Curs DCI Rezumat

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
1.1. NOŢIUNEA DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Conceptul de drept al comerţului internaţional are doua accepţiuni:

Definim dreptul comerţului internaţional ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale.
Normele dreptului comerţului internaţional se situează la limita ordinii juridice naţionale cu ordinea
juridică internaţională. Normele dreptului comerţului internaţional reglementează relaţiile comerciale
internaţionale, dar şi relaţiile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifica internaţionale. Normele
dreptului comerţului internaţional sunt atât norme de drept material, cat şi norme de drept procesual, vizând
arbitrajul din comerţul internaţional.
1.2. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Raporturile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale fac

obiectul dreptului comerţului internaţional, al unui ansamblu de principii şi norme care structurează juridic
cadrul tranzacţiilor comerciale internaţionale. La baza dreptului comerţului internaţional se află un set
coerent de principii, care se completează unele pe altele.
În literatura de specialitate s-a atras atenţia cu deosebire asupra principiilor:
1.2.1. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII COMERŢULUI

Libertatea de a revinde pentru a câştiga. În comerţul internaţional, ca în orice act de comerţ este
esenţial să se asigure libertatea de a revinde pentru a câştiga. Libertatea de a revinde pentru a câştiga
presupune:
- dezvoltarea capacităţilor naţionale pentru ca printr-o industrie proprie să se poată vinde nu numai
materii prime, ci şi produse finite;
- un echilibru al balanţei comerciale, aşa încât exporturile să depăşească importurile;
- împrumuturile externe să se facă în scopul producţiei şi nu consumului, astfel încât banii investiţi să
producă profituri, nu pierderi.
d. Politica monopolistă contravine principiului libertăţii comerţului.
e. Necesitatea unui control prin mijloace financiar-bancare:
- implică un anumit control al statului asupra activităţii de comerţ internaţional, desfăşurată de
persoanele fizice şi juridice. Mijloacele financiar-bancare de care dispune statul sunt: taxele şi
impozitele, licenţele de import-export etc., care permit statului să-şi îndeplinească funcţiile în domeniu.
- libertatea comerţului – importul şi exportul – este asigurată prin taxe vamale moderate.
1.2.2. PRINCIPIUL CONCURENŢEI LOIALE

a. Competiţia pe piaţă – constă într-o concurenţă între cei care exercită activităţi asemănătoare.
Concurenţa comercială este o confruntare în acele domenii şi sectoare în care diversitatea agenţilor
3
CAPITOLUL I
economici este permisă, dar nu şi în acelea care sunt sustrase concurenţei, adică de confruntare pe plan
economic, cu mijloace economice.
b. Domeniul concurenţei comerciale internaţionale. În comerţul internaţional, relaţiile de competiţie dintre
diverşi agenţi economici vizează: atragerea de noi clienţi, în condiţiile menţinerii vechii clientele,
cucerirea de noi pieţe pentru desfacerea mărfurilor, în scopul declarat de realizare a unor profituri
corespunzătoare. Concurenţa, care ţine de esenţa relaţiilor comerciale, îmbracă mai multe forme, dintre
care:
- concurenţa loială – este când concurenţa comercială internaţională se exercită în conformitate cu
uzanţele comerciale oneste, deci cu bună credinţă în sensul respectării normelor deontologice ale
profesiei de comerciant;
- concurenţa neloială – în condiţiile liberalismului comercial si-au făcut loc, în activitatea comercială şi
industrială, acte şi fapte contrare uzanţelor cinstite generate de tendinţa de a obţine profituri cât mai
mari cu orice mijloace;
- convenţia anticoncurenţială – se întâlneşte în situaţia prin care printr-un contract de sine stătător sau
printr-o clauză de neconcurenţă inclusă în contract, debitorul se obligă, temporar, să renunţe la
competiţia pe piaţă într-un anumit domeniu sau la o altă interdicţie privind concurenţa. Când această
obligaţie este încălcată, debitorul urmează să fie supus răspunderii contractuale specifice. Convenţia
este acceptată numai dacă sunt respectate: principiile libertăţii comerţului şi libertăţii convenţiilor;
ordinea publică şi bunele moravuri.
c. Garanţie a dezvoltării comerţului internaţional. Concurenţa loială, principiu fundamental al dreptului
comerţului internaţional, ca o expresie a liberalismului economic, exercită importante funcţii în evoluţia
relaţiilor comerciale internaţionale:
- funcţia de garantare a desfăşurării economiei de piaţa;
- funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi persoanelor;
- funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburilor comerciale internaţionale.
d. Rolul concurenţei în fixarea unui preţ just al mărfurilor. Având în vedere că actele de comerţ sunt
exercitate în scopul obţinerii de beneficii (profit), principiul concurenţei are un rol esenţial nu numai în
fixarea preţului mărfii, ci – prin efectul preţurilor, care se reflectă în beneficii – şi în determinarea unei
mai bune organizări a proceselor complexe ale producerii lor, aşa încât să fie competitive pe piaţa
internaţională, tot mai exigentă.
1.2.3. PRINCIPIUL EGALITĂŢII JURIDICE A PĂRŢILOR

Raportul de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor, fiecare parte contractantă
are libertatea să acţioneze potrivit voinţei sale.
a. Voinţa părţilor – evident este expresia principiului egalităţii juridice a părţilor. Actele şi faptele de
comerţ se concretizează în: iniţiative, opţiuni şi decizii – care în operaţiunile comerciale internaţionale
sunt acte de voinţă ale părţilor.
b. Raporturi de jure gestionis – sunt raporturile ce iau naştere între agenţi economici – persoane fizice şi
juridice – din diferite state, în calitatea lor de participanţi la comerţul internaţional, adică de pe o poziţie
de egalitate juridică a unei părţi cu cealaltă parte, deoarece acestea acţionează în relaţiile comerciale
internaţionale ca subiecte de drept privat. În raporturile în care statul acţionează ca o putere suverană –
de jure imperii – în realizarea politicii comerciale se stabileşte o relaţie de subordonare a persoanelor
fizice şi juridice străine – aceste raporturi ţin de domeniul dreptului public.
1.2.4. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONVENŢIILOR

Concret acest principiu implică o multitudine de aspecte dintre care cele mai semnificative par a fi
următoarele:
4
CAPITOLUL I
- orice contract, fie el chiar de comerţ internaţional, se încheie

prin acordul de voinţă al părţilor;
- fiecare participant la raporturile de comerţ internaţional este liber să-şi aleagă partenerii contractuali
şi să negocieze cu aceştia condiţiile de contractare astfel încât în conţinutul contractului să se regăsească
interesele sale care să fie suficient de bine protejate prin clauzele stipulate;
- părţile sunt libere să determine, prin acordul lor de voinţă, natura juridică, obiectul şi conţinutul
contractului perfectat de ele;
- pe parcursul executării contractului părţile sunt libere să modifice, prin acordul lor de voinţă,
contractul, precum şi să decidă rezilierea lui;
- contractanţii au libertatea să desemneze, de comun acord legea (fie română, fie străină) care să
guverneze fondul şi efectele contractului de comerţ internaţional intervenit între ei;
- de asemenea, în contractele comerciale internaţionale părţile au libertatea unei opţiuni şi în ceea ce
priveşte jurisdicţia (de drept comun sau arbitral) căreia înţeleg să supună eventualele litigii generate de
contractul lor. 0 asemenea opţiune implică şi dreptul părţilor de a alege între jurisdicţia din statul uneia
dintre ele şi Jurisdicţia existentă într-un stat terţ,
1.2.5. PRINCIPIUL LEX VOLUNTATIS

Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a principiului libertăţii convenţiilor în
domeniul raporturilor de comerţ internaţional, un reflex al acestuia în realităţile economice şi juridice pe
care le concretizează asemenea raporturi.
Doctrina juridică defineşte acest principiu ca normă conflictuală fundamentală potrivit căreia condiţiile
de fond (mai puţin capacitatea părţilor) şi efectele juridice ale contractului comercial internaţional sunt
guvernate de legea desemnată în acest scop de către părţile contractante.
În alţi termeni principiul /ex voluntatis exprimă regula de generală aplicare la contractele comerciale
internaţionale, potrivit căreia fondul şi efectele obligaţional ale acestor contracte sunt prioritar supuse legii
desemnată de părţi ca fiind competentă să le reglementeze.
Principiul lex voluntatis permite părţilor să adapteze contractul lor la realităţile juridice atât de variate
pe diverse pieţe străine, ceea ce facilitează la modul concret schimburile internaţionale de mărfuri.
principiul lex voluntatis comportă pentru părţi o liberă şi suverană apreciere a tuturor circumstanţelor
concrete în care se integrează şi se derulează contractul lor şi o nelimitată putere de decizie privind
desemnarea legii care să guverneze raportul juridic respectiv într-un mod cât mai corespunzător cu
propriile lor interese.
Sistemele de drept internaţional privat din diverse ţări ale lumii recunosc nelimitat facultatea părţilor de
a desemna legea contractului, necondiţionând exercitarea acestei facultăţi de existenţa unei conexiuni
teritoriale între contract şi ţara legii desemnate.
Principiul /ex voluntatis suportă şi o altă limitare prin impactul ordinii publice de drept internaţional
privat asupra domeniului său de aplicare. Astfel în ipoteza când uzând de acest principiu părţile
desemnează ca /ex contractus o lege străină care cuprinde reglementări diferite, chiar contrarii faţă de cele
existente în legea forului, aplicarea acestei legi nu trebuie înlăturată, deoarece respectivele deosebiri de
reglementare nu pot legitima o atare soluţie, oricât de grave ar fi ele. Intervenţia ordinii publice de drept
internaţional privat nu produce ca efect înlăturarea legii străine desemnată de părţi ca lex contractus, ci
numai a rezultatului la care ar conduce aplicarea sa de către organul de jurisdicţie competent în măsura în
care acel rezultat ar fi incompatibil cu exigenţele acelei ordini din ţara forului.
Lex mercatoria universalis.

În doctrină şi în practică este controversată problema de a şti dacă lex mercatoria, compusă din
reguli transnaţionale, ar putea sau nu să fie aleasă de părţi în calitate de lege care să guverneze contractul.
5
CAPITOLUL I
Lex mercatoria ar cuprinde regula potrivit căreia contractele trebuie să fie negociate cu bună-
credinţă;1 prezumţia că la operaţiunile comerciale internaţionale participă persoane calificate; 2 principiul
pacta sunt servanda3; principiul interpretării convenţiilor cu bună credinţă 4; principiul actus interpretandus
est potius ut valeat, quam ut pereat; excepţia non adimpleti contractus; principiul conform căruia
creditorul trebuie să încerce să-şi modereze prejudiciul în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte
angajamentele asumate; principiul autonomiei clauzei compromisorii faţă de contractul în care a fost
înscrisă5 etc.
În dreptul nostru, tendinţa majoritară este de a nu admite existenţa lex mercatoria.
În plus, în domeniul comercial, rolul uzanţelor devine tot mai însemnat. De aceea, potrivit art. 9 par.
2 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, în afară de
convenţie contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru
formarea sa la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care în comerţul
internaţional este larg cunoscută şi în mod obişnuit respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip din
ramura comercială avută în vedere.
1.2.6. PRINCIPIUL BUNEI-CREDINŢE

În procesul încheierii şi realizării contractelor comerciale internaţionale, buna credinţă a fost şi este
invocată, clamată cu insistenţă, subliniindu-se importanţa pe care o are pentru finalizarea schimburilor de
mărfuri şi servicii în condiţii reciproc avantajoase.
Buna credinţă este un principiu general care călăuzeşte atât procesul elaborării normelor dreptului
comerţului internaţional, cât şi pe acela al aplicării lor. În normele privind schimburile comerciale
internaţionale şi în contractele privind tranzacţiile în acest domeniu se regăsesc stipulate şi răspunderile
pentru încălcarea principiului bunei credinţe.
1.3. CORELAŢIA CU ALTE RAMURI DE DREPT
Dreptul comerţului internaţional este o materie pluridisciplinară, ceea ce subliniază importanţă

cunoaşterii corelaţiilor sale cu celelalte ramuri de drept. Dreptul comerţului internaţional are relaţii mai
apropiate cu:
 Dreptul comercial intern – având caracter patrimonial şi comercial, aceste două ramuri sunt foarte
apropiate, operând cu aceleaşi concepte şi categorii. În ambele ramuri, raporturile juridice sunt
patrimoniale şi comerciale, iar participanţii la aceste raporturi – persoane fizice şi juridice – au
calitatea de comerciant. Raporturile juridice sunt guvernate, în ambele ramuri de Codul civil.
Raporturile comerciale internaţionale au în cuprinsul lor un element de extraneitate, de aceea sunt
susceptibile să cadă sub incidenţa a două sau mai multe sisteme de drept.
 Dreptul civil – fiind o materie pluridisciplinară, dreptul comerţului internaţional include – între
normele sale – multe norme de drept civil. În raporturi comerciale internaţionale părţile sunt pe
poziţie de egalitate şi în ambele ramuri raporturile juridice sunt de drept privat, iar contractul este
principalul izvor de obligaţii.
 Dreptul procesual civil – au caracter comun pentru dreptul comerţului internaţional numai acele
norme de drept procesual civil cu caracter general.
1
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, Recueil des sentences arbitrales de la CCI 1974-1985, ICC
Publishing SA, p. 275.
2
Sentinţa CCI nr. 1512/1971, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p.209.
3
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 274.
4
5
6
CAPITOLUL I
 Dreptul internaţional privat – asemănările şi deosebirile rezultă din existenţă unor caracteristici
comune şi din sfera diferită de cuprindere a relaţiilor de reglementat.
 Dreptul internaţional public – asemănările şi deosebirile dintre aceste două ramuri se regăsesc în
anumite caracteristici comune, iar deosebirile în natura şi poziţia diferită a subiectelor raporturilor
juridice.
1.4. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1.4.1.Noţiune
Izvorul dreptului comerţului internaţional este forma prin care conţinutul perceptiv al normei de drept
devine regula de conduită, impunându-se ca model de urmat în relaţiile comerciale internaţionale.
Izvoarele dreptului comerţului internaţional sunt: izvoare interne şi izvoare internaţionale. Ele cuprind
reguli de drept material şi reguli conflictuale în materie.
1.4.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comercial internaţional

1. Izvoare interne:
- Constituţia fiecărei ţări;
- Codul civil al fiecărei ţări;
- Codul comercial al fiecărei ţări;
- Legile speciale ale fiecărei ţări în materie comercială.
2. Izvoare internaţionale:
- convenţiile bilaterale sau multilaterale;
- uzanţele.
3. Practica instanţelor judecătoreşti şi practica instanţelor arbitrale. În ţara noastră practica instanţelor
nu este un izvor de drept intern.
1.4.2.1. Izvoare interne

În sistemele juridice ale statelor izvoarele juridice ale materiei sunt: legea, jurisprudenţa.
Legea
Legile şi celelalte acte normative elaborate în baza lor reprezintă principalul izvor al dreptului
comerţului internaţional.
Legile naţionale se împart in: legi civile şi legi comerciale.
Legile civile se aplică în absenţa unor reguli comerciale. De altfel, în această materie reglementarea de
drept civil reprezintă dreptul comun în materie.
Legile comerciale sunt concretizate sub forma unor legi codurilor comerciale, sub forma codurilor de
comerţ exterior sau sub forma unor legi speciale. Normele sancţionate în cadrul lor se aplică nemijlocit
relaţiilor comerciale.
Jurisprudenţa
Reprezintă ansamblul soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile de competenţa lor.
Practica judiciară sau jurisprudenţa are o importanţă deosebită în aplicarea şi interpretarea dreptului
comerţului internaţional. În unele cazuri, practica judiciară permite crearea sau elaborarea de reguli
materiale.
În dreptul român izvoarele interne ale materiei – ale dreptului comerţului internaţional – sunt:
Constituţia, Codul civil, alte texte de lege şi hotărâri aplicabile în materie.
7
CAPITOLUL I
1.4.2.2. Izvoare internaţionale

Convenţia internaţională
Convenţia internaţională – este o înţelegere convenită între două sau mai multe state sau organizaţii
internaţionale pentru reglementarea unor probleme internaţionale. Convenţiile internaţionale pot fi:
bilaterale sau multilaterale şi pot îmbrăca forma tratatelor, pactelor, acordurilor, precum şi alte forme
asupra cărora pot conveni părţile. Deci, Convenţia internaţională este o înţelegere scrisă între două sau mai
multe state privind reglementarea relaţiilor dintre ele. Convenţia internaţională reprezintă modalitatea
juridică prin care se concretizează voinţa statelor. Convenţia internaţională prezintă o pondere importantă
în domeniul relaţiilor comerciale, deoarece permite organizarea relaţiilor internaţionale în condiţii de
certitudine şi stabilitate juridică.
Convenţia internaţională bilaterală permite statului stabilirea modalităţii de contractare, un drept de
opţiune al statului în cauză, fiecare stat are dreptul să decidă asupra celei mai avantajoase şi mai
convenabile modalităţi de realizare a schimburilor de valori şi a formelor de cooperare.
Convenţia internaţională multilaterală contribuie la unificarea mijloacelor materiale şi conflictuale
aplicabile în relaţiile comerciale.
Acordul comercial
Acordul comercial poate fi definit ca o înţelegere interguvernamentală prin care se reglementează
schimburile de mărfuri şi prin care se garantează un anumit regim politico-economic. Prin acordul
comercial pot fi convenite: modalitatea de desfăşurare a schimburilor comerciale între două state,
modalităţile de plată, termenele şi modalităţile de contractare, reglementări vamale s.a.
Acordul comercial este format din: text şi anexe.
Clauza naţiunii celei mai favorizate – părţile se angajează să-şi acorde avantaje şi privilegii comerciale
la fel de favorizante ca oricărui stat terţ. Rolul acesteia este:
- unifică conţinutul material al regimurilor juridice aplicabile în raporturile dintre părţi;
- asigură o stabilitate a comerţului, prin evitarea unor eventuale concesiuni ce pot fi acordate unui anumit
stat;
- stabileşte condiţii de concurenţă egale pentru exportatorii străini.
Privind natura ei: clauza este de natură convenţională – părţile se înţeleg asupra acordării ei, sau
unilaterală – decizia este a unui singur stat. Privind forma: poate fi necondiţionată sau condiţionată. În
raport de poziţia părţilor poate prezenta o forma specială, în sensul că avantajele şi privilegiile acordate fac
excepţie de la aplicarea acestor prevederi în măsura în care se referă la: o uniune vamală, o zonă a liberului
schimb, un regim preferenţial, micul trafic de frontieră.
Clauza regimului naţional – persoana care aparţine unui stat străin şi care exercită activitatea de comerţ
pe teritoriul statului partener, beneficiind în principiu de aceleaşi drepturi şi înlesniri ca şi cetăţenii statului
respectiv. Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislaţia internă a statului partener. Această
clauză asigură egalitate de tratament între părţile convenţiei.
Uzanţele comerciale
Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplica în comerţul internaţional, presupun o
anumită comportare sau conduită, caracterizată prin continuitate, consonanţă şi uniformitate şi se impun,
printr-o repetare frecventă şi participarea mai multor persoane interesate.
Pentru formarea unei uzanţe comerciale, practica ori regula de conduită necesită o perioadă de timp,
care în raport de condiţiile concrete poate fi mai lungă (îndelungată) sau mai scurtă (redusă). În acest
domeniu importanţa timpului în apariţia uzanţelor comerciale este relativă.
8
CAPITOLUL I
Uzanţele comerciale se pot grupa după mai multe criterii, respectiv: după ramura de activitate; după
obiectul contractului; după profesiunea părţilor; după modul sau modalitatea de transport şi alte asemenea
elemente.
Uzanţele pot fi privite din două puncte de vedere: uzanţele ca izvoare de drept intern şi uzanţe
internaţionale.
Uzanţele comerciale se pot clasifica astfel:
1. Uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale:
- interne – se folosesc pe teritoriul unui anumit stat. Sunt legislaţii interne ale diferitelor state care
consacră puterea normativă a uzanţelor (dreptul italian).
- internaţionale – se folosesc în relaţiile comerciale cu străinătatea. Uzanţele internaţionale sunt
uzanţele din cadrul organismelor internaţionale consacrate. Astfel de uzanţe sunt: Uzanţele sau
regulile INCOTERMS – recunoscute în vânzarea internaţională de mărfuri pentru Europa – şi
uzanţele sau regulile RAFTD – recunoscute în vânzarea internaţionala de mărfuri în Canada şi
SUA.
2. Uzanţele comerciale sunt locale, speciale şi generale:
- locale – se aplică într-o anumită localitate, port sau regiune;
- speciale – se aplică în anumite domenii ale relaţiilor comerciale;
- generale – se aplică pentru toate relaţiile comerciale.
Cele mai importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de livrare, plăţile internaţionale şi
asigurările de mărfuri în transporturile internaţionale.
Natura juridică a uzanţelor comerciale este considerată diferit de către doctrină şi de către practica
judiciară comercială. Opiniile exprimate au asimilat uzanţele comerciale fie dispoziţiilor legale, fie
prevederilor contractuale.
Uzanţele de drept – au valoarea unor norme juridice.
Uzanţele de fapt – au valoarea unor clauze convenţionale.
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
2.1. NOŢIUNE
Definim raportul juridic de comerţ internaţional ca o relaţie patrimonială în cadrul activităţii de comerţ
internaţional, reglementată juridic, în care participanţii, aflaţi într-o deplină egalitate juridică, sunt titulari
de drepturi şi obligaţii, realizate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statelor.
Raportul juridic de comerţ internaţional se bazează pe acordul de voinţa al părţilor, care se găsesc în
relaţii de egalitate juridică în cadrul schimburilor comerciale internaţionale.
Mai simplu definim raportul juridic comercial internaţional ca fiind raportul patrimonial reglementat de
normele dreptului comerţului internaţional, iar relaţia patrimonială se stabileşte între participanţii la
raportul juridic.
2.1.1. Caracterele raportului juridic de comerţ internaţional

Caracterele raportului juridic comercial internaţional sunt:
- Caracterul social al raportului juridic;
9
CAPITOLUL I
- Caracterul voliţional al raportului juridic;

- Caracterul de egalitate al părţilor în cadrul raportului juridic;
- Caracterul de comercialitate – se îndeplinesc acte şi fapte de comerţ;
- Caracterul de internaţionalitate – existenţa elementului de extraneitate.
Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional

Instrumentele juridice principale prin care se realizează raporturi juridice de comerţ internaţional sunt:
contractele de comerţ internaţional şi titlurile de valoare. În ambele situaţii rolul hotărâtor revine voinţei
juridice a subiectelor de drept. Orice contract de comerţ internaţional se încheie prin acordul de voinţă al
părţilor; participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional determină – prin acordul lor de voinţă –
obiectul şi conţinutul contractelor pe care le convin între ele, dar şi condiţiile în care pot completa sau
modifica conţinutul contractelor ori le pot chiar rezilia. Participanţii la raportul juridic de comerţ
internaţional au libertatea să opteze şi asupra legii care să guverneze fondul şi efectele contractului, precum
şi asupra jurisdicţiei căreia vor supune litigiile ce ar putea să apară pe parcursul derulării contractului.
Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric, urmărind obţinerea unor
beneficii
Participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional urmăresc, în mod declarat, obţinerea unor
beneficii, a unui profit. Aceasta este o caracteristică a raporturilor de comerţ internaţional din cele mai
vechi timpuri. În raporturile juridice de comerţ internaţional beneficiile nu se realizează cu uşurinţă în
condiţiile unei competiţii tot mai puternice, de aceea atât încheierea contractelor de comerţ internaţional,
cât şi pe parcursul realizării clauzelor stipulate, trebuie să se facă tot ce se cuvine pentru ca produsele să fie
la nivelul calitativ al pieţei mondiale sau a celei locale, iar preţurile practicate să fie atractive.
Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate.

În dreptul român, atât în convenţiile internaţionale la care România este parte cât şi în legislaţia internă,
sunt reglementate, de regulă două criterii de definire a caracterului internaţional al raporturilor juridice care
fac obiectul dreptului comerţului internaţional şi anume6:
a) un criteriu de natură subiectivă, ca părţile la raportul juridic, persoane fizice sau juridice să aibă
domiciliul sau sediul în state diferite7;
b) un criteriu de natură obiectivă şi anume ca marfa, lucrarea, serviciul sau orice alt bun care face
obiectul raportului juridic să se afle circuitul (tranzitul) internaţional, adică în executarea acelui
raport bunul să treacă cel puţin o frontieră8.
În cazul în care nu există o reglementare imperativă se pune problema calificării unui raport juridic ca
având sau nu un element de internaţionalitate.
2.1.2. Elemente: părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic.
Elementele raportului juridic sunt:
6
D.Al. Sitaru, op. cit., vol. I, pag. 141 şi urm
7
Consacrat de exemplu de Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional de la Geneva (1961), Convenţia de la
Washington pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state (1965), Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980) sau de Convenţia asupra prescripţiei în
materie de vânzare internaţională de mărfuri (New York, 1974).
8
Adoptat, de regulă, în convenţiile din materia transporturilor, precum Convenţia de la Varşovia de unificare a unor reguli
relative la transportul aerian internaţional, Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele
CMR din 1965, etc.
10
CAPITOLUL I
1. părţile raportului juridic – reprezentând participanţii la raporturi juridice

comerciale internaţionale;
2. obiectul raportului juridic – reprezentând prestaţia caracteristică a părţilor;
3. conţinutul raportului juridic – reprezentând drepturile şi obligaţiile.
1. Părţile raportului juridic de comerţ internaţional
Raporturile juridice au loc între persoane fizice sau juridice care săvârşesc fapte obiective de comerţ.
Actele şi faptele de comerţ internaţional sunt acele împrejurări de care norma juridică leagă naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic de comerţ internaţional. Faptele juridice sunt acele împrejurări
– evenimente şi acţiuni – de care normele dreptului comerţului internaţional ataşează consecinţe juridice.
Actele juridice sunt acte de voinţă (volitive) săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice. Operaţiunea
juridică este un mijloc sau o tehnică juridică la care se recurge în scopul realizării actului comercial
internaţional.
2. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional

Obiectul raportului juridic este prestaţia pe care are obligaţia să o efectueze debitorul faţă de creditorul
său. Aceste prestaţii sunt de natură patrimonială, concretizate în:
a) acţiunea de a da sau de a face sau în
b) inacţiunea debitorului, adică de a nu face ceva în beneficiul creditorului sau a unei persoane
desemnate de acesta.
Obligaţiile generate de faptele de comerţ sunt obligaţii de rezultat, ceea ce înseamnă că prestaţia
asumată de debitor într-un raport juridic de comerţ internaţional va fi considerată executată numai în cazul
în care creditorul va obţine rezultatul vizat.
Definim obiectul raportului juridic de comerţ internaţional ca prestaţia (conduita, comportamentul)
subiectului pasiv pe care acesta o datorează subiectului activ, în vederea satisfacerii intereselor sale
legitime.
3. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional

Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional: ansamblul drepturilor dobândite de subiectul activ
şi obligaţiilor asumate de subiectul pasiv privind fondul de comerţ, întreprinderea pe care o organizează sau
activitatea de comerţ internaţional pe care urmează să o desfăşoare. Aceste drepturi şi obligaţii trebuie să
fie în concordanţă cu normele de drept al comerţului internaţional care guvernează materia ce face obiectul
raportului juridic respectiv.
Într-un contract de comerţ internaţional îndatoriri revin ambelor părţi. În măsura în care una din părţi se
obligă, ea este ţinută să le îndeplinească, altfel cealaltă parte va avea pierderi. Între părţi pot fi convenite
clauze prin care ambele părţi au atât drepturi cât şi obligaţii.
2.2. SUBIECTELE ÎN DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
2.2.1. Noţiunea şi clasificarea subiectelor

Participanţii la raporturile juridice comerciale internaţionale pot fi:
- Persoanele juridice – societăţile comerciale;
- Persoana fizică comerciant;
- Organizaţiile interguvernamentale – sunt persoane juridice ce iau naştere în baza acordurilor
interguvernamentale stabilite între diferite ţări, pe diferite domenii de activitate.
11
CAPITOLUL I
- Societăţile transnaţionale;
- Persoanele juridice nonprofit;
- în unele clasificări apare şi statul, care participa prin Ministerul Finanţelor şi nu ca titular de
suveranitate, la încheierea unor contracte (ex. împrumuturi externe).
Subiectele raportului juridic de comerţ internaţional pot aparţine:
- ordinii juridice naţionale sau
- ordinii juridice internaţionale.
2.2.2. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale

Comercianţii – persoane fizice
Persoana fizică comerciant participă din ce în ce mai redus la raporturile comerciale internaţionale.
Comercianţii – subiectele raportului juridic de comerţ internaţional – sunt aceia care fac fapte de
comerţ, având comerţul ca o profesie obişnuită şi societăţi comerciale. La raporturile juridice comerciale
participă şi alte persoane fizice şi juridice care nu au calitatea de comerciant, de aceea noţiunea cea mai
indicată pentru a preciza care sunt participanţii la comerţul internaţional este aceea de subiecte ale
raportului juridic de comerţ internaţional.
Comercianţii, persoane fizice străine, au dreptul să exercite acte şi fapte de comerţ internaţional, cu
respectarea regulilor stipulate în legea naţională a statului respectiv. Elementul de extraneitate care
defineşte comerciantul persoană fizică drept străin îl constituie domiciliul său în străinătate; cetăţenia nu
este relevantă în stabilirea regimului juridic prevăzut pentru investitorii străini.
Societăţile comerciale
Societăţile comerciale cu participare străină nu reprezintă o categorie distinctă de societăţi comerciale,
ci o specie a societăţilor comerciale româneşti, având o serie de particularităţi. În legislaţia ţării noastre
criteriul naţionalităţii societăţilor comerciale este, de regulă, sediul social.
Obiectul general al activităţii – societăţile comerciale cu participare străină pot fi constituite în toate
sectoarele din domeniile: industriei, explorării şi exploatării resurselor naturale, agriculturii, infrastructurii
şi comunicaţiilor, construcţiilor civile şi industriale, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice,
comerţului, transporturilor, turismului, serviciilor bancare şi de asigurare etc. şi în alte domenii având
dreptul să opteze pentru orice obiect de activitate admis prin reglementările în vigoare.
Societăţile comerciale cu participare străină, precum şi filialele şi sucursalele lor se pot constitui în
societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită pe
acţiuni, societate cu răspundere limitată. Pentru constituirea societăţii este necesară întocmirea
documentelor constitutive ale societăţii: contractul de societate şi statutul. În actul constitutiv trebuie să se
precizeze localităţile din afara ţării unde se constituie filiale sau sucursale.
În temeiul legii române, toate societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
romane, deci inclusiv societăţile comerciale cu participare străină. Aceste societăţi urmează regulile care se
aplică societăţilor comerciale române, desigur în condiţiile participării partenerului străin care contribuie la
majorarea capitalului social.
Societatea comercială îşi dobândeşte personalitatea prin îndeplinirea unor condiţii de fond şi formă.
Condiţiile de fond: obiectul de activitate, capitalul minim, participarea la beneficii şi pierderi etc, iar
condiţiile de formă: semnarea unor înscrisuri, forme de publicitate etc. Consecinţele juridice ale dobândirii
personalităţii juridice ale societăţii comerciale sunt: societatea comercială are patrimoniu propriu:
societatea comercială are un nume; societatea comercială are un sediu social; societatea răspunde în nume
propriu, în funcţie de scopul acesteia; societatea este citată în justiţie pe numele ei.
Legea aplicabilă statutului organic al societăţii comerciale. Legislaţiile diferitelor state, cuprinzând
reglementări variate si în legătură cu societăţile comerciale, unele recunoscând tuturor acestora
12
CAPITOLUL I
personalitate juridică, altele conferind calitatea de subiect colectiv de drept numai societăţilor de capitaluri,
unele acceptând principiul specialităţii capacităţii de folosinţă cu privire la orice societate comercială, altele
aplicând teoria „ultra vires” numai societăţilor de capitaluri, în sfârşit, altele, recunoscând societăţilor
comerciale o capacitate de folosinţă nelimitată. Apare important, deci, în condiţiile participării societăţilor
comerciale la raporturile juridice de comerţ internaţional, să se determine legea care reglementează toate
aceste aspecte ca si pe acelea implicate de statutul organic al societăţii.
Statutul organic al unei societăţi comerciale desemnează ansamblul regulilor privind înfiinţarea,
organizarea, funcţionarea ori încetarea acesteia sau relaţiile societăţii cu membrii săi ori cu terţi.
Potrivit principiilor dreptului internaţional privat, statutul organic al societăţii comerciale – ca al
oricărei persoane juridice, de altfel, este reglementat de legea sa naţională, respectiv legea statului pe
teritoriul căruia îşi are sediul social principal – ca în sistemele de drept neo-latine, sau legea statutului unde
a fost incorporată (înregistrată) – ca în sistemul de common law. Lex societatis, astfel determinată,
guvernează capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu, puterile organelor societăţilor, condiţiile de
înfiinţare, necesitatea eventuală a înregistrării, formele de publicitate etc.
Recunoaşterea subiectivităţii juridice a societăţilor comerciale străine. O condiţie prealabilă pentru
posibilitatea exercitării drepturilor de către o societate comercială străină într-un anumit stat o constituie
recunoaşterea de către acesta a calităţi i ei de subiect de drept.
Recunoaşterea, act declarativ de drepturi, rezidă în constatarea subiectivităţii unei persoane juridice
străine si, implicit, în admiterea efectelor ei extrateritoriale. Aceasta obligă statul care o acordă să respecte
statutul juridic stabilit de legea naţională a societăţii străine.
Condiţia juridică a societăţilor comerciale străine, are în vedere întinderea drepturilor pe care o
societate străină le poate avea pe teritoriul altui stat.
În dreptul nostru se acordă societăţilor comerciale străine, sub condiţia reciprocităţii, regimul
naţional conform căruia acestea se bucură pe teritoriul ţării noastre de aceleaşi drepturi pe care le au si
organizaţiile economice naţionale corespunzătoare.
Pe cale de convenţie, bilaterală (sau în aplicarea principiilor G.A.T.T.) se poate acorda si regimul
clauzei naţiunii celei mai favorizate, potrivit căruia se recunosc în ţara noastră societăţilor comerciale ale
statului contractant cel puţin aceleaşi drepturi acordate sau care se vor acorda societăţilor comerciale ale
unui stat terţ. Tratamentul aplicat societăţii străine nu poate conferi acesteia în statul de referinţă mai multe
drepturi decât are potrivit legii sale naţionale si nici mai multe drepturi decât are în acest stat o societate
comercială naţională de acelaşi fel.
Activitatea economico-financiară a societăţilor comerciale străine se înfăptuieşte în conformitate cu
legislaţia în vigoare în statul pe teritoriul căruia se desfăşoară.
2.2.3. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale

Sucursalele şi filialele societăţilor comerciale
Sucursalele şi filialele sunt structuri exterioare societăţilor comerciale, determinate de amplificarea
activităţii lor în zone şi regiuni întinse ca efect al creşterii interesului clientelei pentru produsele respective.
Sucursala şi filiala sunt două entităţi distincte, având un regim juridic diferit.
Definim sucursala ca un stabiliment secundar, având o anumita autonomie, dar – neavând
personalitate juridică – este dependentă economic de societatea mamă. Deci sucursala este un
dezmembrământ al societăţii comerciale, care este dotat de societate cu anumite fonduri, cu scopul de a
desfăşura o activitate economică în cadrul obiectului de activitate al societăţii.
Definim filiala ca o societate comercială cu personalitate juridică proprie, cu patrimoniu, obiect de
activitate şi răspundere proprii, având o legătura economică cu societatea–mamă, care deţine o parte
importantă din capitalul acesteia. Astfel:
13
CAPITOLUL I
– sucursalele nu se disting de societatea-mamă, nu au personalitate juridică şi sunt dependente economic

total de societatea-mamă. Sucursalele sunt cârmuite de lex societatis, deci de legea societăţii-mamă.
- filialele sunt societăţi comerciale propriu-zise; beneficiază de autonomie juridică totală faţă de societatea-
mamă dar sunt dependente economic de societatea-mamă care deţine, de regulă, mai mult de jumătate din
capitalul lor. Filialele sunt cârmuite de legea ţării pe teritoriul căreia îşi au sediul social şi a cărei
naţionalitate o au.
În cazul când o societate comercială românească vrea să constituie o sucursală sau filială în străinătate
urmează:
a) să specifice acest lucru în documentele sale constitutive (contract, statut);
b) să facă obiectul unei hotărâri a adunării generale, dacă dorinţa de constituire este ulterioară înfiinţării
societăţii. Actul constitutiv şi hotărârea adunării generale trebuie să precizeze: forma noii entităţi
(sucursală sau filială); sediul din străinătate; capitalul afectat etc.
Legea naţională reglementează toate momentele esenţiale ale funcţionării societăţii comerciale:
constituirea, organizarea, desfăşurarea activităţii, transformarea, dizolvarea, lichidarea, inclusiv capacitatea
juridică a societăţii.
Reprezentanţele societăţilor comerciale

Definim reprezentanţele societăţilor comerciale ca fiind acele entităţi juridico-economice care
îndeplinesc funcţii de intermediere între societăţile care le-au constituit şi partenerii lor contractuali din ţara
respectivă.
Din definiţie rezultă: reprezentanţele comerciale nu au personalitate juridică distinctă; ele sunt o
prelungire a personalităţii societăţii primare şi îndeplinesc acte juridice şi fapte materiale în numele şi pe
seama societăţii care le-a constituit.
Integrarea societăţilor comerciale pe plan internaţional

Integrarea societăţilor comerciale este un fenomen economic complex, determinat de amplificarea
fluxurilor comerciale regionale şi mondiale, precum şi de tendinţa, tot mai accentuată, de concentrare a
capitalurilor.
Cele mai frecvente forme de integrare a societăţilor comerciale sunt:
a. trusturile – unifică în unităţi colective puternice mai multe societăţi comerciale,
care îşi pierd autonomia, fiind subordonate unei conduceri centralizate, care le orientează activitatea, le
stabileşte obiectivele, precum şi modalităţile realizării lor. Trusturile reprezintă o formă accentuată de
integrare a societăţilor comerciale la nivel regional şi mondial.
b. concernul – este constituit pe principii similare sistemului integrat al trusturilor.
Ele se constituie fie printr-un contract de dominare, fie printr-unul de încorporare. Prin efectul
contractului de dominare, conducerea societăţilor dependente trece asupra întreprinderii dominante.
Prin efectul încorporării, societatea principală devine unic acţionar al societăţii pe care o încorporează.
c. holding-ul – este o societate comercială care deţine majoritatea acţiunilor uneia
sau mai multor filiale, exercitând – prin aceasta poziţie economică – controlul asupra activităţii
acestora. Dreptul de control permite societăţii de tip holding să influenţeze strategia şi tactica
societăţilor controlate. Holding-ul este în măsura să emită directive obligatorii privind managementul
general al societăţilor comerciale implicate.
d. grupările de interes economic – fără a fi obligate să urmărească un scop lucrativ
si netrebuind să constituie un capital social, au totuşi personalitate juridică si permit unor asociaţi ce
doresc să-si păstreze autonomia să realizeze unele activităţi comune colaborând între ele prin crearea
de centre comune de cercetare, care de import sau export, birouri de vânzare în comun a produselor etc.
în scopul facilitării dezvoltării obiectului propriu de activităţi al fiecăreia. Acestea sunt situate la limita
14
CAPITOLUL I
dintre asociaţie si societate, membrii grupului de interes economic răspunzând nelimitat si solidar
pentru pasivul acestuia.
Societăţile transnaţionale.
Societăţile transnaţionale au o importanţă deosebită datorită volumului mare al afacerilor realizate.
Societăţile transnaţionale iau naştere prin participarea mai multor societăţi comerciale ce provin din diferite
state, având în felul acesta mai multe sedii, aspect care duce la imposibilitatea stabilirii legăturii
(apartenenţei) cu un anumit sistem de drept specific unei anumite ţări.
Localizate îndeosebi în ţările dezvoltate, societăţile transnaţionale ocupă pieţe de cel mai mare interes
strategic: industria petrolieră, industria de automobile, industria chimică şi farmaceutică s.a. Creşterea
forţei şi influentei companiilor transnaţionale este definită drept o expresie a globalizării şi modernizării
economiei.
Societăţile transnaţionale sunt societăţile care:
- se constituie pe baza unor elemente fără caracter naţional – provenienţa capitalului;
- sedii principale în state diferite;
- nu au o legătură juridică cu un stat anumit.
Trăsăturile distinctive sunt de natură economică şi juridică:
a) capitalul lor este naţional sau multinaţional;
b) au o structură internaţională distinctă, care le deosebeşte de vechile monopoluri;
c) îşi extind activităţile de producţie şi comercializare pe mai multe pieţe, printr-o strategie globală, bazată
pe studii aprofundate, aduse la zi în mod permanent;
d) nu se afla sub incidenţa unor anumite legi naţionale, datorita structurării şi funcţionarii concomitente în
mai multe ţări;
e) litigiile ce pot să apară nu sunt de competenţa instanţelor naţionale, ci a unor instanţe speciale.
Societăţile transnaţionale se constituie şi funcţionează fără o legătură juridică cu un anumit stat,
instituindu-şi principii şi norme acceptate de părţile contractante, aplicabile în derularea tranzacţiilor lor
comerciale. Societăţile evită jurisdicţia instanţelor naţionale, convenind să se supună unor instanţe
internaţionale ad-hoc, compuse pe criteriile parităţii internaţionale.
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
Contractul de comerţ internaţional este un acord de voinţă între doi sau mai mulţi participanţi la
comerţul internaţional în vederea obţinerii unui profit (beneficiu).
Definiţia: contractul comercial internaţional este actul juridic bilateral încheiat între participanţii la
raportul juridic comercial internaţional, cu intenţia de a manifesta voinţa în sensul creării, modificării sau
stingerii acestui raport juridic concret.
3.1. Principalele trăsături caracteristice ale contractelor de comerţ

internaţional
Acestea au următoarele trăsături caracteristice:
15
CAPITOLUL I
a. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte cu titlu oneros. Realizarea profitului constituie
trăsătura esenţială a comerţului, iar contractele de comerţ internaţional sunt menite să faciliteze şi să
garanteze atingerea acestui obiectiv. Chiar şi în cazul unor operaţiuni care, la prima vedere, au caracter
gratuit – distribuirea gratuită de eşantioane; vânzarea în regim de solduri; licenţe de brevete
neremunerate – au în ultima instanţă consecinţe oneroase.
b. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte sinalagmatice, deoarece generează drepturi şi
obligaţii reciproce între părţi. În comerţul internaţional contractele de comerţ internaţional au caracter
sinalagmatic perfect, urmare faptului că “în domeniul comerţului orice serviciu se plăteşte”.
c. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte consensuale realizate, de regulă, în formă scrisă,
care dă certitudinea părţilor cu privire la executarea obligaţiilor asumate.
d. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte comutative, deoarece prestaţiile la care se obligă
părţile sunt, de regulă, certe, determinate sau determinabile, ceea ce nu exclude existenţa unor elemente
aleatorii în cazul unor contracte, cum sunt cele de asigurare şi reasigurare internaţională.
3.2. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional

Contractele de comerţ internaţional se pot clasifica după următoarele criterii:
1) Clasificarea contractelor după efectele pe care le produc:

- contractele de comerţ internaţional constitutive de drepturi – se referă la crearea de drepturi de
creanţă (contractul de transport, depozit, antrepriza, consultanţa etc.)
- contractele de comerţ internaţional translative de drepturi – este vorba de transferul unor drepturi
reale, iar în alte cazuri este transferat un drept de folosinţă; mai rar întâlnim în comerţul
internaţional şi contractul translativ de drepturi de creanţă (contractul de vânzare-cumpărare,
contractele de schimb etc.)
- contractele de comerţ internaţional declarative de drepturi – sunt contractele de tranzacţie, frecvenţa
lor nefiind pretutindeni aceeaşi.
2) Clasificarea contractelor în funcţie de natura operaţiunilor comerciale:
- contractele de comerţ internaţional care au ca obiect operaţiuni comerciale propriu-zise, de export
sau import de mărfuri şi servicii (contractele de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri şi cel
de schimb)
- contractele de comerţ internaţional care au ca obiect operaţiuni de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică internaţională. Unele din aceste contracte se derulează sub forma unor societăţi cu
participare străina, ele vizând conlucrarea dintre părţile contractante, fiind specifice “epocii
moderne”, al căror obiect îl formează operaţiunile de cooperare economică internaţională, care nu
presupun neapărat o legătură directă cu marfa.
3) Clasificarea contractelor după modalităţile de executare a obligaţiilor stipulate în contractul de vânzare-
cumpărare internaţională de mărfuri:
- contracte subsecvente sau complementare
- contracte cu executare instantanee, imediată (ocazionale) sau contracte cu executare succesivă
(printr-o serie de prestaţii de acelaşi fel repetate la intervale diferite)
- contractele de comerţ internaţional cu executare continuă (contractele de furnizare de gaze
naturale).
4) Clasificarea contractelor după durata pentru care se încheie:
- contractele de comerţ internaţional pe o durată scurtă;
- contractele de comerţ internaţional pe o durată medie;
- contractele de comerţ internaţional pe lungă durată.
16
CAPITOLUL I
3.3. Condiţiile de validitate ale contractelor de comerţ internaţional

.
a) Capacitatea părţilor – capacitatea statului şi a reprezentaţilor săi în contractele de comerţ internaţional
este reglementată de norme naţionale şi internaţionale, ceea ce îi conferă statului un statut juridic
special, ca şi în cazul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale implicate în raporturi
contractuale internaţionale. Capacitatea de a contracta a comercianţilor persoane fizice este
reglementată de lex personalis – legea naţională a persoanei fizice, iar a societăţilor comerciale de lex
societatis – legea sediului social al persoanei juridice.
b) Consimţământul părţilor – este cârmuit de lex contractus. Fiind un acord de voinţă între două sau mai
multe persoane care încheie un contract de comerţ internaţional, consimţământul se concretizează în
oferta făcută de o parte şi în acceptarea ei de către cealaltă parte. Consimţământul produce efecte
juridice numai dacă a fost exprimat în mod liber, în cunoştinţă de cauză, nefiind viciat în conţinutul sau
intelectual sau în exercitarea sa liberă. În contractele de comerţ internaţional un loc important revine
leziunii contractuale, ca viciu de consimţământ şi se cunosc reglementări specifice privind eroarea
substanţială şi eroarea de drept. În dreptul 0comerţului internaţional leziunea este viciu de
consimţământ de care se ţine seama mai mult decât în dreptul civil.
c) Obiectul contractului – prestaţia la care se obligă părţile sau numai una dintre ele în contractul de
comerţ internaţional – trebuie să fie: determinat în momentul încheierii contractului sau determinabil
ulterior, potrivit clauzelor stipulate în contract.
d) Cauza – element constitutiv al contractului – este o condiţie de validitate a contractului de comerţ
internaţional vizând scopul pentru care părţile îşi dau consimţământul. Cauza trebuie să fie licită şi
morală, pentru ca să fie îndeplinite condiţiile de validitate ale contractului respectiv. Aceste cerinţe cu
privire la cauza sunt determinate de legea contractului (lex contractus).
Lex contractus se aplică şi în privinţa cesiunii de creanţă, subrogaţiei convenţionale, delegaţiei,
novaţiei, a modului de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract. Sunt supuse legii contractului aspectele
procedurale: calitatea procesuală, obiectul şi cauza acţiunii nu pot fi disociate de aspectele de fond.
3.4. Forma contractului
Forma contractului reprezintă un număr de elemente care exteriorizează şi concretizează manifestarea

de voinţă a părţilor.
În schimburile comerciale internaţionale se recurge tot mai mult, în ultimii ani, la forme simplificate
pentru încheierea contractelor.
Părţile au libertatea să aleagă modalitatea în care îşi exteriorizează consimţământul lor. Forma scrisă
este instituită pentru unele contracte ca o condiţie esenţială pentru validitatea contractului. Părţile recurg la
formă scrisă a contractelor, deoarece în comerţul internaţional permite o mai mare rigoare, reducând
substanţial riscurile neînţelegerilor ulterioare dintre parţi.
În comerţul internaţional forma scrisă nu se cere în mod obligatoriu 9. În cazul în care o legislaţie
internă stabileşte în mod expres forma scrisă pentru contractele de comerţ internaţional, această formă este
cerută ad validitatem, contractul căpătând un caracter solemn.
În relaţiile de comerţ internaţional, limba în care se încheie contractul este cea aleasă de părţi.
Contractul se încheie în două sau trei exemplare originale, redactate în limbile celor două părţi, unul fiind
într-o limbă de circulaţie internaţională. În practică se alege frecvent limba în care sunt consacrate
formulele tehnico-comerciale specifice contractului.
9
Legea din 1971 care reglementa relaţiile României în domeniul cooperării ştiinţifice cu alte state a fost abrogată şi o altă
lege nu prevede o asemenea reglementare. Această lege prevedea în mod expres obligativitatea formei scrise a contractului
comercial internaţional.
17
CAPITOLUL I
Alegerea limbii de circulaţie internaţională în care se încheie contractul are importanţă şi pentru
executarea clauzelor sale, precum şi pentru soluţionarea unor eventuale litigii.
Volumul în creştere şi frecvenţa tranzacţiilor a impus deja mijloacele electronice, inclusiv la încheierea
contractelor. Mijloacele moderne se impun tot mai mult în schimburile comerciale. Având în vedere stadiul
atins în folosirea mijloacelor electronice şi ţinând seama că sistemul tradiţional se menţine în ţări şi chiar în
mai multe regiuni ale lumii, Comisia Naţiunilor Unite a adoptat soluţia coexistenţei celor două sisteme,
încurajându-se promovarea, în tot mai multe tranzacţii, a mijloacelor electronice în încheierea şi derularea
contractelor.
3.5. Negocierea şi formarea contractului de comerţ internaţional

3.5.1. Negocierea contractelor de comerţ internaţional
Negocierile comerciale constituie un proces complex care se desfăşoară în momentele decisive ale
formarii contractului, implicând participarea activă – fizică şi intelectuală – a negociatorului.
Negocierea implică elemente de strategie şi tactică, folosirea tehnicilor adecvate contractului respectiv,
recurgerea la metode şi instrumente dictate de scopul şi finalităţile urmărite. Orice negociere cunoaşte
coordonate generale, pe care urmează să le parcurgă negociatorii, cât şi etape succesive subordonate
realizării obiectivelor generale.
Putem defini negocierea contractelor de comerţ internaţional drept o activitate complexă întreprinsă
prin excelenţă de comercianţi, persoane fizice şi societăţi comerciale, în scopul obţinerii unor rezultate
reciproc avantajoase în procesul derulării raporturilor contractuale. Negocierea acestor contracte este un
proces organizat, etapizat şi competitiv, în cursul căruia se ajustează şi armonizează interesele lor
fundamentale, urmărindu-se să se asigure obţinerea profitului scontat de către fiecare parte.
Având în vedere principiile generale ale Dreptului comerţului internaţional, desprindem principiile
specifice ale negocierilor comerciale:
1) Principiul reciprocităţii – aplicarea căruia implică “reciprocitatea concesiilor”;
2) Principiul legalităţii – părţile au drepturi egale în promovarea şi determinarea legii aplicabile
contractului, părţile nu sunt indiferente în privinţa legii care va guverna contractul;
3) Principiul moralităţii – trebuie corelat cu principiul bunei – credinţe.
Etapele negocierii contractelor de comerţ internaţional
1. Informarea preliminară – înaintea angajării negocierii unui contract de comerţ internaţional – implică
prospectarea pieţelor străine, cunoaşterea conjuncturii economice, investigarea oportunităţilor unor
tranzacţii comerciale pe respectivele pieţe, astfel încât să se opteze pentru operaţiunea comercială cea
mai favorabilă. După ce s-a conturat opţiunea pentru o anume piaţa, este lansată reclama comercială în
scopul de a polariza interesul pentru produsul sau produsele care urmează a face obiectul negocierilor.
2. Pregătirea dosarelor pentru iniţierea dialogului contractual – înaintea începerii negocierilor se pregătesc
dosarele tehnice, comerciale, financiare şi juridice, în scopul stabilirii modalităţilor de negociere şi
lansării dialogului contractual. Dosarul tehnic trebuie să includă date privind: parametrii de calitate ai
produsului respectiv, garanţiile tehnice, elemente comparative cu oferta concurentă, limitele acceptate
de partener. Dosarul comercial trebuie să cuprindă: modalităţile de livrare, de ambalare, nivelul minim
al preţului, garantarea plăţii în cazul operaţiunilor pe credit. Dosarul financiar priveşte bonitatea
partenerului.
3. Scrisorile de intenţie – pe parcursul dialogului dintre potenţialii parteneri are lor un schimb de
documente care se numesc scrisori de intenţie – fără a avea un statut juridic. Se poate distinge între:
scrisorile de intenţie cu efecte provizorii şi scrisorile de intenţie cu efecte definitive. Ambele categorii
de scrisori de intenţie sunt preliminarii la o înţelegere, prefigurând acordul pe care intenţionează să-l
încheie părţile.
18
CAPITOLUL I
4. Promisiunea unilaterală de a contracta – denumită antecontract – când una dintre părţi îşi asumă
obligaţia de a încheia în viitor un contract.
5. Negocierea comercială propriu-zisă – fiecare parte îşi argumentează punctul de vedere, urmărindu-se
prevenirea şi combaterea obiecţiunilor. Principalul efort se concentrează asupra convingerii
partenerului privind justeţea propriului punct de vedere. Pe parcursul negocierilor propriu-zise se pot
acorda concesii reciproce şi se poate conveni soluţia finală, care poate însemna încheierea contractului
respectiv sau decizia de a nu finaliza şi încheia contractul.
3.5.2. Încheierea contractelor de comerţ internaţional

Oferta de a contracta
Oferta constituie, în principiu, punctul de pornire şi temeiul desfăşurării negocierilor pentru încheierea
contractului. Oferta este propunerea pe care o persoană o adresează în scopul încheierii unui contract, deci
este o manifestare de voinţa în vederea încheierii contractului.
1. Condiţiile ofertei:
- Oferta trebuie să fie fermă – poate echivala cu o comandă fermă;
- Oferta trebuie să fie precisă şi completă – trebuie să precizeze toate elementele contractului, aşa
încât să faciliteze perfectarea acestuia printr-o simpla acceptare.
2. Revocarea ofertei – oferta produce efecte numai în momentul ajungerii ei la destinatar, deci o ofertă
poate fi retrasă dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta.
- Revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar – dacă oferta nu a ajuns la destinatar nu poate
avea efecte pe planul asumării unor obligaţii contractuale.
- Revocarea în cazul în care a ajuns la destinatar – sunt două situaţii: în cazul în care contractul este
sinalagmatic, până ce contractul nu este perfect propunerea şi acceptarea sunt revocabile. Deci
contractul este împiedicat să devină perfect şi dacă cealaltă parte întreprinsese executarea lui, atunci
partea care revocă contractul răspunde de daune-interese. În cazul în care contractul este unilateral
numai ofertantul se obligă. În astfel de cazuri propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la
cunoştinţa părţii căreia este făcută.
Acceptarea ofertei
A doua latură a consimţământului o constituie acceptarea. Cunoaşterea modalităţilor în care se exprimă
şi a condiţiilor ei de validitate se impune pentru a înţelege cum se formează contractul în mod valabil.
1. Acceptarea este definită a fi o declaraţie sau o altă comportare a destinatarului ofertei, din care rezultă
acordul său cu oferta. Acceptarea este deci, manifestarea de voinţa a destinatarului ofertei de a încheia
contractul respectiv. Dacă oferta are forma comenzii ferme, acceptarea o reprezintă confirmarea
comenzii.
2. Acceptarea poate fi expresă – în cazul unui răspuns (declaraţii ale destinatarului ofertei) sau poate fi
tacită – când rezultă dintr-un fapt juridic (o anumită comportare) al destinatarului, care exprimă voinţa
sa de a accepta oferta. În cazul acceptării tacite trebuie avute în vedere: conţinutul ofertei, natura
contractului, uzanţele comerciale etc. Tăcerea nu poate constitui acceptare, în cazul în care o asemenea
clauză nu există.
3. Condiţiile de validitate ale acceptării. Pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii:
- sa emane de la destinatarul ofertei ori de la reprezentantul său autorizat;
- să fie conformă cu oferta;
- să ajungă la cunoştinţa destinatarului înlăuntrul termenului de acceptare.
4. Conţinutul acceptării. Acceptarea, pentru a produce efecte, trebuie să fie în concordanţă cu conţinutul
oferite. Atunci când nu este în concordanţă cu conţinutul ofertei poate fi considerată o noua ofertă, deci
19
CAPITOLUL I
o contraofertă, care implică în prealabil un refuz al ofertei iniţiale. Răspunsul la o ofertă care conţine
condiţionări sau limitări constituie un refuz şi devine o contraofertă.
Acceptarea cu modificări nu va fi considerată contraofertă dacă: conţine elemente complementare care
nu alterează în mod substanţial stipulaţiile ofertei; ofertantul nu face obiecţie în cadrul unui termen
scurt şi dacă oferta nu a stipulat în mod expres acceptarea pură şi simplă. În cazul în care ofertantul nu
a făcu nici o obiecţie, atunci răspunsul constituie o acceptare, iar contractul va conţine stipulaţiile din
ofertă, cu elementele complementare cuprinse în acceptare.
5. Termenele în care trebuie să aibă loc acceptarea. Regula este că acceptarea să se producă atunci când
oferta există încă, când oferta nu are specificat termenul acceptarea trebuie să se producă într-un termen
rezonabil, ţinând cont de natura afacerii şi de rapiditatea mijloacelor de comunicare. În cazul ofertei cu
termen, acceptarea îşi produce efectele numai în cazul în care ajunge la ofertant în termenul stipulat.
Acceptarea este tardivă – în cazul în care ajunge la cunoştinţa ofertantului după ce a expirat termenul pe
care l-a fixat pentru acceptare, iar când un asemenea termen nu s-a fixat se socoteşte expirat “termenul
necesar schimbului propunerii”. Acceptarea tardivă este lipsită de efecte juridice, neputând duce la
încheierea contractului. Dacă ofertantul a hotărât un termen pentru acceptare şi acesta nu a fost
respectat, atunci oferta devine caducă. Exista şi o excepţie: ofertantul poate primi ca bună o acceptare
tardivă cu condiţia ca să încunoştinţeze îndată pe acceptant despre aceasta. În mai multe sisteme de
drept se acordă ofertantului latitudinea de a considera o acceptare tardivă ca având efecte juridice.
6. Revocarea acceptării. Acceptarea poate fi retractată dacă retragerea ei ajunge la ofertant înaintea
acceptării sau cel mai târziu în acelaşi timp cu acceptarea. Conform legislaţiei române, până ce
contractul nu este perfect acceptarea este revocabilă, deci revocarea trebuie să ajungă la ofertant cel mai
târziu odată cu acceptarea pentru a putea avea efecte juridice.
Momentul şi locul încheierii contractului
Când se produce întâlnirea ofertei cu acceptarea se realizează acordul de voinţă dintre părţi, care
marchează încheierea contractului. Aşadar, momentul şi locul în care are lor întâlnirea concordantă a
propunerii de a contracta cu acceptarea acestei propuneri reprezintă momentul şi locul încheierii
contractului. Pentru determinarea momentului şi locului încheierii contractului se impune să facem
deosebirea între cele două situaţii: părţile sunt prezente sau părţile sunt absente.
1. Încheierea contractului între persoane prezente
În cazul în care părţile sunt prezente, contractul se încheie în momentul realizării acordului de voinţă.
Regula generală este că data şi locul încheierii contractului sunt menţionate, marcând momentul
semnării, care coincide cu cel al încheierii contractului. Evident, voinţa părţilor materializată într-un
înscris produce efecte numai după semnarea contractului.
În cazul încheierii contractului prin telefon, părţile sunt considerate prezente, deoarece acordul de
voinţă se exprimă simultan şi se aplică aceleaşi reguli care guvernează încheierea contractului când
părţile sunt prezente.
2. Încheierea contractului între absenţi
În cazul contractului de comerţ internaţional, părţile se află, de regulă, în ţări diferite, contractele fiind
încheiate între absenţi. Pentru determinarea momentului încheierii contractului între absenţi, se cunosc
patru sisteme:
- Sistemul emisiunii sau declaraţiunii de voinţă – în acest sistem contractul se consideră încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei şi-a exprimat voinţa de a o accepta. Consimţământul se
formează prin emiterea sau declararea celei de-a doua voinţe. Momentul încheierii contractului
depinde numai de voinţa acceptantului, care poate reveni oricând asupra ei. Acceptantul poate
semna înscrisul constatator al adeziunii sale la propunerea de contractare făcută de ofertant, dar are
libertatea sa-l trimită cu întârziere sau să nu-l mai trimită.
- Sistemul expedierii sau transmisiei declaraţiei – în acest sistem, contractul se consideră încheiat în
momentul expedierii acceptării către destinatar; deci prin expedierea acceptării, destinatarul si-a
20
CAPITOLUL I
exprimat consimţământul. În cazul în care voinţele părţilor coincid, momentul încheierii

contractului este uşor de precizat.
- Sistemul recepţiei (Theory of reception) – în acest sistem se consideră încheiat contractul în
momentul în care acceptarea ajunge la ofertant. Sistemul introduce criteriul obiectiv al ajungerii
acceptării la autorul propunerii de a contracta. Acest criteriu ia în considerare sosirea acceptării,
contractul fiind considerat încheiat chiar şi în cazul în care ofertantul nu a luat efectiv cunoştinţă de
conţinutul acceptării.
- Sistemul informaţiei – în acest sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în care
ofertantul ia cunoştinţă despre acceptarea destinatarului. Momentul concret în care ofertantul a luat
cunoştinţă despre conţinutul acceptării este greu de dovedit, lăsând perfectarea contractului la
discreţia ofertantului. Sistemul informaţiei a fost promovat şi susţinut în literatura noastră juridică
apreciindu-se că este cel mai bun, îmbinând criteriu obiectiv al recepţiei cu cel subiectiv al luării
efective la cunoştinţă despre conţinutul acceptării.
În Legea Model privind comerţul electronic sunt stipulate exigenţele minime acceptabile în
comunicaţiile electronice, ceea ce le conferă caracter obligatoriu în relaţiile comerciale prin mijloace
electronice. Sunt stipulate:
– principiul autonomiei – caracteristic tuturor relaţiilor contractuale;
– norme tipice relaţiilor contractuale – aşa cum sunt cele care reglementează relaţiile dintre cel care
trimite mesajul electronic şi cel căruia îi este adresat acest mesaj.
3.6. Conţinutul contractului de comerţ internaţional (ansamblul drepturilor şi

obligaţiilor stipulate concretizate în principalele clauze generale şi clauze
specifice convenite între părţi)
3.6.1. Definirea conţinutului contractului de comerţ internaţional

Orice contract de comerţ internaţional trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale unui
contract, aşa cum este acesta reglementat de dreptul comun intern determinat conform legii aplicabile în
speţă, în măsura în care nu-şi găseşte aplicarea un drept uniform în materie. Cunoaşterea şi analizarea
conţinutului contractului de comerţ internaţional pune în evidenţă trăsăturile sale specifice, deosebirile prin
care acest tip de contract se distinge de celelalte tipuri de contracte.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stipulate de părţile contractante constituie conţinutul contractului
de comerţ internaţional. Sintagma conţinutul contractului de comerţ internaţional desemnează totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor la care dă naştere voinţa juridică a contractanţilor, materializată într-un contract
convenit între participanţii la comerţul internaţional.
Părţile sunt libere să decidă ce clauze să fie incluse în contractul pe care îl încheie. Practica a
demonstrat că există o multitudine de clauze susceptibile a fi incluse într-un contract de comerţ
internaţional. Între clauzele generale ale contractului de comerţ internaţional sunt: cele referitoare la
identificarea părţilor; cele referitoare la obiectul contractului; clauza privind preţul; clauza de forţă majoră;
clauza privind alegerea legii aplicabile; clauza privind arbitrajul; clauza de exonerare; clauza de hardship
(de impreviziune) şi alte clauze. Clauzele clare şi precise nu sunt susceptibile de interpretare.
Sunt clauze care nu sunt indispensabile în configurarea contractelor de comerţ internaţional, cum sunt
cele privind ambalarea mărfii sau cele privind calitatea. Stipularea lor dă un plus de siguranţă părţilor în
executarea în bune condiţiuni a obligaţiilor convenite în contract. Aceste clauze au un caracter opţional.
21
CAPITOLUL I
Singura consecinţă a absenţei lor o constituie riscurile contractului faţă de care părţile rămân mai puţin
protejate.
Multitudinea clauzelor contractelor de comerţ internaţional obligă la o sistematizare a lor, în scopul
înţelegerii şi formulării lor corecte în contractele încheiate. În contractele lor, părţile ar trebui să stipuleze:
1. clauze generale (necesare) pentru validitatea contractului;
2. clauze specifice comune tuturor contractelor de comerţ internaţional, cum sunt cele prin care se
atenuează sau agravează răspunderea, cele privind soluţionarea litigiilor, precum şi cele privind dreptul
aplicabil;
3. clauze specifice unor anumite contracte (cele pe termen lung), cum ar fi clauzele asigurătorii împotriva
riscurilor valutare; clauzele asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare;
4. clauze privind raporturile dintre contractanţi şi terţi, cum ar fi clauza primului refuz, clauza clientului
cel mai favorizat, clauza ofertei concurente;
5. clauzele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de concurenţă.
3.6.2. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerţ internaţional
a) Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părţilor contractante – în contract, pentru a-i
garanta executarea, trebuie stipulate acele sancţiuni care se vor aplica părţilor în cazul în care încalcă
prevederile contractului. Aceste sancţiuni sunt conţinute în clauza penală. Părţile pot stipula clauze
exoneratorii de răspundere, în cazul în care în cursul executării obligaţiilor contractuale survin
evenimente imprevizibile care împiedică îndeplinirea obligaţiilor asumate. Contractul poate include şi
clauza solve et repete potrivit căreia debitorul unei prestaţii contractuale nu poate pune în mişcare o
acţiune în rezoluţiune şi nici opune excepţii bazate pe neexecutarea obligaţiei corelative a celeilalte
părţi, atâta timp cât el nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală. În contract se pot stipula clauze privind
rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către una dintre părţi.
b) Clauze referitoare la dreptul aplicabil – sistemul de drept ales de părţi va reprezenta dreptul aplicabil
contractului. Părţile, pentru a evita conflictele de legi, exprimă din momentul încheierii contractului
voinţa lor de a supune raporturile lor contractuale unui anumit sistem de drept. În cazul în care părţile
contractuale nu fac uz de electio juris la încheierea contractului lor, lex contractus va fi determinată de
către organul de jurisdicţie competent.
c) Clauza privind soluţionarea litigiilor – părţile contractante obişnuiesc să prevadă în contractele lor
clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe parcursul executării obligaţiilor stipulate în contract. Dacă
litigiile nu pot fi preîntâmpinate, părţile recurg mai întâi la o soluţionare amiabilă pe cale de conciliere.
În contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicţie privind opţiunea părţilor contractante pentru
instanţele judecătoreşti sau pentru un tribunal arbitral. Clauza compromisorie este clauza stipulată în
contract prin care părţile recurg la arbitraj. Convenţia arbitrală este înţelegerea prin care părţile
contractante supun spre soluţionare diferendul dintre ele unui arbitraj, renunţând la dreptul lor de a
supune litigiul respectiv unei instanţe judecătoreşti. Părţile contractante au obligaţia să arate, în cadrul
compromisului – sub sancţiunea nulităţii – obiectul litigiului, ceea ce distinge compromisul de clauza
compromisorie, care stipulează înţelegerea părţilor cu privire la soluţionarea unui litigiu viitor şi
eventual.
3.6.3. Clauze specifice unor contracte de comerţ internaţional
Practica relaţiilor contractuale de comerţ internaţional demonstrează că cele mai multe contracte sunt
încheiate în acest domeniu pe termen lung şi conţin clauze importante.
1. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare – riscul contractual reprezintă posibilitatea de a
avea de înfruntat o pagubă, ca urmare a încetării contractului dintr-o cauză independentă de culpa uneia
dintre părţile contractante. Consecinţele realizării riscului, în contractele de comerţ internaţional, se
concretizează, mai întâi, într-o pierdere materială pe care o suportă debitorul obligaţiei a cărei executare
este împiedicată (ex, paritatea leului faţă de dolarul american). Riscurile valutare se referă la
22
CAPITOLUL I
modificarea cursului de schimb, care are drept consecinţă schimbarea parităţii monedei de plată faţă de
moneda de referinţă. În scopul prevenirii riscurilor valutare, părţile contractante pot stipula în contract
asemenea clauze, cum sunt:
a) clauza aur – principalele forme ale acestei clauze sunt:
- gold-value clause – se recurge la ea atunci când preţul stipulat în contract este exprimat într-o
valută, aurul fiind luat ca etalon al acestei valute.
- gold-coin clause – se recurge la aceasta atunci când preţul este exprimat direct în aur, urmând a
fi plătit în monedă de aur.
b) clauzele valutare – în literatura de specialitate se disting:
- clauza monovalutară – se bazează pe luarea în considerare a două monede diferite: una de plată
şi cealaltă de cont. Moneda de cont este considerată mai stabilă, în ea se exprimă preţul,
constituie etalon de plată şi stingere a datoriei.
- clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar convenit între părţi – părţile
stabilesc preţul contractual exprimat într-o anumită monedă de plată, prin luarea drept cursuri de
referinţă pe cele existente între această monedă şi alte 3 – 5 monede, care alcătuiesc coşul
valutar. Prin coşul valutar este înlocuit astfel etalonul aur şi etalonul dolar. Stabilirea coşului
valutar implică obligaţia părţilor de alegere a valutelor şi determinarea ponderii pentru fiecare
valută în coşul valutar. Părţile trebuie să convină şi asupra metodei de calcul a modificărilor
cursului valutei de plată faţă de valutele din coşul valutar; trebuie să stabilească modalităţile de
modificare în structura coşului, precum şi metodologia de calcul pe timpul derulării
contractului.
- clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar instituţionalizat sau pe o unitate
de cont instituţionalizată – în acest caz valutele nu sunt convenite de părţi, ci de un organ
internaţional specializat. O asemenea clauza are în vedere o unitate de cont instituţionalizata
(FMI). În anul 1976 Drepturile Speciale de Tragere (DST) au devenit etalonul principal al
sistemului monetar internaţional, în coşul valutar DST intrând 5 monede 10. Conform clauzei, în
momentul efectuării plăţii se va compara cursul valutei de plată faţă de DST din acel moment cu
cel de referinţa, adică la încheierea contractului, iar dacă diferenţa dintre cele două cursuri este
mai mare de un anumit procent, suma de plată se va recalcula. După lansarea monedei unice,
EURO reprezintă unitatea de cont a sistemului monetar european, manifestându-se ca mijloc de
referinţă pentru valutele statelor membre.
c) Clauza de opţiune a locului de plată – este o variantă a clauzei monovalutare, prin care părţile
contractante stipulează unde se va face plata; astfel creditorul optează pentru plata de către debitor
în moneda locală, cuantumul fiind calculat în funcţie de cursul de schimb al acestei monede, faţă de
moneda de cont.
d) Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple – părţile contractante pot
conveni preţul în două sau mai multe monede de plată, ţinând seama de paritatea existentă între ele
la data încheierii contractului, creditorul având dreptul să aleagă în care dintre aceste monede să i se
facă plata de către debitor la scadenţă.
2. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare
a) Clauzele de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare unică sau specială – prin aceasta
părţile stipulează că preţul contractual se raportează la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuală
a unui produs de bază. Părţile trebuie să indice în contract documentul (indicelele de referinţă – de
exemplu jurnalul unei burse), sau toate elementele necesare care stabilesc etalonul.
b) Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă – sunt stipulate asemenea
clauze pentru cazul în care preţul stabilit este legat de valoarea mai multor elemente de referinţă,
10
Actualmente, numărul acestor valute este de patru, respectiv : USD 45%, EURO 29%, zenul japonez 15% şi lira sterlină 11%.
23
CAPITOLUL I
considerate cumulativ (contractul de antrepriza pentru lucrări de construcţii-montaj – preţul depinde

de valoarea unei pluralităţi de elemente). Părţile trebuie să precizeze elementele de referinţă.
c) Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare generală – prin aceasta părţile
raportează preţul contractului la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii, care pot fi
procurate cu cantitatea de monedă în care este exprimat preţul. Părţile au în vedere, ca element de
referinţă, indicele statistic sintetic asupra evoluţiei preturilor din întreaga economie a unei ţări.
d) Clauze de postcalculare a preţului – părţile stipulează în contractele lor asemenea clauze cu scopul
menţinerii preţului mărfii, a serviciilor sau a lucrării efectuate la nivelul pieţei în momentul
scadenţei. Definitivarea preţului este realizată de creditor şi poate avea loc ulterior executării
integrale a obligaţiilor asumate sau la termenele intermediare convenite de părţile contractante.
3. Clauze privind raporturile dintre contractanţi şi terţi
a) Clauza primului refuz – se prezintă ca un antecontract unilateral, una din părţi obligându-se să
acorde preferinţă beneficiarului faţă de alţi clienţi. Această clauză este inclusă între clauzele de
opţiune. Este o condiţie potestativă simplă şi conţine o promisiune suspensivă. Clauza presupune:
beneficiarul să ofere promitentului condiţii similare celor oferite de terţi; promitentul să nu ofere
terţilor condiţii mai favorabile decât pe care s-a obligat să le ofere beneficiarului.
b) Clauza clientului mai favorizat – prin aceasta una din părţi se obligă ca, în cazul în care încheie un
contract prin care acordă unui terţ condiţii mai favorabile decât cele stipulate în contractul aflat în
proces de executare, să acorde aceste condiţii şi celeilalte părţi contractante.
c) Clauza ofertei concurente – vânzătorul se obligă să acorde cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care
i le-ar oferi – pentru acelaşi produs – alţi furnizori concurenţi în domeniul respectiv.
4. Clauzele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă
Asemenea clauze sunt specifice contractului de comerţ internaţional şi au un rol deosebit în unele dintre
aceste contracte în raport de natura şi finalităţile lor.
a) Clauza de confidenţialitate – stipulată mai ales în contractele de consulting-engineering, cele de
asistenţă tehnică, cele de vânzare şi cele de publicitate. Aceasta clauză îmbracă frecvent forma unei
convenţii în care este stipulat angajamentul unilateral al părţii care a primit informaţia confidenţială
conţinută în ofertă. Obligaţia de confidenţialitate poate să fie în sarcina ambelor părţi şi începe din
momentul comunicării informaţiei secrete şi poate dura chiar şi după executarea contractului, în
raport de natura şi specificitatea sa.
b) Clauza de exclusivitate – stipulată de obicei în contractele de franchising, de concesiune exclusivă
sau de agent. Această clauză se poate referi la o exclusivitate absolută acordată asupra unui
domeniu de activitate, cu privire la o categorie de clienţi sau pe un teritoriu determinat.
c) Clauza de neconcurenţă – admisă numai în cazul în care ocrotirea beneficiarului clauzei este
justificată economic şi juridic. Clauza trebuie să indice cu precizie obiectul interdicţiei pentru a
evita limitările excesive iar interdicţia trebuie să fie limitată în spaţiu şi în timp.
5. Clauzele prestabilite în contractele de comerţ internaţional
Extinderea relaţiilor comerciale internaţionale a determinat multiplicarea raporturilor contractuale
între părţi. Întrucât contractele încheiate conţin clauze care se repetă urmărind finalităţi identice şi
oferind un grad de protecţie similar părţilor contractante, s-a luat iniţiativa elaborării unor contracte-tip
sau contracte-cadru, care conţin clauze prestabilite.
Clauzele prestabilite sunt cele care au un grad ridicat sau foarte ridicat de repetabilitate în cadrul
unui anumit tip de contract. Aceste clauze au un caracter general şi sunt adaptate principalelor raporturi
juridice.
Clauzele prestabilite sunt obligatorii pentru părţi numai în cazul în care acestea le acceptă. Fiind
elaborate de specialişti, clauzele prestabilite reduc riscul unor omisiuni sau al unor formulări ambigue.
Acceptarea şi răspândirea clauzelor prestabilite contribuie, totodată, la uniformizarea practicii
contractuale, ceea ce facilitează expansiunea schimburilor comerciale internaţionale.
24
CAPITOLUL I
3.7. Efectele contractului de comerţ internaţional
Contractele de comerţ internaţional se încheie în scopul executării obligaţiilor asumate de părţi, astfel
încât tranzacţia comercială să fie finalizată.
Particularităţile contractelor de comerţ internaţional constau în aceea că la încheierea şi derularea lor
participă subiecte de drept din ţări diferite, afacerile sunt finalizate în zone şi chiar regiuni diferite – ceea ce
determină fie întărirea efectelor principiului obligativităţii, fie restrângerea lor.
3.7.1. Interpretarea contractului
Interpretarea contractelor de comerţ internaţional se face în scopul determinării înţelesului exact şi
complet al conţinutului contractului. Interpretarea urmăreşte să elimine ambiguităţile care pot apărea în
înţelegerea unora din clauzele contractului. Interpretarea contractelor intervine, deseori, înaintea fazei
contencioase a litigiului, desluşirea interesului clauzelor făcându-se pe cale amiabilă. Interpretarea
îndeplineşte următoarele funcţii: clarificarea sensului şi desluşirea înţelesului anumitor clauze din contract,
asupra cărora au apărut controverse; deblocarea procesului de executare a obligaţiilor stipulate în unele
clauze din contract.
Putem defini interpretarea contractelor de comerţ internaţional ca fiind un ansamblu de principii şi
reguli folosite în operaţiunea logico-raţională şi sistematică de clarificare şi determinare a înţelesului exact
şi complet al conţinutului (clauzelor) contractului.
3.7.1.1. Principiile care guvernează interpretarea contractelor de comerţ
internaţional
1. Principiul bunei-credinţe – clauzele contractelor, uzanţele şi cutumele admise trebuie interpretate cu
bună-credinţă, astfel încât executarea contractului să se efectueze după voinţa reală a părţilor. Buna-
credinţă este unul din principiile fundamentale ale Dreptului comerţului internaţional, fiind aplicat în
interpretarea şi executarea contractelor de comerţ internaţional.
2. Principiul loialităţii – presupune interpretarea clauzelor contractului în baza respectului pentru cealaltă
parte, într-un efort de căutare şi găsire a acelor înţelesuri reale ale textului clauzelor care au fost
concepute în interesul ambelor părţi.
3. Principiul colaborării dintre părţi – în procesul interpretării contractului presupune obligaţia fiecărei
părţi de a-si aduce contribuţia la determinarea conţinutului său. Una din exigenţele acestui principiu în
cursul interpretării contractului o constituie obligaţia de a lua măsuri de limitare a pierderilor şi a
câştigului nerealizat de către partea care invocă încălcarea contractului – cealaltă parte poate cere o
reducere a daunelor-interese egală cu mărimea daunelor care ar fi putut fi evitate, dacă cealaltă parte ar
fi luat măsurile care se impuneau.
3.7.1.2. Principalele reguli de interpretare a contractelor de comerţ internaţional
Codul civil român stipulează că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
Dacă suntem în prezenţa unei clauze susceptibile de mai multe înţelesuri, aceasta se interpretează în
baza regulii potius ut valeat în sensul în care să producă oarecare efecte, iar nu în sensul în care nu ar
produce nici un efect.
În cazul unor termeni susceptibili de două înţelesuri, regula este că ei se interpretează în înţelesul ce se
potriveşte mai mult cu natura contractului.
Regula in dubio pro reo este aplicată ţinând seama de poziţia celui care se obligă. Când există îndoială,
Convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă, însă trebuie avută în vedere excepţia conform
căreia orice clauză obscură sau insidioasă se interpretează în contra vânzătorului.
25
CAPITOLUL I
Toate clauzele contractelor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din
actul întreg. Orice interpretare trebuie să ţină seama de concepţia generală a contractului şi de locul şi rolul
fiecărei clauze în configurarea sa, de ansamblu.
1. Reguli generale de interpretarea contractelor de comerţ internaţional încheiate pe baza de clauze
prestabilite:
- condiţiile generale se consideră incorporate în contract numai dacă una din părţi le-a propus, iar
cealaltă parte le-a acceptat în mod expres;
- orice clauză convenită în mod expres de către părţi prevalează asupra oricărei clauze din condiţiile
generale;
- condiţiile generale propuse de una din părţi sunt interpretate în favoarea celelalte părţi, prin
aplicarea regulii in dubio contra stipulantem;
- dacă ambele părţi propun reguli generale, existând neconcordanţe între ele, interpretarea va ţine
seama cu precădere de cele propuse de cumpărător, deoarece în practica relaţiilor contractuale
propunerea cumpărătorului este ulterioară celei pe care o face vânzătorul, iar în cazul în care n-a
fost respinsă este considerată acceptată, fiind opozabilă ambelor părţi.
2. Reguli de interpretarea contractelor de comerţ internaţional pe baza uzanţelor comerciale:
- într-un conflict între o uzanţă comercială şi o clauză comercială stipulată expres de părţile
contractante, prevalează clauza contractuală;
- clauzele tip, expresiile şi formulele obişnuite în comerţul internaţional vor fi interpretate în sensul
consacrat în practica relaţiilor contractuale în domeniul respectiv;
- uzanţele codificate pe plan internaţional prevalează asupra uzanţelor locale, iar interpretarea se face
în baza acestei reguli;
- dacă între exemplarul aflat la vânzător şi cel aflat la cumpărător apar neconcordanţe, interpretarea
se face în favoarea cumpărătorului, avându-se în vedere că în mod obişnuit proiectul de contract
este întocmit de vânzător;
- dacă suma de plată apare scrisă în două moduri, în cifre şi în litere, şi la cea în litere apar
neconcordanţe, prevalează suma stipulată în litere avându-se în vedere că în acest caz posibilitatea
de eroare este redusă considerabil.
3. Reguli de interpretarea contractelor de comerţ internaţional în funcţie de limba în care sunt redactate:
- obligativitatea interpretării după sensul acordat termenilor, expresiilor, formulărilor din contract în
limba de redactare;
- interpretarea după sensul care le este acordat în limba de redactare a contractului se impune, chiar
dacă acest sens este, uneori, diferit de sensul dat de legea aplicabilă contractului;
- termenilor tehnici, economici, financiari etc., trebuie să li se desluşească conotaţiile din limba
contractului pentru a fi posibilă desprinderea concluziilor privind conţinutul acestuia, în ansamblul
său.
3.7.1.3. Interpretarea contractelor de comerţ internaţional pe baza textelor legale
uniforme
1. Interpretarea prin luarea în considerare a lucrărilor pregătitoare şi a comentariilor – judecătorii şi
arbitrii au obligaţia să dea o soluţie corectă privind litigiul ivit şi pentru a ajunge la o asemenea soluţie,
ei trebuie să înţeleagă legea uniformă care cârmuieşte contractul cât mai bine, iar cunoaşterea lucrărilor
premergătoare şi a comentariilor textelor serveşte acestor scopuri.
2. Interpretarea pe baza studierii unor soluţii pronunţate în cazuri precedente – s-a observat rolul ce revine
studierii colecţiei de cazuri. S-au făcut paşi remarcabili, în doctrină, în pregătirea şi sistematizarea
soluţiilor pronunţate în cazuri precedente, demonstrându-se utilitatea lor.
3. Interpretarea urmăreşte promovarea uniformităţii – uniformitatea şi internaţionalitate se află într-o
relaţie strânsă. Dacă interpretarea va desluşi sensurile şi semnificaţiile proprii clauzelor contractului,
26
CAPITOLUL I
acţionând în baza legii care îl guvernează, va asigura ajungerea la concluzii corecte, facilitând
executarea obligaţiilor asumate de părţi în tranzacţia comercială respectivă.
3.7.2. Obligativitatea contractului
3.7.2.1. Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante
Conform legii române, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante – această
dispoziţie are caracter de generala aplicare şi este fără echivoc. În contractele de comerţ internaţional,
principiul obligativităţii are o semnificaţie deosebită nu numai în relaţiile dintre părţi, dar şi în afacerile
internaţionale în general, deoarece contractele reprezintă instrumentul principal al derulării acestor afaceri.
Principiul obligativităţii îşi găseşte expresia şi în imposibilitatea modificării unilaterale de către una din
părţi a contractului. Orice adaptare sau modificare pot fi efectuate numai prin acordul de voinţă al părţilor
contractante.
Forţa obligatorie a contractului poate fi afectată, în anumite cazuri, de împrejurări exterioare voinţei
părţilor contractante, cum este cazul contractelor încheiate intuitu personae. În caz de forţă majoră
executarea contractului poate fi împiedicată total sau parţial, definitiv sau temporar, sau poate determina
suspendarea temporară a executării, obligativitatea contractului fiind suspendată sau încetând definitiv în
raport de circumstanţele concrete.
3.7.2.2. Obligativitatea contractului în raporturile cu persoanele care nu au
calitatea de părţi contractante – efectele contractului faţă de terţi
Conform legii române, convenţiile n-au efecte decât între părţile contractante. Acest text stipulează
principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că numai părţile se pot obliga prin încheierea acestuia
şi pot beneficia de drepturile cărora le dă naştere. Succesorii părţilor, fără să fi participat la încheierea
contractului suportă, în anumite limite, efectele contractului.
De regulă, participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional sunt persoane juridice, care sunt
supuse fuziunii sau divizării, circumstanţe în care suntem în prezenţa unei transmisiuni de efecte ale
contractului către succesorii lor.
În contractul de comerţ internaţional se admite stipularea unor drepturi în favoarea unor persoane
străine de contractul respectiv.
3.7.3. Efectele specifice contractului de comerţ internaţional ca şi contract sinalagmatic
Drepturile şi obligaţiile din contractele de comerţ internaţional sunt reciproce şi interdependente,
deoarece aceste contracte, în marea lor majoritate, sunt sinalagmatice, fiecare parte având atât calitate de
creditor, cât şi de debitor faţă de cealaltă parte. Creditorul are dreptul să refuze îndeplinirea prestaţiei sale
dacă debitorul nu şi-o îndeplineşte pe a sa. Creditorul care şi-a îndeplinit integral prestaţia are dreptul să
ceară şi să obţină pe cale jurisdicţională rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Sarcina riscului se
distribuie între creditor şi debitor, decurgând din neexecutarea fortuită a obligaţiilor asumate prin contract.
3.7.3.1. Excepţia de neexecutare a contractului de comerţ internaţional
Contractele de comerţ internaţional fiind contracte sinalagmatice, obligaţiile asumate trebuie să fie
executate simultan de către ambele părţi.
Excepţia de neexecutare presupune existenţa unor condiţii, între care: neîndeplinirea prestaţiei, chiar
dacă este parţială, să fie importantă; obligaţiile (prestaţiile) să aibă caracter reciproc şi să fie stipulate în
acelaşi contract; neîndeplinirea prestaţiei să nu se datoreze celui care invocă excepţia de neexecutare, ci
unor circumstanţe care nu-i sunt imputabile; raportul contractual să presupună îndeplinirea simultană a
prestaţiilor stipulate în contract.
Excepţia de neexecutare reprezintă modalitatea prin care o parte contractantă înştiinţează cealaltă parte
contractantă, care trebuie deja să-şi fi îndeplinit obligaţia, că nu-şi va îndeplini propria obligaţie până când
cealaltă parte nu-şi va îndeplini obligaţia.
27
CAPITOLUL I
3.7.3.2. Rezilierea contractului de comerţ internaţional

Rezilierea este o sancţiune aplicată în cazul contractelor de comerţ internaţional, având caracter
sinalagmatic cu executare succesivă. Aceasta sancţiune constă în desfiinţarea contractului cu efecte numai
pentru viitor.
Rezilierea poate fi constatată şi pronunţată de tribunalul arbitral sau de către o instanţă judecătorească
sau poate opera în baza unui pact comisoriu între părţi. Dacă după reziliere mai sunt executate prestaţii de
către părţi, ele urmează a fi supuse restituirii.
3.7.3.3. Rezoluţiunea contractului de comerţ internaţional
La cererea uneia din părţi, cea care şi-a îndeplinit prestaţia la timp şi în condiţiile stipulate în contract,
se poate aplica rezoluţiunea – care înseamnă desfiinţarea contractului, pentru că cealaltă parte nu şi-a
îndeplinit prestaţia sa. Desfiinţarea contractului de comerţ internaţional prin rezoluţiune constituie o
sancţiune supremă, în urma aplicării căreia finalităţile contractului sunt compromise total.
În literatura de specialitate s-a susţinut într-o că rezoluţiunea în cazul contractului de comerţ
internaţional are caracter judiciar, majoritatea doctrinei apreciind că rezoluţiunea contractului se face prin
simpla declaraţie notificată celeilalte părţi.
Atât în cazul rezoluţiunei judiciare, cât şi în cazul rezoluţiunei convenţionale, se produc următoarele
efecte: desfiinţarea contractului; repunerea părţilor în situaţia anterioară; solicitarea şi obţinerea de
despăgubiri în favoarea părţii contractante care şi-a executat prestaţia.
Rezilierea şi rezoluţiunea contractului sunt sancţiuni intervenite ca urmare a nerespectării obligaţiilor
uneia dintre părţi, în timp ce cealaltă parte îşi respectă obligaţiile.
În cazul rezilierii, contractul încetează după ce a fost încheiat valabil datorită nerespectării obligaţiilor
de către una dintre părţi. Se aplică în cazul contractelor cu executare succesivă, când nu se poate ca părţile
să fie puse în situaţia anterioară încheierii contractului.
În cazul rezoluţiunei contractul este desfiinţat, iar părţile sunt puse în situaţia anterioară încheierii sale.
Se aplică contractelor cu executare dintr-o dată (contractul de vânzare-cumpărare).
3.7.4. Riscul contractului de comerţ internaţional
Contractele de comerţ internaţional sunt supuse unor riscuri economice şi politico-administrative.
Riscul contractului este suportat de regulă de către proprietarul sau debitorul prestaţiei imposibil de
executat.
Regula generală este că riscurile contractului sunt suportate de către debitor. Excepţia de la aceasta
regulă o constituie devalorizarea monedei de plată între momentul încheierii contractului şi cel al executării
sale, care este în sarcina creditorului. Dacă contractul cuprinde clauze privind menţinerea valorii
contractului, riscul este suportat de către debitor.
În cazul contractelor translative de drepturi reale, transferul riscurilor operează în momentul preluării
mărfii de către cumpărător. Transferarea dreptului de proprietate asupra mărfii nu are loc în momentul
încheierii contractului, ci în acela al predării mărfii cumpărătorului. Astfel, se ajunge la o distribuire
echilibrată între părţi a riscurilor fortuite, care pot apărea în contractele de comerţ internaţional pe termen
lung.
3.8. Executarea contractului de comerţ internaţional
Executarea obligaţiilor asumate într-un contract de comerţ internaţional se poate face de bună voie,
prin plată sau pe cale silită în natură sau prin echivalent. Fiecare din aceste modalităţi de executare face
obiectul unor reglementări adecvate.
28
CAPITOLUL I
3.8.1. Executarea voluntară a contractelor de comerţ internaţional

Executarea voluntară a obligaţiilor înseamnă îndeplinirea prestaţiei asumate de debitor prin contract.
Plata preţului, la termenele şi în condiţiile stipulate în contract, constituie modul în care sunt executate cele
mai multe contracte de comerţ internaţional.
a) Modalităţi de plată – Plata poate fi făcută de debitor sau orice altă persoană în numele debitorului. Cel
care primeşte plata este creditorul sau mandatarul său. Legea prevede trei posibilităţi: plata să se facă
creditorului, reprezentantului său sau unei persoane autorizate de lege sau de instanţa de judecată să o
primească. Plata trebuie făcuta în moneda stipulată în contract. Plata într-o altă monedă reprezintă o
modificare unilaterală a acordului dintre părţi. Plata într-o altă monedă poate fi acceptată de creditor,
iar raportul dintre această monedă şi cea convenită este determinat în momentul în care se efectuează
plata.
b) Data executării obligaţiei – în contractele de comerţ internaţional pure şi simple plata trebuie făcută
imediat, la data facturării mărfii. În cazul în care obligaţia este afectată de un termen suspensiv, plata
urmează să se efectueze la expirarea termenului respectiv.
c) Locul executării obligaţiei – este cel stipulat de părţi prin acordul de voinţa. În cazul în care lipseşte o
clauză contractuală expresă, contractul trebuie să fie executat în locul unde cel ce s-a obligat îşi avea
stabilimentul comercial sau cel puţin domiciliul ori reşedinţa, la formarea contractului.
d) Imputaţia plaţii – În raporturile de drept comercial internaţional nu se aplică regulile din dreptul civil.
Termenele de graţie din dreptul comun nu sunt admise în materie comercială. În privinţa imputaţiei,
soluţiile sunt stipulate în favoarea creditorului, deci mai favorabile creditorului decât debitorului.
Imputaţia plăţii, ca şi modul cum operează imputaţia plăţii se stabilesc prin acordul de voinţă al părţilor.
Doar dacă un asemenea acord nu s-a realizat, atunci ea se face de către debitor cu ocazia plăţii şi de
către creditor prin chitanţă.
3.8.2. Executarea silita în natură a contractelor de comerţ internaţional
Daca obligaţiile asumate nu se execută voluntar, tribunalele recurg la aplicarea regulilor executării
silite în natură a acestor obligaţii. Prin executarea silită în natură, creditorul primeşte prestaţia care îi era
datorată. Se are în vedere natura contractului, ţinând cont de faptul că executarea silită în natură în unele
cazuri nu ar fi posibilă. Executarea silită în natură a obligaţiilor asumate este mai puţin întâlnită în cazul
contractelor de comerţ internaţional.
3.8.3. Executarea prin echivalent a obligaţiilor din contractele de comerţ
internaţional
În situaţia când este vorba de neexecutarea voluntară a obligaţiilor, în relaţiile comerciale
internaţionale se procedează, de regulă, la executarea prin echivalent, devenind aplicabile regulile
răspunderii contractuale.
3.9. Condiţiile răspunderii contractuale în raporturile de comerţ internaţional
Răspunderea contractuala operează în cazul când:

- există un fapt ilicit – fapta ilicită poate fi: neexecutarea de către debitor a obligaţiilor contractuale;
executarea obligaţiilor în mod necorespunzător sau executarea lor cu întârziere;
- s-a produs un prejudiciu – creditorul poate obţine despăgubiri pentru prejudiciile materiale cauzate, dar
şi pentru prejudicii de ordin moral;
- există un raport de cauzalitate între faptul ilicit şi prejudiciul cauzat – care condiţionează existenta
răspunderii;
29
CAPITOLUL I
- există vinovăţia debitorului – în cazul obligaţiilor de rezultat culpa debitorului este prezumată, în cazul
obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă culpa trebuie dovedită.
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
4.1. Contractul de vânzare internaţională, privit ca şi contract de comerţ

internaţional
Contractul de vânzare–cumpărare în relaţiile comerciale internaţionale constituie un instrument juridic

important, prin care se efectuează operaţiuni comerciale internaţionale de transmitere a mărfurilor de la
producător la consumator.
Contractul de vânzare-cumpărare este un act juridic prin care părţile – vânzătorul şi cumpărătorul –
aparţinând unor state diferite, se obligă reciproc să transmită proprietatea unui bun în schimbul plăţii unui
preţ.
4.1.1. Caracterele juridice specifice ale contractului de vânzare în comerţul internaţional:
- Comercialitatea – contractul de vânzare-cumpărare internaţional are caracter comercial deoarece
reglementează numai relaţiile care apar în operaţiunile de comerţ exterior; comercialitatea contractului
de vânzare-cumpărare este determinată de natura operaţiunilor îndeplinite. Pe plan internaţional,
deosebirea dintre vânzarea-cumpărarea civilă şi vânzarea-cumpărarea comercială are o semnificaţie
minoră, deoarece sunt supuse unor norme identice; în măsura în care se ridică totuşi probleme,
caracterul vânzării-cumpărării se determină după lex contractus.
- Internaţionalitatea – contractul de vânzare-cumpărare are caracter internaţional, deoarece cuprinde
elemente de extraneitate care se întemeiază pe naţionalitatea diferită a partenerilor, circuitul mărfii de la
o ţară la alta, actele – oferta sau acceptarea – pot fi îndeplinite pe teritorii diferite.
Vânzarea-cumpărarea în comerţul internaţional este un contract original, care comportă caracteristici
proprii şi problematici specifice şi nu este un contract intern la care se adăugă un elemente de extraneitate.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie marfa vândută, în schimbul căreia
cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit. Pentru existenţa contractului bunul vândut trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- bunul să fie în circuitul civil;
- bunul să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor;
- bunul să fie determinat sau determinabil;
- bunul să fie proprietatea vânzătorului.
Când vânzătorul are calitatea de intermediar are următoarele obligaţii: să procure mărfurile pe care le
vinde şi să le predea cumpărătorului.
4.1.2. Contractul de vânzare internaţională de mărfuri – Convenţia de la Viena din 1980
Încă din primul capitol, Convenţia de la Viena din 1980 precizează că “se aplică contractelor de
vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sedii în state diferite”, când aceste state “sunt state contractante”
sau când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant. Convenţia
defineşte caracterul internaţional al acestor contracte prin aceea că se aplică părţilor care au sedii în state
diferite. Faptul că părţile au sedii în state diferite trebuie să rezulte din contract ori din tranzacţiile încheiate
30
CAPITOLUL I
anterior între părţi sau din informaţiile furnizate de ele în orice moment care trebuie să fie anterior
încheierii sau cu ocazia încheierii contractului.
Convenţia se aplică contractelor de vânzare de mărfuri. După confruntarea mai multor puncte de
vedere, s-a apreciat că normele Convenţiei trebuie să circumscrie obiectul acesteia, aşa încât să vizeze
mărfurile ce urmează a fi fabricare sau produse, deci bunuri viitoare, deoarece aceste bunuri sunt
determinate sau determinabile.
Contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri nu este reglementat sub toate aspectele în
Convenţie, ci trebuie avute în vedere locul şi rolul ce revin voinţei părţilor, precum şi practicilor
tradiţionale în materie.
Validitatea contractului, clauzele sale, uzanţele şi efectele pe care contractul poate să le aibă asupra
proprietăţii mărfurilor vândute nu intră sub incidenta Regulilor Uniforme ale Convenţiei. Aceste reguli
cârmuiesc exclusiv formarea contractului de vânzare şi drepturile şi obligaţiile la care un astfel de contract
dă naştere între vânzător şi cumpărător.
Normele Convenţiei nu se aplică răspunderii vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale cauzate
oricui de către mărfuri, având caracter delictual.
Atât domeniul de aplicare personal – ratione personae – cât şi domeniul de aplicare material – ratione
materiae – au fost riguros reglementate, ajungându-se chiar la reglementări de detaliu. În procesul de
elaborare a unor Reguli Uniforme care să faciliteze schimburile comerciale internaţionale, practicile
internaţionale, uzanţele comerciale au fost prezentate pe larg demonstrându-se utilitatea lor. Astfel au
triumfat exigenţele privind promovarea unor norme care – precizând domeniile supuse uniformizării – să
respecte diversitatea, prin luarea în considerare a valenţelor ei în vânzarea internaţională de mărfuri.
Reguli privind interpretarea
S-a convenit ca la interpretarea Convenţiei să se ţină seama de caracterul său internaţional şi de
necesitatea de a promova aplicarea sa uniformă, precum şi de a asigura respectul bunei-credinţe în comerţul
internaţional. Buna-credinţă este necesară în toate fazele contractului.
Problemele cârmuite de Convenţie care nu sunt rezolvate în mod expres de către ea, urmează să fie
reglementate potrivit cu principiile generale din care ea se inspiră sau, în lipsa acestor principii, în
conformitate cu legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internaţional privat.
Criteriile obiective cum sunt uzanţele şi obişnuinţele părţilor şi criteriile subiective care ţin de
comportamentul părţilor sunt de natură a servi la determinarea intenţiei în procesul, adeseori complex, al
interpretării contractului. Convenţia stipulează expres că – potrivit scopurilor ei – indicaţiile şi celelalte
manifestări ale unei părţi trebuie interpretate după intenţia acesteia, când cealaltă parte cunoştea sau nu
putea să ignore această intenţie.
Forma contractului
Convenţia de la Viena din 1980 stipulează reguli exprese cu privire la forma contractului, precizând că
acesta nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de forma.
(Art.11)
Art.29 din Convenţie prevede că un contract poate fi modificat sau reziliat prin acordul părţilor.
Proba contractului
Conform Regulilor Uniforme stipulate în Convenţie, principiul care guvernează probaţiunea este
libertatea probei contractului. Conform art. 11, contractul poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv
martori. Se admit şi comunicările adresate prin telegramă sau prin telex, evident telefaxul şi alte mijloace
moderne de comunicare.
31
CAPITOLUL I
Formarea contractului
Pentru a acoperi întregul proces al cărei finalitate este încheierea contractului ar trebui să denumim
acea fază drept faza formarii contractului şi ea cuprinde: oferta, acceptarea ofertei şi încheierea
contractului.
Oferta reprezintă propunerea de încheiere a unui contract adresată uneia sau mai multor persoane
determinate. Convenţia de la Viena din 1980 stipulează câteva condiţii de validitate ale ofertei: să fie
adresată uneia sau mai multor persoane determinate; să fie suficient de precisă (să conţină denumirea
mărfurilor şi, expres sau implicit, cantitatea şi preţul sau să dea informaţii care să permită determinarea lor;
să denote voinţa ofertantului de a se angaja în cazul acceptării). Oferta produce efecte în momentul în care
ajunge la destinatar.
Momentul acceptării ofertei este definit ca fiind acela în care destinatarul printr-o declaraţie sau altă
formă de manifestare îşi exprimă acordul său la o ofertă. Convenţia de la Viena din 1980 precizează că
tăcerea sau inacţiunea, prin ele însele, nu pot constitui acceptare.
Dacă destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unor acte de natură a confirma
această concluzie suntem în prezenta unei acceptări tacite, care îşi produce efectele din momentul
îndeplinirii unor asemenea acte.
Acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine ofertantului, iar în
cazul în care acceptarea ofertei are stabilit un termen aceasta trebuie să se situeze în termenul stipulat, altfel
nu produce efecte. Momentul producerii efectelor acceptării este cel al îndeplinirii unuia dintre actele din
care rezultă că oferta a fost acceptată: expedierea mărfurilor sau plata preţului. Convenţia prevede condiţia
acceptării exprese a ofertei.
Regula instituită de Convenţie cu privire la conţinutul acceptării este ca acceptarea să fie pură şi
simplă, adică să concorde cu conţinutul ofertei. De la aceasta regulă Convenţia instituie o excepţie: tinde să
fie acceptarea unei oferte, dar care conţine elemente de completare sau diferite care nu alterează în mod
substanţial termenii ofertei, constituie o acceptare. Convenţia stipulează o excepţie la aceasta excepţie:
ofertantul, fără întârziere nejustificată, a relevat verbal diferenţele sau a adresat un aviz în acest scop, în
acest caz răspunsul nu va fi considerat o acceptare, chiar dacă nu alterează termenii ofertei.
Privind termenele de acceptare, Convenţia precizează că termenul de acceptare a ofertei începe să
curgă în raport cu mijloacele de comunicare folosite. Zilele de sărbătoare sau nelucrătoare sunt cuprinse în
cadrul acestui termen.
Acceptarea tardivă este cea care parvine ofertantului după expirarea termenului stipulat în oferta sau a
termenului rezonabil reglementat prin Convenţie.
Acceptarea poate fi retractată dacă retractarea ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea
ar fi produs efecte sau în acel moment.
Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea unei oferte produce efecte potrivit
regulilor analizate anterior. Momentele în care acceptarea ofertei îşi produce efectele sunt: cel al recepţiei,
când acceptarea parvine ofertantului; cel al realizării acordului de voinţă între părţi; cel în care actul de
acceptare tacită a fost îndeplinit. Aceste momente, în care acceptarea unei oferte produce efecte, constituie
momentul în care contractul este încheiat.
4.1.3. Efectele contractului
Efectele contractului se concretizează în:
- obligaţiile care se creează în sarcina părţilor;
- transmiterea proprietăţii şi a riscurilor.
4.1.3.1. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor
În dreptul românesc regula este: transmiterea proprietăţii lucrului vândut de la vânzător la cumpărător
are loc prin simplul efect al încheierii contractului. Excepţiile de la regulă sunt: părţile pot să prevadă
32
CAPITOLUL I
printr-o clauză expresă un alt mod de transferare a proprietăţii bunului; vânzarea de bunuri generice;
vânzarea de bunuri viitoare.
În celelalte sisteme de drept există o reglementare unitară – în general există două modalităţi:
proprietatea se transmite în momentul încheierii contractului sau în momentul predării bunului vândut.
În practica comerţului internaţional stabilirea transmiterii proprietăţii are un caracter simplificat:
momentul transmiterii proprietăţii se determină de părţi în funcţie de specificul contractului, în caz contrar
transmiterea dreptului de proprietate va fi guvernată de lex contractus. Convenţia Naţiunilor Unite de la
Viena din 1980 nu se ocupă de transmiterea proprietăţii, ci se referă numai la remiterea efectivă a
mărfurilor .
Privind problema transmiterii riscurilor, în unele legislaţii se precizează că: riscurile se transmit odată
cu dreptul de proprietate; riscurile vor fi suportate de cumpărător, care devine proprietar al bunului vândut;
pierderea sau deteriorarea fortuită a bunului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei imposibil de executat.
În alte legislaţii transmiterea riscurilor este distinctă de transferul dreptului de proprietate şi are loc în
momentul încheierii contractului, în momentul individualizării bunului sau în momentul predării bunului
vândut.
În practica comercială internaţională părţile determină transmiterea riscurilor prin includerea în
contract a unor clauze tip uzuale.
Datorită importanţei lor, soluţiile privind problema transmiterii riscurilor au fost consacrate în cadrul
dreptului uniform al contractelor: Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 11 sau Regulile
INCOTERMS.
Părţile pot să prevadă în contract şi alte momente de transfer a riscurilor, însă intenţia părţilor trebuie
să se manifeste în mod clar, iar în absenţa unei clauze exprese, transferul riscurilor este supus lui lex
contractus.
4.1.3.2. Obligaţiile care se creează în sarcina părţilor

1. Obligaţiile vânzătorului
În contractul de vânzare comercială internaţională, vânzătorul are o poziţie importantă şi activă. Rolul
său se concretizează în următoarele obligaţii principale:
- predarea efectivă a mărfii vândute;
11
Art. 62 Pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenită după transferul riscurilor către cumpărător, nu-l eliberează pe acesta de
obligaţia de plată a preţului, exceptând cazul în care aceste evenimente sunt datorate unui fapt al vânzătorului.
Art. 67 (1). Când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nu este ţinut să le remită într-un loc
determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului de la remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le transmite
cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare. Când vânzătorul este ţinut să remită mărfurile transportatorului într-un
loc determinat, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului până ce mărfurile nu au fost remise transportatorului în acel loc.
Faptul că vânzătorul ar fi autorizat să păstreze documentele reprezentative ale mărfurilor, nu afectează transferul riscurilor. (2).
Totuşi, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile nu au fost identificate, potrivit cu contractul, prin aplicarea
unui semn distinctiv pe mărfuri prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc.
Art. 68 În ce priveşte mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt transferate cumpărătorului din momentul
încheierii contractului. Totuşi, dacă circumstanţele o implică, riscurile sunt în sarcina cumpărătorului din momentul din care
mărfurile au fost remise transportatorului care a emis documentele constatatoare ale contractului de transport. Cu toate acestea,
dacă în momentul încheierii contractului de vânzare, vânzătorul ştia sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile au pierit sau erau
deteriorate şi nu l-a informat pe cumpărător, pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului.
Art. 69 (1). În cazurile neprevăzute la art. 67 şi 68, riscurile sunt transferate cumpărătorului când acesta preia mărfurile sau,
dacă nu o face în timpul potrivit, din momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziţia sa, iar el săvârșește o contravenţie la
contract prin nepreluarea lor. (2). Totuşi, în cazul în care cumpărătorul este ţinut să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul
vânzătorului, riscurile sunt transferate când predarea este făcută, iar cumpărătorul ştie că mărfurile sunt puse la dispoziţia sa în
acest loc. (3). Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, mărfurile nu sunt considerate a fi fost puse la dispoziţia
cumpărătorului decât atunci când s-a făcut identificarea lor în mod clar, potrivit cu contractul.
33
CAPITOLUL I
- asigurarea conformităţii mărfii predate cu clauzele contractului;

- remiterea documentaţiei tehnice referitoare la marfă.
A. Predarea mărfii vândute.
Predarea înseamnă actele, faptele, procedeele prin care marfa este remisă cumpărătorului.
Termenul predării. Predarea mărfii implică pentru vânzător respectarea momentului privind executarea
obligaţiei; momentul predării se stabileşte de părţile contractante. Termenul de predare poate fi: determinat
sau cert şi determinabil sau indicativ. În raport de posibilitatea existenţei unor date suplimentare termenul
poate fi riguros sau ferm şi simplu.
Ţinând cont de felul termenului, predarea poate fi:
- promptă – marfa se expediază de regulă în 15 zile de la formarea contractului;
- la termen – în contract se prevede expres data predării;
- îndată ce e gata, posibil – fără a depăşi 45 zile de la formarea contractului.
Daca marfa urmează să fie expediată într-o anumită perioadă şi nu există o altă prevedere, vânzătorul
poate să determine data permisă a predării. Termenul de predare se calculează din momentul încheierii
contractului. Dacă obligaţia de predare este condiţionată de un fapt al cumpărătorului, termenul va începe
să curgă după realizarea lui. Predarea mărfii parţială în avans se poate efectua numai cu acordul anticipat al
cumpărătorului.
În absenta unei clauze predarea se efectuează într-un termen rezonabil în funcţie de natura mărfurilor şi
împrejurările contractului. Vânzătorul trebuie să-şi îndeplinească obligaţia de predare a mărfii fără a fi
necesară punerea în întârziere.
Locul predării mărfii este, de regulă, locul prevăzut în contract. În mod obişnuit locul predării este în
raport de condiţiile de livrare prevăzute de părţi. Când vânzătorul este ţinut să ia măsuri pentru trimiterea
mărfurilor, el trebuie să execute contractul pentru ca marfa să fie predată la locul prevăzut.
Controlul calităţii mărfii. Modalităţile folosite în practică sunt în raport de natura mărfurilor şi
înţelegerea părţilor. Controlul calităţii mărfii poate fi făcut la locul de expediere a mărfii; la locul de
destinaţie al mărfii sau la locul de instalare a utilajelor.
Înainte de expedierea mărfii vânzătorul este obligat să supună controlului calităţii mărfii, pe cheltuiala
sa, în condiţiile prevăzute în contract şi conform condiţiilor obişnuite existente în ţara sa pentru marfa
respectivă. La livrarea mărfurilor de larg consum şi a produselor alimentare, verificarea calităţii se face
numai prin sondaj, conform regulilor obişnuite din ţara vânzătorului. Vânzătorul este obligat să confirme
calitatea mărfii livrate prin: protocolul de încercare; certificatul de calitate sau un alt document similar.
Controlul calităţii se poate efectua de către cumpărător la locul de expediţie al mărfii sau la locul de
destinaţie al mărfii şi se execută în porturi, staţii de frontieră s.a. cumpărătorul trebuie să procure actele de
control. Controlul calităţii executat de părţi implică cheltuieli ridicate şi dificultăţi tehnice, iar pentru
anularea lor, în practica comercială internaţională, s-a impus o formă proprie de control care se realizează
prin intermediul unui organ terţ specializat: o casă de control.
Garanţia calităţii mărfii. Prin înscrierea clauzei de garanţie în contract, vânzătorul răspunde pentru
calitatea mărfii. O anumită perioadă de timp el este obligat să remedieze oricare defecţiune şi să asigure
folosirea normală a mărfii, potrivit destinaţiei sale.
Părţile trebuie să prevadă în contract: durata garanţiei; ziua când începe garanţia; la ce se referă
garanţia şi responsabilităţile părţilor.
B. Conformitatea mărfii predate
Marfa predată de vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale, fără a avea defecte sau vicii.
Bunul predat trebuie să posede calităţile şi particularităţile prevăzute expres sau tacit în contract.
Conformitatea mărfii predate se determină ţinând cont de stipulaţiile contractuale privind calitatea,
cantitatea şi tipul mărfii.
Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, în absenţa unei dispoziţii contrare, mărfurile
sunt conforme contractului în următoarele cazuri:
34
CAPITOLUL I
- sunt proprii îmbunătăţirilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;
- sunt adecvate oricăror întrebuinţări speciale care a fost adusă la cunoştinţa vânzătorului în momentul
încheierii contractului;
- posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model;
- sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip şi într-o manieră
adecvată pentru a le conserva şi proteja.
Cantitatea mărfii se stabileşte în funcţie de natura mărfii şi uzanţe, prin utilizarea unor unităţi de
măsură specifice. În contract trebuie să se menţioneze locul unde se va determina cantitatea mărfii – la
locul de expediere sau la locul de destinaţie -, momentul determinării cantităţii mărfii şi modul de
determinare a cantităţii mărfii.
Calitatea mărfii reprezintă totalitatea însuşirilor care le are o marfă fabricată la nivelul tehnologiei
moderne şi datorită cărora e preferată, satisfăcând în condiţii optime necesităţile cumpărătorului. Calitatea
mărfii trebuie prevăzută în contract de către părţi în mod precis şi detaliat. Calitatea mărfii se referă la
caracteristicile tehnice ale mărfii, la funcţionalitatea ei şi la gradul în care corespunde cerinţelor pentru care
a fost produsă.
Nivelul calitativ al mărfii se stabileşte prin intermediul unor criterii sau caracteristici ale produsului.
Calitatea mărfii se poate stabili prin unele metode ce folosesc următoarele elemente:
- văzut şi plăcut – marfa va fi conformă cu cea văzută de cumpărător. Contractul se încheie fără a fi
necesară o deschiere tehnică;
- după încercare – clauză care echivalează cu o condiţie suspensivă de executare a contractelor 12;
- după degustare – varietate a clauzei „după încercare”;
- tel quel – cumpărătorul este de acord să primească marfa aşa cum este;
- rye terms – cumpărătorul primeşte marfa în starea în care este, dar poate primi o bonificaţie dacă nu
este corespunzătoare;
- sound delivered – cumpărătorul poate refuza marfa avariată;
- mostre (etalon, eşantion) – marfa trebuie să fie conformă eşantionului. De regulă, în practică, ambele
părţi păstrează câte un exemplar;
- tipuri – noţiune abstractă faţă de care calitatea mărfii ce se livrează trebuie să se apropie cât mai mult;
denumiri uzuale: lămâi de Catania, bumbac Cleveland;
- norme şi standarde – caracteristici ale produsului care au fost codificate;
- descriere – indicarea caracteristicilor tehnice ale produsului.
Dacă părţile nu au stabilit ca bunul să corespundă unei anumite calităţi, vânzătorul este obligat să
livreze marfa de calitate medie obişnuită existentă în ţara sa, corespunzător destinaţiei prevăzute în
contract, în caz contrar conform destinaţiei obişnuite a acesteia în ţara vânzătorului.
C. Predarea documentaţiei tehnice.
În contractele care au ca obiect instalaţii complexe, obiective industriale mari, aparate sau utilaje,
vânzătorul trebuie să predea documentaţia tehnică şi know-how-ul corespunzător. Vânzătorul trebuie să
asigure montarea maşinilor şi utilajelor, punerea lor în funcţiune, întreţinerea şi posibilitatea unei utilizări
normale.
Predarea documentaţiei tehnice are loc în momentul, locul şi forma prevăzută în contract sau uzanţe.
Documentaţia tehnică se poate expedia odată cu marfa, indicându-se numărul contractului şi comenzii.
Vânzătorul păstrează un drept exclusiv asupra documentaţiei tehnice transmise cumpărătorului, dacă prin
contract nu s-a stabilit altfel. Cumpărătorul o poate folosi doar pentru întreţinerea utilajului achiziţionat şi
numai pe teritoriul ţării sale.
2. Obligaţiile cumpărătorului.
În contractul de vânzare comercială internaţională cumpărătorul are următoarele obligaţii principale:
12
D.Florescu, L.N.Pîrvu, Contractele de comerţ internaţional, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.104
35
CAPITOLUL I
- plata preţului;
- luarea în primire a mărfii predate.
A. Plata preţului
Plata preţului este obligaţia asumată de cumpărător, pe care o execută în schimbul mărfii primite.
Cumpărătorul este obligat să ia măsurile şi să îndeplinească formalităţile destinate să permită plata preţului
prevăzut în contract şi lege.
Determinarea preţului. În vânzarea comercială internaţională preţul poate fi:
- determinat – prevăzut de părţi cu ocazia încheierii contractului. Preţul se înscrie printr-o formulă fixă
sau mobilă. Se fixează un preţ de bază, iar după efectuarea livrării, în raport de limitele admise şi de
proporţiile imediate se va determina preţul efectiv.
- determinabil – se concretizează după încheierea contractului, avându-se în vedere: cotaţiile la bursă;
media cotărilor de pe diferite pieţe, preţul din ziua predării.
În stabilirea preţului se ţine cont de:
- cantitatea la care se calculează preţul – după cantitatea de marfă ce se găseşte la locul şi momentul
executării contractului;
- valuta în care se face plata – care poate fi cea stabilită de părţi, iar dacă se face plata cu altă valută decât
cea stabilită, în contract se prevede şi cursul de schimb valutar;
- reducerile de preţ acordate cumpărătorului – de către vânzător, care sunt uzuale sau specifice. În
practică se utilizează reduceri privind calitatea şi integritatea mărfii sau determinate de natura
operaţiilor legate de obiectul contractului.
Daca preţul nu a fost fixat în contract, părţile s-au referit la preţul practicat în momentul încheierii
contractului, în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile.
Elementele preţului. Preţul de vânzare internaţională cuprinde preţul intern plus un număr de elemente,
în funcţie de situaţia concretă. Componente:
- cheltuieli de ambalare – depind de natura mărfii şi voinţa vânzătorului. Părţile pot să nu discute însă
cine le suportă.
- Cheltuieli de transport – sunt în funcţie de condiţia de livrare şi se împart între părţile contractante după
modalităţile de vânzare folosite.
- cheltuielile de asigurare – constituie un element al preţului numai în vânzarea CIF; vânzătorul are
obligaţia să procure pe propria cheltuială o poliţă de asigurare maritimă sub formă transferabilă. În
celelalte condiţii de livrare, asigurarea revine cumpărătorului.
Cheltuieli în legătură cu procurarea unor acte prevăzute de regimul legal al exporturilor sau
importurilor, respectiv cheltuieli diverse: impozite, taxe, tarife vamale, comisioane bancare şi comerciale şi
alte elemente ale preţului de vânzare în raport de partea care le suportă.
Data plăţii se prevede de către părţi în contract sau rezultă din uzanţele comerciale. Preţul se plăteşte la
momentul fixat, fără a fi necesară nici o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului, sau în caz
contrar în momentul punerii la dispoziţie a mărfurilor ori a remiterii documentaţiei reprezentative a
mărfurilor . Vânzătorul poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau documentaţiei.
Cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile, în
afara de cazul în care în contract se prevede altfel.
Locul plăţii este diferit de dreptul comun. Locul plăţii este portabil: preţul se plăteşte la sediul
vânzătorului, dacă contractul nu prevede altfel sau la locul predării bunului, dacă plata trebuie efectuată
contra remiterii mărfurilor sau documentaţiei. În situaţia în care vânzătorul îşi schimbă sediul după
încheierea contractului, el trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii.
B. Luarea în primire a mărfii
Luarea în primire a mărfii – reprezintă îndeplinirea oricărui act care se poate cere, în mod rezonabil,
cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea. În raport de natura livrării,
36
CAPITOLUL I
cumpărătorul este ţinut să respecte indicaţiile vânzătorului şi în unele cazuri trebuie să procure mijloacele
de transport şi să indice elementele mărfii.
3. Răspunderea în vânzarea internaţională.

Prin contractul de vânzare-cumpărare internaţional părţile urmăresc executarea obligaţiilor asumate şi
crearea unor condiţii optime pentru realizarea operaţiunilor comerciale. Părţile răspund pentru neexecutarea
obligaţiilor contractuale şi pentru executarea acestora în mod necorespunzător.
Formele răspunderii materiale sunt: repararea prejudiciilor cauzate şi plata de penalităţi.
Partea care a atras o terţă persoană la îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale poartă răspunderea faţă
de cealaltă parte contractuală pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de
către terţa persoană, ca pentru propriile acţiuni.
Acordarea de penalităţi este condiţionată de unele cerinţe:
- să existe un contract valabil între părţi;
- neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor;
- penalităţile să fie prevăzute de Condiţiile generale de livrare, acordul bilateral, contract;
- creditorul să ceară penalităţile respective.
Creditorul are dreptul să ceară plata penalităţilor pentru următoarele temeiuri:
- întârzierea în livrare;
- întârzierea în punerea la dispoziţie a documentaţiei tehnice;
- neprezentarea certificatelor de analiză;
- întârzierea în livrare în cazul sistării livrărilor din cauza defectelor care se repetă;
- neutilizarea mărfii;
- cererea neîntemeiată privind restituirea sumelor plătite;
- nedeschiderea acreditivului la termenele prevăzute.
a) Răspunderea vânzătorului
Daca vânzătorul nu-şi execută obligaţiile contractuale, cumpărătorul poate să ceară executarea
contractului, poate să solicite rezoluţiunea contractului sau poate să pretindă daune-interese.
1. Executarea contractului poate fi cerută dacă marfa nu este conformă cu prevederile contractului:
- cumpărătorul poate să ceara predarea unor mărfuri de înlocuire sau să se remedieze lipsa de
conformitate într-un termen rezonabil de la denunţarea lipsei de conformitate sau în momentul
denunţării lipsei de conformitate;
- cumpărătorul poate să ceară o bonificaţie, reducerea preţului proporţional cu diferenţa între valoarea pe
care mărfurile efectiv predate le aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar
fi avut-o în acel moment;
- cumpărătorul poate să acorde vânzătorului un termen suplimentar, de o durată rezonabilă, pentru
execuţia obligaţiei sale. Înainte de expirarea acestui termen cumpărătorul nu poate să se prevaleze de
vreunul din mijloacele de care ar dispune în caz de încălcare a contractului, dar nu pierde dreptul de a
cere daune-interese pentru întârziere în executare.
2. Rezoluţiunea contractului – este sancţiunea pentru neexecutarea de către vânzător a obligaţiilor
asumate prin contract şi poate fi cerută în următoarele împrejurări, conform Convenţiei de la Geneva din
1980:
- neexecutarea de către vânzător a uneia din obligaţiile sale constituie o încălcare esenţială a contractului;
- vânzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de cumpărător sau declară că nu le va
preda într-un termen astfel acordat;
- dacă neexecutarea parţială a obligaţiilor asumate sau lipsa de conformitate reprezintă o încălcare
esenţială a contractului.
Rezoluţiunea contractului se face printr-o declaraţie notificată de cealaltă parte.
37
CAPITOLUL I
Dacă este evident că înainte de data executării contractului se va săvârşi o încălcare esenţială a
contractului, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea anticipată a contractului.
b) Răspunderea cumpărătorului
Vânzătorul are posibilitatea: să ceară executarea contractului; rezoluţia contractului şi daune-interese.
1. Executarea contractului. Dacă nu s-a prevalat anterior de un mijloc incompatibil, vânzătorul poate
cere: plata preţului; preluarea mărfii predate; executarea altor obligaţii ale cumpărătorului. Vânzătorul
poate să acorde cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru executarea obligaţiilor
sale. Înainte de expirarea termenului, vânzătorul nu se poate prevala de nici unul din mijloacele de care
dispune în caz de încălcare a contractului. Dacă plata preţului se efectuează cu întârziere, vânzătorul are
dreptul să ceară penalităţi. Datorită întârzierii în deschiderea acreditivului, vânzătorul poate să oprească
expedierea mărfii, suspendarea executării contractului intervenind automat, nefiind necesară nici o
formalitate.
2. Rezoluţiunea contractului – se poate declara de vânzător în următoarele cazuri:
- neexecutarea de către cumpărător a uneia din obligaţiile sale contractuale care constituie o încălcare
esenţială a contractului;
- cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de plată a preţului sau preluare a mărfurilor predate în
termenul suplimentar acordat de vânzător sau cumpărătorul declara că nu o face în termenul
acordat.
În caz de executare tardivă, dacă vânzătorul a declarat rezoluţiunea contractului înainte de a afla despre
executarea contractului, partea respectivă poate declara contractul rezolvit pentru viitor.
c) Daune – interese
Daunele-interese cuprind pierderea suferită, care este supusă întotdeauna reparării de cealaltă parte, şi
câştigul nerealizat, care este supus reparării numai dacă s-a prevăzut în contract sau dacă există acordul
părţilor. Daunele-interese nu pot fi superioare pierderii suferite şi nici câştigului nerealizat pe care partea în
culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii contractului. Persoana care invocă
încălcarea contractului trebuie să ia măsurile rezonabile, ţinând seama de împrejurări pentru a limita
pierderea, inclusiv câştigul nerealizat, iar dacă neglijează să o facă, partea cealaltă poate să ceară o reducere
a dezdăunării egală cu pierderea care ar fi trebuit evitată.
Pentru acordarea despăgubirilor trebuie întrunite următoarele condiţii:
- neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale;
- producerea unei pagube materiale celeilalte părţi;
- legătura cauzală între neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale şi
producerea unei pagube materiale celeilalte părţi;
- culpa debitorului.
Sarcina probei revine creditorului. Culpa debitorului este prezumată.
d) Exonerarea de răspundere
Părţile sunt exonerate de răspundere dacă neexecutarea obligaţiilor contractuale sau executarea lor
necorespunzătoare se datorează unei cauze străine, dacă nu pot fi imputabile debitorului ori dacă dreptul
creditorului de a cere executarea contractului încetează.
Exonerarea de răspundere intervine în următoarele cazuri:
- culpa contractantului
- culpa terţului – dacă motivul invocat este determinat de neexecutarea de către un terţ, pe care partea l-a
însărcinat să execute în întregime sau parţial contractul, ea nu este exonerată decât în cazul în care
dovedeşte că sunt întrunite condiţiile exonerării în persoana sa şi a terţului;
- forţa majoră – împrejurare care a intervenit după încheierea contractului ca urmare a unor evenimente
extraordinare, neprevăzute şi inevitabile pentru una din părţi. Forţa majoră trebuie anunţată în scris
celeilalte părţi, fără întârziere, în limita termenului de executare a obligaţiilor contractuale, în caz
contrar impunându-se repararea prejudiciilor cauzate. În consecinţă termenul de executare a obligaţiilor
38
CAPITOLUL I
contractuale de către părţi se dublează în mod corespunzător cu durata acelor împrejurări şi a

consecinţelor lor.
Comunicarea va cuprinde date despre intervenirea şi caracteristicile împrejurării, despre eventualele
consecinţe ale acesteia. De asemenea, partea este obligată să comunice, în scris, încetarea forţei majore.
Exonerarea de răspundere poate rezulta din: Condiţiile generale de livrare, un acord bilateral sau
contract, dreptul naţional al ţării vânzătorului, aplicabil contractului respectiv.
Sarcina de a dovedi existenţa împrejurărilor exoneratoare de răspundere aparţine debitorului.
4.2. Prescripţia în materia vânzării internaţionale de mărfuri
Datorită numeroaselor diferenţe în reglementarea problemei prescripţiei 13, în materia vânzării

internaţionale de mărfuri aceasta a făcut obiectul Convenţiei adoptată la New York la 14 iunie 1974 şi a
Protocolului de modificare a acestei Convenţii, adoptat odată cu Convenţia asupra contractului de vânzare
internaţionala de mărfuri, la 11 aprilie 1980.
Precizăm de la început că termenul de prescripţie este de 4 ani şi ca în Convenţie sunt stipulate
dispoziţii riguroase cu privire la modalităţile determinării termenului de prescripţie şi a punctului de
plecare a acestui termen.
Convenţia prevede o limitare generală a termenului de prescripţie, precizând că orice termen de
prescripţie expira cel mai târziu 10 ani după data la care a început să curgă.
Termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată, în temeiul reglementărilor
exprese stipulate în Convenţie. O acţiune rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată
începând cu data la care aceasta încălcare s-a produs. O acţiune sprijinită pe dol sau rezultând din
manopere frauduloase ulterioare, poate fi exercitată începând cu data la care faptul a fost sau trebuia în
mod raţional să fi fost descoperit. În cazurile în care o parte declară rezoluţiunea contractului înaintea datei
fixate pentru executarea sa, termenul de prescripţie curge începând cu data la care declaraţia este adresată
celeilalte părţi.
Convenţia reglementează trei cauze de încetare a curgerii termenului de prescripţie:
- îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva debitorului. Când
părţile au convenit să supună diferendul lor arbitrajului, termenul de prescripţie încetează să curgă
începând de la data la care una dintre părţi recurge la procedura de arbitraj;
- îndeplinirea de către creditor a oricărui act care are efect întreruptiv de prescripţie, conform legii
statului unde debitorul îşi are sediul;
- recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor.
13
Prescripţia extinctivă, este reglementată în dreptul român prin Decretul nr. 167/1958, care stabileşte un termen general de
trei ani, aplicabil si în raporturile de comerţ internaţional în cazul în care nu există norme juridice derogatorii.
În activitatea de comerţ internaţional există dificultăţi cu privire la aplicarea prescripţiei, din cauza reglementărilor diferite în
legislaţiile naţionale.
În Franţa este fixat termenul general de prescripţie de zece ani pentru obligaţiile născute între comercianţi, cu câteva excepţii
pentru care termenul se reduce la doi ani.
În Italia este stabilit termenul general de zece ani, dar există câteva excepţii în care prescripţia se reduce la cinci ani sau la
un an.
În Elveţia acţiunea se prescrie într-un an din momentul livrării mărfurilor, chiar dacă cumpărătorul a descoperit mai târziu
defectele mărfii livrate, cu excepţia cazului în care s-a stabilit un termen mai lung de garanţie, sau a constatării unor manopere
dolosive din partea vânzătorului.
În Germania prescripţia este de doi ani pentru livrări de mărfuri si executări de lucrări, iar pentru aspecte referitoare la
calitate prescripţia este de sase luni pentru lucruri mobile si de un an pentru imobile.
În Anglia există prescripţie de sase ani, cu caracter general si de 12 ani pentru obligaţiile care sunt consemnate în acte
autentice.
În SUA există termen de prescripţie de patru ani pentru obligaţiile care decurg din vânzare, care se reduce însă la sase luni
pentru livrarea produselor din stoc. Aceste termene pot fi reduse sau mărite prin înţelegerea părţilor.
39
CAPITOLUL I
Convenţia stipulează în mod expres că termenul de prescripţie nu poate fi modificat, nici cursul său
schimbat – printr-o declaraţie a părţilor sau pe calea unui acord de voinţa între ele – cu excepţia cazurilor
prevăzute expres în Convenţie. În cursul termenului de prescripţie, debitorul poate să prelungească acest
termen, printr-o declaraţie scrisă adresată creditorului.
Efectul prescripţiei constă în faptul că nici un drept nu este recunoscut, nici nu devine executoriu în
nici o procedură începută după expirarea termenului de prescripţie. Efectul prescripţiei nu se produce când:
prescripţia nu este invocată de către partea interesata; atunci când dreptul este invocat pe cale de excepţie.
Convenţia stipulează că termenul de prescripţie este calculat astfel încât să expire la miezul nopţii al
zilei a cărei date corespunde celei la care termenul a început să curgă. În lipsa datei corespunzătoare,
termenul de prescripţie expiră la miezul nopţii ultimei zile a ultimei luni a termenului.
4.3. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor internaţionale de mărfuri –
Regulile INCOTERMS şi RAFTD;
4.3.1. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor internaţionale de mărfuri
Uzanţele comerciale se aplică prin înscrierea în contracte a unei clauze de trimitere sau prin formularea
unei clauze integrate în contractele tip sau în condiţiile generale de livrare.
În materie comercială se considera că, în absenţa unei convenţii contrare, părţile s-au referit în mod
tacit, în contractul pe care l-au încheiat, la oricare uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască
şi care în relaţiile comerciale este în mod constant repetată, larg cunoscută, în contracte de acelaşi tip în
ramura comercială respectivă.
Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este determinată de principiul libertăţii comerţului, consacrat în
Codul comercial. Titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor comerciale sunt prevăzute de legea contractului,
care se determină de părţi, iar în absenţa unei alegeri a părţilor se determină de instanţa de judecată.
Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională, care poate fi expresă sau tacită.
Clauzele convenţionale, ca şi prevederile instanţelor judecătoreşti şi arbitrale în soluţionarea litigiilor care
rezultă din operaţiunile comerciale, trebuie să ţină seama pe lângă prevederile legii aplicabile contractului
şi de uzanţele comerciale – prevedere consacrata expres în Convenţia europeană de arbitraj comercial
internaţional, preluată ulterior în majoritatea legislaţiilor naţionale.
În absenţa unor reglementări adecvate a relaţiilor comerciale, practica comercială internaţională:
- a creat anumite reguli nescrise, acceptate de bună voie şi folosite în mod regulat. Aceste reguli nescrise
au devenit norme ce se aplică în relaţiile comerciale;
- a realizat o uniformizare şi o standardizare a uzanţelor comerciale prin elaborarea unor condiţii
uniforme şi contracte tip şi prin includerea în contracte a unor condiţii generale;
- o codificare a uzanţelor comerciale în anumite ramuri ale activităţii, care asigură certitudine juridică şi
uniformitatea reglementărilor.
Rolul uzanţelor comerciale este de a determina drepturile şi obligaţiile părţilor prin precizarea şi
completarea conţinutului contractului şi acela de a interpreta şi explica termenii şi expresiile folosite de
părţi în contractele comerciale.
4.3.2. Regulile INCOTERMS şi RAFTD
Pe parcursul timpului, în relaţiile comerciale mondiale s-au conturat câteva tipuri de vânzări
internaţionale individualizate, îndeosebi în raport de modul în care sunt delimitate obligaţiile părţilor.
Contractele respective sunt desemnate prin formule sau abreviaţii care dau o expresie sintetică
operaţiunilor juridice pe care le determină părţile potrivit autonomiei lor de voinţă.
4.3.2.1. INCOTERMS 2010
INCOTERMS – Internaţional Commercial Terms – Termeni Comerciali Internaţionali
Pe parcursul timpului, în relaţiile comerciale mondiale s-au conturat câteva tipuri de vânzări
internaţionale individualizate, îndeosebi, în raport de modul în care sunt delimitate obligaţiile părţilor.
40
CAPITOLUL I
Culegerea şi sintetizarea uzanţelor comerciale în domeniul vânzării internaţionale de mărfuri şi-au

găsit expresia într-o primă formă codificată in anul 1936, sub egida Camerei de Comerţ Internaţionale din
Paris sub denumirea Trade Terms – Termeni Comerciali. Lucrarea a fost rodul activităţii laborioase a mai
multor experţi comerciali, întruniţi într-un Comitet Special, constituit cu prilejul primului Congres al
Camerei de Comerţ Internaţional, ale cărui lucrări s-au desfăşurat la Paris în 1920.
Evoluţia semnificativă a comerţului internaţional a determinat elaborarea de către Camera de
Comerţ Internaţională a unui nou set de uzanţe codificate, denumite Incoterms 2010, care se aplica de la 1
ianuarie 2011.
De la ultima revizuire din anul 2000, s-au petrecut multe schimbări în comerţul global, ceea ce face
ca actuala revizuire să aibă în vedere aspectele legate de dezvoltarea tehnicilor folosite pentru securizarea
încărcăturii şi de nevoia de a înlocui documentele de hârtie cu cele electronice. Noii termeni de livrare
definesc în mod clar obligaţiile părţilor si reduc riscul apariţiilor unor complicaţii juridice.
4.3.2.2. RAFTD 1941

RAFTD – Revised American Foreign Trade Definitions – Definiţii revizuite ale comerţului extern
american.
RAFTD au apărut într-o primă variantă în anul 1919, ca urmare a codificării uzanţelor de către
comercianţi. Această variantă a cunoscut modificări şi îmbunătăţiri, termenii căpătând dimensiuni noi şi
reprezentând un instrument tot mai apreciat în practica relaţiilor comerciale.
4.3.2.3. Principalele reguli INCOTERMS
În raport de obligaţiile părţilor într-un contract de vânzare internaţională, se deosebesc mai multe
feluri de contracte desemnate prin clauze TERMS, consacrate în relaţiile comerciale internaţionale. În
Regulile INCOTERMS şi RAFTD se regăsesc obligaţiile vânzătorului – indicativul A – şi cele ale
cumpărătorului – indicativul B.
Regulile privind obligaţiile vânzătorului sunt:
A1 – livrarea mărfii în baza clauzelor stipulate în contract (Vânzătorul are obligaţia să livreze marfa şi să
prezinte factura comercială sau mesajul electronic echivalent);
A2 – licenţe, autorizaţii şi alte formalităţi;
A3 – transportul şi asigurarea;
A4 – livrarea (conţinutul acestei reguli variază după cum livrarea este directă sau indirectă, precum şi în
funcţie de momentul şi locul livrării);
A5 – transferul riscurilor;
A6 – repartiţia cheltuielilor;
A7 – avizarea cumpărătorului;
A8 – dovada livrării mărfii (documentul de transport şi chiar mesajul electronic echivalent);
A9 – verificarea (operaţiuni de ambalare şi marcare a mărfii);
A10 – alte obligaţii.
Regulile privind obligaţiile cumpărătorului sunt:
B1 – plata preţului;
B2 – licenţe, autorizaţii şi alte formalităţi;
B3 – contractul de transport;
B4 – preluarea mărfii;
B5 – transferul riscurilor;
B6 – repartiţia cheltuielilor;
B7 – avizarea vânzătorului;
B8 – dovada livrării (documentul de transport şi chiar mesajul electronic echivalent);
41
CAPITOLUL I
B9 – inspectarea mărfii (verificarea concordanţei calităţii şi cantităţii cu obligaţiile asumate în contract);

B10 – alte obligaţii.
Reguli privind livrarea mărfii:
3. Conţinutul regulilor INCOTERMS 2010.
În comparaţie cu Incoterms 2000 - Incoterms 2010 a suferit schimbări majore atât de formă cât şi de
conţinut. Vom prezenta în continuare condiţiile de livrare reglementate de INCOTERMS 2010, respectând
clasificarea în Condiţii de livrare aplicabile tuturor tipurilor de transport şi Condiţiile de livrare aplicabile
transportului maritim si terestru, urmând ca apoi să evidenţiem schimbările suferite de la versiunea
anterioară.
Condiţiile de livrare aplicabile tuturor tipurile de transport

EXW (EX WORKS)
Este condiţia de livrare cea mai comodă pentru vânzător care trebuie să pună marfa ambalată la
dispoziţia cumpărătorului, acesta din urmă fiind obligat să o încarce pe cheltuiala şi riscul său.
Produsul şi riscurile se transfera cumpărătorului, incusiv plata transportului şi costul asigurării de la
poarta fabricii vânzătorului.
Dacă este cazul, vânzătorul va trebui ca la cererea, pe cheltuiala şi riscul cumpărătorului să ofere
acestuia asistenţă în obţinerea licenţei , a autorizaţiei de export sau a oricăror alte documente necesare
pentru exportul mărfurilor
FCA (Free Carrier)
Franco cărăuş înseamnă că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare in momentul in care a predat
marfa , dacă este cazul, vămuita pentru export, in grija cărăuşului sau a altei persoane desemnate de
cumpărător la locul sau punctul convenit. In cazul in care cumpărătorul nu indica un punct precis,
vânzătorul poate sa aleagă punctul de la locul sau raza teritoriala menţionata unde cărăuşul urmează sa
preia marfa in custodia sa. In cazul in care potrivit practicii comerciale este necesar sprijinul vânzătorului
pentru încheierea contractului cu cărăuşul (cum este cazul in transportul CFR sau aerian). Vânzătorul
acţionează pe riscul si cheltuiala cumpărătorului.
CPT (Carriage Paid To)
Vânzătorul plăteşte pentru transportul mărfii la destinaţia convenita. Riscurile de pierdere sau de
deteriorare a mărfii, precum si orice alte cheltuieli suplimentare cauzate de evenimente care au avut loc
după ce marfa a fost predata cărăuşului trec de la vânzător la cumpărător in momentul in care marfa a fost
predata carausului. In cazul in care pentru transportul marfii se folosesc carausi succesivi, riscurile trec de
la vanzator la cumparator in momentul in care marfa a fost predata primului caraus. Termenul CPT implica
obligatia vanzatorului de vamuire a marfii pentru export Acest termen poate fi folosit pentru toate modurile
de transport, inclusiv pentru transportul multimodal.
CIP (Carriage and Insurance Paid)
Vanzatorul are aceleasi obligatii ca la termenul CPT dar suplimentar el trebuie sa efectueze si
asigurarea pentru acoperirea riscului de pierdere sau deteriorare a marfii pe timpul transportului.
Vanzatorul incheie contractul si plateste prima de asigurare. Cumparatorul trebuie sa ia nota ca in cazul
CIP vanzatorul este obligat sa obtina prima de asigurarea pentru acoperire minima. Termenul CIP implica
obligatia vanzatorului de vamuire a marfii pentru export Acest termen poate fi folosit pentru toate modurile
de transport, inclusiv pentru transportul multimodal.
DAT (Delivered at Terminal)
Vanzatorul livreaza si descarca din mijlocul de transport la terminalul (din portul sau locul) stabilit cu
cumparatorul. Terminal inseamna orice loc, cum ar fi: chei; depozit; strada; cargo terminal; terminal CFR.
Vanzatorul acopera toate costurile pentru livrarea si descarcarea marfurilor la terminalul stabilit. Este
42
CAPITOLUL I
recomandat ca notiunea de Terminal sa fie foarte bine precizata. DAT acopera formalitatile de vamuire la
export dar NU include costul formalitatilor de vamuire la import.
DAP (Delivered at Place)
Descriere: Vanzatorul livreaza marfurile in mijloacele de transport adecvate la locul stabilit cu
cumparatorul. Vanzatorul acopera toate costurile pentru livrarea si descarcarea marfurilor la terminalul
stabilit. Este recomandat ca notiunea de Terminal sa fie foarte bine precizata. In cazul in care vanzatorul
suporta costuri legate de descarcarea bunurilor la destinatie, acesta Nu are dreptul sa refactureze aceste
costuri cumparatorului. Este recomandat ca notiunea de LOC sa fie foarte bine precizata. DAP acopera
formalitatile de vamuire la export dar NU include costul formalitatilor de vamuire la import.
DDP (Delivered Duty Paid)
Vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare in momentul in care marfa a fost pusa la dispoziţia
cumparatorului, la locul convenit din tara importatoare. Vânzătorul trebuie sa suporte toate cheltuielile si
riscurile legate de aducerea mărfii in acest loc inclusiv a taxelor vamale, a altor taxe si speze oficiale care
se plătesc la import, precum si a costurilor si riscurilor de îndeplinire a formalităţilor vamale. Acest termen
poate fi folosit indiferent de modalitatea de transport.
Condiţiile de livrare aplicabile transportului maritim si terestru
FAS (Free Alongside Ship)

Vanzatorul isi indeplineste obligatia de livrare in momentul in care marfa a fost pusa de-a lungul
vasului, pe chei sau pe slepuri, barje sau pe bac, in portul de incarcare convenit. Aceasta inseamna ca toate
costurile si riscurile de pierdere sau deteriorare a marfii sunt suportate din acel moment de cumparator.
Termenul FAS implica obligatia cumparatorului de vamuire a marfii pentru export si nu trebuie folosita in
cazul in care cumparatorul nu poate sa indeplineasca direct sau indirect formalitatile de export Acest
termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare.
FOB (Free On Board)
Vanzatorul isi indeplineste obligatia de livrare in momentul in care marfa a trecut balustrada vasului,
in portul de incarcare convenit .Costurile si riscurile de pierdere si deteriorare a marfii sunt suportate din
acel moment de cumparator. Termenul FOB implica obligatia vanzatorului de vamuire a marfii pentru
export. Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare. In cazul in
care balustrada vasului nu prezinta relevanta, cum ar fi in cazul traficului roll-on/roll-off sau containerizat
este mai potrivit sa se foloseasca termenul FCA.
CFR (Cost & Freight)
Vanzatorul trebuie sa plateasca navlu-ul si costurile necesare pentru aducerea marfii in portul de
destinatie convenit, dar riscul de pierdere sau deteriorare a marfii, precum si orice costuri suplimentare
cauzate de evenimente care au avut loc dupa ce marfa a fost livrata la bordul navei se transfera de la
vanzator la cumparator in momentul in care marfa trece de balustrada vasului in portul de incarcare.
Termenul C.F.R implica obligatia vanzatorului de vamuire a marfii pentru export In cazul in care
balustrada vasului nu prezinta relevanta cum ar fi in cazul traficului roll-on/roll-off sau containerizat este
mai potrivit sa se foloseasca termenul CPT.
CIF (Cost, Insurance and Freight)
Vanzatorul are aceleasi obligatii ca in cazul termenului CFR dar suplimentar, el trebuie sa efectueze
asigurarea maritima care sa acopere riscul cumparatorului de pirdere sau deteriorare a marfii in timpul
transportului maritim. Vanzatorul incheie si plateste contractele de asigurare si plateste prima de asigurare.
Cumparatorul ia nota ca in cazul termenului CIF, vanzatorul este obligat sa obtina asigurarea pentru
acoperirea minima. Termenul CIF implica obligatia vanzatorului de vamuire a marfii pentru export In cazul
in care balustrada vasului nu prezinta relevanta cum ar fi in cazul traficului roll-on/roll-off sau
containerizat este mai potrivit sa se foloseasca termenul CIP.
43
CAPITOLUL I
Reguli privind transferul riscurilor:

Potrivit regulilor INCOTERMS, transmiterea riscurilor corespunde cu momentul livrării mărfii.
Din punctul de vedere al forţei lor juridice, Regulile INCOTERMS au un caracter facultativ şi supletiv,
părţile putând să prevadă în contractul lor orice fel de derogări. Regulile INCOTERMS sunt acele uzanţe
care au ajuns la un grad suficient de maturitate juridică. Fiecare dintre Regulile INCOTERMS constituie
expresia unui anumit tip de vânzare. Aplicarea lor este posibilă numai dacă părţile, prin voinţa lor exercită,
aleg una din ele spre a fi incorporată în contractul lor. Părţile sunt libere să aleagă termenului pe care-l
consideră potrivit şi sunt în măsură să completeze sau să modifice conţinutul regulilor care interpretează
termenul comercial desemnat de ele.
În cazul în care există o contradicţie între Regulile INCOTERMS şi o clauză specială stipulată de părţi
în contract, această clauză specială prevalează.
4.4. Categorii de vânzări
4.4.1. Vânzarea prin burse
Bursa este o instituţie specifică economiei de piaţă. Activitatea bursei este considerată ca un indicator
al situaţiei economice şi un mijloc de influenţare a preţurilor mondiale.
Bursa este o piaţă unde se întâlnesc comercianţii sau intermediarii lor pentru a negocia mărfuri
fungibile şi valori mobiliare, după o procedură specială, sub supravegherea unei autorităţi. Operaţiunile de
bursă se încheie pentru mărfuri viitoare şi care nu sunt prezente, ci reprezentate prin mostre sau descrise
prin anumite caracteristici.
La bursă se vând sau se cumpără numai titlurile prin care se efectuează transferul de proprietate asupra
mărfurilor. Absenţa mărfurilor de la locul tranzacţiei permite şi realizarea unor operaţiuni pur speculative.
Bursele au apărut în perioada de început a dezvoltării capitalismului, în câteva oraşe europene,
determinate fiind de operaţiunile bancare şi de circulaţia mărfurilor. Prima bursă modernă – 1531 – la
Anvers, care deţinea o clădire proprie unde se încheiau tranzacţii asupra mărfurilor coloniale.
Vânzarea la bursă se particularizează prin următoarele trăsături:
1) marfa nu este niciodată prezentă; în consecinţă nu se pot formula pretenţii de calitate cu privire la
respectiva marfă. Dacă bursa în cauză are propriile sale standarde, calitatea mărfii trebuie să
corespundă acestora.
2) contractul se încheie, fără excepţie, prin intermediar (numit curtier în dreptul francez, broker în
dreptul anglo-american). Curtierii, brokerii sunt obligaţi să se supună sindicului bursei, să păstreze
secretul tranzacţiilor şi sunt ţinuţi să nu tranzacţioneze în nume propriu.
Există posibilitatea aşa numitei vânzări cu primă care nu este acceptată de toate bursele, deci de
toate statele pentru că vânzarea la bursă se desfăşoară sub supravegherea statului pe teritoriul căruia este
organizată bursa.
Vânzarea cu primă presupune fie cel care cumpără nu are banii, fie cel care vinde nu are marfa –
fie unul, fie celălalt avansează o primă care semnifică seriozitatea intenţiei de realizare a vânzării. Regula
este ca dacă cel care avansează prima nu îşi îndeplineşte obligaţia, pierde prima; dacă cel care primeşte
prima nu îşi îndeplineşte obligaţia este ţinut să restituie dublul primei.
Fiind vorba de o vânzare speculativă poate fi vânzare a la hausse sau vânzare a la baisse. Vânzarea
a la hausse este vânzarea în care speculează cumpărătorul. El cumpără marfa la un preţ pentru a o revinde
44
CAPITOLUL I
ulterior la un preţ mai ridicat, realizând profit din diferenţa de preţ. Vânzarea a la baisse este vânzarea în
care speculează vânzătorul care vinde marfa la un preţ pentru a cumpăra ulterior o marfă de acelaşi fel la
un preţ mai scăzut, profitul realizându-se din diferenţa de preţ.
Vânzarea la bursă este supusă totdeauna legii în vigoare la locul burselor. Bursele se organizează
în statele cu economie de piaţă, ele fiind instituţii speculative.
Vânzarea la burse se face pe documente tipizate specifice fiecărei burse, legea aplicabilă vânzării
la bursă este legea locului bursei.
4.4.2. Contractul forward
a) Definire si caractere juridice

Contractul forward reprezintă convenţia prin care vânzătorul se obligă faţă de cumpărător, să livreze contra
plată, la o dată viitoare prestabilită, o marfă, o valută sau un activ financiar, la preţul convenit în momentul
perfectării contractului.
Toate elementele contractului sunt determinate în momentul perfectării lui, cu excepţia valorii, care rămâne
incertă, întrucât preţul mărfii, valutei sau activului financiar se poate modifica până la data prestabilită.
Contractele de acest tip se încheie în afara bursei si nu sunt standardizate, ultimul aspect deosebindu-le de
contractele “futures” (cu livrare amânată).
b) Conţinut si efecte
Cumpărătorul îşi asumă obligaţia de a cumpăra o anumită marfă, activ financiar sau valută, la preţul
convenit prin contract, plătibil la scadenţa fixată. Preţul pe care trebuie să îi plătească cumpărătorul rămâne cel
convenit iniţial, chiar dacă preţul zilei în acel moment va fi mai mare sau mai mic decât acesta. În funcţie de
oscilaţia cursului pieţei, se poate realiza o pierdere sau un avantaj de către vânzător sau de către cumpărător.
Contractul se execută deci la scadenţă, în condiţiile prestabilite în momentul perfectării lui, dar dreptul de
proprietate se va transmite la cumpărător numai în momentul executării.
Executarea se face în natură, prin predarea mărfii sau a activului financiar la scadenţă si respectiv prin plata
contravalorii acestuia la preţul forward.
4.4.3. Vânzarea prin licitaţii

Noţiune
Licitaţiile internaţionale constituie o piaţă specială care concretizează oferta şi cererea unor mărfuri şi
servicii. Folosirea lor este facultativă şi sunt utilizate când proiectele de dezvoltare sunt finanţate de unele
instituţii financiare internaţionale. Ex. BIRD condiţionează acordarea de împrumuturi pentru realizarea
unor obiective de utilizarea licitaţiei.
Funcţia licitaţiei este aceea de valorificare a mărfurilor care nu pot fi tipizate sau descrise, iar mărfurile
supuse licitaţiei trebuie să fie vizionate de eventualii cumpărători.
Clasificare
1. în funcţie de periodicitatea organizării:
- licitaţii periodice – se desfăşoară la anumite perioade;
- licitaţii ocazionale – se organizează ad-hoc.
2. în raport de posibilitatea de participare:
- licitaţii deschise sau publice – la care poate participa orice firmă sau organizaţie interesată;
45
CAPITOLUL I
- licitaţi închise sau limitate sau restrictive – la care pot participa numai anumite firme invitate de
organizatori.
3. în funcţie de poziţia sau calitatea organizatorilor:
- licitaţii de export – licitaţiile pentru vânzări de mărfuri – oferă posibilitatea vânzării mărfurilor în
condiţii avantajoase şi permit obţinerea de credite din partea băncilor;
- licitaţii de import - sunt licitaţii pentru cumpărarea de produse, instalaţii şi atribuirea de lucrări de
construcţii sau tratative de concurenţă. Asigură obţinerea unui număr mare de oferte, facilitează
luarea unei decizii obiective şi rentabile, contribuie la cunoaşterea pieţelor externe şi permit
controlul statului asupra activităţii de comerţ exterior.
Procedura propriu zisă este diversificată, în special din cauza interferenţei între legislaţiile cu caracter
internaţional.
Cât priveşte specificul juridic al licitaţiei: la licitaţie marfa este totdeauna prezentă – prin mostre
sau prin documentaţie tehnică. Dacă marfa este prezentă prin mostră nu se pot formula pretenţii de calitate
pentru viciile aparente ale mostrei, presupunândju-se că s-a acceptat marfa aşa cum arată mostra. Dacă
marfa este prezentă sub formă de documentaţie tehnică, există obligaţia tuturor celor care participând la
licitaţie, au luat cunoştinţă de această documentaţie, chiar dacă nu au adjudecat (chiar dacă nu au câştigat
licitaţia) să păstreze secretul asupra respectivei documentaţii.
Legea aplicabilă vânzării la licitaţie este fără excepţie legea în vigoare la locul licitaţiei.
4.4.4. Contractul de vânzare în consignaţie

În doctrina de specialitate există divergenţe de opinii. Unii consideră vânzarea în consignaţie o
varietate a contractului de intermediere şi alţii consideră contractul o varietate a vânzării. Contractul de
vânzare în consignaţie este un contract complex care cuprinde mai multe operaţii juridice.
Este contractul care se încheie între doi comercianţi consignant şi consignatar şi prin care în
schimbul unei plăţi consignantul dă spre vânzare consignatarului în schimbul unei plăţi marfa care în
prealabil a dat-o în depozitul acestuia.
Consignantul are următoarele obligaţii:
- să predea marfa în depozitul consignatarului, ambalată, etichetată şi marcată potrivit naturii specifice
a acesteia;
- să utilizeze în interiorul depozitului spaţiul special indicat de consignatar ;
- să convină cu consignatarul condiţiile vânzării
Are dreptul ca oricând până la momentul vânzării să ceară şi să obţină restituirea mărfii dată în
depozit .
Contractul presupune un depozit, un comision şi o vânzare.
Cât priveşte consignatarul, acesta este obligat în calitate de depozitar să păstreze, să păzească şi să
conserve marfa primită în depozit. În calitate de depozitar este obligat să restituie marfa la prima cerere a
consignantului deponent oricând înainte de vânzare şi este obligat să păstreze evidenţe separate pe fiecare
consignant referitoare la marfa dată în depozit. În calitate de comisionar, el vinde marfa în nume propriu şi
pe contul comitentului consignant. Este obligat în calitate de comisionar să remită de îndată consignantului
comitent preţul încasat pentru marfă; în caz contrar fiind ţinut la plata de dobânzi. Este obligat să respecte
condiţiile stabilite de consignant, de astă dată în calitate de comitent, pentru vânzarea respectivei mărfi.
Adică, dacă va face vânzarea comisionarul consignatar în rate fără ca aceasta să fie permisă de
consignantul emitent va răspunde solidar cu terţul cumpărător pentru plata preţului mărfii faţă de
comitentul consignant. El este obligat de astă dată în calitate de consignatar să ţină evidenţe separate
contabile pe fiecare consignant cu privire la vânzarea mărfii.
46
CAPITOLUL I
Deşi este vânzător, comisionar şi depozitar în acelaşi timp, spre deosebire de fiecare dintre aceştia
consignatarul nu se bucură de privilegiul dreptului de retenţie asupra mărfii pentru că el încasează
comisionul convenit din preţul perceput pentru marfă. Comisionul se calculează în 2 moduri:
a) fie ca procent asupra preţului de vânzare real, aceasta în condiţia în care oferta de marfă este
mai mică decât cererea;
b) fie ca diferenţă între preţul real de vânzare şi preţul cerut de consignant.
Legea aplicabilă vânzării internaţionale în consignaţie când consignantul şi consignatarul se găsesc
pe teritorii statale deosebite, dacă părţile nu au ales legea, este legea în vigoare la sediul consignatarului
care coincide cu legea vânzătorului, cu legea comisionarului, cu legea depozitarului, consignatarul având
în contract prestaţia caracteristică.
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL
Intermedierea este activitatea depusă de o persoană pe seama unei alte persoane care este titulară a
interesului14. Intermedierea presupune reprezentarea titularului interesului. În calitate de reprezentant,
intermediarul poate lucra în numele persoanei reprezentate sau în nume propriu.
Reprezentarea este operaţiunea juridică prin care o persoană (reprezentant) încheie acte juridice cu
terţii, în contul unei alte persoane (reprezentat).
Raporturile de reprezentare se stabilesc între trei persoane: reprezentant, reprezentat şi terţi.
Reprezentarea poate fi:
- legală
- judiciară
- convenţională – este activitatea comercială de mijlocire a încheierii unor afaceri comerciale între
doi sau mai mulţi parteneri. Pentru a produce efecte juridice trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să existe o împuternicire de a reprezenta; intermediarul trebuie să acţioneze în limita
împuternicirii primite (teoria mandatului) şi raportul de reprezentare să fie cunoscut de terţa
persoană.
Actele juridice încheiate de reprezentant fără împuternicire sau cu depăşirea puterilor acordate, obligă
reprezentatul numai dacă acesta le ratifică ulterior. Ratificarea poate fi expresă sau tacită, având valoarea
unui mandat.
În scopul ocrotirii terţilor de bună-credinţă, în practica comercială se admite şi reprezentarea aparentă.
În situaţia unei împuterniciri aparente, actele juridice încheiate de un reprezentant cu un terţ de bună-
credinţă vor fi opozabile reprezentatului.
În funcţie de obiectul său reprezentarea poate fi generală sau specială.
Reprezentarea poate fi:
- directă sau perfectă – raporturile juridice se stabilesc între reprezentat şi terţi, fără ca reprezentantul să
rămână parte în contract;
- indirectă sau imperfectă – reprezentantul apare ca parte în contract; între reprezentat şi terţi se stabilesc
relaţii contractuale directe numai în măsura în care se cunosc; în mod necesar terţa persoană îşi menţine
drepturile împotriva reprezentantului.
14
Pentru dezvoltări vezi R.Munteanu, Contractele de intermediere în comerţul exterior al României, Ed. Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1984
47
CAPITOLUL I
5.1. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL
5.1.1. Definiţie
Contractul de mandat comercial este acel contract prin care o persoană (mandatar) se obligă, în baza
însărcinării primite de la o altă persoană (mandant) să trateze sau să încheie acte comerciale.
Originea contractului de mandat se află în dreptul roman, preluat de dreptul civil şi el şi-a găsit
aplicarea şi în materie comercială.
Contractul de mandat comercial a fost reglementat de Codul comercial în art. 374 şi următoarele şi de
vechiul Cod civil în art. 1532 şi următoarele. Cele două instituţii – civilă şi comercială – se aseamănă prin
structură şi se deosebesc prin funcţia îndeplinită.
Actualmente, contractul de mandat este reglementat de disp. art. 2009 şi urm. N.cod.civ., care la
art.2010 alin.1 stabileşte că mandatul dat pentru actele de exercitare a unei activităţi profesionale se
prezumă a fi cu titlu oneros.
Calificarea unui mandat este dată de natura obiectului: mandatul comercial are un obiect specific care
constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama şi pe socoteala mandantului. Actele încheiate trebuie să
fie comerciale atât pentru terţa persoană, cât şi pentru mandant.
5.1.2. Caracteristicile contractului de mandat comercial

Mandatul comercial poate fi numai convenţional, aceasta trăsătură decurgând din acordul de voinţa al
părţilor contractului.
Reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui – mandatarul poate acţiona în propriul său
nume, dar pe contul mandantului.
Contractul este cu titlul oneros, mandatarul e plătit printr-o sumă stabilită în contract (comision).
Mandatarul este împuternicit să facă toate actele necesare executării operaţiunii cu care a fost
însărcinat, chiar dacă aceste acte nu au fost prevăzute în mod expres.
Libertatea de acţiune şi independenţa acordată mandatarului permit angajarea mandantului şi în cazul
unei aparenţe de reprezentare.
Mandatul comercial se revocă numai pentru motive întemeiate.
Contractul de mandat comercial este folosit în activitatea de intermediere a agenţilor comerciali:
- aceştia au calitatea de mandatari, exercitând intermedierea în mod independent sau cu titlu profesional;
- aceştia reprezintă interesele mandantul lor în mod accidental sau continuu şi în schimbul unei plăţi
(comision)
5.1.3. Efectele contractului de mandat comercial
5.1.3.1. Obligaţiile mandatarului

1. Să execute mandatul.
Mandatarul va respecta instrucţiunile primite de la mandant, fără a putea să adopte alte măsuri, însă
prin prisma intereselor mandantului are posibilitatea să deroge de la acestea şi să ia măsurile pe care le
consideră necesare.
În absenţa unor dispoziţii contrare, mandatarul îşi poate substitui o alta persoană care va executa o
parte sau toate obligaţiile sale contractuale, dar va răspunde pentru lipsa de diligenţă în alegerea persoanei
sau pentru modul în care a dat instrucţiunile.
2. Să-l informeze pe mandantul despre operaţiunile întreprinse.
48
CAPITOLUL I
Aceasta se realizează la cererea mandantului şi este determinată de relaţiile concrete care există între
părţi. În funcţie de înţelegerea lor, mandatarul poate prezenta informări sau dări de seamă periodice.
Mandatarul are obligaţia să-l încunoştinţeze, fără întârziere, pe mandant despre exercitarea mandatului.
Dacă mandantul întârzie răspunsul mai mult timp decât cel cerut de natura afacerilor, se va considera că a
acceptat exercitarea mandatului, chiar dacă mandatarul a trecut peste limita împuternicirii date.
Mandatarul trebuie să acţioneze cu diligenţă şi va ţine seama de: obiectul contractului, specializarea
mandatarului, cuantumul remuneraţiei. În absenţa unei stipulaţiei exprese, mandatarul nu va răspunde de
neexecutarea obligaţiilor asumate de terţa persoană.
5.1.3.2. Obligaţiile mandantului

1. Să plătească remuneraţia convenită.
În absenta unei convenţii între părţi, cuantumul remuneraţiei se va determina de instanţa
judecătorească. Numai culpa mandatarul îl poate scuti pe mandant de această obligaţie.
2. Să creeze condiţiile necesare executării mandatului.
Exprimă principiile colaborării părţilor contractante în realizarea finalităţii urmărite. Mandantul va
preda: documentaţia tehnică; desenele sau materialul publicitar; orice ale informaţii utile mandatarului.
Dacă părţile nu au convenit altfel, mandantul trebuie să avanseze mandatarului toate cheltuielile necesare
pentru îndeplinirea mandatului.
3. Să restituie cheltuielile efectuate de mandatar,
Mandantul trebuie să restituie mandatarului: toate cheltuielile făcute (în afară de plata preţului);
pierderile suferite cu ocazia executării mandatului; dobânzile la sumele avansate, plătite de mandatar.
Aceste cheltuieli vor fi suportate dacă mandatarul nu a comis o culpă în executarea mandatului. Mandantul
nu poate cere o reducere a cheltuielilor pe motiv că sunt mult exagerate.
Pentru asigurarea realizării creanţelor sale, mandatarul are un privilegiu asupra sumelor sau bunurilor
ce aparţin mandantului şi se găsesc la el în vederea executării contractului. Mandatarul are un drept de
retenţie până la satisfacerea drepturilor sale. Dacă bunurile au fost vândute de mandatar, privilegiul va
subzista asupra preţului obţinut.
5.1.3.3. Încetarea contractului de mandat comercial

Motivele generale de încetare a contractului de mandat comercial sunt:
- realizarea obiectului;
- îndeplinirea obligaţiilor convenite;
- expirarea termenului stipulat între părţi;
- imposibilitatea fortuită de executare.
Motivele particulare (datorate încrederii reciproce ce există între părţi) de încetare a contractului de
mandat comercial sunt:
- revocarea de către mandant;
- moartea mandatarului;
- renunţarea mandatarului, sub condiţia informării prealabile, în termen util, a mandantului.
Mandatarul nu va putea primi decât cheltuielile necesare ce au fost efectuate pentru îndeplinirea
mandatului şi o remuneraţie corespunzătoare rezultatelor înregistrate.
Spre deosebire de dreptul comun (civil), în practica comercială se aplica teoria mandatului în interes
comun. Partea lezată prin revocarea mandatului poate să ceară acordarea de despăgubiri; nu este obligată să
dovedească abuzul de drept (reaua-credinţă) a părţii care revocă mandatul, deoarece revocarea este
unilaterală.
49
CAPITOLUL I
5.2. CONTRACTUL COMERCIAL DE COMISION
5.2.1. Definiţie
Contractul comercial de comision este contractul prin care o persoana (comisionar) se obligă să trateze
acte de comerţ, în nume propriu, pe seama altei persoane (comitent), în schimbul unei remuneraţii, a unui
preţ.
Contractul comercial de comision este o formă a reprezentării, o varietate a contractului de mandat
comercial, întemeindu-se pe o reprezentare imperfectă.
5.2.2. Trăsături juridice şi caracteristici

Contractul comercial de comision este un contract: bilateral, consensual, comutativ, intuitu personae şi
cu titlu oneros.
Caracteristicile contractului comercial de comision sunt:
În contractul comercial de comision sunt implicate trei persoane: comitentul, comisionarul şi terţul.
În raporturile dintre comitent şi comisionar există relaţii de mandat.
Comisionarul are calitatea de parte în raporturile perfectate cu terţul, garantând astfel executarea
contractului.
Privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate reprezintă o garanţie a creanţelor care există
împotriva comitentului.
În practica contractuală, comisionul este folosit în vânzarea de mărfuri, în domeniul transporturilor şi
în domeniul operaţiilor asupra valorilor imobiliare.
Comisionarii sunt intermediarii care lucrează în baza contractului de comision. Aceştia lucrează în
nume propriu şi îşi fac o profesie din activitatea de intermediere, devenind sau tinzând să devină mandat.
Comisionarul este supus reglementărilor mandatului.
5.2.3. Efectele contractului comercial de comision

Între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar – există o
suprapunere de regim juridic – dar comisionarul, acţionând în nume propriu, numai el se obligă faţă de
terţi, iar între comisionar şi terţi se stabileşte, deci, o legătură juridică.
5.2.3.1. Obligaţiile comisionarului

1. Să îndeplinească operaţiunile comerciale cu care a fost împuternicit. Aceasta presupune încheierea de
către comisionar a tuturor actelor necesare, iar în realizarea acestei obligaţii comisionarul trebuie să
acţioneze potrivit diligenţei sale profesionale.
2. Să se conformeze instrucţiunilor comitentului. Pentru aceasta comisionarul trebuie să respecte
condiţiile şi mijloacele stabilite: trebuie să vândă şi să cumpere cu preţul ce i-a fost fixat sau cu preţul
curent în lipsa unor înţelegeri; dacă a vândut cu un preţ mai mic, atunci va trebui să plătească
comitentului diferenţa de preţ; dacă a cumpărat cu un preţ mai mare, atunci comitentul poate refuza
operaţiunea, afară de cazul în care comisionarul se obligă să plătească diferenţa de preţ.
Comisionarul se poate îndepărta de la instrucţiunile primite dacă:
- este în interesul comitentului;
- consimţământul comitentului nu a fost obţinut în timpul necesar.
Dacă operaţiunile se încheie în condiţii mai avantajoase decât cele prevăzute iniţial, câştigul obţinut va
reveni comitentului în absenţa altor prevederi contractuale.
3. Obligaţia de a da socoteala, de a răspunde pentru executarea contractului.
50
CAPITOLUL I
- informarea cerută şi operativă a comitentului asupra modului în care a lucrat comisionarul;

- să predea tot ce a dobândit în executarea contractului;
- la cererea comitentului, să-i transmită toate drepturilor faţă de terţi, provenite din operaţiunile pe
care le-a încheiat.
5.2.3.2. Obligaţiile comitentului
1. Să plătească remuneraţia convenită. Aceasta poate fi sub forma unei sume fixe sau sub forma unui
procent din valoarea operaţiunii realizate (5,10,1% etc).
Plata comisionului se poate face: din momentul încheierii actelor juridice, fără a fi condiţionat de
executarea obligaţiei asumate de terţ sau când comisionarul predă bunul dobândit şi transferă drepturile
obţinute în executarea operaţiunilor.
În lipsa unei înţelegeri, cuantumul dreptului la comision se calculează în raport de activitatea
desfăşurată sau de rezultatele concrete obţinute.
2. Să restituie comisionarului cheltuielile şi avansurile plătite cu ocazia executării contractului – în măsura
în care aceste sume nu au fost incluse în comision.
3. Să-l despăgubească pe comisionar de pierderile suferite – dacă nu a săvârşit o culpă în îndeplinirea
obligaţiilor sale.
Comisionarul îşi poate asuma, printr-o clauză expresă, şi obligaţia de a garanta executarea contractului
principal de către terţi. Prin acceptarea unei astfel de clauza de garanţie a solvabilităţii terţului,
comisionarul are dreptul la o remuneraţie suplimentară; are un privilegiu special asupra bunului sau
preţului comitentului – pe care le deţine pentru executarea contractului şi care se găsesc la dispoziţia sa;
privilegiu special pentru tot ce i se datorează sau chiar pentru retribuţia sa.
Creanţele comisionarului rezultate din contractul de comision sunt garantate direct de către comitent cu
un gaj tacit.
5.2.3.3. Efectele contractului comercial de comision faţă de terţi

Efectele contractului comercial de comision faţă de terţi sunt configurate în principal de poziţia
comisionarului. Drepturile care rezultă din contractul încheiat cu terţii, pot fi executate numai de
comisionar, acesta este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa
proprie.
Comitentul nu are acţiune în contra persoanei cu care a contractat comisionarul, iar terţul nu are vreo
acţiune în contra comitentului. Terţul contractant rămâne străin faţă de comitent, cu excepţia cazului în care
intervine o cesiune, dar cesionarul dobândeşte doar drepturile pe care le-a avut cesionarul.
5.2.4. Încetarea contractului comercial de comision

Fiind o formă a mandatului comercial, contractul comercial de comision va înceta în aceleaşi cazuri,
pentru aceleaşi cauze.
În situaţia în care contractul comercial de comision este revocat unilateral de comitent, comisionarul va
avea dreptul la despăgubiri şi la cheltuielile efectuate cu realizarea operaţiunilor comerciale.
5.3. CONTRACTUL DE AGENCY
51
CAPITOLUL I
5.3.1. Noţiune. Forme.

În sistemul de drept anglo-american mandatul nefiind reglementat, nu se face nici o distincţie între
mandatar şi comisionar. Formele juridice ale intermedierii se realizează prin instituţia agency.
Instituţia agency reprezintă raportul ce se stabileşte în temeiul împuternicirii date de o persoana
(principal) unei alte persoane (agent) care acceptă să acţioneze în numele său.
Raportul de agency poate rezulta:
1. din acordul părţilor – raporturi de intermediere care sunt concretizate de părţi;
- denumirile: agency by agreement, agency by consent, agency of the parties
- agentul trebuie să aibă o împuternicire reală, care poate fi expresă – actual authority – sau poate fi
implicită
- agentul acţionează pe seama şi sub controlul principalului.
2. dintr-o prezumţie legală – care se deduce din conduita părţilor – agency by estoppel – sau se justifică în
caz de necesitate – agency by necessity.
Împuternicirea agentului este aparentă (apparent authority), fiind creată de conduita principalului faţă
de terţ.
Această instituţie se utilizează cu precădere în domeniul comerţului internaţional şi include
reprezentarea, mandatul, contractul de muncă, contractul de antrepriză, gestiunea de afaceri, răspunderea
delictuală indirectă.
Actele agentului trebuie să fie precedate de consimţământul principalului. Operaţiunile efectuate pe
seama principalului, fără împuternicire, pot fi ratificate ulterior numai dacă există sau identitatea
principalului au fost aduse la cunoştinţa terţilor. Dacă principalul este necunoscut, agentul acţionează faţă
de terţi în nume propriu şi nu se poate proceda la ratificare.
Agentul este persoana fizică sau juridică ce acţionează pe seama sau în interesul principalului,
îndeplinind acte juridice şi prestaţii materiale.
În funcţie de controlul efectuat de principal agentul poate fi: agent–servant şi independent contractor–
agent.
După operaţiunile pe care le îndeplineşte agentul poate fi: general–agent şi special–agent.
Categorii:
- broker – agent care încheie tranzacţii comerciale fără a avea posesia şi controlul bunurilor negociate;
- factor – agentul comercial care acţionează în nume propriu, fiind împuternicit să vândă bunuri a căror
posesie şi control i-au fost încredinţate de principal;
- Actioneer – agent autorizat să vândă la licitaţie publică bunurile principalului;
- Manager – agent împuternicit să administreze o afacere sau investiţiile într-o afacere sau un imobil
- Schipmaster – agent de necesitate împuternicit să facă tot ce este necesar pentru realizarea unei afaceri
- Attorney at law – apărător al principalului în problemele juridice.
5.3.2. Obligaţiile părţilor

5.3.2.1. Agentul
Potrivit împuternicirii primite, agentul poate acţiona în nume propriu sau în numele principalului.
Agent poate fi: o disclosed agency – agenţie care lucrează pentru un principal cunoscut – sau o undisclosed
agency – agenţie care lucrează pentru un principal necunoscut.
Obligaţiile agentului sunt:
- să acţioneze conform promisiunii făcute principalului;
- are obligaţia de loialitate – trebuie să lucreze numai în folosul şi sub controlul principalului; trebuie
să respecte instrucţiunile primite; nu trebuie să acţioneze în interesul părţii adverse, să aibă interese
contrarii sau să concureze principalul;
- să dea socoteală de ceea ce a primit sau plătit pentru principal;
52
CAPITOLUL I
- să transmită informaţiile care privesc operaţiunile încredinţate;

- să predea principalului toate foloasele rezultate din afacerile încheiate, inclusiv darurile manuale
oferite de terţi pentru a-l compensa;
- dacă este retribuit pentru activitatea depusă, agentul are obligaţia de a depune o anumită competenţă
şi diligenţă;
- dacă agentul lucrează cu titlu gratuit, se vor aplica regulile privind răspunderea civilă delictuală.
5.3.2.2. Principalul
Principalul este obligat faţă de agent:
- sa furnizeze informaţiile necesare;
- sa plătească suma promisă pentru serviciile prestate;
- sa acorde o indemnizaţie pentru pierderile şi spezele suportate de agent;
- dacă existenţa lui este cunoscută de terţ, principalul devine parte în contract, chiar dacă numele lui
n-a fost menţionat;
- dacă existenţa şi identitatea principalului nu sunt dezvăluite, efectele contractului se produc faţă de
principal în temeiul autorizaţiei.
Pentru serviciile efectuate de agent în limitele împuternicirii sale, principalul are o răspundere
contractuală sau delictuală.
Specificitate: când se încheie contractul de agent, obligatoriu trebuie să se precizeze

întinderea şi durata exclusivităţii. În materie s-au elaborat de catre Camera Internaţională de la
Paris reguli uniforme de aplicaţiune facultativă privind contractul de agent – la care este aliniată în
mare şi legislaţia română.
5.4. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE CURTAJ
Contractul de curtaj este convenţia prin care curtierul se obligă ca, în schimbul unei sume de bani –
taxă de curtaj - să procure reprezentantului un cocontractant.
În dreptul român (Codul comercial român), acesta era denumit contractul de samsărie. Actualmente,
curtajul este reglementat de disp. art. 2096 – 2102 C.Civ. sub denumirea de contract de intermediere.
Curtierul - este întotdeauna un comerciant independent care, de regulă, îşi face profesia de
intermediere.
Rolul curtierului este de a pune în legătură doi parteneri în scopul încheierii de către ei a unui contract;
curtierul înlesneşte afacerile fără să intervină în contract şi deci, nu are răspundere referitor la executarea
sau neexecutarea contractului a cărei încheiere a înlesnit-o. În proiectul N.c.civ român, era reglementată
posibilitatea intermediarului de a se obliga să garanteze executarea contractului. În doctrină15 se apreciază
că şi dacă N.c.civ. nu mai reglementează expres această posibilitate, în temeiul libertăţii de voinţă şi a art.
2280 şi urm. referitoare la fideiusiune, intermediarul se poate angaja să execute obligaţia ce rezultă din
contractul încheiat între client şi terţ.
Este obligat să garanteze numai identitatea părţilor pe care le pune în contact, furnizând acestora
informaţiile implicate de afacerea ce urmează a fi încheiată.
Curtierul este plătit pentru serviciile faţă de reprezentat printr-o indemnizaţie numită curtaj, datorată în
principiu, din momentul încheierii contractului respectiv.
15
D.Florescu, L.N.Pîrvu, Contractele de comerţ internaţional, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.396
53
CAPITOLUL I
În situaţia în care reprezentantul şi curtierul îşi au domiciliul în state diferite, contractul de curtaj are
caracter internaţional.
Capacitatea reprezentatului şi curtierului - ambii comercianţi - va fi guvernată de legea personală.
Legea care se aplică fondului şi efectelor contractului, este cea mai stabilită de părţi.
Dacă pentru contractul internaţional, părţile nu au ales legea aplicabilă, în practică acesta este supus
fie legii în vigoare la sediul reprezentatului, ca în dreptul ceh, fie ca în dreptul român, belgian sau francez,
legii în vigoare la sediul debitorului prestației caracteristice, respectiv la sediul curtierului.
5.5. DREPTUL APLICABIL INTERMEDIERII ÎN COMERŢUL

INTERNAŢIONAL
Când reprezentantul şi intermediarul au sedii pe teritorii diferite, intermedierea are un caracter

internaţional.
Problema legii aplicabile variază de la o formă de intermediere la alte, fără a fi total diferite.
În 1977, Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga a adoptat proiectul Convenţiei asupra legii
aplicabile contractelor de intermediere.
a). Convenţia are în vedere relaţiile cu caracter internaţional formate când o persoană - intermediarul -
are puterea de a acţiona, acţionează sau pretinde că acţionează cu un terţ pe contul unei alte persoane -
reprezentatul. Ea se aplică tuturor categoriilor de intermediari de comerţ conciliind în acest sens cele două
mari sisteme de drept;
b). Convenţia recunoaşte prioritatea aplicării legii alese de părţi pentru reglementarea fondului şi
efectele raportului contractual dintre reprezentant şi intermediar;
c). Convenţia reţine ca soluţie subsidiară în absenţa alegerii legii de către părţi supunerea raportului de
intermediere legii interne a statului în care, în momentul formării raportului de reprezentare, intermediarul
îşi are stabilimentul profesional sau reşedinţa obişnuită.
Raportul de intermediere se va supune legii interne a statului unde intermediarul exercită în principal
activitatea.
În lipsa unui asemenea sediu, se aplică legea statului unde ar acţiona intermediarul, dacă pe teritoriul
respectiv se află:
a. sediul, domiciliul sau reşedinţa persoanei reprezentate, sau;
b. sediul, domiciliul sau reşedinţa terţului, sau;
c. sediul bursei, târgului sau locului unde s-a organizat o licitaţie la care a participat intermediarul spre
a îndeplini împuternicirea.
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER

TEHNOLOGIC
6.1. CONTRACTELE DE CONCESIUNE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
Contractul de concesiune în comerţul internaţional este o creaţie a practicii comerciale şi se foloseşte în

activitatea de desfacere a mărfurilor şi serviciilor.
54
CAPITOLUL I
Acestea reprezintă tehnici contractuale moderne care permit desfăşurarea relaţiilor comerciale în
condiţii avantajoase, deşi includ elemente de intermediere, dar diferite de mandat şi comision.
Diferenţa faţă de mandat constă în aceea că concesionarul acţionează în nume propriu. Contractul de
concesiune comercială stabileşte între părţi raporturi de interes comun şi permite integrarea concesionarului
în reţeaua comerciala a concedentului.
Diferenţa faţă de comision constă în aceea că concesionarul acţionează pe cont propriu, fiind proprietar
al mărfurilor tranzacţionate. Contractul de concesiune implică o legătură între părţi şi exercitarea unei
activităţi de promovare a vânzărilor.
6.1.1. CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVĂ

Noţiune, trăsături, avantaje
Concesiunea exclusivă este operaţiunea prin care o persoană (concedent) vinde mărfurile sale într-o
anumită zonă teritorială unei alte persoane (concesionar) ce le cumpără spre a le revinde clienţilor săi.
Denumire: contract de distribuire specială, contract de vânzare exclusivă, contract de concesiune
comercială, contractul de concesiune exclusivă, contract de concesiune de vânzare exclusivă.
Contractul cuprinde unele elemente ale operaţiunii de vânzare şi intermediere; rezultă că sunt reunite
două operaţiuni într-o anumită succesiune.
Concesionarul are o dublă calitate: cumpărător şi vânzător şi lucrează în nume şi pe cont propriu.
Caractere juridice şi caracteristici

Contractul de concesiune exclusivă este un contract bilateral, consensual, intuitu personae, comutativ
şi cu titlu oneros.
În raport de interesele părţilor contractul de concesiune exclusivă are următoarele variante:
- se poate încheia cu o clauză de exclusivitate de vânzare sau aprovizionare;
- poate fi completat cu un contract de depozit, concesionarul obligându-se să păstreze mărfurile
concedentului.
Caracteristici:
- dublă legătură de exclusivitate prin care cedentul se obligă să vândă anumite mărfuri şi concesionarul
să le cumpere şi revândă clientelei sale;
- activitatea concesionarului se desfăşoară în mod independent, el fiind ţinut să răspundă pentru afacerea
întreprinsă;
- remuneraţia concesionarului constă în diferenţa dintre preţul de cumpărare şi revânzare;
Avantajele concedentului:
- îşi asigură desfacerea mărfurilor sau serviciilor;
- îşi asigură pătrunderea pe noi pieţe fără cheltuieli de investiţii;
- îşi asigură o simplificare contabilă a bilanţului;
- integrează activitatea partenerului în politica sa comercială;
- obţine creşterea vitezei de rotaţie a fondurilor circulante.
Avantajele concesionarului:
- beneficiază de câştigul realizat faţă de preţul mărfii şi de marca de fabrica a concedentului;
- are siguranţa limitării riscurilor comerciale la nivelul comerţului cu amânuntul şi evitării concurenţei.
55
CAPITOLUL I
Efectele contractului de concesiune exclusivă

1. Obligaţiile concedentului
1. Să livreze mărfurile către concesionar, excepţie făcând rezervele privind vânzările directe anumitor
clienţi.
2. Conform clauzei de exclusivitate, concedentul se obligă să vândă produsele sale numai concesionarilor
dintr-o anumită zonă teritorială determinată. Concedentul trebuie să asigure o aprovizionare susţinută şi
condiţii de credit avantajoase.
3. Să respecte exclusivitatea teritorială a concesionarului: să-i remită comenzile primite de la clienţi; să-i
permită folosirea mărcii sale de fabrică; să-l informeze asupra posibilităţii sale de livrare.
2. Obligaţiile concesionarului
1. Să comercializeze mărfurile stabilite în contract. Pentru realizarea unei concesiuni eficiente,
concesionarul e ţinut să cumpere o anumită cantitate de mărfuri într-o perioadă de timp determinată.
2. Să nu facă concurenţă concedentul prin vânzarea de produse similare ale altor producători. În scopul
realizării gestiunii comerciale, concesionarul poate fi obligat: să cumpere şi să vândă o cotă anuală
minimă; să aibă un stoc determinat de mărfuri; să efectueze unele servicii după vânzare; să organizeze
publicitatea comercială.
Încetarea contractului de concesiune exclusivă

Contractul de concesiune exclusivă încetează:
1. prin ajungerea la termen, pentru contractele încheiate pe durată determinată;
2. prin reziliere, pentru contractele pe durată nedeterminată.
Posibilitatea părţilor de a rezilia unilateral contractul este condiţionată de respectarea unui termen
prevăzut sau de acordarea unei despăgubiri.
Pe timpul duratei contractului, rezilierea este admisă numai în cazuri justificate: nerespectarea sau
violarea clauzelor contractuale ori prejudicierea materială sau morală adusă prin conduita partenerului
contractant.
În funcţie de rezultatele obţinute concesiunea poate fi reînnoită, în caz contrar se poate încredinţa
altei persoane. Refuzul de înnoire a contractului se sancţionează prin daune-interese numai în situaţia
unui abuz de drept. Concesionarul are posibilitatea de a prelua o concesiune similară, utilizând reţeaua
comercială existentă.
3. Prin moartea sau declararea incapacităţii concesionarului (datorită caracterului intuitu personae).
4. Unele clauze specifice privind solvabilitatea părţilor: falimentul uneia din părţi; protestul unei cambii;
neplata unui CEC.
Contractul se deosebeşte substanţial de un contract de distribuţie exclusivă pentru că în ipoteza

distribuţiei exclusive proprietar al mărfii rămâne reprezentatul şi dacă marfa prezintă deficienţe calitative,
spre exemplu, răspunderea revine reprezentatului.
În ipoteza contractului de concesiune exclusivă, concesionarul devine proprietarul mărfii pe care o
revinde şi, în consecinţă, răspunderea pentru calitatea mărfii revine concesionarului care este proprietar al
mărfii.
Părţile la contract pot alege legea aplicabilă, pentru că în materie nu există norme uniforme. Dacă
părţile nu au ales legea aplicabilă, în practică sunt două soluţii:
 cea mai răspândită supune contractul legii în vigoare la sediul concesionarului, pornind de la
ideea că el este vânzătorul sau revânzătorul mărfii pe de o parte; pe de altă parte, clauza de
exclusivitate este supravegheată pe această piaţă;
56
CAPITOLUL I
 a doua ipoteză, când contractul este supus legii concedentului ca vânzător primar al mărfii, cu
respectarea normelor de aplicaţiune necesară (norme de poliţie=monitory law) de la locul de
activitate al concesionarului, respectiv regulile cu privire la exclusivitate practicate pe piata
concesionarului.
6.1.2. CONTRACTUL DE FRANCHISING
Definiţie
Franchising-ul este operaţiunea prin care o persoană denumită concedent (franchisor), acordă altei
persoane numită concesionar (franchisee), dreptul de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite
servicii si de a beneficia de un sistem de relaţii pe care le cuprinde marca, renumele, know-how - ul si
asistenţa tehnică, în schimbul unui preţ ce constă într-o sumă de bani iniţială si o redevenţă periodică
numită franchise free.
În sistemul românesc de drept, franciza este definită ca un sistem de comercializare bazat pe o
colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care
o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau
de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu16.
Acest tip de contract a apărut în SUA, ca urmare a interdicţiei legale de a se comercializa automobilele
direct de producătorii lor, dar s-a extins cu privire la alte produse si pe alte continente.
Sub aspectul conţinutului se aseamănă cu alte operaţiuni comerciale, cum ar fi intermedierea, vânzarea
cu monopol, licenţa sau reprezentarea. Spre deosebire de contractul de concesiune exclusivă, obiectul său
nu este reprezentat numai de produse ci si de marca sub care acestea vor fi vândute sau distribuite.
Părţi în contractul de franchising sunt: concedentul – franchizor – şi concesionarul – franchisee sau
beneficiar.
Francizorul – în relaţiile cu partenerul său are în vedere realizarea unei activităţi eficiente. El este un
comerciant care:
- este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie exercitate pe o
durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
- conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu;
- asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
- utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi inovaţiei,
asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului.
Concesionarul – comerciant independent care se integrează în sistemul politicii comerciale a unui
producător sau a unei întreprinderi prestatoare de servicii, aderând la principiul omogenităţii reţelei de
franciză, aşa cum este ea definită de către francizor.
Caractere juridice
Contractul de franchising este un contract consensual, sinalagmatic, intuitu personae, comutativ, cu
executare succesivă şi cu titlu oneros.
Prin prisma elementelor pe care le cuprinde are un caracter complex şi general; prezintă caracterele
juridice ale unor alte operaţiuni: realizarea unui monopol, know-how-ul şi licenţa-reprezentarea.
Obiectul contractului de franchising

Obiectul contractului de franchising poate fi:
16
O.G. nr. 52 din 28 august 1997 privind regimul juridic al francizei, republicată în M .Of. nr. 180 din 14 mai 1998
57
CAPITOLUL I
- concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu;

- asistenţa tehnică şi toate cunoştinţele necesare.
Concesionarul poate să aibă o dublă calitate – distribuitor şi producător – cunoştinţele tehnice
transmise vor fi de natură comercială şi industrială. Prin intermediul franchisingului se creează o unitate
economică între întreprinderea producătoare şi societatea specializată în vânzarea exclusivă a produselor
sau serviciilor. Activitatea concedentului este prelungită astfel, până în stadiul comercializării, asigurându-
se o clientelă constantă, cu posibilităţi şi pe riscul concedentului.
Avantaje:
Concedentul poate pătrunde pe pieţele străine fără eforturi de investiţii şi beneficiază de existenţa unei
reţele de distribuţie a produselor sau serviciilor şi de dreptul de a primi taxa plătită de concesionar la
încheierea contractului şi de redevenţele periodice. Prin integrarea activităţii concesionarului în cadrul
politicii sale comerciale, concedentul are posibilitatea de a efectua investiţii pentru diversificarea activităţii.
Concedentul îşi asigură clientela şi extinderea operaţiunilor economice.
Concesionarul îşi desfăşoară activitatea cu mijloacele concedentului, folosindu-i numele, marca,
experienţa tehnică şi comercială, sistemul de organizare şi de publicitate. Cu toate că îşi menţine
independenţa juridică, concesionarul este integrat în sistemul politicii economice a concedentului, care îi
supraveghează activitatea. Concesionarul are dreptul de a revinde concesiunea acordată unei persoane
agreate de concedent.
Efectele contractului de franchising

Obligaţiile părţilor sunt prevăzute prin clauze generale şi specifice, care se elaborează în baza
principiului libertăţii contractelor şi care reflectă raporturile de colaborare existente între părţi.
În faza precontractuală, francizorul are obligaţia să furnizeze beneficiarului informaţii despre:
- experienţa dobândită şi transferabilă;
- condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa iniţială sau taxa de intrare în reţea,
redevenţele periodice, redevenţele din publicitate, determinarea tarifelor privind prestările de servicii şi
tarifele privind produsele, serviciile şi tehnologiile, în cazul clauzei obligaţiilor contractuale de cumpărare;
- elementele care permit beneficiarului să facă calculul rezultatului previzionat şi să-şi întocmească
planul financiar;
- obiectivele şi aria exclusivităţii acordate;
- durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.
1. Obligaţiile concedentului.
- Să transmită concesionarului know-how-ul
- Să cedeze concesionarului folosinţa mărcii sale şi un complex de elemente tehnice. Pentru realizarea
operaţiunii concedentul trebuie să furnizeze partenerului: elemente de inginerie privind amenajarea şi
organizarea întreprinderii; elemente de marketing cuprinzând metodele, mijloacele şi tehnicile de
comercializare; mijloacele pentru pregătirea profesională a personalului.
- Să asigure exclusivitate teritorială beneficiarului
- Să garanteze rentabilitatea investiţiilor făcute de concesionar
- Să acorde concesionarului o asistenţă continuă în domeniul: comercial, tehnic, financiar, juridic.
- Să modernizeze produsele şi serviciile pe care le oferă concesionarul.
2. Obligaţiile concesionarului:
- Să nu divulge know-how-ul şi să nu îl folosească după încetarea contractului.
58
CAPITOLUL I
- Să exploateze investiţiile făcute de concedent. Pentru realizarea acestei obligaţii trebuie să respecte
marca sau formula de proprietate a concedentului şi să asigure un anumit nivel de calitate, cu
respectarea strictă a indicaţiilor.
- Să se aprovizioneze cu produsele concedentului în condiţiile prevăzute în contract
- Să furnizeze toate informaţiile care ar contribui la perfecţionarea tehnicilor de comercializare
- Să plătească în momentul încheierii contractului o taxă de intrare
- Să plătească redevenţe periodice. Cuantumul redevenţelor se calculează proporţional cu valoarea cifrei
de afaceri.
Încetarea contractului de franchising

Contractul de franchising încetează:
- prin ajungerea la termen. De regulă, termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului
amortizarea investiţiilor specifice francizei; Perioada de încheiere a contractului este determinată de
părţi între 1-20 ani. La expirarea duratei stabilite părţile au posibilitatea să prelungească contractul
pentru o noua perioadă.
Ca o măsură de protecţie a beneficiarului, în sistemul românesc de drept, francizorul are obligaţia de a
înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei de a nu reînnoi contractul la data
expirării sau de a nu semna un nou contract.
- prin rezilierea contractului. Aceasta operează de plin drept în cazul în care una din părţi nu-şi
îndeplineşte obligaţiile stabilite. Eventuala punere în întârziere a partenerului contractant se realizează
prin simpla trimitere a unei scrisori recomandate.
- prin dispariţia uneia dintre părţi.
Părţile la contract pot să aleagă legea aplicabilă; dacă nu au făcut-o contractul este supus legii în
vigoare la sediul francizorului cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul de activitate al
beneficiarului. Aceasta este forma clasică a acestui contract. El a dobândit în timp valenţe sporite, a devenit
un contract complex pentru că de foarte multe ori francisorul, datorită relaţiilor sale de comercializare
poate cere beneficiarului ca aprovizionarea cu materie primă şi materiale să se facă de la anumiţi furnizori
sau chiar de la el însuşi. Aceasta aprovizionare are la baza contract independent de vânzare cumpărare.
6.2. CONTRACTELE DE TRANSFER DE TEHNOLOGIE ÎN COMERŢUL

INTERNAŢIONAL
În cadrul schimburilor comerciale internaţionale un loc important îl ocupă comerţul cu inteligenţa

umană. Elementul esenţial în această formă de comerţ este transferul sau schimbul de tehnologie.
Tehnologia reprezintă mijlocele tehnice, produsele tehnologice şi cunoştinţele de specialitate legate de
aplicarea lor.
Transferul de tehnologie poate constitui obiectul unui contract principal sau adiacent sau al unei clauze
într-un contract complex.
6.2.1. CONTRACTUL DE LICENŢĂ
Definiţie, avantaje, caractere juridice

Contractul de licenţă (denumit şi contractul de licenţă de brevet), este contractul prin care titularul unui
brevet (licenţiator) transmite unui beneficiar (licenţiat) dreptul de folosinţa al unei invenţii.
59
CAPITOLUL I
Avantaje pentru licenţiator:

- evitarea barierelor vamale şi măsurilor restrictive cu caracter netarifar;
- repartizarea zonelor de desfacere şi înlăturarea concurenţei pe piaţă;
- stimularea exporturilor de utilaje, maşini şi materii prime;
- valorificarea rezultatelor cercetării, precum şi a potenţialului de proiectare;
- facilitatea pătrunderii pe pieţele externe;
- obţinerea de participaţii directe la beneficiul obiectivelor realizate.
Avantaje pentru licenţiat:
- realizarea de economii valutare prin reducerea importurilor de mărfuri similare sau identice;
- introducerea unei tehnici avansate;
- asimilarea unor produse tehnice complexe;
- promovarea exporturilor de mărfuri produse sub licenţă.
Caractere juridice şi obiectul contractului de licenţă

Contractul de licenţă este un contract încheiat intuitu personae, deoarece se încheie în vederea
calităţilor personale ale licenţiatului. Contractul de licenţă este un contract incesibil în lipsa unor prevederi
exprese.
Obiectul contractului de licenţă îl constituie autorizarea sau acordarea dreptului ca o licenţă să fie
folosită de partener. Contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie asupra dreptului exclusiv de
brevet, licenţiatorul transmite numai folosinţa totală sau parţială a dreptului de exploatare.
Formele contractului de licenţă
În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract licenţa poate fi:
1. Licenţă exclusivă când licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda alte licenţe, iar licenţiatul
are un drept exclusiv de utilizare a licenţei.
a) licenţa nelimitată sau deplină – licenţiatorul beneficiază de exclusivitate pe toată durata de
valabilitate a brevetului.
b) licenţe limitate – dreptul de folosire a invenţiei, deşi e exclusiv, prezintă unele îngrădiri: modul de
aplicare a invenţiei; utilizarea obiectului contractului şi perioada de timp.
2. Licenţa neexclusivă sau simplă când licenţiatorul are dreptul de a utiliza sau transmite brevetul, iar
licenţiatul are dreptul de a folosi invenţia în condiţiile convenite.
a) licenţa deplină
b) licenţe limitate – întinderea în spaţiu, cantitatea de obiecte produse, preţurile de vânzare.
În situaţia în care există mai mulţi licenţiaţi, condiţiile create pot fi diferite. Pentru existenţa unui regim
identic, în contract se poate insera clauza naţiunii celei mai favorizate sau clauza licenţei colective.
Efectele contractului de licenţă

1. Obligaţiile licenţiatorului sunt:
- să asigure beneficiarul de o exploatare optimă a invenţiei
- să garanteze existenţa dreptului acordat.
2. Obligaţiile licenţiatului sunt:
- să folosească invenţia în condiţiile stabilite
- să plătească preţul.
Preţul se poate plăti prin folosirea următoarelor modalităţi: o sumă forfetară integrată; o sumă globală
iniţială; un procent aplicat la valoarea producţiei sau vânzărilor; sume suplimentare pentru compensarea
diferenţelor.
60
CAPITOLUL I
În caz de nerespectare a obligaţiilor contractuale, în raport de gravitatea încălcării, partea prejudiciată

poate cere plata de compensaţii sau rezilierea contractului.
Încetarea contractului de licenţă

Contractul de licenţă încetează în următoarele situaţii:
- expirarea duratei pentru care licenţa a fost acordată;
- intrarea invenţiei în domeniul liberei concurenţe, după perioada stabilită de lege.
Întrucât în materie există numai norme uniforme privind protecţia titlurilor de proprietate
industrială (protecţia brevetului), dar nu există norme uniforme privind contractul de licenţă, problemă
nesoluţionată nici prin tratatul încheiat în cadrul OMC referitor la transmiterea proprietăţii intelectuale
legate de comerţ, părţile la contract pot alege legea aplicabilă. Dacă nu au făcut-o, de regulă, contractul
este supus legii în vigoare la sediul licenţiatorului, cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la
locul utilizării invenţiei, care de regulă este sediul licenţiatului 17.
6.2.2. Contractul de cesiune de brevet
Este contractul care se încheie între proprietarul brevetului, în calitate de cedent şi dobânditorul
acestuia, în calitate de cesionar şi este de 2 feluri: cesiune totală de brevet şi cesiune parţială.
În ipoteza cesiunii totale, titularul brevetului transmite în proprietate dobânditorului (cesionarului),
brevetul respectiv, inclusiv dreptul de licentiere a acestuia, rezervându-si eventual, daca el este creatorul
numai dreptul personal nepatrimonial de autor.
Cesiunea poate fi parţială când cedentul îşi rezervă pentru sine şi numai pentru a fi utilizat de el
însuşi, în uzina sa, dreptul de licenţă. Cu alte cuvinte, transmite cesionarului proprietatea asupra brevetului,
dreptul de licenţiere, cu păstrarea posibilităţii de utilizare şi în uzina cedentului.
Contractul presupune ca obligaţii ale părţilor:
- cedentul: obligaţia de a transmite în proprietate brevetul respectiv cu toată documentaţia aferentă
care să permită utilizarea acestuia. Implicit presupune obligaţia de a nu face, de a nu mai transmite
unui terţ acel brevet sau de a nu licenţia unui terţ invenţia respectivă.
- cesionarul: obligata de a proteja în ţara sa, dacă nu a fost anterior protejat brevetul respectiv,
invenţia respectivă, şi de asemenea de a proteja calitatea creatorului invenţiei de titular, dreptul
intelectual de titular al acelei invenţii. Are obligaţia de a-l plăti pe cedent. Plata poate cuprinde fie o
sumă importantă care se plăteşte la încheierea contractului, fie o sumă modică la care, pe un anumit
număr de ani, de asemenea stabilit la încheierea contractului, cesionarul se obligă să adauge
anuităţi, respectiv redevenţe asupra cifrei de afaceri pe care o înregistrează cesionarul ca urmare a
licenţierii respectivei invenţii.
Părţile pot alege legea aplicabilă, iar dacă nu au făcut-o, se aplică legea în vigoare la sediul
cedentului.
6.2.3. CONTRACTUL DE KNOW-HOW
17
Spre exemplu, în statele Pactului Andin un contract de licenţă de brevet nu poate depăşi durata de 5 ani, pentru că se consideră că
după 5 ani nu se mai poate vorbi de tehnologie de vârf.
61
CAPITOLUL I
Noţiune şi caracteristici
Contractul de know-how se caracterizează prin transmiterea unor cunoştinţe tehnice, informaţii,
documentaţii sau procedee complexe, care reprezintă o noutate relativă si subiectivă, nefiind brevetate din
cauza elementelor insuficiente de originalitate sau a lipsei de interes.
În noţiunea de know-how se cuprind mai multe elemente, care pot consta în: abilitate tehnică,
ingeniozitate, experienţă, cunoştinţe tehnice, procedee noi etc. Prin acestea se urmăreşte optimizarea si
punerea în valoare a calităţilor produsului sau a procedeelor folosite, scăderea preţului de cost, evitarea
erorilor etc.
Noutatea si secretul referitor la acestea nu vizează stadiul tehnicii, raportându-se numai la persoana
sau întreprinderea care vrea să le dobândească. Deşi are elemente comune cu secretul de fabricaţie, se
distinge de acesta prin existenţa abilităţii si a experienţei tehnice, împreună cu un ansamblu de elemente
care nu au valoare în mod dispersat, nu au caracter de noutate si nu reprezintă un secret absolut.
Deosebirile faţă de contractul de antrepriză constau în existenţa unei colaborări din partea
beneficiarului si în neobligativitatea asumării unor garanţii pentru rezultatele obţinute.
Caracteristicile contractului de know-how sunt:
- noutatea – deşi este relativă şi subiectivă – are valoare prin eficacitatea şi utilitatea rezultatului;
- secretul – trebuie păstrat de către părţile contractului;
- complexitatea elementelor componente – se pot concretiza în forme variate;
- dinamismul operaţiunii – proces în continuă transformare.
Clasificare
1. După gradul de complexitate al operaţiunilor efectuate:
- contracte prin care se transferă o tehnologie sau un procedeu, în stadiul determinat de momentul
încheierii, prin acte simple;
- contracte care cuprind aceleaşi operaţiuni de transfer, dar prin acte complexe şi succesive, stabilite
în mai multe faze;
- contracte prin care se transferă produse sau procedee tehnice dintr-un domeniu de activitate, care au
rezultat din cercetări proprii sau se vor obţine succesiv, pe o perioadă de timp determinată.
2. În raport cu gradul de interferare cu alte operaţiuni tehnico-economice contractele de know-how sunt:
- pure – transferul nu este condiţionat de o altă operaţiune;
- combinate – transferul este un accesoriu sau consecinţă a altor operaţiuni;
- complimentar – condiţionat de transferul necesar realizării unor convenţii distincte, se stabilesc
separat.
Obiectul contractului know-how

Obiectul contractului de know-how îl reprezintă transmiterea de cunoştinţe tehnice, de la informaţii şi
documentaţii simple, până la procedee sau tehnologii complexe.
Transferul de know-how poate avea loc prin următoarele modalităţi:
- transmiterea de documente, planuri, desene, manuale, modele, formule;
- furnizarea de material sau părţi de material;
- trimiterea de tehnicieni în întreprinderea beneficiarului;
- primirea de tehnicieni pentru specializare.
Efectele contractului de know – how

1. Obligaţiile furnizorului sau transmiţătorului sunt:
- să transmită anumite cunoştinţe tehnice;
62
CAPITOLUL I
- să acorde beneficiarului garanţii asupra rezultatului; dreptul exclusiv de folosinţă; asistenţa tehnică
şi dreptul de folosire a mărcii sale de fabrică.
2. Obligaţiile beneficiarului sau dobânditorului sunt:
- plata preţului. Poate fi în bani – o sumă globală ori forfetară sau cote părţi din valoarea producţiei
rezultate – poate fi în produse sau poate fi în alte cunoştinţe tehnice.
- păstrarea secretului – obligaţie esenţială datorată absenţei unui brevet; Beneficiarul este ţinut să nu
divulge altor persoane informaţiile primite, pentru ca know-how să nu intre în domeniul publicităţii.
- menţinerea calităţii produselor obţinute – beneficiarul poate comercializa produsele obţinute sub
marca furnizorului.
Părţile de comun acord pot stipula în contract şi alte obligaţii reciproce: comunicarea eventualelor
perfecţionări şi modificările aduse obiectului contractului; răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor
contractului; regimul taxelor fiscale.
Încetarea contractului de know – how

Contractul de know-how încetează în următoarele situaţii:
- la expirarea termenului stipulat;
- în caz de denunţare a contractului;
- în caz de reziliere a contractului.
Părţile la contract pot alege legea aplicabilă; dacă nu au făcut-o contractul se supune legii în
vigoare la sediul comunicantului de know-how cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la
locul utilizării acestuia18.
6.2.4. CONTRACTUL DE CONSULTING-ENGINEERING
Noţiune
Activitatea de consulting-engineering a apărut în ţările industrializate, ca urmare a tendinţei unor
întreprinderi de a evita să se angajeze în probleme de concepţie si coordonare a lucrărilor de investiţii cu
propriii specialişti.
În cadrul acestui contract se pot include operaţiuni diverse, ca studii preliminare, realizarea
planurilor, furnizarea de idei în legătură cu realizarea unui proiect sau alte prestaţii de natură intelectuală.
CONSULTING – reprezintă studierea şi cercetarea pentru un beneficiar a posibilităţilor tehnice şi
comerciale în baza stadiului actual al ştiinţei şi practicii într-un anumit domeniu şi acordarea
corespunzătoare de asistenţă tehnică. Consultantul propune numai soluţiile, fără a lua parte la luarea
deciziilor.
ENGINEERING – reprezintă un complex de operaţiuni prealabile sau concomitente de concepţie şi
elaborare, de coordonare şi executare a proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unui obiectiv. Operaţiunile
de engineering se îndeplinesc în cadrul a două faze:
- studii constituind cercetările în baza cărora se elaborează un proiect;
- executare constituind realizarea sau punerea în stare de serviciu a unui obiectiv.
Consulting–engineering reprezintă activitatea de natură intelectuală, care se concretizează, în principal,
prin furnizarea de sfaturi sau studii tehnice. Studiile tehnice sunt rezultatul unor cercetări regulile
antemeţionate, oferind partenerului contractual posibilitatea de a lua deciziile obiective şi eficiente.
18
În ţările Pactului Andin, prin Codul Investiţilor Străine adoptat în 1992 s-a precizat că dacă un know-how a fost constituit ca aport
la capitalul social al unei societăţi constituite ca expresie a unei investiţii străine directe, societatea fiind în statele andine, beneficiarul
(societatea) nu este obligată să transmită comunicantului eventualele perfecţionări aduse know-how-lui. Iată de ce trebuie întotdeauna
observate normele de aplicaţiune necesare de la locul utilizării know-how-lui.
63
CAPITOLUL I
Consulting – engineering se desfăşoară de ingineri şi tehnicieni grupaţi în societăţi sau organizaţii de

specialitate.
În consecinţă, contractul internaţional de consulting-engineering este acela prin care un specialist
sau o întreprindere specializată se obligă ca, în schimbul unei sume de bani, să presteze servicii diferite de
natură intelectuală, de fundamentare tehnico-economică, de proiectare, de conducere si supraveghere a
lucrărilor de recepţii de lucrări, toate urmărind realizarea în condiţii de maximă eficienţă a obiectivului
respectiv.
Acest contract este complex, ca urmare a întrepătrunderii unui număr mare de operaţii de prestare
de servicii, într-un mod original, cu reguli proprii, care îi deosebesc de contractele de mandat, antrepriză
sau know-how. Contractul poate avea caracter autonom sau poate fi accesoriu altui tip de contract.
Societăţile:
1. după forma organizatorică societăţile sunt:
- societăţi autonome – reprezintă organizaţii sau cabinete de ingineri consultanţi;
- societăţi integrate – depind nemijlocit de firmele industriale, fiind filiale sau servicii de studii ce
lucrează pentru terţi.
2. În funcţie de obiectul lor sunt:
- societăţi de proiectare şi construcţii;
- societăţi specializate în conducerea activităţii întreprinderii;
- societăţi de cercetare.
Formele contractului de consulting – engineering

1. Contractul în regie – cheltuielile firmei de engineering pentru lucrările efectuate se controlează de
beneficiar şi sunt retribuite contra cost şi plus onorar.
2. Contractul la cheie – firma de engineering livrează beneficiarului un anumit obiectiv în stare de
funcţionare şi este plătita printr-o sumă globală sau forfetară.
3. Contractul pentru servicii – retribuţia se face printr-o sumă fixă sau procentuală, raportată la costul
obiectivului.
4. Contractul mixt sau combinat – echipamentul şi serviciile prestate se plătesc printr-o sumă fixă globală,
iar materialele şi serviciile locale contra cost plus onorar.
Obiectul contractului de consulting-engineering

Obiectul contractului de consulting-engineering îl constituie operaţiunile prestate, de la simple
consultaţii, până la realizarea unor proiecte sau obiective. Sfera largă a activităţilor impune stabilirea
riguroasă a obiectului contractului, domeniul său de cuprindere trebuie determinat printr-o descriere
succintă şi exactă.
În general, fără ca distincţia să fie netă contractul de consulting-engineering cuprinde obligaţii de
mijloace, iar contractul comercial engineering obligaţii de rezultat.
Efectele contractului de consulting-engineering

În raport de specificul contractului, prestatorul de consulting–engineering poate avea următoarele
obligaţii: efectuarea de studii; prestarea de asistenţă tehnică; conducerea realizării obiectivului industrial;
coordonarea activităţii antreprenorilor; verificarea lucrărilor de montaj; predarea documentaţiei
obiectivului; garantarea funcţiei şi capacitaţii obiectivului; păstrarea secretului informaţiilor şi realizărilor.
Obligaţiile clientului sau beneficiarului sunt: să plătească preţul şi să predea toate datele şi informaţiile
cerute.
64
CAPITOLUL I
Plata preţului – se aplică următoarele principii:

- plata se face numai de către client;
- valoarea retribuţiei include şi cheltuielile cu caracter permanent întreprinse de societate pentru sporirea
potenţialului tehnico – ştiinţific;
- modul şi condiţiile de efectuare a plăţii sunt stabilite de către părţi.
Metode de calcul a preţului:
- metoda timpului folosit – aplicarea unor nivele de plată pe unitatea de timp consumat plus cheltuielile
suplimentare;
- metoda cost plus onorar – cheltuielile societăţii plus onorariul (suma convenită anticipat);
- metoda suma forfetară – retribuţia reprezintă suma globală ce cuprinde toate activităţile societăţii;
- metoda procentajului – aplicarea la valoarea lucrării a unei taxe proporţionale fixe, prevăzută în
contract.
Contractul de consulting-engineering nu cunoaşte norme uniforme, acesta nu este un contract
numit. În practică se utilizează mai ales contractele tip elaborate de asociaţiile internaţionale de ingineri
consultanţi constituite pe domenii. Este raţiunea pentru care în doctrină şi în practică s-a pus problema
calificării juridice a contractului nenumit pentru a fi reglementat prin analogie.
S-a redus acest contract la un moment dat de unele instanţe judecătoreşti la contractul de mandat –
considerându-se că prestatorul de consulting-engineering este mandatarul beneficiarului. Total inexact,
deoarece spre deosebire de mandatar care poate doar să încheie acte juridice pentru mandant (pentru
reprezentant), prestatorul de consulting-engineering săvârşeşte mai ales fapte materiale - verifică calcule,
verifică măsurători.
O a doua încercare a redus contractul de consulting-engineering la contractul de antrepriză
ignorându-se însă că într-un contract de antrepriză antreprenorul are faţă de beneficiar o obligaţie de
rezultat, trebuie sa facă o construcţie care să placă clientului, în timp ce la contractul de consulting-
engineering prestatorul se obligă la prestaţii, la obligaţii de diligenţă, de mijloace. Pentru înlăturarea
dificultăţilor de calificare juridică, se impune elaborarea unor reglementări specifice acestui contract.
Răspunderea părţilor contractului de consulting-engineering

În caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale, societatea de consulting-engineering va răspunde în
raport cu întinderea misiunii şi caracterul obligaţiilor. Societatea poate fi obligată să plătească daune-
interese şi penalităţi. În practică, pentru a se preciza limita răspunderii se aplică următoarele reguli:
Societatea răspunde numai dacă a săvârşit o greşeală profesională şi prin culpa sa a cauzat o pagubă.
Repararea prejudiciului nu cuprinde decât consecinţele directe şi este proporţională cu onorariul, fără a-i
depăşi cuantumul.
Clientul este ţinut să răspundă pentru respectarea dreptului de proprietate materială şi intelectuală a
societăţii şi de exactitatea datelor transmise.
Dacă misiunea a fost întreruptă, redusă, anulată, fără vreo culpă a societăţii, clientul trebuie să
plătească lucrările executate şi să restituie cheltuielile efectuate plus să plătească o despăgubire (20% din
sumele ce ar fi revenit societăţii).
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului; dacă nu au făcut-o practica cunoaşte mai multe
soluţii:
1. contractul este supus legii în vigoare la locul realizării investiţiei;
2. contractul este supus legii în vigoare la sediul prestatorului;
3. cea mai răspândită soluţie: contractul este supus legii în vigoare la sediul prestatorului, cu
respectarea normelor de aplicaţiune necesară la locul investiţiei;
4. o ultimă soluţie – contractul este supus legii în vigoare la sediul beneficiarului cu respectarea
normelor de aplicaţiune necesară de la locul investiţiei (pentru ca eu pot să închei contractul cu un
65
CAPITOLUL I
prestator din România, beneficiarul să fie în Franţa şi investiţia să se realizeze în Germania, atunci
aplic legea beneficiarului cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul investiţiei din
Germania).
66

Curs DCI Rezumat

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs DCI Rezumat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1.1. NOŢIUNEA DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Conceptul de drept al comerţului internaţional are doua accepţiuni:

1.2. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Raporturile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale fac

1.2.1. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII COMERŢULUI

1.2.2. PRINCIPIUL CONCURENŢEI LOIALE

1.2.3. PRINCIPIUL EGALITĂŢII JURIDICE A PĂRŢILOR

1.2.4. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONVENŢIILOR

- orice contract, fie el chiar de comerţ internaţional, se încheie

1.2.5. PRINCIPIUL LEX VOLUNTATIS

Lex mercatoria universalis.

1.2.6. PRINCIPIUL BUNEI-CREDINŢE

1.3. CORELAŢIA CU ALTE RAMURI DE DREPT

Dreptul comerţului internaţional este o materie pluridisciplinară, ceea ce subliniază importanţă

1.4. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1.4.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comercial internaţional

1.4.2.1. Izvoare interne

1.4.2.2. Izvoare internaţionale

2.1.1. Caracterele raportului juridic de comerţ internaţional

- Caracterul voliţional al raportului juridic;

Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional

Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate.

2.1.2. Elemente: părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic.

Elementele raportului juridic sunt:

1. părţile raportului juridic – reprezentând participanţii la raporturi juridice

2. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional

3. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional

2.2. SUBIECTELE ÎN DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

2.2.1. Noţiunea şi clasificarea subiectelor

2.2.2. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale

2.2.3. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale

– sucursalele nu se disting de societatea-mamă, nu au personalitate juridică şi sunt dependente economic

Reprezentanţele societăţilor comerciale

Integrarea societăţilor comerciale pe plan internaţional

3.1. Principalele trăsături caracteristice ale contractelor de comerţ

Acestea au următoarele trăsături caracteristice:

3.2. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional

1) Clasificarea contractelor după efectele pe care le produc:

3.3. Condiţiile de validitate ale contractelor de comerţ internaţional

3.4. Forma contractului

Forma contractului reprezintă un număr de elemente care exteriorizează şi concretizează manifestarea

3.5. Negocierea şi formarea contractului de comerţ internaţional

3.5.2. Încheierea contractelor de comerţ internaţional

exprimat consimţământul. În cazul în care voinţele părţilor coincid, momentul încheierii

3.6. Conţinutul contractului de comerţ internaţional (ansamblul drepturilor şi

3.6.1. Definirea conţinutului contractului de comerţ internaţional

considerate cumulativ (contractul de antrepriza pentru lucrări de construcţii-montaj – preţul depinde

3.7. Efectele contractului de comerţ internaţional

3.7.3.2. Rezilierea contractului de comerţ internaţional

3.8. Executarea contractului de comerţ internaţional

3.8.1. Executarea voluntară a contractelor de comerţ internaţional

3.9. Condiţiile răspunderii contractuale în raporturile de comerţ internaţional

Răspunderea contractuala operează în cazul când:

4.1. Contractul de vânzare internaţională, privit ca şi contract de comerţ

Contractul de vânzare–cumpărare în relaţiile comerciale internaţionale constituie un instrument juridic

4.1.3.2. Obligaţiile care se creează în sarcina părţilor

- asigurarea conformităţii mărfii predate cu clauzele contractului;

3. Răspunderea în vânzarea internaţională.

contractuale de către părţi se dublează în mod corespunzător cu durata acelor împrejurări şi a

4.2. Prescripţia în materia vânzării internaţionale de mărfuri

Datorită numeroaselor diferenţe în reglementarea problemei prescripţiei 13, în materia vânzării

Culegerea şi sintetizarea uzanţelor comerciale în domeniul vânzării internaţionale de mărfuri şi-au