazul când, la
scadenţă, trasul refuză plata, obligaţia de garanţie a coobligaţilor cambiali devine o

–77–
obligaţie de plată şi posesorul cambiei are posibilitatea să îşi exercite drepturile împotriva
lor, printr-o acţiune de regres. În acest sens, art.48 lit.a) din lege prevede că, dacă la
scadenţă, plata nu a avut loc, posesorul cambiei poate exercita drepturi de regres
împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.
Fiind debitori de regres, trăgătorul, giranţii şi avaliştii răspund numai în subsidiar pentru
plata cambiei.
Potrivit legii, trăgătorul, girantul şi avalistul sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul cambiei.
Posesorul are drept de urmărire împotriva tuturor acestor persoane, individual sau
colectiv, fără a fi ţinut să respecte ordinea în care s-au obligat (art.52 din lege).
c) Executarea cambială
Pentru valorificarea drepturilor cambiale, posesorul cambiei poate folosi, pe lângă
acţiunile cambiale (directe şi de regres) şi calea executării nemijlocite a cambiei. Această
cale constituie o procedură simplificată, care evită procesul judiciar şi executarea silită, în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti obţinute ca urmare a procesului. Într-adevăr, pe calea
executării cambiale, posesorul cambiei trece direct la executare în temeiul cambiei, care
are valoarea unui titlu executor.
În vederea executării cambiei, legea impune învestirea cambiei cu formulă executorie.
Competentă pentru a învesti cambia cu formulă executorie este judecătoria.
Pentru soluţionarea cererii de învestire a cambiei cu formulă executorie, instanţa
judecătorească trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor formale ale cambiei şi scadenţa
cambiei, precum şi dacă au fost efectuate actele de conservare a drepturilor cambiale.
Învestirea cambiei cu formulă executorie se face în condiţiile art.269 C. proc. civ..
Pe baza cambiei învestite cu formulă executorie, posesorul cambiei poate să adreseze
debitorului o somaţie de plată. Această somaţie se notifică prin executorul judecătoresc.
Debitorul care a primit somaţia de plată este în drept să facă opoziţie la executare.
Opoziţia se va introduce la judecătoria care a învestit cambia cu formulă executorie.
d) Prescripţia acţiunilor cambiale
Orice acţiune rezultând din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi se prescrie
în termen de 3 ani.
Termenul de prescripţie curge de la data protestului de neacceptare a plăţii.
Acţiunile giranţilor exercitate de unii contra altora şi împotriva trăgătorului se prescriu
în 6 luni.
Termenul de prescripţie curge din ziua când girantul a plătit cambia ori din ziua în care
acţiunea de regres a fost pornită împotriva sa, după caz, potrivit distincţiilor făcute de lege.
e) Acţiunile extracambiale
Pe lângă mijloacele cambiale, legea reglementează şi mijloacele extracambiale pentru
valorificarea de către posesorul cambiei a drepturilor sale. Aceste mijloace sunt în realitate
anumite acţiuni de drept comun, care pot fi folosite de către posesorul cambiei pentru
satisfacerea drepturilor sale cambiale. Acţiunile extracambiale sunt: acţiunea cauzală şi
acţiunea de îmbogăţire fără cauză.
Acţiunea cauzală se întemeiază pe raportul fundamental.
Posesorul cambiei care nu a obţinut suma de bani prevăzută în cambie poate intenta o
acţiune împotriva debitorului în temeiul raportului fundamental; de exemplu, posesorul
cambiei dobândise cambia prin gir, în scopul restituirii unui împrumut pe care îl acordase
girantului. Dacă trasul a refuzat plata cambiei, posesorul cambiei (giratarul) are împotriva
girantului o acţiune bazată pe contractul de împrumut.
Acţiunea de îmbogăţire fără cauză este ultimul mijloc de care dispune posesorul
cambiei pentru satisfacerea drepturilor sale.
Art.65 din lege prevede că în cazul în când posesorul cambiei a pierdut acţiunea
cambială în contra tuturor obligaţilor şi nu are contra acestora acţiune cauzală, poate
exercita contra trăgătorului, acceptantului sau girantului o acţiune pentru plata sumei cu
care aceştia s-au îmbogăţit fără cauză în dauna sa.

–78–
 2. Biletul la ordin

Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De aceea,

reglementarea sa se află în aceeaşi lege care reglementează cambia, adică Legea
nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Deşi se aseamănă, între cele două titluri există şi anumite deosebiri. Aspectele
particulare ale biletului la ordin sunt reglementate în Titlul II al legii (art.104-107).
Pornind de la asemănările şi deosebirile care există între aceste titluri de valoare,
art.106 din lege stabileşte principiul potrivit căruia dispoziţiile referitoare la cambie sunt
aplicabile şi biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui
titlu.
2.1. Noţiunea biletului la ordin
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent sau subscriitor, se
obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane, numită beneficiar, sau
la ordinul acesteia.
Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice între
trei persoane (trăgător, tras şi beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi juridice între
două persoane: emitentul (subscriitorul) şi beneficiarul.
Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor, faţă de
creditorul său.
Emitentul are calitatea de debitor; prin emiterea titlului, el se obligă să plătească o
sumă de bani la scadenţă.
Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata ori plata se
face la ordinul său.
Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de existenţa între
părţi a unui raport juridic (raportul fundamental).
Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină şi
particularităţile acestui titlu de credit.
2.2. Condiţiile formă ale biletului la ordin
Biletul la ordin este un titlu formal; el trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă
menţiunile prevăzute de lege.
Ca şi cambia, biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată. Se admite şi
folosirea formularelor tipizate, cu condiţia ca semnătura să fie manuscrisă.
Menţiunile obligatorii sunt următoarele:
Denumirea de bilet la ordin. Legea cere ca denumirea de bilet la ordin să fie trecută
în însuşi textul titlului şi să fie exprimată în limba folosită pentru redactarea acestui titlu.
Promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată. Înscrisul
trebuie să cuprindă promisiunea (angajamentul) emitentului de a plăti o sumă de bani,
care este menţionată în titlu.
Promisiunea de plată se exprimă în cuvintele „voi plăti” sau expresii echivalente.
Obligaţia de plată asumată de emitent trebuie să fie necondiţionată şi să privească o
sumă de bani determinată în titlu.
Indicarea scadenţei. Înscrisul trebuie să arate scadenţa obligaţiei de plată asumate
de emitent.
Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt reglementate de lege pentru cambie.
Dacă nu se arată scadenţa în scris, plata se va face „la vedere” [art.105 alin. (2) din
lege].
Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să arate locul unde emitentul
trebuie să facă plata.
Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Înscrisul trebuie să
menţioneze persoana care va primi plata. Această persoană este beneficiarul arătat în

–79–
scris de către emitent, care va avea dreptul să pretindă suma de bani ori să indice
persoana, care, la ordinul său, va primi plata (giratarul).
Data şi locul emiterii biletului la ordin. Înscrisul trebuie să arate data şi locul emiterii
titlului.
Semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a emitentului
(manu proprio).
Datorită caracterului său formal, titlul căruia îi lipseşte vreuna din menţiunile arătate de
art.104 din lege nu va avea valoarea juridică a unui bilet la ordin, afară de cazurile expres
admise de lege.
2.3. Plata biletului la ordin
Regulile care guvernează plata biletului la ordin sunt cele stabilite de art.41-46 din lege
pentru plata cambiei.
Trebuie arătat că, deoarece în cazul biletului la ordin, plata se face de către emitent, iar
nu de o altă persoană (trasul) ca în cazul cambiei, legea nu mai prevede formalitatea
prezentării biletului la ordin la acceptare. Deci, la scadenţă, biletul la ordin se prezintă
emitentului direct pentru plată.
Excepţional, dacă biletul la ordin are scadenţa la un anumit timp de la vedere,
posesorul titlului trebuie să prezinte emitentului biletul la ordin pentru viză într-un termen
de un an de la data emiterii titlului. Formalitatea vizei are drept scop numai stabilirea datei
exigibilităţii obligaţiei.
Neplata la scadenţă a sumei de bani prevăzută în biletul la ordin deschide posesorului
titlului dreptul la acţiunile directe sau de regres, ca şi la executarea nemijlocită a biletului la
ordin (art.47-55; art.57-65 din lege).

3. Cecul

Cecul este reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

3.1. Noţiunea cecului
Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci la care
are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani
altei persoane, numită beneficiar.
Din definiţie, rezultă că cecul implică, la fel ca şi cambia, trei persoane: trăgătorul,
trasul şi beneficiarul.
3.2. Premisele emiterii cecului
Potrivit legii, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar
între trăgător şi tras există o convenţie privind emiterea de cecuri.
Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă (tras) un disponibil bănesc
pentru efectuarea plăţii de către bancă. Acest disponibil (fonduri băneşti) poartă
denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un depozit bancar al trăgătorului ori o
deschidere de credit în favoarea acestuia.
Disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi exigibilă, asupra
căreia trăgătorul are dreptul să dispună prin cec.
Emiterea cecului fără acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează în condiţiile
art.84 pct.2 din lege.
Dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenţia încheiată între client şi
bancă.
Prin convenţie, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecul,
obligându-se să efectueze din disponibil plăţile, la ordinul trăgătorului.
Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sancţionează în
condiţiile art.84 pct.1 din lege.
3.3. Condiţiile de valabilitate a cecului

–80–
 Având caracter formal, cecul trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile
obligatorii prevăzute de lege.
În privinţa condiţiilor de fond, legea nu cuprinde dispoziţii speciale. În consecinţă,
condiţiile de fond cerute pentru emiterea cecului sunt cele din dreptul comun.
Cecul trebuie să îmbrace forma scrisă.
Înscrisul cecului este tipărit sub forma unui exemplar tipizat, aprobat în condiţiile legii.
Emiterea cecului constă în completarea formularului de către trăgător, cu menţiunile
cerute de lege şi semnarea înscrisului.
Cecul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.1 şi 3 din lege:
Denumirea de cec. Această denumire trebuie inserată în textul înscrisului pentru a
atrage atenţia asupra semnificaţiei juridice a înscrisului.
Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani. Înscrisul trebuie să cuprindă
ordinul trăgătorului adresat trasului (băncii) de a plăti beneficiarului suma de bani
menţionată în titlu.
Ordinul trebuie să fie necondiţionat şi să privească o sumă de bani determinată. Suma
de bani trebuie menţionată în cifre, cu indicarea monedei în care se face plata.
Numele celui care trebuie să plătească (tras). Înscrisul trebuie să arate pe cel care,
în calitate de tras, va trebui să plătească suma de bani menţionată în titlu. Aşa cum am
arătat, calitatea de tras o poate avea numai o societate bancară.
Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să indice locul unde trasul va face
plata.
Data şi locul emiterii cecului
Semnătura trăgătorului. Semnătura va trebui să fie scrisă de mână de către trăgător.
Titlul căruia îi lipseşte una din menţiunile prevăzute la art.1 din lege nu va fi socotit cec,
afară de cazurile când legea dispune altfel.
3.4. Plata cecului
Întrucât cecul este plătibil la vedere, adică la prezentarea titlului, el nu este supus
acceptării din partea trasului, aşa cum se cere în cazul cambiei. De aceea, menţiunea de
acceptare inserată în titlu se consideră nescrisă.
Deoarece cecul nu poate fi acceptat, trasul nu are calitatea de debitor de drept cambial
faţă de posesorul cecului, ci îndeplineşte numai funcţia de plătitor (solvens) pentru
trăgător.
Potrivit legii, cecul este plătibil la vedere. Orice stipulaţie contrară se socoteşte
nescrisă (art.29 din lege). Deci, plata cecului se face la prezentarea de către posesor a
cecului la tras (bancă), pentru plată.
Întrucât cecul este un instrument de plată, legea stabileşte termene scurte pentru
prezentarea la plată a cecului emis şi plătibil în România: 8 zile, dacă cecul este plătibil în
chiar localitatea unde a fost emis, 15 zile dacă cecul este plătibil în altă localitatea decât în
cea în care a fost emis.
Cecul emis într-o ţară străină şi plătibil în România trebuie să fie prezentat la plată în
termen de 30 de zile, iar dacă este emis într-o ţară din afara Europei, în termen de 70 de
zile.
În cazul în care trasul (banca) refuză plata, beneficiarul cecului nu are o acţiune directă
împotriva trasului.
Acest lucru se explică prin aceea că, aşa cum am arătat, trasul (banca) nu este un
debitor de drept cambial, ci îndeplineşte numai o funcţie de plătitor (solvens) pentru
trăgător.
Refuzul de plată din partea trasului deschide calea acţiunilor de regres; posesorul
cecului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celor obligaţi
de regres (art.43 din lege).

–81–
 Pentru exercitarea acţiunilor de regres, legea cere ca cecul să fi fost prezentat la plată
în termen util (termenul de 8 zile sau 15 zile, după caz) şi refuzul de plată al trasului să fie
constatat în condiţiile legii.
Potrivit legii, cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii.
Competentă pentru a învesti cecul cu formulă executorie este judecătoria (art.53 din lege).
Deci, posesorul cecului are deschisă şi calea executării nemijlocite a cecului, în condiţiile
legii (art.54 din lege).
Pentru valorificarea drepturilor sale, posesorul cecului are la îndemână acţiunea
cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză, care se exercită în condiţii asemănătoare cu
cele prevăzute de lege în materia cambiei (art.56 şi 57 din lege.

Exemple de subiecte

1) Menţiunile obligatorii ale cambiei;

2) Girul cambiei;
3) Acceptarea cambiei;
4) Avalul cambiei;
5) Plata cambiei;
6) Executarea cambială;
7) Condiţiile de formă ale biletului la ordin;
8) Condiţiile de valabilitate a cecului;
9) Plata cecului.

–82–
 CAPITOLUL VII
PROCEDURA INSOLVENŢEI

1. Activitatea comercială şi dificultăţile sale

Desfăşurarea normală a activităţii comerciale impune ca toţi comercianţii care şi-au

asumat obligaţii, în baza raporturilor juridice la care participă, să îşi execute aceste
obligaţii în strictă conformitate cu contractele încheiate.
În privinţa executării obligaţiilor, o importanţă deosebită o are executarea obligaţiilor al
căror obiect îl constituie plata unor sume de bani (preţul mărfurilor, al lucrărilor şi
serviciilor, rambursarea împrumuturilor etc.). Într-adevăr, neachitarea la scadenţă a
sumelor de bani datorate de către debitor îl pune pe creditor în situaţia de a fi lipsit de
mijloacele financiare necesare reluării ciclului de producţie.
Neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă produce consecinţe negative nu numai
asupra creditorului, ci şi faţă de alţi comercianţi cu care creditorul se află în raporturi
juridice. Ţinând seama de interconexiunea raporturilor juridice în care se află comercianţii,
însemnă că nerespectarea obligaţiilor privind plata sumelor de bani se poate repercuta „în
lanţ” asupra altor comercianţi, ducând la un blocaj financiar, cu consecinţe funeste pentru
activitatea comercială şi pentru securitatea creditului.
Încă de la începutul activităţii comerciale, când au apărut şi dificultăţile financiare
inerente acesteia, s-a pus problema reacţiei faţă de un atare comerciant a cărui activitate
necorespunzătoare cangrenează activitatea comercială. Atitudinea faţă de un asemenea
comerciant nu a fost întotdeauna aceeaşi; ea a fost în funcţie de anumite concepţii care s-
au manifestat de-a lungul vremii.
Ca tratament juridic aplicabil comercianţilor în dificultate, de curând, a fost adoptată
Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, care a abrogat Legea nr.64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
Noua lege reglementează două proceduri specifice insolvenţei şi anume: procedura
generală şi procedura simplificată.

2. Scopul procedurii insolvenţei

Scopul Legii nr.85/2006 este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea
pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
Căile prin care se realizează scopul legii sunt reorganizarea judiciară şi falimentul.
Procedura reorganizării judiciare constă în anumite reguli privind organizarea activităţii
debitorului pe baze noi, în vederea redresării economico-financiare şi asigurării mijloacelor
băneşti pentru plata datoriilor faţă de creditori. Această procedură se poate realiza fie prin
reorganizarea activităţii debitorului, prin anumite măsuri economice, financiare,
organizatorice, juridice etc.; fie prin lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului, până
la acoperirea creanţelor creditorilor.
Potrivit Legii nr.85/2006 reorganizarea judiciară se realizează pe baza unui plan de
reorganizare a activităţii debitorului.

–83–
 De remarcat că aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuarea
activităţii debitorului, sub conducerea acestuia sau a persoanelor abilitate de lege.
Procedura falimentului constă în anumite reguli prin care se reglementează executarea
silită a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea plăţii datoriilor faţă de creditori.
Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii debitorului
(dizolvarea societăţii, în cazul debitorului societate comercială).
Pentru realizarea scopului trebuie aplicată procedura adecvată. Opţiunea este
determinată de starea patrimoniului debitorului, de şansele redresării şi de interesele
creditorilor, în raport de care se va aplica procedura generală sau procedura simplificată.

3. Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei

Pentru aplicarea procedurii, legea cere îndeplinirea a două condiţii: debitorul să facă
parte din categoriile persoanelor cărora li se aplică procedura şi debitorul să se afle în
insolvenţă.
3.1. Categoriile de persoane cărora li se aplică procedura
Legea nr.85/2006 reglementează categoriile de persoane cărora li se aplică procedura.
Sunt legiferate persoanele cărora li se aplică procedura generală şi cele cărora li se aplică
procedura simplificată.
Astfel, debitorii cărora li se aplică procedura generală sunt:
1. societăţile comerciale;
2. societăţile cooperative;
3. organizaţiile cooperatiste;
4. societăţile agricole;
5. grupurile de interes economic;
6. orice alta persoana juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice.
Procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se
încadrează în una dintre următoarele categorii:
a) comercianţi, persoane fizice, acţionând individual;
b) asociaţii familiale;
c) comercianţi care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi îndeplinesc una
dintre următoarele condiţii:
1. nu deţin nici un bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului;
d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care nu au prezentat
documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. b), c), e) şi h) în termenul prevăzut de lege;
e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
f) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment sau
care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută
de prezenta lege.
3.2. Insolvenţa debitorului
Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin
insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Trebuie reţinut că
Legea nr.85/2006 consacră insolvenţa vădită şi insolvenţa iminentă.
Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la
scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.
Insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la
scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
Creditorul poate cere aplicarea procedurii insolvenţei asupra debitorului numai dacă
timp de cel puţin 30 de zile nu a plătit datoriile ce alcătuiesc valoarea-prag. Prin valoare-

–84–
prag se înţelege cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea
creditorului. Aceasta este de 10.000 lei, iar pentru salariaţi, de şase salarii medii pe
economie.
Insolvenţa se deosebeşte de insolvabilitatea debitorului; pe când insolvenţa este acea
stare a patrimoniului care exprimă neputinţa debitorului de a plăti la scadenţă datoriile sale
din cauza lipsei de lichidităţi, insolvabilitatea este o stare de dezechilibru financiar a
patrimoniului debitorului, în care valoarea elementelor pasive este mai mare decât
valoarea elementelor active.
Aplicarea procedurii insolvenţei intervine în toate cazurile în care debitorul se află în
imposibilitate de a plăti datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile, indiferent de
raportul dintre activul şi pasivul patrimoniului debitorului.

4. Participanţii la procedura insolvenţei

Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic,

administratorul judiciar şi lichidatorul.
Organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi
operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a
drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.
4.1. Instanţele judecătoreşti
Instanţele judecătoreşti competente să aplice procedura insolvenţei sunt tribunalul şi
curtea de apel.
a) Tribunalul. Competenţa privind aplicarea procedurii insolvenţei aparţine tribunalului
în jurisdicţia căruia se află sediul debitorului.
Tribunalul are o competenţă exclusivă în aplicarea insolvenţei, indiferent că se
realizează prin procedura generală sau prin procedura simplificată.
Atribuţiile care revin tribunalului în aplicarea procedurii insolvenţei sunt exercitate prin
judecătorul-sindic, care este un judecător al tribunalului.
b) Curtea de apel. Curtea de apel este competentă să soluţioneze recursul împotriva
hotărârilor judecătorului-sindic.
Hotărârile judecătorului-sindic nu pot fi suspendate de instanţa de recurs.
Sunt exceptate de la interdicţia suspendării următoarele hotărâri ale judecătorului-
sindic:
a) sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului, introdusă în temeiul art.33 alin. (4);
b) sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată;
c) sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în condiţiile art.107;
d) sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor obţinute din
lichidare şi din încasarea de creanţe, introdusă în temeiul art.122 alin. (3).
Curtea de apel este competentă să soluţioneze căile de atac, în condiţiile generale ale
Codului de procedură civilă, împotriva hotărârilor tribunalului, date în exercitarea atribuţiilor
care îi revin.
Această soluţie nu este prevăzută expres de Legea nr.85/2006, dar ea se impune
deoarece legea nu o interzice, aşa cum o făcea în reglementarea iniţială.
4.2. Judecătorul-sindic
În aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, un rol important îi revine
judecătorului-sindic.
Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului.
Judecătorul-sindic este nominalizat, în fiecare caz, de către preşedintele tribunalului,
dintre judecătorii desemnaţi ca judecători-sindici.
Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt următoarele:
- pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în
faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;

–85–
 - judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru
începerea procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
- desemnarea motivată, cu caracter provizoriu, a administratorului sau lichidatorului,
confirmarea ulterioară a acestora, stabilirea atribuţiilor, controlul activităţii şi, dacă este
cazul, înlocuirea lor;
- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
- judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care
au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă;
- judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru
anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial,
anterioare deschiderii procedurii;
- judecarea contestaţiilor debitorului şi a opoziţiilor creditorilor împotriva măsurilor luate
de administratorul judiciar sau de lichidator;
- admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după
votarea lui de către creditori;
- judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
- pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic pronunţă hotărâri (încheieri sau
sentinţe). Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate cu
recurs la Curtea de Apel.
4.3. Administratorul judiciar
În realizarea procedurii insolvenţei, un rol important revine administratorului judiciar.
Prezenţa unui specialist în activitatea de gestiune şi management este indispensabilă
pentru iniţierea şi realizarea unor măsuri pentru redresarea activităţii debitorului.
Statutul administratorului este reglementat prin O.G. nr.79/1999 privind organizarea
activităţii practicienilor în reorganizare şi lichidare.
Judecătorul-sindic va desemna, cu caracter provizoriu, o persoană care să
îndeplinească funcţia de administrator judiciar, prin hotărârea de deschidere a procedurii.
În cadrul primei şedinţe a adunării generale a creditorilor sau ulterior, creditorii care
deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui
administrator judiciar, stabilindu-i şi remuneraţia chiar dacă anterior judecătorul-sindic
desemnase un administrator.
Principalele atribuţii ale administratorului judiciar sunt următoarele:
- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse şi întocmirea
unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de
insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă;
- întocmirea actelor prevăzute la art.28 alin.1, în cazul în care debitorul nu şi-a
îndeplinit această obligaţie;
- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului şi supravegherea
operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
- conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului;
- convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor
sau ale acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în
dauna drepturilor creditorilor şi menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de
debitor;
- verificarea creanţelor, încasarea lor şi încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii,
descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale.
4.4. Lichidatorul
În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este necesară numirea
unui lichidator, care să realizeze operaţiunile de lichidare a bunurilor din patrimoniul
debitorului.

–86–
 Ca şi în cazul administratorului judiciar, lichidatorul trebuie să fie un specialist. Statutul
său juridic este reglementat prin O.G. nr.79/1999 privind organizarea activităţii
practicienilor în reorganizare şi lichidare.
Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt următoarele:
- examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport
asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de insolvenţă;
- conducerea în tot sau în parte a activităţii debitorului;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor, în
dauna drepturilor creditorilor;
- aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
conservarea lor;
- menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
- urmărirea încasării creanţelor din patrimoniul debitorului rezultate din transferul de
bunuri sau de sume de bani efectuate de acesta înaintea deschiderii procedurii etc..

5. Alţi participanţi la procedura insolvenţei

5.1. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor
În aplicarea procedurii insolvenţei un anumit rol îl au adunarea creditorilor şi comitetul
creditorilor.
a) Adunarea creditorilor. Adunarea creditorilor cuprinde pe toţi creditorii care au
anumite creanţe faţă de debitor şi are ca atribuţii principale:
- desemnează comitetul creditorilor;
- analizează situaţia debitorului şi rapoartele întocmite de comitetul creditorilor.
b) Comitetul creditorilor. Judecătorul-sindic va desemna, dacă apreciază că este
necesar, în raport cu situaţia concretă, un comitet format din 3-7 dintre creditorii cu
creanţele garantate şi chirografare cele mai mari.
Comitetul creditorilor este desemnat prin încheiere, după întocmirea tabelului
preliminar de creanţe.
Desemnarea comitetului creditorilor de către judecătorul-sindic are un caracter
provizoriu, fiind determinată de anumite nevoi ale desfăşurării procedurii. Într-adevăr,
potrivit legii, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia pot alege un comitet
format din 3 sau 5 dintre creditorii cu creanţe garantate şi creditorii chirografari, dintre
primii 20 de creditori, în ordinea valorii.
Comitetul creditorilor ales va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.
Dacă, în cadrul adunării creditorilor nu se obţine majoritatea necesară alegerii
comitetului, judecătorul-sindic va putea desemna comitetul, în condiţiile menţionate sau va
putea menţine comitetul desemnat anterior.
Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii:
- să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării creditorilor cu privire
la continuarea activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;
- să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte să fie
desemnat de către creditori în dosar condiţiile numirii şi să recomande adunării creditorilor
astfel de numiri;
- să ia cunoştinţă despre rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de
lichidator, să le analizeze şi, dacă este cazul, să facă contestaţii la acestea;
- să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind măsurile
luate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună,
motivat, şi alte măsuri;
- să solicite, în temeiul art.47 alin.5, ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
- să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, făcute de
debitor în dauna creditorilor, atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de
administratorul judiciar sau de lichidator.

–87–
 5.2. Administratorul special
În noua reglementare, adunarea generală a membrilor sau a asociaţilor/acţionarilor nu
mai este prevăzută printre organele care aplică procedura. Locul adunării generale este
luat, însă, de administratorul special, care este un participant nou la procedură. În acest
sens, art.18 dispune că după deschiderea procedurii, adunarea generală a
acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora,
un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte
interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului.
După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul
judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul administratorului
special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor.
Atribuţiile administratorului special sunt următoarele:
- exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, potrivit art.28 alin.1 lit. h), coroborat
cu art. 33 alin. (2);
- participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor prevăzute la
art. 79 şi 80;
- formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;
- propune un plan de reorganizare;
- administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar,
după confirmarea planului;
- după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final
şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi
aprobarea raportului;
- primeşte notificarea închiderii procedurii.

6. Cererile introductive

Procedura insolvenţei este deschisă printr-o cerere adresată tribunalului competent de

către: debitor, creditori precum şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
6.1. Cererea debitorului
Dacă debitorul constată că este în stare de insolvenţă, el este obligat să ceară
tribunalului să fie supus procedurii generale sau procedurii simplificate.
Cererea trebuie făcută în 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
Legea permite deschiderea procedurii chiar înainte de ivirea stării de insolvenţă, dacă
aceasta este iminentă. Dar, în acest caz, cererea este facultativă, fiind lăsată la aprecierea
debitorului.
Cererea debitorului privind aplicarea procedurii trebuie însoţită de anumite acte:
- situaţia financiară anuală şi copii de pe registrele contabile curente;
- lista tuturor bunurilor debitorului;
- lista creditorilor cu precizarea creanţelor acestora;
- declaraţia prin care debitorul îşi arată intenţia privind opţiunea asupra procedurii
aplicabile. Debitorul trebuie să arate opţiunea între aplicarea procedurii generale şi
procedura simplificată. Absenţa unei atare declaraţii prezumă debitorul în stare de
insolvenţă şi judecătorul-sindic va pronunţa o hotărâre de intrare în procedura simplificată.
6.2. Cererea creditorilor
Cel mai adesea, începerea procedurii insolvenţei are loc la iniţiativa creditorilor.
Legea prevede că orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi
exigibile poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care este prezumat în
insolvenţă din cauza încetării plăţii faţă de acesta timp de 30 de zile. Aceşti creditori, legea
îi numeşte creditori îndreptăţiţi să solicite deschiderea procedurii insolvenţei.
Întrucât debitorul este prezumat a fi în insolvenţă, el poate face dovada că nu se află în
incapacitate de plată şi că dispune de fonduri băneşti.

–88–
 7. Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii

După înregistrarea unei cereri introductive, preşedintele tribunalului va nominaliza

deîndată judecătorul-sindic.
7.1. Hotărârea judecătorului-sindic privind deschiderea procedurii
Cererea introductivă este verificată de judecătorul-sindic.
Modul de a proceda al judecătorului sindic este diferit, în funcţie de cererea
introductivă.
În cazul cererii debitorului, dacă cererea îndeplineşte cerinţele legii, judecătorul-sindic
va da o hotărâre de deschidere a procedurii.
Creditorii sunt în drept să facă opoziţie la cererea debitorului.
În cazul cererii creditorilor, judecătorul-sindic va comunica cererea introductivă, în
copie, debitorului.
Dacă debitorul nu contestă că ar fi în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic va da o
încheiere de deschidere a procedurii.
În cazul în care debitorul contestă că ar fi în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic va
ţine o şedinţă pentru soluţionarea contestaţiei.
Dacă se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru ca debitorul
să fie supus procedurii, judecătorul-sindic va respinge contestaţia debitorului şi va
deschide procedura printr-o sentinţă.
Dacă se stabileşte că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea
procedurii, judecătorul-sindic va respinge, prin sentinţă, cererea introductivă, care va fi
considerată ca lipsită de orice efect, chiar de la înregistrarea ei.
Prin sentinţa de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va desemna, dacă este
necesar pentru protejarea intereselor creditorilor şi/sau asociaţilor/acţionarilor, un
administrator judiciar provizoriu, stabilindu-i atribuţiile.
7.2. Efectele deschiderii procedurii
Potrivit Legii nr.85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei produce anumite efecte
juridice.
a) Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea
Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare – constând în dreptul
de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de
acestea – dacă acesta nu şi-a declarat, în condiţiile legii, intenţia de reorganizare.
Întrucât debitorul nu mai are dreptul de administrare asupra averii sale, toate actele,
operaţiunile şi plăţile săvârşite de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule faţă de
masa creditorilor, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege şi de cele autorizate de
judecătorul-sindic.
b) Suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor
asupra debitorului sau a bunurilor sale
De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau
extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Deci, ca efect al începerii procedurii, orice urmărire individuală împotriva debitorului se
suspendă.
c) Suspendarea cursului prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea
creanţelor împotriva debitorului
Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost suspendate, legea reglementează şi
suspendarea cursului prescripţiei privind aceste acţiuni.
Pe data începerii procedurii, prescripţia acţiunilor pentru realizarea creanţelor asupra
debitorului sau a bunurilor sale se suspendă.
Termenele vor începe să curgă de la data pronunţării hotărârii de închidere a
procedurii insolvenţei.

–89–
 d) Suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor
Deschiderea procedurii are efecte diferite asupra curgerii dobânzilor, majorărilor şi
penalităţilor privind creanţele născute anterior deschiderii procedurii.
După deschiderea procedurii curg şi, deci, se iau în considerare la stabilirea drepturilor
creditorilor, numai dobânzile, majorările şi penalităţile aferente creanţelor garantate, nu şi
în privinţa creanţelor chirografare, afară de cazul când prin planul de reorganizare s-a
stabilit altfel.
e) Interdicţia înstrăinării acţiunilor sau părţilor sociale
După deschiderea procedurii este interzis administratorilor debitorului, sub sancţiunea
nulităţii, să înstrăineze fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile sau părţile lor sociale
deţinute la debitorul care face obiectul procedurii insolvenţei.

8. Primele măsuri

Odată ce procedura a fost deschisă prin hotărârea judecătorului-sindic, trebuie luate

primele măsuri pentru realizarea procedurii insolvenţei.
8.1. Notificarea deschiderii procedurii şi a primelor măsuri
În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor
creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor, debitorului şi oficiului registrului
comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori altor registre unde debitorul
este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.
Notificarea cuprinde următoarele elemente:
- termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la hotărârea de
deschidere a procedurii, precum şi termenul de soluţionare a opoziţiilor;
- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii
debitorului;
- termenul de verificare a creanţelor şi de definitivare a tabelului creanţelor;
- locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.
8.2. Declararea creanţelor creditorilor
a) Cererea de admitere a creanţelor
Potrivit legii, toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii procedurii,
cu excepţia salariaţilor, vor depune o cerere de admitere a creanţelor.
Declaraţiile creditorilor privind creanţele împotriva debitorului vor fi înregistrate într-un
registru care se păstrează la grefa tribunalului.
b) Verificarea creanţelor înregistrate
Toate creanţele înregistrate sunt supuse procedurii de verificare, cu excepţia creanţelor
constatate prin titluri executorii şi creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu
necontestat în termenele prevăzute de legi speciale.
c) Întocmirea tabelului preliminar al creanţelor
Pe baza verificărilor efectuate, administratorul judiciar va întocmi un tabel preliminar al
creanţelor.
d) Contestaţiile privind creanţele creditorilor
Creanţele înscrise în tabelul preliminar pot fi contestate de către debitor, creditori şi
orice altă persoană interesată.
e) Înregistrarea şi afişarea tabelului definitiv al creanţelor
Odată soluţionate contestaţiile privind creanţele, tabelul creanţelor creditorilor poate fi
considerat definitiv. În consecinţă, administratorul va înregistra, de îndată, la tribunal şi va
dispune afişarea la sediul tribunalului a tabelului definitiv al tuturor creanţelor împotriva
averii debitorului, cu precizarea sumei, a priorităţii şi a situaţiei (garantată sau negarantată)
a fiecărei creanţe.

–90–
 De remarcat că, potrivit legii, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv au
dreptul să participe la adunările creditorilor, să voteze asupra unui plan şi să participe la
orice repartiţii de sume în cadrul procedurii falimentului.
Totalitatea creanţelor creditorilor sau, din perspectiva debitorului, totalitatea datoriilor,
formează masa pasivă.
Având în vedere că, prin procedura insolvenţei creditorii urmăresc realizarea aceluiaşi
scop – satisfacerea creanţelor lor – ei formează o grupare organizată, pe care doctrina a
denumit-o masa credală.
8.3. Întocmirea şi prezentarea raportului privind situaţia debitorului
Administratorul judiciar va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit
de acesta, care nu va putea depăşi 30 de zile de la desemnarea sa, un raport prin care să
propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie din
procedura generală.
Raportul va indica dacă debitorul se încadrează în criteriile legii şi, în consecinţă,
trebuie supus procedurii simplificate caz în care va cuprinde documentele doveditoare şi
propunerea de intrare în faliment în procedura simplificata.
Ulterior, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii
simplificate, va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de
judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea sa, un raport
asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu
menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.
Rapoartele întocmite de administratorul judiciar trebuie prezentate judecătorului-sindic,
iar administratorul va asigura posibilitatea consultării acestora, fie la sediul său, fie la grefa
tribunalului.
8.4. Şedinţa adunării creditorilor
Prima şedinţă a adunării creditorilor are loc la data şi locul stabilit prin convocarea
făcută prin notificarea adresată creditorilor. La această şedinţă, administratorul judiciar îi
va informa pe creditorii prezenţi despre voturile valabile primite în scris, cu privire la
propunerea de intrare în faliment a debitorului, în procedura generală.

9. Planul de reorganizare

Spre deosebire de reglementarea cuprinsă în Legea nr.64/1995, prezenta lege

cuprinde doar planul de reorganizare a activităţii debitorului, nu şi planul de lichidare.
9.1. Elaborarea şi conţinutul planului de reorganizare
Legea nr.85/2006 recunoaşte dreptul de a propune un plan debitorului,
administratorului judiciar şi creditorilor.
Planul cuprinde anumite elemente, diferenţiate în funcţie de obiectul planului de
reorganizare.
În primul rând, planul de reorganizare trebuie să indice perspectivele de redresare a
activităţii debitorului, luând în considerare posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu
mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului.
În al doilea rând, planul de reorganizare trebuie să prevadă modalităţile de lichidare,
totală sau parţială, a pasivului debitorului. Planul va menţiona tratamentul categoriilor de
creanţe defavorizate (pentru care se prevede o modificare a creanţei ori a condiţiilor de
realizare), precum şi despăgubirile ce ar urma să fie oferite tuturor categoriilor de creanţe,
în comparaţie cu valoarea ce ar fi primită prin distribuire în cazul aplicării procedurii
insolvenţei.
În al treilea rând, planul de reorganizare trebuie să cuprindă măsurile adecvate pentru
realizarea obiectivelor sale.
Pentru măsurile propuse în planul de reorganizare trebuie stabilite termene de
îndeplinire.

–91–
 Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani calculaţi de la data
confirmării planului.
9.2. Formalităţile privind aprobarea planului de reorganizare
După elaborarea sa, planul de reorganizare parcurge formalităţile reglementate de
Legea nr.85/2006.
a) Depunerea şi comunicarea planului
Planul în copie este depus la grefa tribunalului, unde se înregistrează, precum şi la
registrul oficiului comerţului. Totodată, el se comunică debitorului, prin administratorul
special, administratorului judiciar şi comitetului creditorilor.
b) Admiterea planului de către judecătorul-sindic
Judecătorul-sindic va convoca o şedinţă la care vor fi citaţi cei care au propus planul,
debitorul şi administratorul.
După audierea persoanelor citate, judecătorul-sindic va admite sau va respinge planul
propus.
c) Publicitatea privind planul
După admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune publicarea unui anunţ privind
propunerea planului în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.
d) Votarea planului de către creditori
După admiterea planului, judecătorul-sindic dispune convocarea creditorilor.
Potrivit legii, fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl
poate exercita în categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă.
În vederea protejării intereselor creditorilor, art.100 din Legea nr.85/2006 stabileşte
următoarele categorii distincte de creanţe, care votează separat:
- creditorii cu creanţe garantate;
- creditorii bugetari;
- creditorii chirografari pentru creanţele izvorâte din contractele de furnitură fără de
care activitatea debitorului nu se poate desfăşura;
- ceilalţi creditori chirografari.
Planul va fi acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este
acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.
Confirmarea planului. Legea prevede că judecătorul-sindic va confirma un plan de
reorganizare dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de
plăţi, dintre cele menţionate la art. 100 alin. (3), acceptă sau sunt socotite că acceptă
planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul;
- în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în cazul în
care categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;
- fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui
tratament corect şi echitabil prin plan.
Se înţelege că doar un singur plan de reorganizare va fi confirmat.
În cazul când nici un plan nu este confirmat, iar termenul pentru propunerea unui plan
a expirat, judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată a procedurii falimentului.

10. Procedura reorganizării

Dacă un plan de reorganizare a fost confirmat de către judecătorul-sindic, acest plan

trebuie pus în aplicare în scopul redresării activităţii debitorului şi pe cale de consecinţă,
plăţii creanţelor creditorilor.
În îndeplinirea planului de reorganizare, debitorului îi revin anumite obligaţii.
Activitatea debitorului trebuie reorganizată corespunzător planului; creanţele şi
drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate trebuie modificate astfel cum s-a
prevăzut în plan.

–92–
 Debitorul este obligat să pună în practică măsurile avute în vedere pentru redresarea
activităţii. Este vorba de măsurile organizatorice, economice, financiare, juridice, care sunt
menite să ducă la însănătoşirea activităţii debitorului şi implicit, la asigurarea resurselor
necesare pentru plata creanţelor creditorilor.
În urma confirmării unui plan de reorganizare, activitatea debitorului va fi condusă de
administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar.
În cursul reorganizării, debitorul, prin administratorul special, sau, după caz,
administratorul judiciar, trebuie să prezinte comitetului creditorilor anumite rapoarte privind
desfăşurarea activităţii.
În cazul nerealizării planului de reorganizare, judecătorul-sindic va dispune începerea
procedurii falimentului.

11. Procedura falimentului

Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop prefacerea în bani
a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor.
11.1. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului
Art.107 din Legea nr.85/2006 prevede următoarele cazuri în care se poate decide
intrarea în procedura falimentului:
- debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
- debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de
deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost
respinsă de judecătorul-sindic;
- nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de
reorganizare, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
- debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de
reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
- obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate
prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale
aduce pierderi averii sale;
- a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz,
intrarea debitorului în faliment.
11.2. Încheierea judecătorului-sindic privind intrarea în procedura falimentului
Judecătorul-sindic decide intrarea debitorului în procedura falimentului prin încheiere şi
dispune:
- ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
- în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, iar în cazul
procedurii simplificate, confirmarea în calitate de lichidator al administratorului judiciar şi
stabilirea atribuţiilor ce le revin;
- termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator către
lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii;
- notificarea intrării în faliment.
Din momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului, atribuţiile administratorului judiciar
încetează.
Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare.
Din momentul desemnării lichidatorului şi a stabilirii atribuţiilor sale, dreptul de
administrare a averii debitorului aparţine lichidatorului.
În temeiul dispoziţiei judecătorului-sindic privind intrarea debitorului în faliment,
lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista întocmită de
debitor/administrator, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului
societăţilor agricole, unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
Prin notificare se comunică:

–93–
 - termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii
debitorului, născute după data deschiderii procedurii, în vederea întocmirii tabelului
suplimentar;
- termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor născute după data
deschiderii procedurii şi de întocmire a tabelului definitiv consolidat.
11.3. Măsurile premergătoare lichidării
Pentru a putea proceda la lichidarea bunurilor din averea debitorului se impune luarea
unor măsuri: stabilirea averii debitorului, întocmirea listei bunurilor din averea debitorului,
inventarierea şi conservarea bunurilor din averea debitorului.
În înţelesul Legii nr.85/2006, prin averea debitorului se înţelege totalitatea bunurilor şi
drepturilor patrimoniale ale acestuia, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii, care pot
face obiectul unei executări silite, în condiţiile Codului de procedură civilă (art.3 din lege).
Bunurile din averea debitorului care urmează a fi lichidate sunt cele stabilite în lista
bunurilor debitorului.
Pentru a se asigura condiţiile lichidării lor, bunurile din averea debitorului vor fi sigilate.
Dacă inventarierea se poate realiza într-o singură zi, lichidatorul va proceda imediat la
inventariere, fără a aplica sigiliile.
11.4. Efectuarea lichidării bunurilor din averea debitorului
În vederea obţinerii sumelor de bani necesare pentru plata creanţelor creditorilor,
bunurile din averea debitorului sunt supuse lichidării. Aceste bunuri sunt lichidate prin
vânzarea lor, în condiţiile legii.
Legea nr.85/2006 prevede că lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată
de către lichidator sub controlul judecătorului-sindic.
Operaţiunea de lichidare a bunurilor din averea debitorului trebuie să înceapă de
îndată după finalizarea inventarierii bunurilor debitorului.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu funcţional, sau individual.
Vânzarea bunurilor se poate face prin negociere directă către un cumpărător deja
identificat, sau fără cumpărător identificat, iar dacă acest lucru nu se realizează, bunurile
vor fi vândute la licitaţie, în condiţiile stabilite de Codul de procedură civilă.
Între bunurile din averea debitorului supuse lichidării se pot afla şi bunuri asupra cărora
creditorii au anumite garanţii reale (ipotecă, gaj, drept de retenţie sau alte garanţii reale).
În acest caz, potrivit principiilor dreptului comun, creditorul titular al unei garanţii reale este
îndreptăţită să fie satisfăcut cu prioritate din suma de bani obţinută din vânzarea bunului
care a făcut obiectul garanţiei sale reale.
11.5. Distribuirea sumelor de bani realizate în urma lichidării
După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, adică au fost prefăcute în
bani, urmează distribuirea sumelor realizate între creditori.
În vederea repartizării între creditori a sumelor realizate, lichidatorul trebuie să
întocmească un raport asupra operaţiunilor de lichidare şi un plan de distribuire a sumelor
de bani între creditori.
În cadrul procedurii falimentului, creanţele creditorilor vor fi plătite în ordinea stabilită de
art.123 din Legea nr.85/2006.
După lichidarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul întocmeşte un raport final,
împreună cu un bilanţ pe care le supune judecătorului-sindic.
Sumele de bani nereclamate, în termen de 90 de zile, de către creditorii îndreptăţiţi, vor
fi depuse de către lichidator la bancă, în contul patrimoniului debitorului. Extrasul de cont
se depune la tribunal. Aceste sume de bani pot fi folosite în condiţiile art.4 alin.(4) din lege.

12. Închiderea procedurii insolvenţei

12.1. Cazurile de închidere a procedurii

–94–
 a) Închiderea procedurii reorganizării judiciare. Procedura reorganizării judiciare, fie
prin reorganizarea activităţii, fie prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului, realizată
pe bază de plan va fi închisă, dacă au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată asumate
prin planul confirmat.
Dacă procedura începe ca procedură de reorganizare şi, datorită nerealizării
obiectivelor sale, devine procedură de faliment, aceasta va fi închisă ca procedură de
faliment.
b) Închiderea procedurii falimentului
Procedura falimentului va fi închisă după aprobarea de către judecătorul-sindic a
raportului final şi după ce toate fondurile şi bunurile din averea debitorului au fost
distribuite, iar fondurile nereclamate au fost depuse la bancă.
Procedura se închide chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate
în întregime, dacă creanţele creditorilor au fost complet acoperite prin distribuţiile făcute.
c) Închiderea procedurii rămasă fără obiect
Procedura se închide dacă la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de
admitere a creanţelor se constată că nu s-a depus nici o cerere din partea creditorilor.
12.2. Hotărârea privind închiderea procedurii
În toate cazurile, închiderea procedurii este dispusă de judecătorul-sindic, prin sentinţă.
Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcţiei
teritoriale a finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului
societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
12.3. Consecinţele închiderii procedurii
a) Descărcarea judecătorului-sindic de îndatoririle şi responsabilităţile sale.
Din moment ce procedura insolvenţei a fost închisă, judecătorul-sindic se consideră
descărcat de îndatoririle şi de responsabilităţile sale privind procedura în cauză. De
aceeaşi descărcare de răspundere beneficiază administratorul şi lichidatorul.
b) Descărcarea debitorului de obligaţiile anterioare
Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de
obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment.
Prin urmare, închiderea procedurii de faliment operează, în temeiul legii, o liberare a
debitorului de obligaţiile anterioare intrării în procedura falimentului. De această iertare
legală beneficiază numai debitorul persoană fizică şi numai pentru obligaţiile anterioare
intrării în faliment care nu au plătite în cadrul procedurii falimentului, datorită insuficienţei
fondurilor.
Soluţia legii este menită să-i acorde debitorului persoană fizică şansa unui nou început
în activitatea comercială.
Debitorul persoană fizică nu beneficiază de descărcare în cazul când a fost găsit
vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase.

13. Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei

În concepţia Legii nr.85/2006, procedura insolvenţei nu are un caracter punitiv; ea nu

urmăreşte să îl sancţioneze pe debitorul aflat în dificultate căruia i s-a aplicat procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului.
În mod excepţional, Legea nr.85/2006, reglementează o răspundere în cazurile în care,
prin faptele lor, anumite persoane au dus la insolvenţa debitorului ori au săvârşit anumite
infracţiuni. Această răspundere este o răspundere civilă şi o răspundere penală.
13.1. Răspunderea civilă
Potrivit art.138 din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a
pasivului debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de
către membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere –

–95–
administratori, directori, cenzori şi orice altă persoană care a contribuit prin fapta sa la
ajungerea debitorului în această situaţie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului este o răspundere
civilă; ea este o răspundere contractuală sau delictuală, în funcţie de izvorul obligaţiei
încălcate.
Răspunderea persoanelor menţionate constă în suportarea unei părţi din pasivul
societăţii.
Determinarea legăturii cauzale între faptele săvârşite de aceste persoane şi
insolvenţă, precum şi a părţii de pasiv pe care ele trebuie să o suporte, sunt probleme
greu de rezolvat, ceea ce face dificilă angajarea răspunderii persoanelor menţionate.
Administratorii, directorii şi cenzorii vor suporta o parte din pasivul debitorului, dacă au
contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, prin una dintre următoarele fapte:
- au folosit bunurile sau creditele societăţii în folosul propriu sau în cel al unei alte
societăţi;
- au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea societăţii;
- au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit
societatea la încetarea de plăţi;
- au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu
au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;
- au deturnat sau au ascuns o parte din activul societăţii sau au mărit, în mod fictiv,
pasivul acesteia.
Răspunderea persoanelor mai sus menţionate se decide prin hotărârea judecătorului-
sindic.
Judecătorul-sindic va stabili partea din pasivul debitorului care urmează a fi suportată
de administratorii, directorii şi cenzorii vinovaţi de starea de insolvenţă a debitorului.
Această parte de pasiv, care reprezintă „prejudiciul”, trebuie să fie rezultatul faptelor ilicite
săvârşite de persoanele în cauză.
Sumele de bani obţinute prin angajarea răspunderii administratorilor, directorilor şi
cenzorilor vor intra în averea debitorului. Destinaţia lor este diferită: în cazul reorganizării,
sumele sunt folosite pentru completarea fondurilor necesare continuării activităţii
debitorului, iar în cazul falimentului, pentru acoperirea creanţelor creditorilor.
13.2. Răspunderea penală
Potrivit legii, persoanele vinovate de săvârşirea unor fapte grave, incriminate de lege
ca infracţiuni, răspund penal. Această răspundere se angajează în condiţiile Legii
nr.85/2006.

Exemple de subiecte
1) Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei;
2) Atribuţiile judecătorului sindic;
3) Administratorul judiciar;
4) Lichidatorul;
5) Administratorul special;
6) Efectele deschiderii procedurii insolvenţei;
7) Planul de reorganizare;
8) Cazurile de aplicare a procedurii falimentului;
9) Cazurile de închidere a procedurii insolvenţei;
10)Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei.

–96–
 BIBLIOGRAFIE:

STANCIU D. CĂRPENARU – Drept comercial român, Ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită,

Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007
I.L. GEORGESCU – Drept comercial român, Editura SOCEC, Bucureşti 1946, vol.I
I.N. FINŢESCU – Curs de drept comercial, vol.I, Bucureşti 1929
P. PORUŢIU – Tratat de drept comercial, vol.I, Editura Universităţii Cluj 1945
O. CĂPĂŢÂNĂ – Societăţile comerciale, Editura Lumina, Bucureşti 1991
I. TURCU – Teoria şi practica dreptului comercial român, vol.I şi II, Editura Lumina Lex
1998
I. TURCU – Legea procedurii insolvenţei. Comentarii pe articole, Editura C. H. Beck,
Bucureşti 2007

–97–
 CUPRINS:

CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL ………...5

CAPITOLUL II
FAPTELE DE COMERŢ …………………………………………………..…8

CAPITOLUL III
COMERCIANŢII ……………………………………………………………..16

CAPITOLUL IV
SOCIETĂŢILE COMERCIALE …………………………………………….35

CAPITOLUL V
OBLIGAŢIILE COMERCIALE …………………………………………..…83

CAPITOLUL VI
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE …………………………….108

CAPITOLUL VII
PROCEDURA INSOLVENŢEI …………………………………………...124

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………145

–98–