UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

COMERŢUL INTERNAŢIONAL, CA FAPT

SOCIAL ŞI JURIDIC

CUPRINS:
1. Noţiunea şi importanţa comerţului
internaţional;
2. Elementele raporturilor juridice de comerţ
internaţional.

OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Definească cele două accepţiuni ale noţiunii
➢ Să enumere şi să descrie elementele caract
internaţional.

1
 1. Noţiunea şi importanţa comerţului
internaţional
1.1. Accepţiunile noţiunii de comerţ
internaţional
Noţiunea de comerţ internaţional este
susceptibilă de două accepţiuni, una restrânsă, care
cuprinde sensul tradiţional al acestei noţiuni şi una largă,
care include şi formele moderne de desfăşurare a
relaţiilor economice internaţionale.
a) Stricto sensu, comerţul internaţional
cuprinde totalitatea operaţiunilor de
import şi export cu mărfuri, lucrări şi servicii pe care le
desfăşoară persoane fizice şi/sau juridice având calitatea
de subiecte ale dreptului comerţului internaţional, cu
parteneri de naţionalitate străină sau cu bunuri aflate în
tranzit internaţional (operaţiuni pe pieţe străine).
Privit în acest sens, comerţul internaţional
aparţine, în esenţă, fazei economice a distribuţiei
mărfurilor, care constituie etapa intermediară a ciclului
economic, plasată între producţie şi consumaţie, cu
precizarea că, în acest caz, distribuţia are loc, prin
ipoteză, peste frontierele unui stat.
Comerţul internaţional, privit în accepţiunea sa
restrânsă, îmbracă pe planul dreptului forma actelor şi
faptelor de comerţ internaţional (propriu-zise). Dintre
actele de comerţ internaţional, cele mai importante - ca
frecvenţă şi sferă de cuprindere - sunt contractele de
comerţ internaţional („clasice"), care constituie una dintre
instituţiile centrale ale acestei materii. În cadrul
contractelor, locul central îl ocupă contractul de vânzare
internaţională de mărfuri.
Această accepţiune restrânsă a noţiunii pe cere o
definim este cea mai apropiată de sensul etimologic al
cuvântului „comerţ", provenit din expresia latină
„commercium" care, la rândul său, este o juxtapunere a
cuvintelor „cum merx", care exprimă noţiunea de
operaţiuni efectuate „cu marfa" (merx-is = marfă).
b) În epoca modernă, comerţul internaţional a depăşit
însă cadrul tradiţional al
acestei noţiuni, el înglobând o largă varietate de
operaţiuni care se referă numai indirect la marfă şi care
sunt cuprinse, de regulă, în noţiunea de cooperare
economică internaţională.
Cooperarea economică internaţională este un
ansamblu de relaţii de conlucrare între două sau mai
multe persoane fizice şi/sau juridice aparţinând unor
state diferite, care nu implică în mod necesar un transfer
de marfă (o executare de lucrări sau prestare de servicii)
peste frontieră, ci au ca scop realizarea, prin eforturile
conjugate ale partenerilor, a unor operaţiuni conexe celor
de comerţ (propriu-zis), eşalonate de regulă pe perioade
de timp determinate, în producţie sau în sfera
neproductivă, în scopul obţinerii unor avantaje reciproce.

3
 Prin includerea, alături de formele clasice, a
operaţiunilor de cooperare economică internaţională,
noţiunea de comerţ internaţional capătă un sens larg (lato
sensu).
Operaţiunile la care ne referim se prezintă, pe
plan juridic, sub forma actelor şi faptelor de cooperare
economică internaţională. Acestea se concretizează, de
regulă, la nivelul relaţiilor dintre persoanele fizice sau
juridice din diferite state, prin contractul de cooperare
economică internaţională - atunci când îmbracă o formă
exclusiv contractuală - sau prin contractul de constituire
de societate comercială, atunci când forma juridică este
contractuală şi instituţională (duce la constituirea sau
modificarea unei persoane juridice).

2. Elementele raporturilor juridice de comerţ

internaţional
Raporturile juridice de comerţ internaţional sunt
raporturi de drept privat şi se desfăşoară între persoane
fizice sau juridice, ca subiecte de drept privat. Per a
contrario, disciplina nu se ocupă de raporturile din
activitatea de comerţ între state sau organizaţii
internaţionale, acestea fiind de apanajul dreptului
internaţional public.
Raporturile de comerţ internaţional se
caracterizează prin două elemente:
 a) un element specific relaţiilor de comerţ,
care este comun cu cel din
dreptul comercial;
b) elementul de internaţionalitate. Acesta
este elementul care particularizează raporturile juridice
care fac obiectul dreptului comerţului internaţional.
Există un raport juridic internaţional atunci când în
cuprinsul acelui raport juridic apare un element de
extraneitate. Noţiunea de internaţionalitate nu este însă
aceeaşi în dreptul comerţului internaţional şi în dreptul
internaţional privat. În dreptul internaţional privat raportul
juridic devine internaţional atunci când în cuprinsul său
apare orice element de extraneitate. În dreptul comerţului
internaţional, elementele de extraneitate sunt calificate,
în sensul că numai anumite elemente de extraneitate
determină ca acel raport juridic să devină internaţional în
sensul dreptului comerţului internaţional.
Elementele de extraneitate relevante sunt:
a) un element subiectiv, şi anume ca părţile să îşi aibă
sediile (pentru
persoanele juridice) sau, respectiv, domiciliile (pentru
persoanele fizice) în state diferite. Acesta este elementul
de extraneitate esenţial, care apare şi în Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri, adoptată la

5
Viena (1980);
b) un element obiectiv, şi anume ca marfa care face
obiectul contractului să
se afle în tranzit internaţional, adică în drumul său de la
vânzător la cumpărător să treacă cel puţin o frontieră.
Cele două elemente nu trebuie întrunite în mod
concomitent, ci ele sunt alternative. Aşadar, oricare
dintre ele este suficient pentru a conferi caracter
internaţional raportului juridic.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II

CARACTERISTICILE POLITICII ROMÂNEŞTI ÎN

DOMENIUL
RELAŢIILOR DE
COMERŢ
INTERNAŢIONAL

1.1.
 OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Prezinte principiul libertăţii comerţului internaţional a
temeiului juridic şi al conţinutului;
➢ Înţeleagă etapele legislative parcurse de România p
regimului juridic actual al investiţiilor străine în România;
➢ Definească noţiunea de investiţie directă şi să pre
România;
➢ Definească investiţiile de portofoliu, să cunoască ac
să prezinte trăsăturile caracteristice ale acestora;
➢ Definească noţiunea de investitor străin;
➢ Enumere principiile specifice care guvernează regim
➢ Enumere modalităţile prin care se poate realiza o in
România;
➢ Enumere şi să caracterizeze principalele garanţi
România;
7
 ➢ Prezinte pe scurt drepturile de care beneficia
➢ Prezinte modalităţile de soluţionare a litigiilo
investitorii străini;
➢ Prezinte trăsăturile facilităţilor normative şi in
străini;
➢ Prezinte regimul aplicabil în materia garantă
prin intermediul Agenţiei Multilaterale de Garantare a I
➢ Prezinte, pe scurt, regimul juridic aplicabil au
➢ Descrie procedura legală pentru eliberarea l
➢ Descrie motivele care pot sta la baza refuzu
autorizaţiilor de import / export;
➢ Prezinte căile de atac în cazul refuzului elibe
nerezolvării cererii în termenul legal;
➢ Prezinte natura juridică a autorizaţiilor de ex
➢ Descrie efectele autorizaţiilor asupra contrat
 1. Principiul fundamental al libertăţii comerţului
internaţional al României

1.1.Temeiul juridic
Principiul la care ne referim este antagonic celui
care a guvernat politica în materia comerţului
internaţional al statului român în perioada 1946 - 1989, şi
anume principiul monopolului de stat asupra comerţului
exterior al României.
În conţinutul principiului monopolului de stat intra
dreptul exclusiv al statului de a organiza, conduce şi
controla întreaga activitate de comerţ exterior, precum şi
de a efectua operaţiunile de comerţ internaţional prin
unităţile sale ori prin alte unităţi autorizate, în condiţiile
legii.
Principiul monopolului de stat asupra comerţului
exterior a fost unul dintre primele principii de natură
totalitară care au fost înlăturate după Decembrie 1989.
Astfel, chiar din primele luni ale anului 1990 au fost
adoptate acte normative importante, care au eliminat
monopolismul şi au pus bazele principiului libertăţii
comerţului internaţional al României.
Dintre actele normative emise în acea perioadă
în materia de care ne ocupăm menţionăm, mai ales,
următoarele:
- D.-L. nr. 54/1990 privind desfăşurarea unor
activităţi economice pe baza liberei iniţiative. Acest act
9
normativ, a cărui aplicare s-a restrâns la persoanele
fizice care desfăşoară activităţi de comerţ după apariţia
Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, a fost
abrogat prin Legea nr. 507/2002 privind organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi economice de către
persoane fizice.
- D.-L. nr. 96/1990 privind unele măsuri
pentru atragerea investiţiei de capital străin în România,
care a fost ulterior abrogată prin Legea nr. 35/1991
privind regimul investiţiilor străine.
- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale.
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale (în prezent, cunoscută sub denumirea de
Legea societăţilor).
Principiul libertăţii comerţului, care constituie
genus proximus pentru principiul de care ne ocupăm,
este consacrat în Constituţia României modificată şi
completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003 şi
republicată în 2003. Suportul constituţional al principiului
libertăţii comerţului îl constituie al. 1 din art. 135
(modificat şi renumerotat), conform cărora “economia
României este economie de piaţă, bazată pe libera
iniţiativă şi concurenţă”. Principiul ca atare este
consacrat în al. 2 lit. a) din acelaşi articol, ca o obligaţie
economică fundamentală a statului român. Conform
textului, „statul trebuie să asigure: a) libertatea
comerţului...”.
Un alt temei al principiului libertăţii comerţului, şi
anume al unei laturi esenţiale a acestui principiu -
respectiv, dreptul oricărei persoane de a exercita o
activitate de comerţ, inclusiv de comerţ internaţional,
deoarece legea nu distinge - îl constituie art. 41 al. 1 teza
a II -a din Constituţia revizuită, care prevede că „alegerea
profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei (...) este liberă”.
Totodată, principiul libertăţii comerţului
internaţional al României îşi găseşte un temei esenţial, la
nivelul relaţiilor economice europene ale României, în
Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană.
Prevederi în acest sens sunt cuprinse mai ales în Anexa
VII, pct. 1 (Libera circulaţie a persoanelor), pct. 2 (Libera
circulaţie a serviciilor) şi pct. 3 (Libera circulaţie a
capitalurilor).
La nivelul relaţiilor de comerţ la scară planetară,
prin ratificarea Acordului de la Marrakech privind
constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului din anul
1994,
România a devenit membră a celei mai vaste organizaţii
de comerţ internaţional, al cărei scop principal este
promovarea libertăţii comerţului.
1.2 Conţinutul principiului
Principiul libertăţii comerţului internaţional
prezintă două aspecte sau, altfel spus, poate fi privit în

11
două sensuri, şi anume unul intern - de la părţile române
la relaţiile de comerţ către piaţa internaţională - şi unul
extern, de la părţile străine la relaţiile de comerţ către
piaţa românească.
a) Sub primul aspect, principiul se exprimă prin
capacitatea recunoscută de
lege persoanelor fizice şi juridice române de a fi subiecte
ale dreptului comerţului internaţional, adică de a participa
liber în toate domeniile relaţiilor de comerţ internaţional.
Această capacitate implică libera circulaţie a personalului
(lucrătorilor), mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor
subiectelor de drept române.
b) Principiul libertăţii comerţului internaţional se
prezintă şi sub un al doilea
aspect, specific comerţului internaţional, şi anume prin
liberul acces al subiectelor de drept străine pe piaţa
românească. Acest aspect este materializat în cadrul
regimului juridic al investiţiilor străine în România, al
filialelor şi sediilor secundare constituite de respectivele
subiecte în ţară etc.
Principiul libertăţii comerţului internaţional
cunoaşte anumite limite, materializate prin diferite
instrumente ale politicii de comerţ pe care statul le
exercită asupra activităţii de comerţ internaţional a
subiectelor de drept române, în condiţiile restrictive ale
legii.
 Restrângerea libertăţii comerţului se poate realiza
prin mijloace tarifare (politica vamală) sau netarifare,
precum, de exemplu, politica financiară şi bancară (a
B.N.R.), regimul diferitelor autorizaţii de import/export (în
acele cazuri, de excepţie, în care acestea sunt cerute)
şamd.

2. Regimul juridic al investiţiilor străine în

România

2.1. Sediul materiei. Evoluţia legislaţiei în

materie
Regimul juridic al investiţiilor străine în România,
care constituie expresia politicii statului român în această
materie, este reglementat prin acte normative interne şi,
totodată, rezultă din prevederile unor convenţii
internaţionale la care România este parte.
Primul act normativ care a permis accesul liber al
investiţiilor străine pe piaţa românească după decembrie
1989 a fost D.-L. nr. 96/1990 privind unele măsuri pentru
atragerea investiţiei de capital străin în România. Acesta
a fost abrogat prin
Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine. Un
act normativ complementar acestei legi a fost Legea nr.
71/1994 privind acordarea unor facilităţi suplimentare
13
faţă de Legea 35/1991, republicată, pentru atragerea de
investitori străini în industrie. Atât Legea nr. 35/1991, cât
şi Legea nr. 71/1994 au fost abrogate prin O.U.G. nr.
31/1997 privind regimul investiţiilor străine în România.
O.U.G. nr. 31/1997 a fost abrogată parţial prin O.U.G. nr.
92/1997 privind stimularea investiţiilor directe şi integral
prin Legea nr. 241/1998 de aprobare a O.U.G. nr.
92/1997.
După abrogarea O.U.G. nr. 31/1997 s-au conturat
două pachete de acte normative, corespunzătoare celor
două forme principale de investiţii străine, şi anume
investiţiile directe şi cele de portofoliu.
A) Privind investiţiile directe, principalul act normativ în
vigoare este O.U.G.
nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, care a
fost aprobată cu importante modificări prin Legea nr.
241/1998 şi a suferit şi ulterior modificări majore.
Unele prevederi cu caracter de generalitate se regăsesc
şi în O.U.G. nr.
85/2008 privind stimularea investiţiilor.
B) Pentru investiţiile de portofoliu, temeiul juridic
principal îl constituie
Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, care
reglementează investiţiile în instrumente financiare.
 Cu privire la titlurile de stat, care constituie o
formă a investiţiilor de portofoliu, este aplicabilă O.G. nr.
66/1997 privind regimul investiţiilor străine în România,
realizate prin cumpărarea de titluri de stat. Ca urmare a
modificării Ordonanţei în anul 2006, piaţa titlurilor de stat
a fost deschisă investitorilor străini în aceleaşi condiţii ca
şi pentru cei români.
Cu privire la ambele forme de investiţii străine
sunt în vigoare şi alte acte normative, inclusiv
reglementări ale B.N.R., la care ne referim pe parcursul
expunerii.
Convenţiile internaţionale la care România este
parte conţin, în unele cazuri, dispoziţii care interesează
regimul investiţiilor străine în ţară. Aceste dispoziţii
(privind, mai ales, drepturile şi facilităţile acordate
investitorilor din ţările părţi la convenţie) prevalează
asupra regimului de drept comun consacrat de legislaţia
internă, aşa cum vom vedea mai jos, în contextul analizei
principiilor aplicabile în materie.
Prevederi în domeniul de care ne ocupăm conţin,
în special, acordurile bilaterale privind promovarea şi
protejarea reciprocă a investiţiilor.
România este parte la un tratat internaţional
multilateral în materie, şi anume la Convenţia de
constituire a Agenţiei Multilaterale de Garantare a
Investiţiilor, semnată la Seul la 11 octombrie 1985, care
a fost ratificată prin Legea nr. 43/1992. Această
convenţie reglementează, sub aspect organizatoric şi
15
funcţional, o formă specială de garanţie internaţională a
investiţiilor străine.

2.2. Definirea noţiunilor de bază în materie

2.2.1 Noţiunea de investiţie străină
2.1.1.1 2.2.1.1 Investiţiile directe
Noţiunea de „investiţie directă” este definită, în
principal, în două acte normative.
A) O.U.G. nr. 92/1997, în art. 2 lit. a), defineşte
investiţiile directe ca fiind „participarea (investitorului
străin, n.n.) la constituirea sau la extinderea unei
întreprinderi în oricare dintre formele juridice prevăzute
de lege, dobândirea de acţiuni sau de părţi sociale ale
unei societăţi comerciale, cu excepţia investiţiilor de
portofoliu, sau înfiinţarea şi extinderea în România a unei
sucursale de către o societate comercială străină”.
Ordonanţa reglementează, astfel, trei forme de
investiţii străine directe:
(a) participarea la constituirea sau la
extinderea unei societăţi comerciale române,
(b) dobândirea de acţiuni sau părţi sociale ale
unei societăţi comerciale române, cu excepţia investiţiilor
de portofoliu, şi
(c) înfiinţarea şi extinderea în România a unei
sucursale de către o societate comercială străină.
 B) R.B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar,
în Anexa 1 (Nomenclator), conţine o definiţie a noţiunii de
investiţie directă în art. 4.8. Conform textului, investiţia
directă este o „investiţie de orice natură efectuată în
scopul stabilirii sau menţinerii de legături economice
durabile şi care se realizează prin următoarele modalităţi,
luate în sensul lor cel mai larg:
a) constituirea sau extinderea unei sucursale ori a
unei noi entităţi aparţinând
integral persoanei care furnizează capitalul de
dotare/capitalul social ori
achiziţionarea integrală a unei entităţi deja existente;
b) participarea într-o entitate nouă sau într-una
existentă, în scopul stabilirii ori
menţinerii de legături economice durabile;
c) acordarea de credite şi împrumuturi pe termen mai
mare de 5 ani, în scopul
stabilirii ori menţinerii de legături economice durabile;
d) reinvestirea profitului în scopul menţinerii unei
legături economice durabile.”
O.U.G. nr. 92/1997 reglementează numai o
singură categorie de investiţie străină în ţară, şi anume
cea în formă societară, care implică de natura sa o
latură contractuală şi una instituţională (exprimată prin
17
personalitatea juridică a societăţii). Din faptul că O.U.G.
nr. 92/1997, ca lege generală în materie, nu se referă
decât la investiţiile instituţionale, rezultă intenţia
legiuitorului ca investiţiile în formă pur contractuală să
nu constituie, de regulă, o formă de investiţii străine.
De la această regulă fac însă excepţie cazurile
când anumite investiţii în formă pur contractuală sunt
prevăzute expres în acte normative speciale. Este vorba,
de exemplu, despre contractele de închiriere şi de
concesiune în general, inclusiv cele privind zonele libere
(Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere), de
contractele de concesiune petrolieră (prevăzute de
Legea petrolului, nr. 238/2004), minieră (reglementate de
Legea minelor, nr. 85/2003), din domeniul gazelor
naturale (potrivit Legii energiei electrice şi a gazelor
naturale , nr. 123/2012).
2.1.1.2 2.2.1.2 Investiţiile de portofoliu
Investiţiile de portofoliu sunt definite şi
reglementate, la rândul lor, în mai multe acte normative.
A) O.U.G. nr. 92/1997, în art. 2 lit. b),
defineşte investiţia de portofoliu ca fiind „dobândirea de
valori mobiliare pe pieţele de capital organizate şi
reglementate şi care nu permit participarea directă la
administrarea societăţii comerciale”. O.U.G. nr. 92/1997
nu se ocupă de investiţiile de portofoliu arătând, în art. 3,
că regimul acestora, „inclusiv avantajele de care acestea
beneficiază, se stabileşte prin lege specială”.
Considerăm că definiţia investiţiilor de portofoliu, dată de
ordonanţă, este depăşită, atât noţional, cât şi pe fond,
faţă de actele normative speciale survenite în materie.
B) Actul normativ general în materie este
Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu
modificările ulterioare, care nu dă însă o definiţie a
investiţiei de portofoliu. Legea reglementează înfiinţarea
şi funcţionarea pieţelor de instrumente financiare, cu
instituţiile şi operaţiunile specifice acestora, precum şi a
organismelor de plasament colectiv, în scopul mobilizării
disponibilităţilor financiare prin intermediul investiţiilor în
instrumente financiare (art. 1 al. 1).
Legea se aplică activităţilor şi operaţiunilor
desfăşurate pe teritoriul României (art. 1 al. 2), dar
constituirea şi activitatea societăţilor comerciale în
materie interesează şi investitorii străini.
Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.)
este autoritatea competentă care aplică prevederile
acestei legi, în conformitate cu prevederile art. 2 al. 1 lit.
a din
O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și
funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară,
aprobată prin Legea nr. 113/2013 (în trecut, acest rol era
îndeplinit de fosta Comisie Naţională a Valorilor Mobiliare
- C.N.V.M.).
C) O.G. nr. 66/1997 reglementează o formă
particulară de realizare a

19
investiţiilor de portofoliu în România, şi anume
cumpărarea de titluri de stat.
În sensul acestui act normativ, titlurile de stat
reprezintă înscrisurile care constituie datoria publică a
României, sub formă de bonuri, certificate de trezorerie
şi alte instrumente cu scadenţa de maximum un an, cât
şi obligaţiuni şi alte instrumente cu scadenţe mai mari de
un an, constituind împrumuturile statului, în monedă
naţională şi/sau în valută, pe termen scurt, mediu sau
lung (art. 1 lit. a).
Ordonanţa defineşte "investiţia de portofoliu" (la
care se referă, n.n.) ca fiind „dobândirea de titluri de stat
de pe pieţele organizate ale titlurilor de stat de către o
persoană fizică sau juridică nerezidentă, prin intermediari
autorizaţi în operaţiuni cu titluri de stat” (art. 1 lit. b).
Investitorii nerezidenţi pot achiziţiona titluri de stat
de pe piaţa primară prin intermediari autorizaţi în
operaţiuni cu titluri de stat pe piaţa primară, în condiţiile
stabilite de Ministerul Finanţelor Publice, cu avizul
prealabil al Băncii Naţionale a României şi în
conformitate cu reglementările în vigoare privind
tranzacţiile cu titluri de stat. Tranzacţionarea titlurilor de
stat pe piaţa secundară poate fi efectuată de persoanele
nerezidente, prin intermediari autorizaţi de B.N.R. în
operaţiuni cu titluri de stat, în conformitate cu
reglementările în vigoare (art. 2 al. 2).
 2.2.1.3 Noţiunea de investitor străin
Potrivit art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 92/1997,
investitorul este „orice persoană fizică sau juridică,
rezidentă sau nerezidentă, cu domiciliul sau cu sediul
permanent în România sau în străinătate, care investeşte
în România”, iar lit. d) precizează că prin
“rezident/nerezident” se înţeleg “persoanele calificate
astfel conform reglementărilor în vigoare privind regimul
valutar”.
Aşadar, pentru a defini calitatea de rezident sau
nerezident a investitorilor, ordonanţa face trimitere
practic la reglementările B.N.R. care conţin asemenea
definiţii. În această categorie se încadrează, mai ales,
R.B.N.R. nr. 4/2005.
După cum rezultă din dispoziţiile legale
menţionate, de principiu, elementele de extraneitate
concludente pentru a conferi calitatea de "străin" în acest
context sunt domiciliul, pentru persoanele fizice şi sediul,
pentru cele juridice. Per a contrario, cetăţenia
persoanelor fizice şi respectiv alte elemente decât sediul
pentru determinarea naţionalităţii persoanelor juridice
străine sunt irelevante sub aspectul calităţii lor de
investitori străini, cu excepţiile prevăzute de o lege
internă sau într-o convenţie internaţională. Aşadar, de
principiu, un cetăţean român cu domiciliul în străinătate
va beneficia de calitatea de investitor străin, dar un
cetăţean străin cu domiciliul în România, nu.

21
 2.3 Principiile specifice aplicabile regimului
investiţiilor străine
2.3.1 Principiul libertăţii formelor şi
modalităţilor de investire în România
Acest principiu implică la rândul său două
aspecte: libertatea formelor şi libertatea modalităţilor
de investire în România.
A) Principiul libertăţii formelor de investire în
România
Acest principiu se exprimă prin libertatea
investitorilor străini de a opta pentru oricare dintre
formele de societăţi comerciale prevăzute de lege (art. 2
lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997).
Investiţiile străine în România pot îmbrăca şi
forma unei asociaţii în participaţie, reglementată de art.
1949 – 1954 din Codul civil, chiar dacă aceasta nu este
expres menţionată în definiţia care figurează în art. 2 lit.
a) din O.U.G. nr. 92/1997. Soluţia se bazează pe alte
dispoziţii cuprinse în O.U.G. nr. 92/1997 care fac referire
la asociaţia în participaţie. Noţiunea asociaţiei în
participaţie este în prezent semnificativ diferită de cea
existentă la data intrării în vigoare a ordonanţei
menţionate, la acea vreme fiind reglementată de art. 251
– 256 din Codul comercial (abrogat).
 B) Principiul libertăţii modalităţilor de
investire în România. Felurile aporturilor
investitorilor străini la o societate românească
Modalităţile prin care se poate realiza o investiţie
străină sunt, conform art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997,
în număr de trei:
A) aportul în numerar
Aportul în numerar al investitorului străin poate
consta în valută liber convertibilă sau în lei.
a) Aportul în valută nu ridică probleme
deosebite, el constituind regula în
această situaţie.
Valuta poate proveni din conturile din străinătate
ale asociatului străin, precum şi din profiturile în valută
liber convertibilă obţinută de acesta, în condiţiile legii, din
activităţi realizate în România. Aceste profituri pot
reprezenta, fie dividende în valută realizate de
investitorului străin din alte societăţi pe care le are în
România, fie beneficii valutare nete realizate din orice
alte activităţi legale desfăşurate în ţară.
b) Aportul în lei al investitorului străin provine în
principiu din venituri şi
profituri în lei obţinute de acesta din operaţiuni efectuate
cu persoane fizice sau juridice române (rezidenţi), dar
este legalmente posibilă obţinerea de lei din tranzacţii
între nerezidenţi.
23
 Sumele în lei sunt obţinute, de regulă, din
dividendele realizate ca urmare a altor investiţii realizate
în România, din preţul sau tariful primit ca urmare a unei
tranzacţii efectuate cu persoane fizice sau juridice
române, din credite obţinute de la acestea etc.
Aporturile investitorului străin, în valută sau în lei,
trebuie depuse, pe numele şi la dispoziţia societăţii, în
conturi deschise la instituţii de credit româneşti sau la
sucursale ale băncilor străine autorizate să funcţioneze
în România, sau în conturi în valută sau în lei deschise
de respectiva societate în străinătate.
B) Aportul în bunuri (corporale)
Aportul investitorului străin poate consta în bunuri
mobile, precum maşini, utilaje, echipamente, instalaţii,
mijloace de transport, subansamble, piese de schimb şi
orice alte asemenea bunuri.
Aportul în bunuri imobile al investitorului străin
este condiţionat de recunoaşterea dreptului acestuia de
a dobândi asemenea bunuri în ţară. Nu este exclusă însă
posibilitatea ca investitorul străin să constituie ca aport la
societatea românească un bun imobil situat în
străinătate.
C) Aportul în drepturi (bunuri incorporale)
Acest aport poate consta, în primul rând, în
drepturi de proprietate intelectuală, precum brevete de
invenţie, licenţe, know-how, mărci de fabrică, de comerţ
şi de serviciu, desene şi modele industriale, drepturi de
autor, traducător sau editor etc.
De asemenea, aportul poate consta în drepturi de
creanţă, la societăţile la care aceste aporturi sunt
permise.
D) Aportul în alte drepturi şi valori economice
Aporturile investitorului străin pot să constea în
servicii, precum şi în cunoştinţe şi metode de organizare
şi conducere (management).
Investitorii străini pot constitui ca aport şi alte
valori patrimoniale, respectiv avantaje concrete pentru
societate şi evaluabile în bani, precum: surse de materii
prime, pieţe de desfacere, o anumită clientelă, informaţii
de marketing, public - relations, reţele de aprovizionare
sau distribuţie etc.
De asemenea, numele utilizat în comerţ este o
valoare patrimonială în comerţ, şi poate constitui aport la
o societate, după ce este evaluat de către asociaţi.
În fine, aportul investitorului străin poate consta şi
dintr-o obligaţie de a nu face (non – facere),
comensurabilă în bani, ca, de exemplu, aceea de a nu
face concurenţă produselor societăţii pe terţe pieţe.
Concluzionând, constatăm că noţiunea de aport
are în dreptul comerţului internaţional o accepţiune foarte
largă, ceea ce se poate considera a fi o uzanţă în
materie, această noţiune fiind practic echivalentă cu orice
valoare economică.

25
 2.3.2 Principiul liberului acces al investiţiilor
străine în toate domeniile vieţii
economice din România
Acest principiu este consacrat în termeni generali de art.
4 al. 2 lit. a) din
O.U.G. nr. 92/1997. El constituie o altă formă de
manifestare a principiului fundamental al libertăţii
comerţului internaţional al României.
Investitorii străini pot efectua în mod liber investiţii
în orice domeniu al vieţii economice: industrie,
agricultură, explorarea şi exploatarea resurselor
naturale, transporturi, infrastructură şi comunicaţii,
construcţii civile şi industriale, comerţ, turism, servicii
bancare, de asigurări şi alte servicii, cercetare ştiinţifică
şi tehnologică etc.
Se remarcă faptul că, în temeiul legii generale,
societăţile cu participare străină se pot constitui inclusiv
în domeniile bancar şi de asigurări, unde există condiţii
speciale, dar nu există restricţii privind accesul capitalului
străin.
2.3.3 Principiul egalităţii de tratament
(nediscriminării) aplicabil investitorilor
străini
Acest principiu implică două aspecte: egalitatea
de tratament între investitorii români şi cei străini şi
egalitatea de tratament între investitorii străini.
 Art. 4 alin. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 92/1997
consacră „egalitatea de tratament - just, echitabil şi
nediscriminatoriu - pentru investitorii români sau străini,
rezidenţi sau nerezidenţi în România”. Prin formularea sa
generală, textul consacră atât egalitatea de tratament
între investitorii români şi străini, cât şi lipsa oricărei
discriminări între investitorii străini în funcţie de ţara de
provenienţă.
Spre deosebire de Legea nr. 35/1991 care
prevedea un regim mai favorabil pentru investiţiile străine
decât pentru cele naţionale (facilităţi mai importante,
termene mai lungi de acordare a facilităţilor etc.),
reglementările instituite de O.U.G. nr. 92/1997 sunt
aceleaşi pentru investitorii români şi străini. Aşadar,
reglementările în vigoare aplică, de principiu, regimul
naţional investitorilor străini în ţară. Cu toate acestea,
datorită poziţiei juridice particulare în care se află,
investitorii străini beneficiază, în plus faţă de cei români,
de anumite drepturi specifice, aşa cum vom vedea mai
jos.
Există, de asemenea, interdicţia discriminării între
investitorii străini, indiferent de sediul sau domiciliul lor,
elemente care constituie, aşa cum am văzut, criteriile
esenţiale de calificare a caracterului străin al unui
investitor.
De la principiul egalităţii de tratament, sub ambele sale
aspecte, art. 91 din

27
O.U.G. nr. 92/1997 stabileşte o excepţie bazată de
principiul legii mai favorabile (melior lex). Astfel, „în cazul
în care un acord bilateral de promovare şi protejare
reciprocă a investiţiilor, ratificat potrivit legii, ori o altă lege
ar îndreptăţi un investitor, persoană fizică sau juridică
străină, la un tratament mai favorabil decât cel prevăzut
prin prezenta ordonanţă de urgenţă, investitorul în cauză
va beneficia de acel tratament”. România a încheiat
numeroase acorduri bilaterale de promovare şi protejare
reciprocă a investiţiilor, aşa cum am arătat, care prevăd
un tratament mai favorabil pentru investitorii proveniţi din
anumite ţări.
➢ Enumeraţi şi caracterizaţi, pe scurt, principiile care
guvernează regimul investiţiilor străine în România.
➢ În ce constă principiul libertăţii formelor şi
modalităţilor de investire în România?
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III
GARANŢIILE ACORDATE INVESTITORILOR
STRĂINI ŞI DREPTURILE
ACESTORA. FACILITĂŢI

1.
 OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Enumere şi să caracterizeze principalele garanţi
România;
➢ Prezinte pe scurt drepturile de care beneficiază inve
➢ Prezinte modalităţile de soluţionare a litigiilor născu
investitorii străini;
➢ Prezinte trăsăturile facilităţilor normative şi individua
➢ Prezinte regimul aplicabil în materia garantării in
intermediul Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilo

29
 1. Garanţiile acordate investitorilor străini
1.1 Garanţia împotriva indisponibilizării
investiţiei
Această garanţie îşi are temeiul juridic atât în
dispoziţiile constituţionale, cât şi în actele normative
speciale privind investiţiile străine.
Temeiul juridic general în materie este art. 44
al. 3 („Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză
de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire") şi art. 44 al. 6 din Constituţie
(„Despăgubirile (...) se stabilesc de comun acord cu
proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie”).
Aceste prevederi s-au regăsit în Constituţia din 1991 şi
au fost menţinute, cu renumerotarea articolelor, la
republicarea din 2003.
Constituţia modificată şi completată prin Legea de
revizuire nr. 429/2003 şi republicată a adus însă şi o
reglementare nouă, cu implicaţii directe asupra garanţiei
de care ne ocupăm. Astfel, în art. 44 al. 4 (renumerotat)
se prevede că sunt interzise naţionalizarea sau orice alte
măsuri de trecere în proprietate publică a unor bunuri pe
criterii discriminatorii. Acest text prezintă importanţă
pentru investitorii străini, în sensul întăririi garanţiei
împotriva indisponibilizării investiţiei, de care aceştia
beneficiază în temeiul O.U.G. nr. 92/1997.
Ca acte normative speciale care consacră
garanţia indisponibilizării
investiţiilor străine, menţionăm, în primul rând, O.U.G. nr.
92/1997. Art. 4 al. 2 lit. c) şi art. 8 al. 1 din această
ordonanţă prevăd că investiţiile nu pot fi naţionalizate,
expropriate sau supuse unor măsuri cu efect echivalent,
exceptând cazurile în care astfel de măsuri întrunesc
cumulativ următoarele condiţii:
a) sunt necesare pentru cauză de utilitate
publică;
b) sunt nediscriminatorii;
c) se efectuează în conformitate cu prevederile
exprese ale legii;
d) se fac cu plata unei despăgubiri prealabile,
adecvate şi efective.
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică se
poate face numai cu plata unei despăgubiri, ale cărei
condiţii sunt menţionate de O.U.G. nr. 92/1997, în art. 8
al. 1 lit. d) şi al. 2 şi 3, precum şi, în completare, de Legea
nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică:
a) despăgubirea trebuie să fie „echivalentă
cu valoarea justă de piaţă ainvestiţiei expropriate”.
Această condiţie dă expresie principiului
dezdăunării integrale a investitorului afectat, consacrat şi
de art. 26 din Legea nr. 33/1994, precum şi de art. 1385
şi urm. C. civ. Totodată, condiţia se încadrează în cerinţa
mai generală, prevăzută de art. 1 din Legea nr. 33/1994,
31
ca despăgubirea în caz de expropriere pentru utilitate
publică să fie „dreaptă".
O.U.G. nr. 92/1997 conţine o precizare de
protecţie pentru investitori, care nu figurează în Legea nr.
33/1994, potrivit căreia valoarea investiţiei se calculează
„la momentul imediat anterior exproprierii sau înainte ca
exproprierea iminentă să devină cunoscută într-un mod
care să afecteze valoarea investiţiei” (art. 8 al. 2).
b) Despăgubirea trebuie să fie „prealabilă”,
adică trebuie plătită înainte să
opereze efectiv indisponibilizarea.
c) Totodată, despăgubirea trebuie să fie
„adecvată”, adică modalitatea ei de
plată să fie potrivită cu natura şi valoarea de piaţă a
investiţiei indisponibilizate.
d) În fine, despăgubirea trebuie să fie
„efectivă", adică lichidă, în sensul de a fi
exprimată în bani (cash) sau în bunuri care pot fi
transformate imediat în bani.
În ceea ce priveşte modalitatea de determinare a
despăgubirii, se aplică dispoziţiile art. 3 şi 24 din Legea
nr. 33/1994, conform cărora prima posibilitate de
determinare a cuantumului şi naturii despăgubirii este
prin acordul părţilor. În cazul pe care îl analizăm, aceste
părţi nu pot fi altele decât investitorul străin vizat de
expropriere şi statul român, prin organele sale
competente.
În cazul în care un acord al părţilor nu se
realizează, sunt incidente prevederile art. 8 al. 4 din
O.U.G. nr. 92/1997, conform cărora „investitorul afectat
are dreptul la o examinare promptă a cazului său, a
evaluării investiţiei sale şi a plăţii despăgubirii, conform
legii române, examinare efectuată, după caz, de către o
autoritate judecătorească sau de către o altă autoritate
independentă şi competentă, conform tratatelor
internaţionale în materie la care România este parte”.
Litigiile dintre investitorii nerezidenţi şi statul
român cu privire la indisponibilizarea investiţiei se
soluţionează de către instanţele judecătoreşti naţionale
sau pe calea arbitrajului, în conformitate cu prevederile
art. 11 din O.U.G.
nr. 92/1997.

1.2 Garanţia stabilităţii regimului juridic al

investiţiilor
Conţinutul acestei garanţii constă în faptul că
investiţia străină trebuie să beneficieze de regimul juridic
prevăzut de legea în vigoare în momentul constituirii sale,
pe întreaga sa durată de existenţă, ceea ce constituie o
formă de exprimare a principiului tempus regit actum.

33
 Această garanţie se manifestă practic, în special,
prin împrejurarea că, atunci când după constituirea
investiţiei intervine o lege nouă care restrânge regimul
juridic aplicabil în materie, investiţia existentă trebuie, de
principiu, să beneficieze în continuare de statutul
reglementat de legea în vigoare la data constituirii sale,
pe toată durata prevăzută de această din urmă lege.
Prin excepţie de la principiul tempus regit actum,
investiţiile străine trebuie supuse legii ulterioare (noi), în
măsura în care aceasta conţine prevederi mai favorabile
decât cea care fusese în vigoare la momentul efectuării
investiţiei. Această excepţie derivă din aplicarea
principiului aplicării imediate a legii mai favorabile (melior
lex).

2. Drepturile de care beneficiază investitorii

străini
2.4 Dreptul la asistenţă privind
parcurgerea formalităţilor administrative
pentru constituirea şi funcţionarea investiţiei
străine
În vederea atragerii investiţiilor străine, mediul de
afaceri şi analiştii economici au apreciat că ar fi oportună
construirea unei strategii coerente de promovare şi
sprijinire a investiţiilor străine, coordonată de un organ de
specialitate al administraţiei publice centrale.
Reglementările referitoare la acest aspect au fost
deosebit de efervescente în ultimul deceniu.
În perioada 2002 - 2008, în România a funcţionat
Agenţia Română pentru
Investiţii Străine (A.R.I.S.), înfiinţată prin Legea nr.
390/2002. A.R.I.S. era, de fapt, o agenţie cu personalitate
juridică aflată în subordinea Guvernului României care
avea obligaţia de a coordona activitatea de promovare,
pe plan intern şi internaţional, a investiţiilor străine directe
în România şi de a acorda, la cerere, investitorilor străini
asistenţă de specialitate atât înainte de realizarea
investiţiei, cât şi pe parcursul acesteia.
La scurt timp de la înfiinţare, A.R.I.S. a dobândit
şi calitatea de membru afiliat la Asociaţia Mondială a
Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor (WAIPA), cu sediul
la Geneva, afilierea fiind aprobată prin H.G. 165/2004.
Prin reforma din 2008, A.R.I.S. a fost desfiinţată,
iar locul acesteia a fost luat de Agenţia Română pentru
Investiţii (A.R.I.), în temeiul O.U.G. nr. 85/2008 privind
stimularea investiţiilor. Totuşi, deşi potrivit art. 9 al
ordonanţei menţionate, Guvernul urma să adopte un
proiect de reglementare privind organizarea, statutul,
organele de conducere, atribuţiile şi competenţele A.R.I.,
în practică, noua agenţie nu a funcţionat până în prezent.
Atribuţiile fostei A.R.I.S. sunt actualmente
îndeplinite de noul Departament pentru Proiecte de
Infrastructură, Investiţii Străine, Parteneriat Public-Privat

35
şi Promovarea Exporturilor, organ de specialitate din
cadrul aparatului de lucru al
Guvernului ce funcţionează şi în prezent, în temeiul H.G.
536/2014.
Departamentul are obligaţia de a acorda, la
solicitarea investitorilor străini, asistenţă economică,
sprijin şi consultanţă de specialitate, împreună cu
instituţiile competente, pentru realizarea proiectelor de
investiţii cu participare străină de capital şi coordonează
elaborarea strategiilor de promovare a investiţiilor străine
în România şi a programelor de acţiune pentru atragerea
capitalului străin în economie.

2.5 Dreptul la conversia în valută şi la transferul în

străinătate al profitului obţinut în România
Investitorii nerezidenţi în România au dreptul la
conversia în valută a veniturilor în lei ce le revin din
investiţie, precum şi la transferul în străinătate, fără niciun
fel de restricţii, după plata impozitelor şi taxelor legale, al
acestor venituri, în valută liber convertibilă, potrivit
reglementărilor privind regimul valutar (art. 4 al. 2 lit.
f) şi art. 10 din O.U.G. nr. 92/1997).
Categoriile de venituri liber transferabile în
străinătate sunt, conform art. 10 din O.U.G. nr. 92/1997,
următoarele:
 a) dividendele sau beneficiile obţinute de la o
societate română, în cazul în
care investitorii străini sunt acţionari sau asociaţi;
b) veniturile obţinute dintr-o asociaţie în
participaţie;
c) veniturile obţinute din vânzarea acţiunilor
sau a părţilor sociale;
d) sumele obţinute din lichidarea unei
societăţi comerciale potrivit Legii nr. 31/1990 sau Legii nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi
de insolvenţă;
e) sumele obţinute cu titlul de despăgubiri ca
urmare a unei exproprieri sau
aplicării unei alte măsuri cu efect echivalent;
f) orice alte venituri legal obţinute în ţară,
conform formei de realizare a investiţiei etc.

2.6 Dreptul de proprietate al investitorilor străini

asupra bunurilor din ţară
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate al
persoanelor fizice şi juridice străine asupra bunurilor
mobile, precum şi asupra clădirilor din România, este

37
aplicabil regimul naţional, aceştia având, aşadar,
aceleaşi drepturi ca şi românii.
Dreptul investitorilor străini asupra terenurilor
din România implică însă anumite aspecte specifice, de
care ne ocupăm în continuare.
Constituţia modificată şi completată prin Legea
nr. 429/2003 şi republicată a marcat o substanţială
schimbare faţă de reglementarea anterioară, producând
importante consecinţe pe plan juridic. Noul art. 44 al. 2
teza a II-a (renumerotat) prevede astfel: „Cetăţenii străini
şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe bază
de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege
organică, precum şi prin moştenire legală”.
Noile prevederi constituţionale au produs o
modificare la nivelul capacităţii de folosinţă a cetăţenilor
străini şi apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate
privată asupra terenurilor în ţară.
Potrivit dispoziţiei constituţionale, persoanele
fizice străine au căpătat vocaţie de a dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor din România în două
situaţii:
A) Prin acte juridice între vii (inter vivos) şi
mortis causa (testament), dacă sunt întrunite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii:
 a) În cazul în care o asemenea posibilitate
este prevăzută într-o convenţie
internaţională la care România este parte;
b) Dacă există reciprocitate, sub aspectul
recunoaşterii dreptului de proprietate asupra terenurilor,
între România şi statul căruia îi aparţine persoana străină;
Reciprocitatea este, în principiu, de trei feluri:
- legislativă, atunci când în ţara străină
există norme juridice care prevăd aceleaşi drepturi
pentru persoanele române similare;
- diplomatică, atunci când reciprocitatea
izvorăşte dintr-o convenţie internaţională la care
respectivele state sunt parte;
- de fapt, atunci când ea este aplicată în
practica autorităţilor competente din statele respective.
c) În condiţiile prevăzute în legea organică.
Legea organică la care Constituţia face trimitere
este Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii
străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice
străine, care a intrat în vigoare la data aderării României
la U.E.
B) Prin moştenire legală. Observăm că, pentru
această situaţie, Constituţia nu prevede nicio condiţie
specială.

39
 Legea nr. 312/2005 privind dobândirea
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de
către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către
persoanele juridice străine, ce a intrat în vigoare la data
aderării României la U.E, nu se aplică în cazul dobândirii
dreptului de proprietate asupra terenurilor de către
cetăţenii străini şi apatrizi prin moştenire legală (art. 1 al.
2).
Potrivit acestei legi, regimul dobândirii dreptului
de proprietate asupra terenurilor este diferit după cum
este vorba:
a) de cetăţenii statelor membre,
de apatrizi cu domiciliul
într-un stat membru sau în România şi de persoanele
juridice având naţionalitatea acestor state, pentru care
legea conţine o prevedere generală, cu caracter de
principiu, în art. 3, şi două reglementări speciale,
particularizate prin natura şi scopul terenului la care se
referă, în art. 4 şi 5 (cele două reglementări speciale
instituiau o serie de restricţii care nu mai produc efecte în
prezent).
Potrivit art. 3, cetăţeanul unui stat membru,
apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în
România, precum şi persoana juridică constituită în
conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleaşi
condiţii cu cele prevăzute de lege pentru cetăţenii români
şi pentru persoanele juridice române, aplicându-li-se
regimul naţional.
O primă reglementare specială este cuprinsă în
art. 4, cu privire la terenurile având drept scop
constituirea de reşedinţe sau sedii secundare. Potrivit
textului, cetăţeanul unui stat membru nerezident în
România, apatridul nerezident în România cu domiciliul
într-un stat membru, precum şi persoana juridică
nerezidentă, constituită în conformitate cu legislaţia unui
stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv sedii
secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data
aderării României la U.E. Această restricţie a fost
ridicată, aşadar, la 1 ianuarie 2012.
A doua reglementare specială priveşte terenurile
agricole, pădurile şi terenurile forestiere (art. 5). Se
prevede că cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu
domiciliul într-un stat membru sau în România, precum şi
persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia
unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor
forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data
aderării României la U.E. (art. 5 al. 1). Prin urmare, şi
această restricţie a fost ridicată la 1 ianuarie 2014.
b) de cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice
aparţinând statelor terţe

41
care pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor, în condiţiile reglementate prin tratate
internaţionale, pe bază de reciprocitate (art. 6 al. 1).
Cetăţeanul străin, apatridul şi persoana juridică
aparţinând statelor terţe nu pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor în condiţii mai favorabile
decât cele aplicabile cetăţeanului unui stat membru şi
persoanei juridice constituite în conformitate cu legislaţia
unui stat membru (art. 6 al. 2).

2.7 Drepturi privind efectuarea operaţiunilor

valutare
R.B.N.R. nr. 4/2005 reglementează anumite
drepturi ale investitorilor străini, în calitatea lor de
nerezidenţi, în materia la care se referă.
Astfel, se prevede că nerezidenţii au dreptul să
dobândească, să deţină integral şi să utilizeze active
financiare exprimate în valută şi în moneda naţională
(leu) (art. 4 al. 1).
Sumele în moneda naţională (leu) şi în valute
cotate, deţinute de nerezidenţi, pot fi convertite prin
intermediul pieţei valutare (art. 4 al. 2).
Nerezidenţii pot deschide şi menţine conturi în
valută şi în moneda naţională (leu) la instituţiile de credit.
Este vorba atât de conturi curente, cât şi de depozit.
B.N.R. poate lua măsuri de salvgardare în situaţii
deosebite (art. 6 din R.B.N.R. nr. 4/2005).
De la data de 1 septembrie 2006, nerezidenţii au
dobândit dreptul de a efectua tranzacţii privind
achiziţionarea de instrumente financiare româneşti pe
piaţa monetară, fără a mai fi necesară autorizarea
B.N.R., ceea ce echivalează cu o liberalizare completă a
operaţiunilor valutare şi convertibilitatea totală a leului.

2.8 Dreptul de a angaja personal străin

O.U.G. nr. 92/1997, în art. 4 alin. 2 lit. k),
precizează că investitorii străini beneficiază de
„posibilitatea angajării de cetăţeni străini, în conformitate
cu prevederile legale în vigoare”.
Spre deosebire de Legea nr. 35/1991 care, în art.
31, prevedea că personalul străin necesar desfăşurării
activităţii investiţiei putea fi angajat numai în posturi de
conducere şi de specialitate, O.U.G. nr. 92/1997 nu mai
face nicio distincţie, de unde rezultă că, sub incidenţa sa,
poate fi angajat personal străin pe orice post, inclusiv pe
posturi de execuţie.

43
 2.9 Dreptul de a alege instanţele competente
pentru soluţionarea litigiilor
Investitorii au dreptul să desemneze ca fiind
competentă pentru soluţionarea litigiilor o instanţă
arbitrală sau judecătorească.
Potrivit art. 11 din O.U.G. nr. 92/1997, litigiile
dintre investitorii străini şi statul român vor fi soluţionate,
la alegerea investitorului, potrivit uneia din următoarele
proceduri:
a) o procedură internă, prevăzută de Legea
contenciosului administrativ (în prezent fiind în vigoare
Legea nr. 554/2004) şi Cartea a VII-a din Codul de
procedură civilă care se aplică proceselor de drept privat
cu elemente de extraneitate;
b) o procedură de conciliere sau arbitraj
instituţional, desfăşurată sub
egida Centrului Internaţional pentru Reglementarea
Diferendelor Relative la Investiţii (CIRDI sau ICSID),
conform Convenţiei pentru reglementarea diferendelor
relative la investiţii între state şi persoane ale altor state,
încheiată la Washington (1965) şi ratificată de România
prin Decretul Consiliului de Stat nr. 62/1975;
c) o procedură de arbitraj ad-hoc, conform
Regulamentul de arbitraj UNCITRAL (CNUDCI) din
1976.
 Prevederi privind soluţionarea litigiilor între
investitorii străini şi statul român sunt cuprinse în toate
acordurile bilaterale privind promovarea şi protejarea
reciprocă a investiţiilor la care România este parte.

3 Facilităţi acordate investitorilor străini

3.2 Facilităţile cu caracter normativ
În prezent legislaţia română nu mai prevede
facilităţi de drept comun, ci există numai facilităţi stabilite
prin acte normative speciale.

3.3 Facilităţile individuale

O.U.G. nr. 67/1999 privind unele măsuri pentru
dezvoltarea activităţii economice prevedea posibilitatea
acordării unor facilităţi individuale pentru investiţiile cu
impact major asupra activităţii economice, prin Hotărâre
de Guvern. Acest act normativ a fost abrogat de O.U.G.
nr. 50/2000, astfel că în prezent nu mai există o
prevedere generală privind posibilitatea acordării de
facilităţi individuale.
4 Garantarea investiţiilor străine în România prin
intermediul Agenţiei Multilaterale de
Garantare a Investiţiilor
Aşa cum am arătat, România este parte din anul
1992 la Convenţia de constituire a Agenţiei Multilaterale

45
 de Garantare a Investiţiilor (Seul, 1985). Această
convenţie, elaborată sub auspiciile Băncii Internaţionale
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), a intrat în
vigoare la 12 aprilie 1988 şi s-a bucurat de o largă
audienţă internaţională, având în prezent ca părţi un
număr de peste 150 de state.
Agenţia poate garanta, de regulă, investiţiile
eligibile, împotriva unor prejudicii rezultând din unul sau
mai multe din următoarele tipuri de riscuri (art. 11 lit. a):
a) Risc din transfer valutar (orice introducere
- atribuibilă guvernului gazdă de restricţii asupra
transferului, în afara ţării gazdă, a monedei proprii într-o
monedă liber utilizabilă sau o altă monedă convenabilă
deţinătorilor garanţiei);
b) Risc de expropriere şi alte măsuri similare
(orice acţiune legislativă sau
administrativă sau orice omisiune atribuibilă guvernului
gazdă, care are ca efect deposedarea deţinătorului
garanţiei de proprietatea sau controlul ori un beneficiu
substanţial din investiţia sa);
c) Risc de încălcare a contractului (orice
suspendare sau încălcare de către
guvernul gazdă a contractului cu deţinătorul garanţiei);
d) Risc de război şi tulburări civile (orice
acţiune militară sau tulburare civilă în teritoriul ţării
gazdă).
 ➢
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV
REGIMUL GENERAL AL EXPORTURILOR ŞI
IMPORTURILOR ÎN ROMÂNIA, CU SPECIALĂ
PRIVIRE ASUPRA AUTORIZAŢIILOR DE
EXPORT/IMPORT

OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Prezinte, pe scurt, regimul juridic aplicabil aut
➢ Descrie procedura legală pentru eliberarea lic
➢ Descrie motivele care pot sta la baza refuzulu
autorizaţiilor de import/export;
➢ Prezinte căile de atac în cazul refuzului eliber
cererii în termenul legal;

47
 ➢ Prezinte natura juridică a autorizaţiilor de export/im

➢ Descrie efectele autorizaţiilor asupra contractelor

1. Regimul general al exporturilor şi
importurilor în România, cu specială privire asupra
autorizaţiilor de export / import

1.1 Principiul liberalizării exporturilor şi

importurilor
Exportul şi importul bunurilor din/în România sunt
liberalizate, acestea putând fi efectuate, în principiu, fără
a fi supuse unor măsuri de control sau supraveghere.
Acesta este un aspect particular al principiului
libertăţii comerţului internaţional al României.
În vederea realizării scopurilor de interes general
al economiei naţionale, exporturile şi/sau importurile unor
bunuri sunt supuse anumitor măsuri de control ori
supraveghere, prevăzute în acte normative, care
constituie excepţii de la principiul liberalizării. Ca urmare
a caracterului excepţional al măsurilor de control ori
supraveghere, atunci când o operaţiune de export sau de
import nu este explicit menţionată ca fiind supusă
acestora, ea este liberalizată.
Instituirea şi aplicarea acestor măsuri se poate
face numai cu respectarea regulilor şi procedurilor
cuprinse în prevederile Acordului de la Marrakech privind
constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi ale
altor acorduri şi convenţii internaţionale în materie la care
România este parte.
Eliberarea instrumentelor pentru administrarea
măsurilor menţionate mai sus, respectiv, după caz, a
licenţelor, autorizaţiilor, certificatelor, avizelor, atestatelor
etc.
(vom folosi, în continuare, termenul generic de autorizaţii
de export/import) privind exportul, importul sau tranzitul
anumitor categorii de mărfuri, se efectuează de către
instituţiile desemnate prin acte normative, pe baza
regulilor şi procedurilor specifice adoptate în acest scop.
În cele ce urmează ne ocupăm de autorizaţiile de
export/import numai ca instrument special - şi de excepţie
- al politicii statului român de control şi supraveghere a
desfăşurării relaţiilor din comerţul internaţional al
României.
1.2 Procedura de eliberare a licenţelor
Conform principiilor generale în materie, pot
formula cereri pentru licenţă numai agenţii economici cu
sediul în România, care desfăşoară potrivit legii, activităţi
de comerţ internaţional.
Aceste cereri se întocmesc pentru fiecare ţară,
pentru fiecare partener extern în parte şi pentru fiecare
poziţie tarifară a mărfii.
Marfa se individualizează, în primul rând, prin
codul tarifar din tariful vamal integrat comunitar, conform

49
Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2658/87 din 23 iulie
1987 privind Nomenclatura tarifară şi statistică, cu
modificările ulterioare, şi Tarifului vamal comun al Uniunii
Europene. Nomenclatura tarifară comunitară face
referire la Sistemul armonizat de denumire şi codificare a
mărfurilor. În această materie,
România a aderat încă din anul 1996 la Convenţia
internaţională privind Sistemul armonizat de denumire şi
codificare a mărfurilor, inclusiv la anexa acestuia,
încheiată la Bruxelles la 14 iunie 1983 şi elaborată sub
auspiciile Consiliului de Cooperare Vamală, cu sediul la
Bruxelles.
Competenţa generală de soluţionare a cererilor şi
de eliberare a licenţelor revine Ministerului pentru
economie.
Licenţele eliberate au un caracter intuitu
personae, în sensul că ele pot fi utilizate numai de către
titular, nefiind transmisibile.
Valabilitatea licenţelor este circumstanţiată sub
trei aspecte:
a) Sub aspect temporal, licenţele automate se
eliberează, de regulă, cu
valabilitate până la sfârşitul anului calendaristic pentru
care sunt emise;
b) Sub aspect spaţial, licenţele se eliberează
pentru fiecare ţară şi pentru
fiecare partener extern;
c) Din punct de vedere material, licenţele sunt
limitate la o marfă care se
încadrează într-o singură poziţie tarifară.

1.3 Autorizaţiile, altele decât licenţele, cerute

pentru exportul şi importul unor categorii de
mărfuri
În unele cazuri, actele normative interne impun
condiţia emiterii de către instituţiile publice desemnate
prin lege a unor autorizaţii, altele decât licenţele, pentru
tranzitul transfrontieră al unor categorii de mărfuri. Se
includ în această categorie avizele, certificatele,
autorizaţiile, permisele etc. Această noţiune cuprinde şi
situaţiile în care importul, exportul şi tranzitul anumitor
mărfuri este supus unui regim special de autorizare, în
baza unei notificări.
Actele normative cer, în anumite situaţii speciale,
autorizaţii de import / export pentru comerţul cu
următoarele categorii de produse: animalele şi produsele
conexe; plantele şi produsele conexe; substanţele şi
preparatele stupefiante şi psihotrope; produsele
alimentare şi agricole; elemente ale corpului uman,
produsele medicale şi farmaceutice; armele, muniţiile,
materialele explozive şi toxice, produsele şi tehnologiile
în domeniul nuclear; deşeurile admise la import şi export;
51
produsele periculoase pentru sănătatea populaţiei şi
pentru mediu; bunurile din patrimoniul cultural naţional;
produsele din tutun şi băuturile alcoolice; organismele
modificate genetic; produsele chimice; unele produse
supuse accizelor; metalele şi pietrele preţioase etc.

1.4 Refuzul eliberării autorizaţiilor de export /

import
Din întreaga reglementare în materie şi din
practică rezultă anumite situaţii în care autorizaţiile de
export/import pot fi refuzate:
a) solicitantul nu îndeplineşte condiţiile legale
pentru a efectua acte de comerţ
(internaţional);
b) organul competent este îndreptăţit să refuze
agentului economic eliberarea
autorizaţiei, pe o anumită perioadă de timp, cu caracter
sancţionator;
c) mărfurile sunt supuse unor contingente tarifare
la importul în România, iar
contingentul este epuizat;
d) marfa este supusă controlului sau
supravegherii în România sau în ţara de
destinaţie, iar condiţiile de eliberare a autorizaţiei nu sunt
îndeplinite;
e) marfa este interzisă la export sau import.
Cazurile de refuz al eliberării autorizaţiei,
menţionate mai sus, prezintă în general un caracter
obiectiv, aşa încât, în cazul lor, marja de apreciere care
revine organului competent este mai restrânsă.
Organul competent poate refuza eliberarea
autorizaţiei şi pentru motive subiective, ca de pildă atunci
când operaţiunea poate provoca o concurenţă neloială
evidentă pe piaţa internă (în special situaţia în care
produsele se vând sub preţul de producţie, de regulă cu
scopul de a elimina alţi concurenţi - dumping), contravine
reglementărilor (de preţ etc.) ale ţării de destinaţie sau
încalcă acordurile încheiate de România cu ţara de
destinaţie ori de provenienţă a mărfii etc.
1.5 Căile de atac în cazul refuzului eliberării
autorizaţiilor şi în cazul nerezolvării cererii de
autorizaţie în termenul legal
În materie sunt aplicabile dispoziţiile de drept
comun privind atacarea actelor administrative, prevăzute
de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În
aplicarea dispoziţiilor din această lege, solicitantul va
trebui să formuleze plângere prealabilă la organul
competent pentru emiterea autorizaţiei în termenul legal
de 30 de zile de la primirea refuzului, acest organ fiind

53
obligat să răspundă în termenul legal de 30 de zile de la
primirea contestaţiei.
Agentul economic nemulţumit de soluţia dată
contestaţiei sale şi cel căruia nu i-a fost soluţionată
cererea de autorizaţie în termenul legal poate sesiza
instanţa judecătorească competentă. Competenţa
materială de soluţionare a cererii aparţine în primă
instanţă secţiilor de contencios administrativ ale
curţilor de apel, deoarece se reclamă un act
administrativ de competenţa unui organ al administraţiei
publice centrale. Din punct de vedere teritorial sunt
competente instanţele de la domiciliul (sediul)
solicitantului sau cele de la sediul pârâtului, la
alegerea solicitantului reclamant. Recursul este de
competenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a
Î.C.C.J.
Instanţa de judecată poate obliga organul
competent să elibereze autorizaţia de export sau import,
precum şi să plătească despăgubiri către solicitant, în
cazul în care acesta face dovada că a suferit un
prejudiciu prin refuzul eliberării şi/sau întârzierea în
eliberarea autorizaţiei.

1.6 Răspunderi ale agenţilor economici

solicitanţi
Întreaga răspundere privind operaţiunea de
comerţ exterior, eficienţa acesteia, condiţiile de realizare,
corectitudinea preţului, respectarea reglementărilor
naţionale, ale celor din ţările partenere şi de tranzit şi a
altor reglementări în domeniu revine solicitantului de
autorizaţie. De asemenea, titularul autorizaţiei este
răspunzător de utilizarea autorizaţiei în conformitate cu
condiţiile stabilite la eliberarea acesteia. Aşadar,
solicitantul răspunde pentru corectitudinea tuturor datelor
menţionate în cererea de autorizaţie.
Răspunderea poate fi administrativă, civilă sau
penală, după caz, a persoanelor vinovate, potrivit legii.
1.7 Prevederi privind autorizaţiile de
export/import în convenţiile internaţionale la
care România este parte
În această secţiune ne referim, mai ales, la
Acordul General pentru Tarife
Vamale şi Comerţ (G.A.T.T.) privind procedurile în
materie de autorizaţii de import (Geneva, 1979).
Acordul stabileşte, în chiar art. 1, anumite cerinţe
generale pe care trebuie să le îndeplinească procedurile
respective, finalitatea acestor cerinţe fiind, în principal, de
a asigura egalitatea între solicitanţii de autorizaţii de
import şi simplificarea pe cât posibil a operaţiunilor în
cauză.
a) Astfel, după ce în par. 1 din acest articol sunt
definite formalităţile privind
eliberarea autorizaţiilor de import - fiind calificate ca
„proceduri administrative" -, în par. 2 se stabileşte
55
obligaţia fundamentală a statelor părţi la acord de a
reglementa în aşa fel aceste proceduri încât ele să nu
deregleze schimburile economice internaţionale.
b) Regulile în materie trebuie să fie „neutre în
aplicarea lor" şi „administrate în
mod just şi echitabil" (par. 3).
c) Aceste reguli şi toate informaţiile cu privire la
procedurile de solicitare şi
eliberare a autorizaţiilor, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească solicitanţii, listele de produse supuse
regimului autorizaţiilor, precum şi orice modificări ale
acestor reguli vor fi publicate în termenele cele mai
scurte, pentru a permite participanţilor la activitatea de
comerţ să ia cunoştinţă despre ele (par. 4).
d) Procedurile de cerere şi, după caz, de
reînnoire a autorizaţiilor trebuie să fie
cât mai simple posibil, iar competenţa va aparţine, în
principiu, unui singur organ administrativ (par. 6).
e) Cererile de autorizaţii nu vor fi refuzate din
motive de erori minore în
documentaţie, iar eventualele penalizări pecuniare
aplicate pentru asemenea erori (dacă nu implică intenţie
frauduloasă sau neglijenţă gravă) nu trebuie să
depăşească suma necesară pentru a servi numai ca un
simplu avertisment (par. 7).
 Prevederi privind autorizaţiile de import/export
mai există şi în alte acorduri internaţionale, precum
Convenţia de la Viena asupra substanţelor psihotrope
(1971), Convenţia privind protecţia stratului de ozon
(Viena, 1985) şi Protocolul privind substanţele care
epuizează stratul de ozon (Montreal, 1987).
1.8 Natura juridică a autorizaţiilor de export
Din punct de vedere al dreptului internaţional
privat, aceste dispoziţii legale constituie, de regulă,
norme de aplicaţie imediată, care înlătură orice conflict
de legi, fiind obligatorii pentru toate părţile din contractele
de comerţ internaţional care au ca obiect mărfuri supuse
autorizaţiilor, deci inclusiv pentru partea străină la
raportul juridic.

1.9 Efectele autorizaţiilor de export asupra

contractelor de comerţ internaţional
Obligaţia părţii române, asumată faţă de partea
străină, de a obţine autorizaţia (licenţa) a fost calificată în
practica arbitrală de comerţ internaţional ca o obligaţie
de mijloace, adică de a depune diligenţa normală în
acest sens, iar nu ca o obligaţie de rezultat, adică de a
garanta însăşi obţinerea autorizaţiei, deoarece eliberarea
acesteia intră în atribuţia exclusivă a autorităţii publice
competente. Această calificare a obligaţiei părţii române
este valabilă, desigur, în cazul în care din contractul de
comerţ internaţional nu rezultă, explicit sau implicit, altfel.
57
 În ipoteza în care autoritatea publică sau
participantul la activitatea de comerţ s-a angajat numai
pentru a sprijini partea interesată în procedura de
obţinere a autorizaţiei, îşi asumă o obligaţie de
mijloace, care poate atrage, de asemenea, răspunderea
contractuală a autorităţii sau participantului la activitatea
de comerţ, în cazul în care se dovedeşte că nu a depus
toate diligenţele necesare pentru obţinerea autorizaţiei.
O autoritate publică (de exemplu, un minister) sau
un participant la activitatea de comerţ (societate, regie
autonomă etc.) poate să-şi asume o obligaţie de a
garanta (asigura) obţinerea autorizaţiei de către partea
interesată dintr-un contract de comerţ (internaţional), caz
în care se plasează pe poziţia unui garant personal -
fidejusor - faţă de acea parte sau a unui promitent pentru
fapta altuia, pentru eliberarea autorizaţiei de către
autoritatea competentă. În acest caz, obligaţia garantului
(promitentului) este o obligaţie de rezultat, iar
neeliberarea autorizaţiei de către autoritatea competentă
atrage răspunderea contractuală a garantului faţă de
partea interesată în obţinerea autorizaţiei, în condiţiile
art. 2280 şi urm. C.civ. (privind fidejusiunea) sau ale
promisiunii pentru fapta altei persoane, pentru prejudiciile
suferite de partea interesată ca urmare a neeliberării
autorizaţiei.
 Test de autoevaluare:
Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la
următoarele subiecte de sinteză:
➢ Ce se înţelege prin liberalizarea
importurilor şi exporturilor?
➢ Care sunt importurile şi exporturile pentru
care sunt solicitate licenţele?
➢ Care este procedura de eliberare a
licenţelor de import/export şi care este natura juridică a
autorizaţiilor de export?
➢ Care sunt căile de atac în cazul refuzului
eliberării autorizaţiilor sau în cazul nerezolvării cererii
de autorizaţie în termenul legal?

59
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V
IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

CUPRINS:
1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului
comerţului internaţional
1.1. Izvoarele interne;
1.2. Izvoarele internaţionale.
2. Uzanţele din comerţul internaţional
2.1. Definiţia uzanţelor din comerţul
internaţional;
2.2. Comparaţie cu obişnuinţele stabilite
între părţi;
2.3. Clasificarea uzanţelor;
2.4. Cauzele care explică rolul uzanţelor
în comerţul internaţional;
2.5. Fixarea (codificarea) uzanţelor din
comerţul internaţional şi proba acestora;
2.6. Uzanţele din comerţul internaţional
în dreptul român.
 OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Enumere izvoarele interne şi internaţionale a
internaţional;
➢ Definească uzanţele din comerţul internaţion
specifice acestora;
➢ Realizeze o comparaţie între uzanţele din co
➢ Realizeze o clasificare a uzanţelor;
➢ Descrie uzanţele normative: caractere, rol şi
➢ Prezinte uzanţele convenţionale: caractere,
➢ Prezinte cauzele care explică rolul uzanţelor
➢ Analizeze modalităţile de codificare şi de pro
➢ Prezinte regimul uzanţelor normative şi conv
1. Izvoarele interne şi internaţionale
ale dreptului comerţului

61
 internaţional

1.1 Izvoarele interne

Izvoarele interne ale dreptului comerţului
internaţional pot fi clasificate în două mari categorii:
a) izvoare specifice, conţinând, în marea
majoritate, norme destinate reglementării raporturilor din
comerţul internaţional.
Acte normative de drept material care
reglementează cu preponderenţă raporturi juridice din
domeniul comerţului internaţional al României au fost
adoptate mai ales în următoarele materii: regimul
investiţilor străine în România (în special, O.U.G. nr.
92/1997 privind stimularea investiţiilor directe şi actele
normative privind investiţiile de portofoliu); regimul
general de import şi de export al României şi regimul
autorizaţiilor de export şi import.
b) izvoare nespecifice, constituite din actele
normative care interesează în primul rând alte ramuri de
drept, dar care conţin şi norme de drept ale comerţului
internaţional.
Unele norme juridice interne care interesează
dreptul comerţului internaţional sunt cuprinse în acte
normative care constituie, în principal, izvoare ale altor
ramuri de drept. Aceste norme sunt însă, de regulă,
marcate în mod explicit de legiuitor, pe criterii subiective
- prin arătarea faptului că ele se aplică numai ori inclusiv
persoanelor fizice ori juridice străine - sau printr-o
departajare obiectivă, prin precizarea obiectului lor
specific de reglementare, şi anume comerţul
internaţional.

1.2 Izvoarele internaţionale

1.2.1 Convenţiile internaţionale la care
România este parte
În cele ce urmează, vom menţiona numai
convenţiile internaţionale cele mai importante.
A) În materia contractelor de comerţ internaţional,
România este parte la următoarele convenţii:
- Convenţia Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri,
încheiată la Viena, în 1980, la care a aderat prin Legea
nr. 24/1991;
- Convenţia asupra prescripţiei în materie de
vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la New York
la 14 iunie 1974 şi Protocolul de modificare a
Convenţiei, încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, la care a
aderat prin Legea nr. 24/1992.
B) În domeniul transporturilor internaţionale de
mărfuri, România este parte la următoarele convenţii
internaţionale, mai importante:
a) pentru transporturile maritime:

63
 - Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de
mărfuri pe mare, din 1978
(„Regulile de la Hamburg"), ratificată prin Decretul nr.
343/1981.
c) pentru transportul rutier:
- Convenţia referitoare la contractul de transport
internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.), încheiată la
Geneva în 1956, ratificată prin Decretul nr. 451/1972 şi
protocolul ulterior.
d) pentru transportul pe calea ferată:
- Regulile uniforme privind contractul de transport
internaţional feroviar al mărfurilor (C.I.M.), care constituie
Apendicele B la Convenţia cu privire la transporturile
internaţionale feroviare (COTIF), semnată la Berna în
1980, ratificată prin Decretul nr. 100/1983.

1.2.2 Uniformizarea dreptului comerţului

internaţional în cadrul organismelor
internaţionale specializate
Procesul de elaborare a unor reglementări
uniforme în materia comerţului internaţional se
desfăşoară nu numai în sfera relaţiilor directe dintre state
ci, foarte frecvent, şi sub auspiciile unor organizaţii
internaţionale.
 Un rol deosebit de important în acest proces îl
joacă organizaţiile interguvernamentale, poziţia centrală
fiind ocupată de O.N.U. şi de organismele sale
specializate, care funcţionează la nivel mondial (cum
sunt U.N.C.I.T.R.A.L., U.N.C.T.A.D. etc.) sau regional
(ca, de exemplu, C.E.E. - O.N.U.).
O organizaţie interguvernamentală cu o
îndelungată şi bogată activitate în domeniul la care ne
referim este şi Institutul Internaţional pentru
Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT). Una dintre
cele mai importante opere de uniformizare a dreptului
comerţului internaţional elaborate de UNIDROIT o
constituie ”Principiile contractelor comerciale
internaţionale” (1994/2004/2010). Principiile nu
reprezintă o convenţie internaţională. Aşa cum se arată
în Preambul („Scopul Principiilor”), aceste Principii
stabilesc regulile generale aplicabile contractelor din
comerţulul internaţional
(al. 1). Pe fond, ele reprezintă un sistem de reguli de
drept al contractelor de comerţ internaţional, care au fost
sintetizate pentru considerentul că, fie sunt comune
diferitelor sisteme de drept naţionale, fie au fost
considerate de autorii lor ca fiind cel mai bine adaptate
condiţiilor specifice ale operaţiunilor de comerţ
internaţional.
În cadrul U.E. este demnă de remarcat activitatea
Comisiei privind Dreptul European al Contractelor, care
a elaborat Principiile Dreptului European al
65
Contractelor. Principiile au trei părţi, partea I şi a II - a
fiind adoptate în 1998, iar partea a III - a în 2002. Partea
I şi a II - a conţin capitolele 1 - 9 (Prevederi generale;
Formarea contractului; Competenţa agenţilor;
Valabilitatea contractului; Interpretarea contractului;
Conţinutul şi efectele; Executarea; Neexecutarea şi
despăgubirea în general; Forme speciale de despăgubire
pentru neexecutare), iar Partea a III - a cuprinde
capitolele 10 - 17 (Pluralitatea de părţi; Cesiunea de
creanţă; Substituirea unui nou debitor: transferul
contractului; Compensaţia; Prescripţia; Contractele
ilegale; Capitalizarea dobânzii).
Eforturile de uniformizare a dreptului european al
contractelor continuă şi în prezent. Un exemplu în acest
sens este publicarea în 2008 a Proiectului Cadrului
comun de referinţă în materia dreptului privat european,
un demers pur academic, fără implicaţii juridice, dar care
ar putea constitui fundament pentru un posibil Cod civil
european prin care se armonizează dreptul contractual al
statelor membre.
Dintre organismele neguvernamentale,
menţionăm mai ales activitatea Camerei de Comerţ
Internaţionale din Paris (I.C.C. Paris).
 2. Uzanţele din comerţul internaţional

2.2 Definiţia uzanţelor din comerţul

internaţional
Uzanţele din comerţul internaţional sunt practici
sociale (atitudini, comportări), prin natura lor nescrise,
care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate
şi stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de
parteneri la activitatea de comerţ, de regulă pe o zonă
geografică sau într-un domeniu de activitate de comerţ şi
care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu
caracter de izvor de drept.
Din această definiţie rezultă că uzanţele din
comerţ prezintă cel puţin următoarele trei caracteristici
esenţiale:
a) Ele conţin un element obiectiv, şi anume
constituie o practică socială.
Această practică este un ansamblu de acte juridice şi
fapte materiale (atât pozitive cât şi negative, adică
omisiuni, inacţiuni) care au căpătat acest caracter
datorită aplicării lor repetate de către participanţii la
comerţul internaţional, într-o anumită perioadă de timp.
Durata în timp - aşadar, o anumită vechime - este
un element de esenţa uzanţelor. Elementul de vechime

67
al uzanţelor trebuie să se coroboreze, implicit, cu cele de
repetabilitate, continuitate şi stabilitate.
b) Uzanţele prezintă un
caracter colectiv, de generalitate
şi
impersonalitate, în sensul că se aplică între un număr
nedefinit de parteneri la activitatea de comerţ, de regulă
pe un anumit teritoriu sau în comerţul cu o anumită
categorie de produse, fără a fi însă excluse uzanţele
generale, aşa cum vom vedea imediat mai jos.
Prin caracterul lor de generalitate şi
impersonalitate, uzanţele se apropie de lege dar, spre
deosebire de aceasta, care este expresia autorităţii
statale, uzanţele sunt opera participanţilor înşişi la
comerţul internaţional.
c) Caracterul uzanţelor de comerţ de a fi sau
nu izvor de drept depinde de clasificarea lor în
normative sau convenţionale, clasificare la care ne vom
referi mai jos.

2.3 Comparaţie cu obişnuinţele stabilite între

părţi
Caracterul colectiv deosebeşte uzanţele din
comerţ de obişnuinţele stabilite între părţile contractante
(aşa - numitele „uzanţe ale părţilor"), acestea din urmă
formându-se între doi sau un număr redus (şi determinat)
de parteneri la activitatea de comerţ, atunci când, ca
urmare a încheierii între ei a unor contracte pe termen
lung, apare o anumită categorie de acte juridice şi fapte
materiale care, fără a mai fi exprimate expres, sunt
subînţelese în operaţiunile de comerţ respective.
În principiu, obişnuinţele stabilite între părţi stau la
originea uzanţelor din comerţ. Într-adevăr, punctul de
pornire în procesul de formare al uzanţelor îl constituie,
de regulă, existenţa anumitor expresii şi clauze,
materializate prin comportări, atitudini, aplicate între doi
sau un număr redus de parteneri la activitatea de comerţ.
Menţionate mai întâi în toate contractele pe care ei le
încheie, aceste expresii, prin repetare, se transformă în
clauze de stil care, la un moment dat, încetează de a mai
fi menţionate expres în contracte, devenind subînţelese
între partenerii respectivi. Aceasta este faza „uzanţelor
părţilor". Date fiind avantajele pe care le prezintă şi
rezultatele lor pozitive, aceste practici încep să fie
utilizate şi de alţi participanţi la activitatea de comerţ,
ajungând cu timpul să se aplice între un număr nedefinit
de parteneri din aceeaşi zonă geografică sau din aceeaşi
ramură de comerţ, mai întâi expres, apoi subînţeles
(tacit). În momentul în care practica individuală devine
colectivă, generală, socială, se face trecerea către
uzanţe.
O prevedere cu privire la obişnuinţele stabilite
între părţi există în Convenţia de la Viena (1980), care
precizează că părţile sunt legate de „obişnuinţele care s-
69
au stabilit între ele", ca şi de uzanţele asupra cărora au
consimţit (art. 9 al. 1).
Rolul obişnuinţelor stabilite între părţi este în
principiu identic cu cel al uzanţelor convenţionale, şi
anume ele interpretează şi completează contractul
părţilor şi pot conferi un înţeles specific termenilor utilizaţi
în contract.

2.4 Clasificarea uzanţelor

2.4.1 Clasificarea uzanţelor după criteriul
sferei de aplicare
În funcţie de întinderea aplicării lor în spaţiu şi
sfera lor de cuprindere, uzanţele se clasifică în
următoarele categorii:
a) Uzanţe locale, care se aplică
numai pe o anumită zonă geografică ca, de
exemplu, o regiune, o anumită piaţă de comerţ, un port.
b) Uzanţe speciale, atunci când
cuprind numai o ramură de activitate de comerţ
(de exemplu, uzanţele în materia comerţului cu
fructe, cu cereale, cu lemn), contractele al căror
obiect îl formează o anumită operaţiune de
comerţ (de pildă, uzanţele în domeniul
contractelor de vânzare-cumpărare, de prestări
 de servicii) sau o profesiune anume (de exemplu,
uzanţele agenţilor de bursă);
c) Uzanţele generale sunt cele care
se aplică la întreg ansamblul de relaţii de
comerţ. Uzanţe generale sunt, de regulă, cele normative,
pe care le vom exemplifica mai jos.

2.4.2 Clasificarea uzanţelor după criteriul

caracterului lor (forţei juridice)
2.4.2.1 Uzanţele normative (legale, de drept,
cutumele)

Uzanţele normative prezintă primele două

caractere juridice comune tuturor uzanţelor (deşi cu
anumite particularităţi de nuanţă), dar au, ca element
specific, caracterul de izvor de drept:
a) Ele conţin un element obiectiv, şi anume
sunt o practică socială, dar cu precizarea că în cazul
acestui tip de uzanţe practica socială este, de principiu,
mai bine conturată, mai veche şi cu un grad sporit de
continuitate şi repetabilitate decât la uzanţele
convenţionale.
b) Uzanţele normative au, de asemenea, un
caracter de colectivitate şi

71
generalitate, mai pronunţat decât în cazul uzanţelor
convenţionale.
c) Uzanţele normative conţin însă un element
specific, de natură subiectivă (psihologică), care
constituie o condiţie esenţială pentru ca ele să
dobândească caracter de izvor de drept, adică să se
aplice asemenea unei norme juridice (ceea ce justifică
denumirea lor de uzanţe normative, legale sau de drept).
Elementul subiectiv la care ne referim constă în
convingerea (ideea, sentimentul) celor care aplică uzanţa
că ea trebuie respectată ca o obligaţie (necesitate)
juridică (opinio juris sive necessitatis), deoarece, în caz
contrar, ea poate fi impusă prin aplicarea de sancţiuni
juridice, deci prin mijloacele coercitive prin care poate fi
impusă şi o lege.
Existenţa acestui sentiment general de
obligativitate juridică este o condiţie necesară (şi
specifică) dar nu suficientă pentru ca o uzanţă să
dobândească caracter de normă juridică. Este necesar
să fie îndeplinită şi o condiţie legală, şi anume ca
sistemul de drept care constituie lex causae în speţă să
recunoască forţă normativă acestor uzanţe.
Rolul juridic al uzanţelor normative este acela
de a determina drepturile şi obligaţiile părţilor, întocmai
ca şi legea.
Acest rol se poate manifesta în
oricare din următoarele moduri: a)
 de a reglementa raporturi de drept
încă neprevăzute de lege;
b) de a interpreta (completa) dispoziţiile legii;
c) de a se aplica împotriva unor dispoziţii legale care
nu sunt de ordine publică
în dreptul internaţional privat al statului a cărui lege
constituie lex causae în speţă.
Forţa juridică a uzanţelor normative este de
principiu - în sistemele de drept care le recunosc -
similară celei conferite unei legi supletive speciale.
Această forţă juridică atrage după sine anumite
consecinţe, pe de o parte, pe planul raportului dintre
uzanţele normative şi legea statală, iar pe de altă parte,
pe cel al relaţiei cu contractul.
În ceea ce priveşte raportul dintre uzanţele
normative şi legea statală, se admite în general că
aceste uzanţe prevalează asupra unei legi supletive,
datorită caracterului lor special (specialia generalibus
derogant). Ele nu pot contrazice însă dispoziţiile de
ordine publică din sistemul de drept care constituie lex
causae, aşa cum am arătat.
În raport cu contractul, dat fiind faptul că izvorul
autorităţii uzanţelor normative nu îl constituie voinţa
părţilor - aşa cum vom vedea că se întâmplă în cazul
uzanţelor convenţionale -, uzanţele la care ne referim se
impun părţilor contractante, chiar dacă nu au fost
73
 acceptate (expres sau tacit) de acestea şi chiar dacă ele
nu leau cunoscut. Părţile pot însă să înlăture aplicarea
uzanţelor normative, fie prin voinţa lor expresă, fie numai
tacit, prin faptul că prevăd în contract clauze care sunt
contrare uzanţelor. Această din urmă situaţie este mai
frecventă în practică decât cea dintâi.
2.4.2.2 Uzanţele convenţionale
(interpretative, completive sau de fapt)
Uzanţele convenţionale au, la rândul lor, primele
două elemente definitorii ale tuturor uzanţelor
(elementul obiectiv şi caracterul colectiv) dar, spre
deosebire de cele normative, nu constituie izvor de drept.
Forţa juridică a uzanţelor convenţionale este
aceea a unei clauze contractuale.
Temeiul autorităţii acestor uzanţe este acordul de
voinţă al părţilor contractante. Aşadar, aplicarea acestor
uzanţe se plasează pe tărâmul principiului libertăţii
(autonomiei) de voinţă a părţilor.
Acordul părţilor privind aplicarea unei uzanţe
convenţionale poate fi expres sau tacit (implicit):
a) Situaţia cea mai frecventă în practică este aceea a
acordului expres al
părţilor, exprimat printr-o clauză de trimitere prevăzută
în contract.
Sunt mai puţine însă cazurile în care, prin clauza
contractuală, părţile trimit la „uzanţele curente” din
domeniul respectiv de activitate de comerţ. De regulă,
trimiterea se face la uzanţe codificate, fie de organisme
neutre (ca de exemplu, Regulile INCOTERMS, elaborate
de C.C.I. din Paris), fie de către una din părţi, prin condiţii
generale, contracte model (tip), contracte cadru etc. În
aceste cazuri, uzanţele astfel fixate sunt recepţionate
contractual (per relationem), având rolul de a completa
conţinutul contractului.
Aplicarea uzanţelor în temeiul voinţei exprese a
părţilor este reglementată de art. 9 al. 1 din Convenţia de
la Viena (1980), care prevede că „Părţile sunt legate prin
uzanţele la care ele au consimţit...".
b) Uzanţele pot fi încorporate contractual, aplicându-se
cu titlu de clauză
contractuală, şi prin voinţa tacită sau implicită a
părţilor.
În unele cazuri, caracterul tacit al manifestării de
voinţă se deduce din anumite indicii, care pot fi intrinseci
contactului (de exemplu, părţile fac referire în contract la
o practică specifică unei uzanţe) sau extrinseci acestuia.
Este vorba, în acest ultim caz, de acte sau fapte
exterioare contractului, cum ar fi, de pildă, referirea la o
uzanţă în cadrul unui act adiţional, din care se poate
trage concluzia că părţile au dorit să aplice uzanţa şi la
contractul principal.
O asemenea situaţie reglementează art. 9 al. 2
din Convenţia de la Viena (1980), care că, „În afară de
75
convenţia contrară a părţilor, acestea sunt considerate că
s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formarea sa,
la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o
cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg
cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile la
contracte de acelaşi tip în ramura de comerţ avută în
vedere".
Rolul uzanţelor convenţionale este acela de a
determina în mod specific drepturile şi obligaţiile părţilor.
Uzanţele convenţionale îşi pot manifesta rolul în
legătură cu diferite aspecte (momente) privind
contractele de comerţ internaţional, şi anume:
a) privind faza anterioară încheierii contractului,
respectiv etapa negocierilor
între părţi;
b) în legătură cu încheierea contractului. De exemplu, în
temeiul uzanţelor o
anumită comportare a părţilor valorează consimţământ.
Astfel, faptul de a lua parâma de la un remorcher
înseamnă încheierea contractului de salvare maritimă;
c) privind conţinutul contractului, în sensul că uzanţele
au menirea de a
interpreta (explica) termenii şi expresiile utilizate în
contract sau de a completa conţinutul acordului de voinţă
al părţilor. Acesta este rolul pe care uzanţele
convenţionale îl joacă cel mai frecvent în practică;
 d) în sfârşit, în legătură cu faza executării contractului.
De exemplu, prin
aceste uzanţe se consacră anumite sancţiuni specifice
aplicabile debitorului.
Asimilarea uzanţelor convenţionale, sub aspectul
forţei lor juridice, cu clauzele contractuale ridică
problema raportului acestor uzanţe cu legea,
respectiv cu contractul.
În ceea ce priveşte raportul cu legile statului al
cărui sistem de drept constituie lex causae în speţă, este
de remarcat că uzanţele convenţionale, dacă sunt bine
conturate, pot prevala, în principiu, asupra unei legi
supletive, precum şi asupra unei uzanţe normative, care
are forţa juridică a unei asemenea legi, aşa cum am
arătat.
Aceste uzanţe nu pot contraveni însă normelor
imperative ale legii aplicabile contractului (lex
contractus).
Sub aspectul raportului cu contractul, este evident
că părţile pot exclude aplicarea uzanţelor convenţionale,
prin voinţa lor expresă sau tacită. Această soluţie se
explică prin faptul că rolul uzanţelor este de a interpreta
şi, eventual, completa acordul de voinţă al părţilor, iar nu
de a-l infirma, aşa cum am arătat.

77
 2.4 Cauzele care explică rolul uzanţelor în
comerţul internaţional. Rolul uzanţelor se
justifică prin cel puţin următoarele două
considerente:
a) În primul rând, aspectele multiple şi
foarte variate pe care le prezintă
relaţiile internaţionale de comerţ în zilele noastre, ca
şi dinamica lor rapidă fac ca reglementările naţionale şi
convenţiile internaţionale - chiar şi cele special elaborate
pentru a reglementa raporturi juridice din comerţul
internaţional - să nu poată acoperi toate situaţiile
litigioase care apar între participanţii la aceste relaţii. De
asemenea, deseori, nici părţile contractante nu pot să
prevadă în contract toate ipotezele pe care practica le
poate ridica în faţa lor, iar în unele cazuri ele nici nu
doresc acest lucru, tocmai pentru a lăsa un câmp deschis
de aplicare uzanţelor din comerţ.
b) În al doilea rând, marea majoritate a
normelor cuprinse în sistemele de drept naţionale şi
aplicabile în comerţul internaţional nu sunt edictate pentru
a reglementa în mod special raporturile juridice care apar
în acest domeniu de activitate, ci sunt reglementări de
drept comun, nu întotdeauna perfect adaptate
particularităţilor pe care le prezintă comerţul internaţional.
Particularizarea acestor reglementări în funcţie de
specificul relaţiilor internaţionale de comerţ se face,
printre altele, şi prin uzanţele din comerţ care, dat fiind
 însăşi natura lor, au un avansat caracter de
profesionalitate şi specificitate.
Prin faptul că, de regulă, vin să umple lacunele
care apar în legislaţia aplicabilă comerţului - naţională şi
internaţională - sau să particularizeze unele dispoziţii
legale generale la specificul relaţiilor internaţionale de
comerţ, aşa cum am arătat, uzanţele consacră anumite
soluţii uniforme la nivelul sistemelor de drept naţionale.
În acest fel, uzanţele din comerţul internaţional, în
ansamblul lor, îndeplinesc un rol de uniformizare
specifică a dreptului comerţului internaţional.
2.5 Fixarea (codificarea) uzanţelor din
comerţul internaţional şi proba acestora
Caracterul de practici nescrise al uzanţelor din
comerţul internaţional le conferă, în mod inevitabil, un
anumit grad de imprecizie şi incertitudine - mai ales în
cazul celor convenţionale -, ceea ce este de natură a crea
unele dificultăţi de probare pentru partea care le invocă
şi impune codificarea sau fixarea lor prin diferite mijloace.
Aceste mijloace constituie, aşadar, modalităţi de fixare
şi, totodată, de dovadă a uzanţelor:
a) În primul rând, uzanţele din comerţ se fixează prin
clauze prestabilite (condiţii generale, contracte model -
tip - , contracte cadru etc.), elaborate de participanţii la
comerţul internaţional.
b) De asemenea, o modalitate răspândită şi foarte
eficientă de fixare şi, în

79
acelaşi timp, de stimulare a dezvoltării uzanţelor din
comerţul internaţional o constituie consacrarea lor în
cadrul hotărârilor arbitrale şi judecătoreşti.
c) Uzanţele se mai fixează şi prin certificate de
uzanţă (cutumă), emise de
camerele de comerţ, bursele de mărfuri, asociaţiile
profesionale privind comerţul cu anumite categorii de
mărfuri, experţi în domeniul comerţului internaţional etc.
Aceste certificate constituie, totodată, mijloace de probă
specifice uzanţelor din comerţ, în special celor
necodificate.
d) În fine, existenţa şi întinderea uzanţelor din
comerţul internaţional, ca acte
şi fapte juridice, se pot proba prin orice mijloc de probă.

2.6 Uzanţele din comerţul

internaţional în dreptul român 2.6.1
Temeiul juridic al aplicării
uzanţelor în dreptul român
Aplicarea uzanţelor din comerţ în dreptul român
îşi are temeiul, în primul rând, în art. 1 al. 1 din Codul civil
care menţionează uzanţele în categoria izvoarelor
dreptului civil. Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, „în
cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în
lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii
asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii,
principiile generale ale dreptului”.
În materia uzanţelor comerciale internaţionale
sunt relevante şi prevederile unor convenţii internaţionale
la care România este parte.
Astfel, Convenţia europeană de arbitraj comercial
internaţional (Geneva, 1961), precizează, în art. VII al. 2,
că, pentru determinarea legii aplicabile fondului litigiului,
arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de
uzanţele comerciale (s.n.).
De asemenea, Convenţia de la Viena (1980)
prevede că „părţile sunt legate prin uzanţele (s.n.) la care
ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între
ele. În afară de convenţia contrară a părţilor, acestea sunt
considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi
pentru formarea sa, la orice uzanţă (s.n.) pe care o
cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în
comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod
repetat respectată de către părţile la contracte de acelaşi
tip în ramura de comerţ avută în vedere" (art. 9).
În dreptul intern, o referire specială la uzanţe este
făcută în Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional din Bucureşti (2014)
care, în art. 63 al. 1, prevăd că „tribunalul arbitral
soluţionează litigiul în temeiul contractului principal şi al
normelor de drept aplicabile, ţinând seama când este
cazul de uzanţele comerciale”.

81
 2.6.2 Regimul uzanţelor normative şi al
uzanţelor convenţionale în dreptul român
Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil,
dreptul comercial român nu recunoştea caracterul de
izvor de drept al uzanţelor convenţionale şi normative.
Soluţia adoptată era una tradiţională şi rezulta din
interpretarea per a contrario a art. 1 din Codul comercial
de la 1887 (în prezent, abrogat), care preciza că în
comerţ se aplică respectiva lege, iar unde ea nu dispune
se aplicau prevederile din Codul civil.
În prezent, uzanţele sunt ridicate de noul Cod
civil, în mod expres, la rangul de izvoare ale dreptului civil
(art. 1 al. 1), dar şi ale dreptului comercial, Codul
reglementând nu doar raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre subiectele de drept civil, ci şi
raporturile dintre profesioniştii-comercianţi. Calitatea de
izvor de drept este recunoscută însă numai obiceiurilor
(cutumelor) şi uzurilor profesionale (art. 1 al.
6), deci uzanţelor normative. Aşadar, uzanţele
convenţionale nu sunt considerate a fi izvoare ale
dreptului comun român.
De asemenea, uzanţele din comerţ dobândesc
putere legală atunci când o lege specială trimite la ele. În
acest caz, puterea normativă a uzanţelor este „delegată”,
ea avându-şi izvorul în legea specială care se referă la
uzanţe.
Menţionăm, în continuare, cele mai importante
dintre aceste situaţii:
 a) În materia titlurilor de valoare, sunt
considerate normative „uzurile locului de plată", în funcţie
de care se determină valoarea monedei străine, atunci
când o cambie, respectiv un cec este plătibil(ă) într-o
monedă care nu are curs la locul plăţii, conform
prevederilor art. 45 al. 3 din Legea nr. 58/1934 asupra
cambiei şi biletului la ordin şi respectiv, art. 37 al. 2 din
Legea nr. 59/1934 asupra cecului.
b) Uzanţele porturilor sunt considerate în mod
tradiţional în dreptul român ca
având putere de lege, aşa încât instanţa de judecată (sau
de arbitraj) poate hotărî în baza lor chiar în afara
prevederilor contractuale.
c) Uzanţele burselor sunt considerate, de
asemenea în mod tradiţional, ca având caracter
normativ.

Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre

exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

83
 ➢ Definiţi uzanţele din comerţul internaţional
şi prezentaţi caracteristicile esenţiale ale acestora.
➢ Realizaţi o scurtă comparaţie între uzanţele
din comerţul internaţional şi obişnuinţele stabilite între
părţi.
➢ Definiţi uzanţele normative şi prezentaţi
caracterele juridice ale acestora.
➢ Care este rolul şi forţa juridică a uzanţelor
normative?
➢ Definiţi uzanţele convenţionale şi
prezentaţi caracterele juridice ale acestora.
➢ Care este rolul şi forţa juridică a uzanţelor
convenţionale?
➢ Care sunt cauzele care explică rolul
uzanţelor în comerţul internaţional?
➢ Prezentaţi regimul uzanţelor în dreptul
român.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI
SOCIETĂŢILE DE NAŢIONALITATE ROMÂNĂ, CA
SUBIECTE ALE DREPTULUI
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

CUPRINS:
 1. Definiţia societăţilor cu participare
străină;
2. Poziţia societăţilor cu participare
străină în cadrul persoanelor juridice
denaţionalitate română;
3. Capacitatea societăţilor româneşti
de a face acte şi fapte de comerţ
internaţional. Calitatea lor legală de participant la
activitatea de comerţ;
4. Domeniile de constituire a
societăţilor cu participare străină;
5. Obiectul de activitate al societăţilor
cu participare străină;
6. Constituirea societăţilor cu
participare străină;
7. Înregistrarea fiscală şi publicitatea
constituirii societăţilor cu participare străină;
8. Personalitatea juridică a societăţilor
cu participare străină;
9. Capitalul social al societăţilor cu
participare străină;

85
 10. Patrimoniul societăţilor cu
participare străină;
11. Organizarea societăţilor cu
participare străină;
12. Funcţionarea societăţilor cu
participare străină;
13. Aspecte de muncă şi de personal;
14. Aspecte privind regimul fiscal şi
vamal aplicabil societăţilor cu participarestrăină
constituite în România;
15. Aspecte privind insolvenţa
internaţională;
16. Soluţionarea litigiilor privind
societăţile cu participare străină.
 OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Definească societăţile cu participare străină şi să prezinte, pe scurt, principalele
elemente care caracterizează regimul juridic aplicabil acestora;
➢ Prezinte modalităţile de constituire a societăţilor cu participare străină;
➢ Descrie organizarea şi funcţionarea societăţilor cu participare străină;
➢ Prezinte aspecte de muncă şi personal caracteristice societăţilor cu participare străină;
➢ Prezinte aspecte specifice regimului fiscal şi vamal aplicabil societăţilor cu participare
străină.
1. Definiţia societăţilor cu participare străină
Definiţia societăţilor cu participare străină se poate deduce din dispoziţiile O.U.G. nr.
92/1997 privind stimularea investiţiilor directe (art. 2 lit. c) şi ale R.B.N.R. nr. 4/2005 privind
regimul valutar (art. 4.3 din Anexa 1). Sunt societăţi cu participare străină în România
societăţile, filialele şi sucursalele constituite pe teritoriul ţării, cu capital integral străin sau în
asociere cu persoane fizice ori juridice române, indiferent dacă acestea s-au constituit de la
început ca atare sau elementul străin a intervenit ulterior, prin dobândirea de părţi sociale sau
acţiuni la societăţile deja existente - în cadrul capitalului iniţial sau prin majorarea acestuia -,
precum şi de obligaţiuni sau alte efecte de comerţ emise de acestea.
Aşadar, elementul de extraneitate relevant pentru ca o societate de naţionalitate
română să fie considerată ca fiind „cu participare străină” este participarea străină la capitalul
acestei societăţi, respectiv la patrimoniul său, în cazul obligaţiunilor sau altor efecte de comerţ.
Societăţile cu participare străină constituie o formă de cooperare economică
internaţională, care ocupă însă, în cadrul acestor forme, o poziţie specifică, deoarece ele
prezintă atât un caracter contractual - dat de faptul că fundamentul constituirii lor îl reprezintă
un act cu caracter contractual (contractul de societate şi/sau statutul), cât şi unul instituţional,
generat de calitatea lor de persoane juridice, şi deci de subiecte de drept distincte, de sine
stătătoare, ale dreptului comerţului internaţional.

64
2. Poziţia societăţilor cu participare străină în cadrul persoanelor juridice de
naţionalitate română
Regimul juridic al societăţilor româneşti constituite cu participare străină este supus
dispoziţiilor dreptului comun, respectiv dreptului comercial şi civil intern, dar prezintă anumite
particularităţi generate de elementele de extraneitate pe care aceste societăţi le conţin.
Această idee este exprimată cu claritate în art. 286 din Legea nr. 31/1990. Conform
textului, „Constituirea de societăţi cu participare străină, în asociere cu persoane juridice sau
persoane fizice române, sau cu capital integral străin se efectuează cu respectarea dispoziţiilor
prezentei legi şi ale legii privind regimul investiţiilor străine”.
Ca urmare a supunerii lor, în mare parte, dispoziţiilor dreptului societar general,
societăţile cu participare străină nu constituie o categorie distinctă de societăţi de naţionalitate
română, ci o specie, cu particularităţi, în cadrul acestora. Sub aspectul personalităţii juridice,
aceste societăţi se încadrează în categoria persoanelor juridice cu caracter asociativ, de
naţionalitate română, aşa cum vom vedea.
 3. Capacitatea societăţilor româneşti de a face acte şi fapte de comerţ
internaţional. Calitatea lor legală de participant la activitatea de comerţ
Capacitatea societăţilor româneşti, constituite cu sau fără participare străină, de a face
acte şi fapte de comerţ internaţional este fundamentată pe principiul constituţional al libertăţii
comerţului (art. 135 al. 2 lit. a) din Constituţia revizuită) şi izvorăşte din prevederile actelor
normative care constituie temeiul lor juridic: art. 1 al. 1 din Legea nr. 31/1990, care prevede
faptul că persoanele fizice şi persoanele juridice „se pot asocia şi pot constitui societăţi cu
personalitate juridică”, fără a distinge între comerţul intern şi cel internaţional.

4. Domeniile de constituire a societăţilor cu participare străină

Societăţile cu participare străină se pot constitui în România în practic toate domeniile
economice, aşa cum rezultă din prevederile art. 4 al. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997.
5. Obiectul de activitate al societăţilor cu participare străină
Determinarea prin actul constitutiv a obiectului de activitate, cu precizarea domeniului
şi a activităţii principale, constituie o obligaţie a tuturor societăţilor comerciale româneşti,
conform art. 7 lit. c) şi 8 lit. c) din Legea nr. 31/1990.
Obiectul de activitate se codifică conform claselor de patru cifre existente în Clasificarea
activităţilor din economia naţională – CAEN.

6. Constituirea
6.1. Prima etapă de constituire: întocmirea actului constitutiv al societăţii
Actul constitutiv al societăţii (înscrisul unic sau contractul de societate şi/sau statutul),
al cărui conţinut este reglementat cu caracter de generalitate în art. 7 şi 8 din Legea nr.
31/1990, trebuie să conţină anumite menţiuni specifice în cazul în care cel puţin unul dintre
asociaţi este cetăţean străin sau persoană juridică străină.
6.2. A doua etapă: înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea
funcţionării societăţii
Înregistrarea se face la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului competent,
în baza unei încheieri a judecătorului delegat (de regulă) şi se atestă prin certificatul de
înregistrare conţinând codul unic de înregistrare fiscală.
Societatea dobândeşte personalitate juridică la data înregistrării în registrul comerţului
a încheierii judecătorului delegat prin care se dispune autorizarea constituirii şi înmatricularea,
dacă legea nu dispune altfel (art. 41 al. 1 din Legea nr.
31/1990 şi art. 6 al. 4 din Legea nr. 359/2004).
Autorizarea funcţionării societăţii constă în asumarea de către aceasta a
responsabilităţii privitoare la legalitatea desfăşurării activităţilor declarate (art. 5 al. 1 din Legea
nr. 359/2004) şi este supusă procedurii prevăzute de art. 15 - 25 din aceeaşi lege. Procedura
de autorizare a funcţionării se desfăşoară prin intermediul biroului unic din cadrul oficiului
registrului comerţului.

7. Înregistrarea fiscală şi publicitatea constituirii societăţii cu participare

străină
Ca urmare a admiterii cererii de înregistrare a societăţii în registrul comerţului,
Ministerul Finanţelor Publice atribuie codul unic de înregistrare fiscală, pe baza datelor
comunicate de registrul comerţului (art. 11 din Legea nr. 359/2004).
De asemenea, după efectuarea înmatriculării societăţii în registrul comerţului, un extras
al încheierii judecătorului delegat se comunică de registrul comerţului, din oficiu, către
Monitorul Oficial, spre publicare, pe cheltuiala societăţii solicitante (art. 14 din Legea nr.
359/2004).

88
 8. Personalitatea juridică
Societăţile comerciale cu participare străină, ca, de altfel, toate societăţile cu
personalitate juridică având sediul în România, sunt persoane juridice române (art. 1 al. 2 din
Legea nr. 31/1990).
Societăţile cu participare străină nu constituie o categorie aparte de persoane juridice
române, ci urmează caracteristicile pe care le prezintă, sub acest aspect, societăţile
reglementate de Legea nr. 31/1990, în general. În funcţie de principalele criterii de clasificare
a persoanelor juridice din dreptul român, societăţile comerciale cu participare străină se
încadrează în categoria persoanelor juridice de drept privat, cu scop patrimonial, cu structură
asociativă şi caracter de participant la activitatea de comerţ. Prin raportare la clasificarea
specifică a societăţilor comerciale, în funcţie de tipul de proprietate pe care se fundamentează
capitalul (patrimoniul) lor - cu capital integral de stat, cu capital mixt şi cu capital integral privat
-, societăţile cu participare străină se încadrează în una din ultimele două categorii.
Particularitatea lor esenţială, şi anume existenţa elementului de extraneitate constând
în aportul străin la alcătuirea capitalului social (element obiectiv, dublat, implicit, de prezenţa
asociatului străin, ca element subiectiv), din care decurg celelalte aspecte specifice privind
regimul lor juridic, face ca societăţile cu participare străină să constituie, aşa cum am mai
arătat, o specie distinctă, cu fizionomie proprie, în cadrul societăţilor comerciale, ca persoane
juridice de naţionalitate română.

9. Capitalul social al societăţilor cu participare străină

O problemă specifică pe care o ridică, în contextul la care ne referim, societăţile cu
participare străină este aceea a monedei în care poate fi subscris şi vărsat capitalul lor social.
Reglementările contabile din România impun exprimarea în monedă naţională a
capitalului social - şi, implicit, subscrierea acţiunilor sau părţilor sociale care îl compun – în
cazul tuturor societăţilor comerciale de naţionalitate română. Aplicarea acestor reglementări
capitalului social este firească, deoarece capitalul social constituie o cifră contabilă, care este
evidenţiată la pasivul bilanţului contabil al societăţii. O prevedere de maximă generalitate în
acest sens este cuprinsă în Legea contabilităţii, nr. 82/1991. În ceea ce priveşte vărsarea
aporturilor, facem o distincţie între situaţia asociaţilor străini şi a celor români:
a) Asociaţii străini au posibilitatea de a vărsa aporturile lor în valută - în
echivalent lei la cursul de schimb al B.N.R. de la data vărsării -, sau direct în lei.
b) Asociaţii români pot vărsa aportul lor numai în lei, deoarece această
operaţiune constituie o „plată”, în sensul art. 3 al. 1 din R.B.N.R. nr. 4/2005.

10. Patrimoniul societăţilor cu participare străină

10.1. Drepturile societăţilor cu participare străină asupra bunurilor, în general,
care le alcătuiesc patrimoniul
Fără a face o distincţie după care este vorba de societăţi cu sau fără participare străină,
art. 65 al. 1 din Legea nr. 31/1990 instituie o prezumţie relativă în sensul că bunurile constituite
ca aport în societate, deci inclusiv cele ale asociatului străin, devin proprietatea societăţii,
prezumţie ce poate fi răsturnată prin stipulaţia contrară a părţilor.
10.2. Dreptul de proprietate al societăţilor româneşti constituite cu participare
străină asupra terenurilor din România
Materia este reglementată de art. 6 din O.U.G. nr. 92/1997, astfel cum a fost modificat
prin art. 7 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine,
care a intrat în vigoare la data aderării României la U.E.
Societăţile române cu participare străină, parţială sau integrală, au capacitatea legală
de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. De asemenea, potrivit art.
206 din Codul civil, persoanele juridice pot avea orice drepturi şi obligaţii civile în afara acelora
care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.

89
 Fiind însă vorba despre persoane juridice, devine aplicabil principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă, astfel că dobândirea de terenuri este admisă numai dacă, după
cum prevede art. 6 din O.U.G. nr. 92/1997:
a) este conformă cu obiectul social;
b) se face în măsura necesară derulării activităţii societăţii. Fiind vorba despreo
dispoziţie de ordine publică, ce este sancţionată cu nulitatea absolută, în caz de încălcare,
instanţele vor putea fi sesizate de orice persoană interesată, precum şi de Ministerul Public.

11. Organizarea societăţilor cu participare străină

Legea nr. 31/1990 nu conţine prevederi speciale interesând organizarea societăţilor
comerciale cu element de extraneitate, aşa încât, în această materie, este pe deplin aplicabil
regimul de drept comun, prevăzut de această lege.
Legea nr. 31/1990 nu instituie nici fel de restricţie privind drepturile străinilor, persoane
fizice, de a fi administratori sau cenzori ai unei societăţi comerciale de naţionalitate română.
Nu există restricţii speciale nici în ceea ce priveşte dreptul unei persoane juridice străine de a
administra o societate românească. De asemenea, dispoziţiile art. 159 şi urm. din lege
referitoare la auditul financiar, auditul intern şi cenzori sunt deopotrivă aplicabile persoanelor
fizice sau juridice străine, deoarece legea nu distinge.

12. Funcţionarea societăţilor cu participare străină

12.1. Temeiul juridic
Operaţiunile valutare sunt reglementate în esenţă de R.B.N.R. nr. 4/2005, de Normele
B.N.R. nr. 3-6/2005 emise în aplicarea acestui Regulament, precum şi de alte acte normative
emise de B.N.R.
12.2. Definiţia operaţiunilor valutare
R.B.N.R. nr. 4/2005 defineşte „operaţiunile valutare” ca fiind „încasările, plăţile,
compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute (s.n.) şi
care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte
modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective”
(art. 4.1 al. 1 din Anexa 1).
Din această definiţie rezultă că Regulamentul foloseşte pentru definirea noţiunii la care
ne referim, în principal, un criteriu material (in rem), constând în faptul că operaţiunea se
efectuează în valută. Noţiunea de „valută” este definită ca fiind „moneda naţională a altui stat,
moneda unei uniuni monetare a unor state, precum şi monedele compuse cum ar fi drepturile
speciale de tragere (ale F.M.I., n.n.)” (art. 4.4 din Anexa 1).
Implicit, Regulamentul utilizează şi un criteriu personal (in personam), constând în
calitatea participanţilor la operaţiune, în sensul că sunt operaţiuni valutare şi cele exprimate în
moneda naţională (leu), atunci când sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi. Acest criteriu
rezultă din prevederile art. 2 din Regulament, care prevede că operaţiunile valutare curente şi
de capital se efectuează între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută „şi în moneda naţională (leu)”.
12.3. Reguli privind efectuarea operaţiunilor valutare de către societăţile cu
participare străină
12.3.1. Efectuarea operaţiunilor valutare prin conturi bancare
De regulă, operaţiunile valutare se efectuează de către societăţi prin transfer bancar.
Societăţile pot deschide conturi în valută şi în moneda naţională (leu) la instituţii de
credit şi la alte instituţii asimilate acestora (art. 5 al. 3 din Regulament).
12.3.2. Efectuarea operaţiunilor valutare prin instituţii de credit autorizate să
funcţioneze în România sau prin conturi în străinătate
Ca regulă, operaţiunile valutare se desfăşoară prin instituţii de credit autorizate să
funcţioneze în ţară. În această noţiune se încadrează atât instituţiile de credit româneşti cât şi
sucursalele instituţiilor de credit străine.

90
 Deschiderea şi efectuarea de operaţiuni în conturi curente şi de depozit în valută şi/sau
în monedă naţională în străinătate, la instituţii de credit sau asimilate, de către societăţile de
naţionalitate română (în calitate de rezidenţi) este permisă în mod liber.
12.3.3. Deţinerea şi utilizarea liberă a activelor financiare în valută şi participarea
la piaţa valutară
În România, societăţile (ca rezidenţi) au dreptul să dobândească, să deţină integral şi
să utilizeze active financiare exprimate în valută (art. 5 al. 1 din R.B.N.R.
nr. 4/2005).
12.3.4. Regimul plăţilor şi încasărilor externe
Plăţile şi încasările externe ale societăţilor comerciale rezidente sunt supuse obligaţiei
de îndeplinire a unor formalităţi, prevăzute în special de Norma B.N.R. nr.
26/2006 privind raportarea statistică a datelor pentru elaborarea balanţei de plăţi.
13. Aspecte de muncă şi de personal
13.1. Regimul personalului din celelalte state membre ale U.E. şi din S.E.E.,
precum şi al personalului străin
Societăţile româneşti sunt libere să angajeze personal român sau provenit din alte
state. Personalul din alte state necesar desfăşurării activităţii societăţii se stabileşte în mod
liber de către organele de conducere ale acesteia. Acest personal poate fi angajat în orice
funcţie, de conducere, de specialitate sau de execuţie.
Dispoziţiile Codului muncii – Legea nr. 53/2003 se aplică şi cetăţenilor străini sau
apatrizi încadraţi cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator
român pe teritoriul României, conform art. 2 lit. c) din acest act normativ.
Cetăţenii statelor membre ale U.E. şi Spaţiului Economic European (S.E.E.), nefiind
consideraţi străini, au acces neîngrădit pe piaţa forţei de muncă din România, sub rezerva
aplicării măsurilor tranzitorii prevăzute în Tratatul de aderare a României la U.E., precum şi la
desfăşurarea altor activităţi de natură economică, în condiţiile legii aplicabile cetăţenilor
români, potrivit prevederilor O.U.G. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale U.E., S.E.E şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene. Acest act
normativ reglementează şi intrarea, şederea şi ieşirea acestor cetăţeni în/de pe teritoriul
României.
Regimul de muncă al străinilor, în accepţiunea pe care am menţionat-o (şi anume
aceea de persoane care nu au cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat membru al U.E.
ori al S.E.E.) este prevăzut în O.U.G. 56/2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea
străinilor pe teritoriul României. Pentru a obţine dreptul de muncă în România, străinii trebuie
să obţină autorizaţia de muncă, emisă de Oficiul Român pentru Imigrări, dacă nu se încadrează
în una din situaţiile de excepţie, potrivit dispoziţiilor acestei Ordonanţe. Autorizaţia de muncă
se eliberează în vederea admiterii pe teritoriul României pentru prelungirea dreptului de şedere
pe perioade de cel mult un an (art. 4 al. 2). Aceasta dă dreptul titularului să fie încadrat în
muncă sau detaşat în România la un singur angajator şi pe o singură funcţie (art. 2 lit. b)
Numărul de autorizaţii de muncă ce pot fi eliberate străinilor se stabileşte anual, prin hotărâre
a Guvernului (art. 19 al. 1).
Prevederile privind intrarea, şederea şi ieşirea străinilor în/de pe teritoriul României sunt
cuprinse mai ales în O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările
şi completările ulterioare.
13.2. Unele aspecte privind salarizarea personalului român şi străin
Salariile personalului român şi străin angajat la societăţile comerciale româneşti cu
participare străină se stabilesc prin contractul încheiat între părţi, în condiţiile Codului muncii
şi legislaţiei aferente.
În toate cazurile, salariile nu pot fi mai mici decât salariul de bază minim brut pe ţară,
adoptat prin lege pentru programul normal de muncă.
A) Pentru personalul român, de principiu, plata salariului nu poate fi făcută în valută.
O interdicţie în acest sens se desprinde din regula instituită prin art. 3 al. 1 din R.B.N.R. nr.
4/2005, conform căreia „plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între
rezidenţi (...) se realizează numai în moneda naţională
(leu)”.
91
 De la acest principiu există două excepţii importante, prevăzute în legi speciale:
a) în zonele libere: Conform art. 32 din Legea nr. 84/1992 privind regimulzonelor
libere, salariile personalului care îşi desfăşoară activitatea în aceste zone se stabilesc în lei şi
în valută sau numai în lei ori numai în valută, prin negocieri colective sau, după caz, individuale.
b) în cazul personalului reprezentanţelor societăţilor şi organizaţiilor
economice străine autorizate să-şi desfăşoare activitatea pe teritoriul României.
B) În ceea ce priveşte salariile personalului străin la societăţile româneşti,
considerăm că acestea pot fi exprimate în lei şi valută. Acest drept decurge din prevederile art.
4 al. 1 şi 3 din R.B.N.R. nr. 4/2005, conform cărora nerezidenţii au dreptul să deţină şi să
utilizeze active financiare exprimate în valută şi pot deschide conturi în valută la instituţii de
credit din România.

14. Aspecte privind regimul fiscal şi vamal aplicabil societăţilor comerciale cu

participare străină constituite în România
A) Societăţile cu participare străină sunt supuse obligaţiei de plată aimpozitului pe
profit, întocmai ca şi celelalte persoane juridice române.
B) Impozitul pe dividende este plătit de către societăţile cu participare străină
întocmai ca şi celelalte persoane juridice române.
15. Aspecte privind insolvenţa internaţională
Pentru raporturile cu statele membre ale U.E. este direct aplicabil Regulamentul
Consiliului (CE) nr. 1346/29 mai 2000 privind procedurile de insolvabilitate. Cu privire la relaţiile
cu statele terţe, este aplicabil Capitolul II („Raporturile cu statele terţe”) aferent Titlului III
(„Insolvenţa transfrontalieră”) din
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, care a înlocuit
Legea nr. 637/2002 pentru adoptarea căreia legiuitorul român a utilizat ca sursă de inspiraţie
Legea model a UNCITRAL privind insolvabilitatea internaţională.

16. Soluţionarea litigiilor privind societăţile cu participare străină

Competenţa de soluţionare a acestor litigii, atunci când au un element de extraneitate,
poate aparţine instanţelor judecătoreşti române.
În ceea ce priveşte competenţa de jurisdicţie a instanţelor române, pentru raporturile
cu celelalte state membre ale U.E. sunt aplicabile prevederile Regulamentului Consiliului (CE)
nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială (aşa numitul Brussels I Regulation), cu
amendamentele ulterioare.
Pentru relaţiile cu statele terţe sunt în incidenţă criteriile generale de competenţă
jurisdicţională internaţională şi celelalte condiţii prevăzute în Cartea a VII-a din Codul de
procedură civilă, referitoare la procesul civil internaţional.
În numeroase cazuri, societăţile româneşti constituite cu participare străină apelează
la arbitraj ca modalitate de soluţionare a litigiilor dintre ele şi alte persoane fizice sau juridice,
române ori străine. Dintre aceste cazuri, un procent însemnat îl constituie situaţiile în care
părţile se adresează Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional („C.A.B.”) de pe lângă Camera
de Comerţ şi Industrie a României
(„C.C.I.R.”).
În situaţia în care societăţile româneşti constituite cu participare străină nu cad de acord
cu partenerii lor de comerţ din străinătate asupra competenţei C.A.B., practica demonstrează
că părţile apelează cel mai frecvent, în cazul în care optează pentru un arbitraj instituţional, la
serviciile Curţii Internaţionale de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţionale („I.C.C.”) cu
sediul la Paris, iar dacă se îndreaptă către un arbitraj ad hoc, la Regulile de arbitraj ale
UNCITRAL.
Preferinţa pentru Curtea Internaţională de Arbitraj a I.C.C. Paris se justifică mai ales
prin garanţiile de independenţă, competenţă şi profesionalism pe care le prezintă această
instituţie de arbitraj, care are un caracter internaţional nu numai prin competenţa sa

92
jurisdicţională, dar şi prin modul său de organizare şi funcţionare. În prezent sunt în vigoare
Regulile de arbitraj ale acestei Curţi din 01 ianuarie 2012.
În cazul în care părţile contractante optează pentru un arbitraj ad hoc, practica
românească relevă faptul că cel mai frecvent ele trimit prin clauza compromisorie la Regulile
de arbitraj ale UNCITRAL. Versiunea iniţială a Regulilor UNCITRAL a fost adoptată la 28 aprilie
1976 şi a fost modificată în 2010 şi 2013.

Teste de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Definiţi noţiunea de societăţi cu participare străină la capital.
➢ Care este modalitatea de constituire a societăţilor cu participare străină?
➢ Prezentaţi, pe scurt, aspectele esenţiale privind organizarea şi funcţionarea
societăţilor cu participare străină.
➢ Prezentaţi, pe scurt, principalele aspecte de muncă şi de personal în cadrul
societăţilor cu participare străină.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VII
ACTIVITATEA DE COMERŢ A PERSOANELOR JURIDICE STRĂINE ÎN
ROMÂNIA. FILIALA. SUCURSALA

CUPRINS
1. Filialele societăţilor străine în România
1.1. Definiţia filialei;
1.2. Relaţia dintre filială şi societatea – mamă;
1.3. Constituirea filialelor societăţilor străine în România;
1.4. Aspecte privind funcţionarea filialelor societăţilor străine în România.
2. Sucursalele societăţilor străine în România
2.1. Definiţia sucursalei;
2.2. Relaţia dintre sucursală şi societatea – mamă;
2.3. Constituirea sucursalelor societăţilor străine în România;
2.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia juridică a
acestora, ca persoane străine, în România;
2.5. Aspecte privind funcţionarea sucursalelor societăţilor străine în
România.

93
 OBIECTIVE:
După studiul acestei secţiuni, studenţii vor putea să:
➢ Definească noţiunea de filială a unei societăţi străine;
➢ Prezinte trăsăturile caracteristice regimului juridic al filialelor;
➢ Descrie modalităţile de constituire şi de funcţionare a filialelor;
➢ Definească noţiunea de sucursală a unei societăţi străine;
➢ Prezinte trăsăturile caracteristice regimului juridic al sucursalelor;
➢ Descrie modalităţile de constituire şi funcţionare a sucursalelor;
➢ Prezinte conţinutul capacităţii de folosinţă şi condiţia juridică a sucursalelor;
1. Filialele societăţilor străine în România

1.1 Definiţia filialei

Filiala din România a unei societăţi străine poate fi definită ca fiind acea societate cu
personalitate juridică proprie (română), distinctă de societatea - mamă din străinătate, care se
află însă sub controlul societăţii - mamă.
Din această definiţie rezultă două elemente esenţiale care caracterizează filiala, din
punct de vedere juridic:
a) În primul rând, filiala are personalitate juridică, ceea ce îi conferă calitatea
de societate de sine stătătoare, distinctă de societatea - mamă.
Cea mai importantă consecinţă a personalităţii juridice a filialei este faptul că ea are un
patrimoniu propriu, diferit de cel al societăţii - mamă, şi, prin urmare, poate acţiona în raporturile
juridice de comerţ în nume propriu şi pe seama ei însăşi. Prin această particularitate, ea se
deosebeşte esenţial de sucursală care, neavând personalitate juridică, acţionează întotdeauna
pe seama societăţii - mamă.
Pe planul dreptului internaţional privat, repercusiunea directă a personalităţii juridice a
filialei constă în aceea că statutul său organic este supus legii statului pe al cărui teritoriu şi-a
stabilit propriul sediu (în speţă, legii române), independent de legea aplicabilă persoanei
juridice care a înfiinţat-o (art. 2580 al. 3 Cod civil).
b) În al doilea rând, filiala se caracterizează prin faptul că asupra ei
societatea - mamă din străinătate exercită un control.
Controlul se poate exercita în modalităţi juridice diferite. De regulă, în practică, controlul
se manifestă prin faptul că societatea - mamă deţine majoritatea capitalului social al filialei,
mergând până la 100%. Sunt însă posibile şi alte forme de control, ca, de exemplu, prin faptul
că societatea - mamă deţine majoritatea drepturilor de vot în organele de conducere sau de
administrare ale filialei, are dreptul să numească sau să revoce majoritatea membrilor
organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor filialei etc.
Sub aspect etimologic, tocmai existenţa acestui control este exprimată prin denumirea
de „filială", care decurge din cuvântul „filius”, care înseamnă „fiu", în limba latină.
1.2 Relaţia dintre filială şi societatea - mamă
Pe plan juridic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă din străinătate este complexă,
fiind caracterizată pe de o parte, prin personalitatea juridică distinctă a filialei, iar, pe de altă
parte, prin controlul juridic pe care societatea - mamă îl exercită asupra acesteia, aşa cum am
arătat mai sus.

94
 Din punct de vedere economic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă se
caracterizează prin autonomia relativă a filialei. Această sintagmă exprimă atât autonomia
filialei, cât şi dependenţa ei faţă de societatea - mamă. Astfel, pe de o parte, filiala este
dependentă faţă de societatea - mamă deoarece, aflându-se sub controlul acesteia,
funcţionează în coordonatele economice impuse de ea. Pe de altă parte, filiala are o puternică
autonomie economică, în sensul că are o viaţă economică şi financiară proprie, materializată
mai ales prin faptul că întocmeşte documente contabile şi financiare (buget de venituri şi
cheltuieli, bilanţ contabil etc.), distincte de cele ale societăţii - mamă, pe care este obligată să
le înregistreze la autorităţile fiscale din România, întocmai ca orice societate comercială.

1.3. Constituirea filialelor societăţilor străine în România

În aplicarea art. 42 din Legea nr. 31/1990, filialele din România ale societăţilor
comerciale străine, fiind persoane juridice române, se înfiinţează într-una dintre formele de
societate enumerate de art. 2 din această lege şi în condiţiile prevăzute pentru respectiva
formă de societate, ele urmând regimul juridic al formei în care sau constituit.
Actul constitutiv trebuie să prevadă în mod explicit caracterul de filială al societăţii
înfiinţate în România, iar în cuprinsul acestuia se impun a fi menţionate modalităţile în care
societatea - mamă îşi exercită controlul asupra filialei.

1.4. Aspecte privind funcţionarea filialelor societăţilor străine în România

Filialele din România ale societăţilor străine, fiind persoane juridice române, sunt
subiecte de drept român (spre deosebire de sucursale şi reprezentanţe, care sunt subiecte de
drept străin), aşa încât funcţionarea lor urmează, în principiu, aceleaşi reguli prevăzute de lege
pentru societăţile româneşti, în general.
Filialele înregistrate în ţară ale persoanelor juridice străine sunt „rezidenţi” în România,
din punct de vedere valutar, deşi nu sunt menţionate ca atare în R.B.N.R. nr. 4/2005 privind
regimul valutar, deoarece se încadrează în categoria persoanelor juridice cu sediul în
România. În consecinţă, filialele sunt supuse prevederilor pe care Regulamentul le instituie
pentru această categorie de persoane.

2. Sucursalele societăţilor străine în Romania

2.1. Definiţia sucursalei
Sucursala unei societăţi străine în ţară poate fi definită ca fiind un sediu secundar al
societăţii - mamă, lipsit de personalitate juridică proprie, care beneficiază de un capital ce îi
este afectat în întregime de către societatea - mamă şi posedă o anumită autonomie juridică
şi economică faţă de această societate.
Din definiţie se desprind cel puţin două elemente esenţiale pentru sucursalele la care
ne referim:
a) Sucursala nu are personalitate juridică proprie şi deci nu prezintă
calitatea de subiect de drept distinct de societatea - mamă din străinătate.
În consecinţă, sucursala nu are un patrimoniu propriu, dar beneficiază de un capital
propriu, respectiv de o masă de bunuri care îi este afectată în exclusivitate, ce aparţine din
punct de vedere juridic societăţii - mamă. Ea poate efectua acte juridice numai pe seama
societăţii - mamă.
Pe planul dreptului internaţional privat, consecinţa acestei particularităţi este exprimată
de art. 2580 al. 2 din Codul civil, care prevede că statutul organic al sucursalei înfiinţată de o
persoană juridică dintr-o altă ţară este supus legii naţionale a acesteia. Aşadar, sucursala unei
societăţi străine în România nu are naţionalitate română, ci naţionalitatea societăţii - mamă,
fiind supusă legii străine, ca lex societatis.
b) Sucursala este dependentă din punct de vedere juridic şi economic de
societatea - mamă, faţă de care beneficiază totuşi de anumite elemente de autonomie.

95
 2.2. Relaţia dintre sucursală şi societatea - mamă
Relaţia la care ne referim este exprimată prin două aspecte:
A) subordonarea sucursalei faţă de societatea - mamă din străinătate:
sucursala este dependentă faţă de societatea - mamă, primordial prin faptul că ea se constituie
cu capitalul 100% al societăţii - mamă. Societatea - mamă stabileşte, prin actul constitutiv sau
modificator al sucursalei, obiectul său de activitate, bunurile care sunt afectate activităţii
acesteia, modul de organizare şi funcţionare, precum şi celelalte condiţii de existenţă a
sucursalei.
Neavând un patrimoniu distinct, sucursala nu are creditori şi debitori proprii, iar în
raporturile juridice cu terţii acţionează numai pe seama societăţii - mamă, fie în numele
acesteia, ca mandatar, fie în nume propriu, în cadrul unei relaţii specifice de comision.
B) Pe de altă parte, sucursala beneficiază totuşi de anumite elemente de
autonomie juridică şi economică faţă de societatea - mamă, care îi conferă calitatea
de sediu secundar al acesteia.
Autonomia juridică a sucursalei se manifestă cel puţin sub următoarele aspecte:
a) Sucursala are o capacitate de subiect de drept limitată, care se exprimă
prin faptul că ea poate fi acţionată direct în justiţie, pentru operaţiunile efectuate în ţara de
reşedinţă. O prevedere în acest sens este cuprinsă în art. 1065 al. 3 din Codul de procedură
civilă, conform căruia instanţele române sunt compentente pentru a judeca „orice cerere privind
activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul principal în România,
când acest sediu secundar este situat în România la data introducerii cererii”. În consecinţă,
instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece litigiile în care este implicată
sucursala.
b) Sucursalele, de principiu, pot fi supuse unei proceduri separate de dizolvareşi
lichidare (inclusiv prin faliment), cu privire la bunurile aflate în ţara de reşedinţă, fără ca prin
aceasta să fie influenţată situaţia juridică a societăţii - mamă.
Sub aspect economic, sucursala, având un capital care îi este afectat în exclusivitate,
beneficiază de un anumit grad de autonomie gestionară, în limitele pe care societatea - mamă
i le stabileşte prin actul constitutiv, cu respectarea legilor contabile şi fiscale româneşti în
materie, ca legi ale statului de reşedinţă.

2.3. Constituirea sucursalelor societăţilor străine în România

Art. 44 din Legea nr. 31/1990 prevede, pentru constituirea sucursalelor societăţilor
comerciale străine în ţară, aceeaşi condiţie ca şi în cazul filialelor, şi anume ca legea statutului
organic al respectivei societăţi să-i recunoască „dreptul” - care, aşa cum am arătat, este de
fapt o capacitate de folosinţă - de a înfiinţa sucursale în România.
În cazul în care dreptul la care ne referim este recunoscut, înfiinţarea sucursalei în
România se face „cu respectarea legii române”: este supusă tuturor
dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute
pentru participanţii la activitatea de comerţ din ţară (art. 24 din Legea nr. 26/1990).
O altă normă specială se referă la firma sucursalei din România a unei societăţi străine,
care, potrivit art. 37 din Legea nr. 26/1990, „va trebui să cuprindă şi menţiunea sediului
principal din străinătate”.

2.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia juridică a

acestora, ca persoane străine, în România
Conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalei unei societăţi comerciale străine în ţară,
respectiv categoriile de acte juridice pe care aceasta le poate efectua în procesul funcţionării
sale în România, se determină prin aplicarea corelativă, asupra sucursalei („pe capul
acesteia”) a două sisteme de drept:
A) Astfel, pe de o parte, capacitatea de folosinţă a sucursalei este guvernată de legea
naţională (lex societatis) a societăţii - mamă, sucursala fiind o prelungire a personalităţii
juridice a acesteia.

96
 Această situaţie atrage importante consecinţe juridice, exprimate în special prin
următoarele reguli:
a) Sucursala nu poate face în România acte şi fapte de comerţ la care nu este
îndreptăţită societatea - mamă în ţara unde îşi are sediul social real. Altfel spus, activităţile
desfăşurate de sucursală nu pot excede obiectul de activitate al societăţii - mamă.
b) Activitatea sucursalei din România ia sfârşit în cazul în care societatea -
mamă şi-a încetat existenţa în ţara sa de origine, din orice motiv, inclusiv ca urmare a lichidării
falimentare.
Această regulă este consecinţa faptului că sucursala are personalitatea juridică a
societăţii - mamă din străinătate.
B) Pe de altă parte, sucursalele societăţilor comerciale străine, desfăşurânduşi
activitatea pe teritoriul României, sunt supuse legilor române privind condiţia juridică a
străinului, persoană juridică.
2.5. Aspecte privind funcţionarea sucursalelor societăţilor străine în România
2.5.1. Regimul contabil
Sub acest aspect, sucursalele sunt supuse regimului naţional.
Astfel, conform art. 1 al. 3 din Legea contabilităţii, nr. 82/1991, subunităţile fără
personalitate juridică din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul
în străinătate (categorie în care se includ şi sucursalele societăţilor comerciale străine, potrivit
art. 8 al. 2 Cod Fiscal, n.n.) au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie,
potrivit prezentei legi. În acelaşi sens, art. 47 din lege prevede că subunităţile fără personalitate
juridică cu sediul în România ce aparţin unei persoane juridice sau fizice cu sediul, respectiv
domiciliul în străinătate sunt supuse prevederilor legii contabilităţii.

2.5.2. Regimul valutar

Sucursalele înregistrate în ţară ale persoanelor juridice străine sunt menţionate explicit
ca fiind „rezidenţi” în România, prin art. 4.2. lit. c) din Anexa nr. 1 a R.B.N.R. nr. 4/2005 privind
regimul valutar.
Se remarcă faptul că, din punct de vedere valutar, o societate străină care are
sucursală în ţară devine rezidentă din punct de vedere valutar, fiind asimilată filialelor
societăţilor străine în România (şi societăţilor româneşti), deşi în acest caz societatea nu a
constituit o persoană juridică pe teritoriul ţării.
2.5.3. Regimul fiscal
Societăţile străine care deţin o sucursală în România sunt incluse în categoria
persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate printr-un sediu permanent în
România, sucursala fiind inclusă în definiţia noţiunii de „sediu permanent” (art. 8 al. 2 Cod
Fiscal). Aceste societăţi sunt supuse impozitului pe profitul atribuit sucursalei lor din ţară (art.
13 lit. b) şi art. 14 lit. b) Cod Fiscal).

Teste de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Ce reprezintă filiala unei societăţi străine în România şi care sunt trăsăturile
esenţiale ale acesteia?
➢ În ce constă relaţia dintre filială şi societatea-mamă?
➢ Definiţi sucursala şi prezentaţi elementele esenţiale ale acesteia.
➢ În ce constă relaţia dintre sucursală şi societatea-mamă?

97
 ➢ Prezentaţi conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia juridică a
acestora, ca persoane străine, în România.
➢ Prezentaţi principalele aspecte privind funcţionarea sucursalelor societăţilor
străine în România.

98
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VIII
ACTIVITATEA DE COMERŢ A PERSOANELOR JURIDICE STRĂINE ÎN
ROMÂNIA. REPREZENTANŢA

CUPRINS
1. Reprezentanţele societăţilor străine în România
1.1. Definiţia reprezentanţelor;
1.2. Comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor
străine în ţară;
1.3. Temeiul juridic al reprezentanţelor;
1.4. Constituirea şi autorizarea funcţionării reprezentanţelor;
1.5. Obiectul de activitate al reprezentanţelor;
1.6. Capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor şi condiţia juridică a
acestora, ca persoane străine, în România;
1.7. Regimul juridic al personalului reprezentanţei şi alte aspecte de muncă;
1.8. Răspunderea civilă a reprezentanţelor;
1.9. Competenţa de soluţionare a litigiilor în care sunt implicate
reprezentanţele.

OBIECTIVE:
După studiul acestei secţiuni, studenţii vor putea să:
➢ Definească noţiunea de reprezentanţă a unei societăţi străine;
➢ Realizeze o comparaţie între regimul juridic aplicabil filialelor, sucursalelor şi
reprezentanţelor societăţilor străine în România;
➢ Prezinte trăsăturile caracteristice regimului juridic al reprezentanţelor;
➢ Prezinte modalităţile de constituire, autorizare şi obiectul de activitate al
reprezentanţelor; ➢Prezinte conţinutul capacităţii de folosinţă şi condiţia juridică a
reprezentanţelor;
➢ Analizeze răspunderea juridică a reprezentanţelor.

1. Reprezentanţele societăţilor străine în România

1.1. Definiţia reprezentanţelor

Reprezentanţa este un sediu secundar al societăţii - mamă din străinătate, lipsit de
personalitate juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al societăţii-mamă şi poate
efectua numai operaţiuni de reprezentare a acestei societăţi faţă de partenerii săi de comerţ
din România.
Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale reprezentanţelor societăţilor
străine în România:

99
 a) Reprezentanţele nu au personalitate juridică proprie, ci constituie o
prelungire a personalităţii juridice a societăţii-mamă din străinătate. Aşadar, ele nu au calitatea
de subiect de drept distinct de societatea-mamă, iar din punct de vedere al dreptului
internaţional privat, sunt supuse legii naţionale (lex societatis) a societăţii-mamă;
b) Reprezentanţele nu sunt abilitate să facă fapte de comerţ în nume
propriu, ci ele pot efectua numai acte juridice în calitate de „reprezentant" al societăţii-mamă,
adică în calitate de intermediar între aceasta şi partenerii ei de comerţ din România, actele
reprezentanţei fiind actele societăţii - mamă înseşi. Reprezentanţa acţionează în numele
societăţii-mamă (nonime alieno) şi pe seama acesteia, având calitatea juridică de mandatar;
c) Reprezentanţele nu au un capital propriu, distinct de cel al societăţiimamă, ci
numai bunuri necesare pentru desfăşurarea activităţilor de reprezentare în ţară.
Ca urmare a acestei caracteristici, reprezentanţele pot efectua numai operaţiuni
economice concordante cu obiectul de activitate al societăţii-mamă. În principiu, ele nu pot fi
întreprinderi producătoare de bunuri, iar în cazul în care execută lucrări sau prestează servicii,
acestea trebuie să aibă ca scop promovarea şi sprijinirea activităţii societăţii-mamă, în ţară.

1.2. Comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele

societăţilor străine în ţară
Între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor străine în România există
asemănări şi importante deosebiri:
a) Prin faptul că sunt lipsite de personalitate juridică proprie,
reprezentanţele
se aseamănă cu sucursalele, dar se deosebesc esenţial de filiale.
b) Reprezentanţa şi sucursala fac acte juridice întotdeauna pe seama
societăţii-mamă, dar, spre deosebire de cea dintâi, care acţionează mereu în numele societăţii
- mamă, aceasta din urmă poate acţiona şi în nume propriu. Filiala poate face acte juridice în
nume propriu şi pe seama ei însăşi, dar şi pe seama societăţii - mamă, pe bază de mandat
sau comision.
c) Deoarece nu au un capital propriu, distinct de cel al societăţii-mamă,
reprezentanţele se deosebesc esenţial de filiale şi, într-o anumită măsură, şi de sucursale.
d) Reprezentanţele se deosebesc de filialele şi sucursalele societăţilor
străine şi prin faptul că ele nu se înregistrează la oficiile Registrului comerţului şi nu se
încadrează în categoria investiţiilor străine în România.

1.3. Temeiul juridic al reprezentanţelor

Prevederea generală care recunoaşte dreptul societăţilor străine de a înfiinţa
reprezentanţe pe teritoriul României este cuprinsă în art. 44 din Legea nr. 31/1990, precitat.
Această lege conţine şi alte articole care se referă la reprezentanţe (precum art. 7 lit. g) şi art.
8 lit. l), dar acestea privesc reprezentanţele societăţilor de naţionalitate română.
Regimul juridic aplicabil reprezentanţelor societăţilor străine în ţară este reglementat
prin legi speciale:
Principalul act normativ special în materie este D.-L. nr. 122/1990 privind autorizarea
şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor
economice străine.
În aplicarea acestuia a fost emisă H.G. nr. 1222/1990 privind regimul impozitelor şi
taxelor aplicabile reprezentanţelor din România ale societăţilor comerciale sau organizaţiilor
economice străine, precum şi drepturile şi obligaţiile legate de salarizarea personalului român.

100
 1.4. Constituirea şi autorizarea funcţionării reprezentanţelor
În lumina prevederii generale din art. 44 al Legii nr. 31/1990, reprezentanţele - ca şi
filialele şi sucursalele - societăţilor străine se pot înfiinţa în România „cu respectarea legii
române”, dacă acest drept este recunoscut acestor societăţi „de legea statutului lor organic”.
Aşadar, dacă dreptul (respectiv vocaţia) de a deschide reprezentanţe în ţară este recunoscut
de legea societăţii - mamă, procedura de constituire a reprezentanţelor este supusă legii
române.
Societatea - mamă trebuie să menţioneze în cerere următoarele: a) sediul său social;
b) obiectul de activitate al reprezentanţei; c) durata de funcţionare a reprezentanţei; d) numărul
şi funcţiile persoanelor propuse a se încadra la reprezentanţă, iar dacă sunt străini, numele şi
domiciliul lor din străinătate, cu menţionarea funcţiilor pe care le au la societatea-mamă şi la
reprezentanţă (art. 4 al. 1 din D.-L. nr.122/1990).
La cererea de eliberare a autorizaţiei se vor anexa următoarele:
a) o atestare, în original, din partea camerei de comerţ sau a altui organ
competent din ţara în care îşi are sediul societatea-mamă, care să confirme existenţa sa legală,
obiectul de activitate şi capitalul social al societăţii-mamă;
b) o confirmare asupra bonităţii din partea băncii prin care societatea-
mamă
îşi desfăşoară principalele operaţiuni financiare;
c) statutul sau alte acte dovedind forma de organizare şi modul de
funcţionare ale societăţii-mamă;
d) împuternicirea autentificată privind reprezentanţii desemnaţi să
angajeze
valabil societatea-mamă, în România (art. 5 din D.-L. nr. 122/1990).
Cererea de autorizare se adresează Ministerului pentru comerţ (prescurtat, în cadrul
acestui paragraf, Ministerul), care este autoritatea competentă pentru eliberarea autorizaţiei
de funcţionare a reprezentanţei.
Ministerul este obligat ca, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, să emită
autorizaţia sau, motivat, să o respingă (art. 6 al. 1 din D.-L. nr. 122/1990).
Prin autorizaţia de funcţionare trebuie să se stabilească: a) obiectul de activitate; b)
condiţiile de exercitare a activităţii; c) durata şi sediul reprezentanţei (art. 6 al. 2 din D.-L. nr.
122/1990); d) menţiunile generale privind denumirea societăţiimamă, numărul şi data emiterii
autorizaţiei etc.
În termen de cel mult 15 zile de la data eliberării autorizaţiei, reprezentanţa trebuie să
se înregistreze la direcţia generală a finanţelor publice în a cărei rază teritorială îşi are sediul
(art. 7 din D.-L. nr. 122/1990). Această înregistrare are scop de luare în evidenţă fiscală.
Obligaţia înregistrării reprezentanţelor şi la Camera de Comerţ şi Industrie a
României (C.C.I.R.) a fost înlăturată ca urmare a modificării art. 7 din D.-L. nr. 122/1990 prin
O.U.G. nr. 32/1997 pentru modificarea Legii nr. 31/1990. Cu toate acestea, numeroase
reprezentanţe continuă să se înregistreze şi la C.C.I.R., cu scop de evidenţă şi publicitate
specifică activităţii de comerţ. De altfel, C.C.I.R. publică periodic un catalog al reprezentanţelor
străine autorizate să funcţioneze în România.

1.5. Obiectul de activitate al reprezentanţei

Obiectul de activitate al reprezentanţei este stabilit prin autorizaţia de funcţionare (art.
8 din D.-L. nr. 122/1990). Obiectul de activitate este o menţiune esenţială a autorizaţiei,
depăşirea lui fiind sancţionată cu retragerea autorizaţiei, aşa cum vom vedea.
Din practică rezultă că reprezentanţele efectuează, de regulă, următoarele acte juridice
şi fapte materiale de comerţ în numele şi pe seama societăţii - mamă:
- emiterea şi primirea de oferte sau comenzi, negocierea şi încheierea de
contracte de comerţ, pe bază de procură specială acordată de societatea - mamă;

101
 - informare şi reclamă specifică activităţii de comerţ;
- asistenţă tehnică şi prestări de servicii (service) pentru maşinile şi utilajele pe
care societatea - mamă le livrează partenerilor săi români în cadrul unei societăţi constituite
în ţară sau a unor contracte distincte pe care societatea - mamă le-a încheiat cu aceşti
parteneri;
- alte prestări de servicii similare celor furnizate de societatea-mamă în ţara de
origine. În această categorie se încadrează, în mod frecvent în practică, serviciile de
transporturi şi expediţii internaţionale;
- serviciile specifice ale reprezentanţelor (birourilor) agenţiilor de turism şi presă
străine;
- alte activităţi de comerţ sau fapte materiale în scopul promovării şi sprijinirii
activităţii societăţii - mamă în ţară.

1.6. Capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor şi condiţia juridică a acestora,

ca persoane străine, în România
Capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor societăţilor străine în România - şi deci,
operaţiunile juridice pe care acestea le pot efectua în ţară, în numele şi pe seama societăţii
mamă - se determină, ca şi în cazul sucursalelor societăţilor străine, prin aplicarea „pe capul”
reprezentanţei a două legi:
A) Astfel, pe de o parte, capacitatea de folosinţă a reprezentanţei este supusă legii
naţionale a societăţii-mamă (lex societatis).
Aplicarea legii naţionale a societăţii - mamă cu privire la capacitatea de folosinţă a
reprezentanţei sale din ţară se exprimă sub mai multe aspecte, care rezultă din unele dispoziţii
ale D.-L. nr. 122/1990, şi anume:
a) Art. 4 lit. b), care precizează că obiectul de activitate al reprezentanţei
trebuie să fie „în concordanţă" cu obiectul de activitate al societăţii-mamă. Această prevedere
este o aplicaţie a regulii generale de drept internaţional privat, conform căreia un drept dobândit
în străinătate nu poate produce în România mai multe efecte decât în ţara unde a fost dobândit;
b) Art. 8, conform căruia reprezentanţa poate efectua acte juridice şi activităţi
numai „în numele" societăţii-mamă;
c) Art. 12 al. 1, care prevede că funcţionarea reprezentanţei încetează de
drept atunci când societatea - mamă încetează a mai funcţiona.
B) Pe de altă parte, reprezentanţele societăţilor străine, desfăşurându-şi activitatea pe
teritoriul ţării, sunt supuse dispoziţiilor legilor române, şi anume celor care reglementează
condiţia juridică a străinului, persoană juridică (sau fizică, dacă este vorba de reprezentanţa
unui participant la activitatea de comerţ persoană fizică străină), în România.
Acest principiu îşi găseşte aplicarea, la rândul său, în unele texte ale D.-L. nr.
122/1990, mai ales:
a) Art. 8, care prevede că reprezentanţele pot efectua în ţară „numai acte
juridice şi activităţi conforme cu obiectul de activitate stabilit prin autorizaţia de funcţionare", şi
continuă cu precizarea că „reprezentanţele şi personalul acestora îşi desfăşoară activitatea cu
respectarea dispoziţiilor legale din România";
b) Art. 3, conform căruia societatea - mamă răspunde „în condiţiile legii" - se
subînţelege, a celei române, aşa cum vom vedea mai jos -, pentru actele şi activitatea
reprezentanţelor ei din România;
c) Evidenţa contabilă a reprezentanţelor este supusă dispoziţiilor legii
române.Această regulă se desprinde din art. 47 al Legii contabilităţii, nr.82/1991, republicată,
conform căruia legea se aplică şi subunităţilor fără personalitate juridică cu sediul în România
ce aparţin unei persoane juridice sau fizice cu sediul, respectiv domiciliul, în străinătate,
categorie în care se încadrează, desigur, şi reprezentanţele;
d) Reprezentanţele, ca şi agenţiile şi birourile, autorizate să desfăşoare

102
activităţi în România ale persoanelor juridice străine sunt considerate „rezidenţi” în România,
conform prevederilor art. 4.2. lit. c) din Anexa nr. 1 a R.B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar;
e) Pentru activitatea desfăşurată în România, reprezentanţele sunt obligate
să plătească impozitele şi taxele stabilite în condiţiile legii (art. 14 din D.-L. nr. 122/1990).
Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu echivalentul în lei al sumei de 4.000
euro, stabilită pentru un an fiscal, la cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat de B.N.R.,
valabil în ziua în care se efectuează plata impozitului către bugetul de stat.

1.7. Regimul juridic al personalului reprezentanţei şi alte aspecte de muncă

Personalul reprezentanţei poate fi format din cetăţeni români cu domiciliul în România
sau în străinătate şi din cetăţeni străini.
Cetăţenii străini, ca şi cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, pot fi angajaţi numai
pe bază de autorizaţie („permis”, în terminologia D.-L) de muncă (art. 16 al. 2 din D.-L.
Condiţiile intrării şi şederii în România a străinilor (în accepţiunea de persoane care nu
are cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat membru al U.E. ori al S.E.E.) care se
angajează în muncă la reprezentanţe sunt supuse reglementării din
O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Contractele individuale de muncă încheiate de cetăţenii români se înregistrează la
Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti, respectiv la inspectoratele
teritoriale de muncă în a căror rază de competenţă îşi au sediul reprezentanţele.
Salariile personalului reprezentanţei se pot plăti în lei şi/sau valută, aşa cum prevăd art.
11 al. 3 şi art. 12 din H.G. nr.1222/1990, care sunt în vigoare.

1.8. Răspunderea civilă a reprezentanţelor

Răspunderea societăţii - mamă pentru faptele angajaţilor reprezentanţei sale din ţară
îmbracă forma răspunderii comitentului pentru prepus, prevăzută de art. 1373 C. civ.
1.9. Competenţa de soluţionare a litigiilor în care sunt implicate reprezentanţele
Reprezentanţele se pot înfăţişa, în numele şi pe seama societăţilor reprezentate, la
organele judecătoreşti şi arbitrale române competente, cu respectarea legislaţiei române în
materie.
În ceea ce priveşte calitatea de pârât, sunt incidente dispoziţiile art. 1065 al. 1 din
Codul de procedură civilă, conform cărora „sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel,
instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului,
reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar
sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii”. În consecinţă, instanţele
judecătoreşti române sunt competente să judece litigiile în care este implicată societatea -
mamă, prin reprezentanţa sa din ţară.

Teste de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Ce este reprezentanţa unei societăţi străine în România şi care sunt trăsăturile
esenţiale ale acesteia?
➢ Realizaţi o comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor străine
în ţară.
➢ Prezentaţi, pe scurt, modalitatea de constituire şi autorizare a funcţionării
reprezentanţelor.
➢ Care poate fi obiectul de activitate al reprezentanţelor?
103
 ➢ În ce constă capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor şi condiţia juridică a acestora,
ca persoane străine, în România?
➢ Care este regimul juridic aplicabil personalului reprezentanţelor?
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IX
IMPORTANŢA ŞI CONŢINUTUL CONTRACTELOR DIN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL

CUPRINS:
1. Importanţa contractelor de comerţ internaţional
1.1. Contractele - instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional
2. Conţinutul contractelor de comerţ internaţional, în general 2.1. Principiul
libertăţii părţilor în stabilirea conţinutului contractului
2.1.1. Conţinutul principiului.
2.2. Clauzele de drept comun (generale) în contractele de comerţ internaţional
2.2.1. Preambulul contractului. Clauzele privind părţile contractante şi
alte elemente de identificare a acestora;
2.2.2. Clauze privind obiectul material al contractului;
2.2.3. Clauze privind obiectul pecuniar al contractului.
2.3. Clauze specifice în contractele de comerţ internaţional
2.3.1. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare şi
clauze de continuare a raporturilor contractuale (de opţiune);
2.3.2. Clauze privind răspunderea contractuală;
2.3.3. Clauze privind preîntâmpinarea şi soluţionarea litigiilor;
2.3.4. Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului;
2.3.5. Clauze cu privire la licenţe sau alte autorizaţii legale de export
sau import;
2.3.6. Clauze privind modificarea şi încetarea efectelor contractului,
precum şi menţiuni finale.

OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Prezinte conţinutul si clauzele generale ale contractelor de comerţ internaţional;
➢ Enumere clauzele specifice contractelor de comerţ internaţional, în general;
➢ Prezinte, succint, o parte din clauzele specifice ale contractelor de comerţ internaţional.

104
 1. IMPORTANŢA CONTRACTELOR DIN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

1.1. Contractele - instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional

Contractele constituie instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional, ele fiind cel
mai important instrument juridic de realizare a operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare
economică internaţională.
Contractele de comerţ internaţional constituie o formă a contractelor de comerţ (care
reprezintă, pentru cele dintâi, genus proximus) şi, ca atare, întocmai ca şi acestea din urmă,
au ca drept comun reglementările aplicabile contractelor civile în general, faţă de care se
deosebesc însă prin anumite particularităţi, generate de caracterul lor specific activităţii de
comerţ.
Contractele de comerţ internaţional se disting, la rândul lor, faţă de contractele de
comerţ (interne), prin anumite particularităţi (diferentia specifica), generate, mai ales, de
caracterul lor de internaţionalitate.
Contractele de comerţ internaţional pot fi definite drept acordurile de voinţă încheiate
între două sau mai multe subiecte ale dreptului comerţului internaţional, care îndeplinesc
condiţia de internaţionalitate şi condiţia de a fi specifice activităţii de comerţ şi care au ca scop
naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de comerţ internaţional.
2. CONŢINUTUL CONTRACTELOR DIN COMERŢUL INTERNAŢIONAL, ÎN
GENERAL

2.1. Principiul libertăţii părţilor în stabilirea conţinutului contractului

2.1.1. Conţinutul principiului
În cazul contractelor din comerţul internaţional, întocmai ca şi în dreptul comun, părţile
beneficiază de posibilitatea deplină de a stabili, prin acordul lor de voinţă, exprimat în clauze
contractuale, drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului, această posibilitate
constituind un aspect substanţial al principiului libertăţii contractuale.
Totodată, în acest context, principiul se materializează în libertatea părţilor de a
modifica contractul, prin acordul lor de voinţă.
Pe planul dreptului internaţional privat, principiul se manifestă prin libertatea părţilor de
a desemna legea aplicabilă conţinutului contractului (lex voluntatis).
Conţinutul contractelor de comerţ internaţional este stabilit de părţi prin clauzele
contractului.
Contractele de comerţ internaţional conţin clauze de drept comun (generale), care se
referă mai ales la părţile şi obiectul acestor contracte şi clauze specifice, care stabilesc
anumite drepturi şi obligaţii care nu sunt absolut indispensabile (de validitate) în conţinutul
contractelor, fiind determinate de particularităţile acestor contracte.

2.2. Clauzele de drept comun (generale) în contractele de comerţ internaţional

Practica relaţiilor de comerţ internaţional, actele normative şi literatura de specialitate
relevă existenţa unui fond comun de clauze în contracte, ce trebuie inserate în mod necesar
în aceste contracte, pentru ca ele să fie valabile şi utile pentru reglementarea completă şi
eficientă a raporturilor juridice din domeniile de activitate specifice comerţului internaţional. Din
această categorie fac parte, de regulă, clauzele de care ne ocupăm în continuare.
2.2.1. Preambulul contractului. Clauzele privind părţile contractante şi alte
elemente de identificare a acestora
Preambulul contractului indică în conţinutul său, de regulă, împrejurările în care s-a
încheiat contractul, raţiunile care au determinat părţile să îl încheie şi scopurile (obiectivele)
esenţiale pe care părţile şi le propun să le realizeze prin încheierea şi executarea contractului.
Individualizarea subiectelor este o condiţie de validitate a oricărui raport juridic. Părţile
contractante trebuie să precizeze atributele lor de identificare, şi anume denumirea şi sediul,
pentru persoanele juridice, respectiv numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice. De
asemenea, se vor indica alte aspecte privind statutul juridic al părţilor, precum naţionalitatea şi

105
cetăţenia persoanelor juridice, respectiv fizice etc. Totodată, contractul trebuie să indice forma
juridică a societăţii, codul unic de înregistrare şi, în anumite cazuri, capitalul social (art. 74 din
Legea nr. 31/1990). Este uzuală menţionarea în contracte şi a numărului contului bancar al
părţilor contractante.
2.2.2. Clauze privind obiectul material al contractului
2.2.2.1. Clauze privind marfa, lucrarea sau serviciul, ca obiect material al
contractului
Contractele trebuie să cuprindă clauze privind obiectul lor material, şi anume să indice
denumirea completă a mărfii şi elementele necesare pentru determinarea ei precisă (tip, serie,
caracteristici etc.).
În cazul în care, prin excepţie, obiectul material al contractului este numai determinabil,
părţile trebuie să stabilească elemente certe şi suficiente pentru determinarea lui ulterioară, pe
parcursul executării.
Dacă obiectul contractului îl constituie bunuri viitoare, ceea ce constituie regula în
comerţul internaţional, se impune ca, prin clauzele acestuia, părţile să determine sau să indice
criterii precise de determinare a caracteristicilor mărfii, în aşa fel încât să fie posibilă punerea
lor în fabricaţie sau procurarea lor de pe piaţă de către vânzător.
2.2.2.2. Clauze privind cantitatea
Părţile trebuie să indice cantitatea de marfă care face obiectul contractului, precizând
unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de determinare a cantităţii, precum şi
documentul care atestă cantitatea.
În cazul în care se prevede o recepţie cantitativă, părţile trebuie să prevadă termenele
şi condiţiile de efectuare a acesteia, precum şi locul recepţiei, care trebuie ales în funcţie de
natura mărfii şi de necesitatea asigurării unor garanţii sporite de descoperire a eventualelor
lipsuri cantitative.
2.2.2.3. Clauze privind calitatea
2.2.2.3.1. Clauze privind metodologia de determinare a calităţii
În cadrul clauzelor privind calitatea, părţile trebuie să stabilească, în primul rând,
metodologia de determinare a acesteia.
Contractele conţin, în general, stipulaţii privind:
- partea care propune specificaţiile de calitate;
- natura acestor specificaţii;
- termenele şi modalităţile de avizare a lor de către cealaltă parte;
- consecinţele pe care le au asupra contractului eventualele modificări
ulterioare ale specificaţiilor etc.
Specificaţiile de calitate pot fi cuprinse în documente tehnice normative, în declaraţia
producătorului ori pot fi convenite între părţi. Denumirile lor sunt extrem de variate, în funcţie
de particularităţile obiectului material al contractului, cel mai frecvent fiind numite, atunci când
au caracter normativ, „standarde de calitate”,
„specificaţii (cărţi) tehnice”, „coduri de bună practică” etc., iar când sunt emise de producător,
„declaraţii de conformitate", „certificate de garanţie" sau „instrucţiuni de folosire".
2.2.2.3.2. Clauze privind procedura constatării lipsurilor calitative
Clauzele privind procedura constatării lipsurilor calitative implică mai ales prevederi
privind controlul şi recepţia calitativă a mărfurilor.
În ceea ce priveşte locul efectuării controlului şi recepţiei, părţile pot stabili în contract
ca acesta să fie în uzina producătoare, la încărcare, la destinaţie (în porturi sau staţii de
frontieră), la unităţile beneficiare sau în orice alt loc în funcţie de particularităţile mărfii şi
condiţiile concrete de livrare.
Totodată trebuie stabilită, după caz, modalitatea tehnică de control şi actele de control
pe care partea interesată poate să-şi fundamenteze o eventuală reclamaţie de calitate, în
funcţie, desigur, şi de organul de control convenit. 2.2.2.3.3. Clauze privind răspunderea
pentru calitate Prin clauzele contractului părţile trebuie să precizeze:
106
 - obligaţia de garanţie pentru calitate a furnizorului mărfii;
- termenul de garanţie;
- modalităţile de remediere a lipsurilor calitative;
- sancţiunile aplicabile furnizorului în cazul unor asemenea lipsuri;
- alte aspecte privind răspunderea pentru calitate, în funcţie de
împrejurări;
- clauze privind întinderea, data începerii şi modul de calcul al termenelor
de garanţie;
- obligaţiile părţilor în cadrul acestor termene etc.
În ceea ce priveşte căile de remediere a lipsurilor calitative, de regulă, în contracte se
includ clauze privind posibilitatea de reparare a mărfii defecte (cu indicarea părţii care poate
proceda la reparare), condiţiile în care beneficiarul poate proceda la restituirea lotului de marfă
în vederea înlocuirii lui - şi cui îi revine dreptul de a opta între reparare şi înlocuire -, acordarea
de bonificaţii, condiţiile în care se poate refuza primirea mărfii etc.
2.2.2.4. Clauze de asistenţă tehnică şi service
În contract se pot prevedea condiţiile de acordare a asistenţei tehnice, de service post-
vânzare şi de livrare de piese de schimb, atunci când pentru aceste operaţiuni nu se încheie
contracte speciale.
2.2.2.5. Clauze privind procedura de reclamare a lipsurilor cantitative şi
calitative
În mod curent, părţile includ în contractele de comerţ internaţional clauze privind:
condiţiile, termenele şi modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor de cantitate şi calitate.
Clauzele privind condiţiile de reclamare urmează a preciza, după caz, cuprinsul pe care
reclamaţia trebuie să-l aibă, documentele ce i se anexează pentru dovedirea deficienţelor,
eventualele obligaţii ale cumpărătorului până la soluţionarea reclamaţiei (să conserve marfa,
să nu o restituie etc.) şi procedura de comunicare a reclamaţiei (modalitatea, locul de remitere
etc.). Practica arbitrală de comerţ internaţional este extrem de bogată în ceea ce priveşte
exemplele de condiţii contractuale pe care trebuie să le îndeplinească reclamaţiile de cantitate
şi calitate.
În mod uzual, părţile inserează în contracte clauze referitoare la termenele de formulare
a reclamaţiilor, care trebuie corelate cu cele privind efectuarea recepţiilor cantitative şi
calitative, respectiv cu termenele de garanţie.
Clauzele privind modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor trebuie să cuprindă menţiuni
privind termenele şi condiţiile în care vânzătorul urmează să comunice cumpărătorului
răspunsul său asupra reclamaţiei, consecinţele nerespectării acestor termene (de regulă,
dreptul de a sesiza arbitrajul) etc.
2.2.2.6. Clauze privind ambalajul şi marcarea
În legătură cu ambalajul, părţile trebuie să prevadă în contract felul acestuia, regimul
lui juridic (dacă trece în proprietatea cumpărătorului sau este numai împrumutat acestuia, iar
în acest din urmă caz, termenul de returnare şi cine va suporta cheltuielile ocazionate de
această operaţiune), preţul ambalajului, măsurile de protecţie pentru mărfurile care se livrează
neambalate etc.
Clauzele privind marcarea ambalajului vor preciza, cel puţin, conţinutul marcajului şi
limba în care el se efectuează, cu respectarea cerinţelor privind informaţiile în limba română
prevăzute de legislaţia pentru protecţia consumatorului.
2.2.2.7. Clauze privind obligaţia de livrare (predare) a mărfii şi termenele de
livrare (predare)
Pentru executarea obligaţiei de livrare (predare) a mărfii, pe care părţile obişnuiesc să
o prevadă expres în contract, ele trebuie să precizeze, în primul rând, termenele de livrare,
prin indicarea unei anumite date sau a perioadei de timp în care livrarea trebuie să aibă loc. În
acest ultim caz, este indicat să se arate căreia dintre părţi îi revine dreptul de a fixa data exactă
a livrării, în cadrul perioadei stabilite de comun acord. Dacă livrarea se eşalonează pe o

107
perioadă de timp mai îndelungată, se vor indica termenele intermediare şi termenul final de
livrare.
În ipoteza în care părţile nu determină explicit termenul de livrare, ele trebuie să indice
modalităţile de determinare. De asemenea, trebuie menţionate condiţiile în care pot fi
modificate termenele de livrare stabilite şi documentele care atestă efectuarea şi data livrării.
Părţile vor mai stabili, eventual, dacă termenul este esenţial, dacă pentru efectuarea
livrării este necesară o cerere specială din partea cumpărătorului, condiţiile în care livrarea
poate fi refuzată etc.
Din contracte nu trebuie să lipsească clauzele privind răspunderea furnizorului pentru
nerespectarea termenelor de livrare (penalităţi, despăgubiri etc.) şi condiţiile rezoluţiunii
contractului, în aceste cazuri.
2.2.2.8. Clauze privind celelalte condiţii de livrare, momentul transmiterii
riscurilor şi dreptului de proprietate asupra mărfii
Determinarea altor condiţii de livrare implică, în principal, arătarea modalităţii, locului
de livrare şi modului de suportare a cheltuielilor privind livrarea.
În ceea ce priveşte modalitatea de livrare, părţile pot conveni o executare uno ictu sau
pe tranşe (partizi) de marfă. Locul livrării şi repartizarea între contractanţi a cheltuielilor privind
livrarea pot fi determinate, fie direct, fie prin referire la uzanţe uniformizate (precum Regulile
INCOTERMS).
Clauza prin care se determină momentul transferului riscurilor asupra mărfii este, de
asemenea, necesară în contractele de comerţ internaţional, prin aceeaşi clauză părţile
trebuind să prevadă şi condiţiile în care operează transferul, ambele elemente putând fi
precizate direct sau prin referire la uzanţe uniformizate (cum ar fi, de exemplu, INCOTERMS)
sau la Convenţia de la Viena (1980).
Este necesară indicarea de către părţi şi a momentului transmiterii dreptului de
proprietate asupra mărfii - cu atât mai mult cu cât nici INCOTERMS şi nici
Convenţia de la Viena nu se referă la acest aspect -, arătându-se, totodată, modul de
individualizare a mărfii, dacă obiectul contractului îl constituie bunuri generice pentru care
transferul operează la individualizare.
2.2.2.9. Clauze privind condiţiile de expediţie, încărcare-descărcare, transport şi
asigurare
Aceste clauze sunt strâns legate de cele privind condiţiile de livrare şi pot preciza
obligaţiile părţilor, fie direct, fie prin referire la INCOTERMS sau la alte uzanţe de comerţ
internaţional uniformizate.
2.2.2.10. Clauze privind obligaţia de preluare a mărfii
Corelativ obligaţiei furnizorului de livrare a mărfii, în contract trebuie precizată obligaţia
beneficiarului de a prelua marfa, menţionându-se totodată condiţiile în care preluarea poate fi
refuzată.

2.2.3. Clauze privind obiectul pecuniar al contractului

2.2.3.1. Clauze privind preţul sau alte prestaţii pecuniare
În principiu, părţile trebuie să determine preţul, atât pe unitatea de produs, cât şi ca
valoare totală, pentru întreaga cantitate de marfă care face obiectul contractului, corelat cu
condiţia de livrare.
În cazurile, relativ frecvente în comerţul internaţional, în care preţul nu este determinat,
părţile trebuie să convină asupra modalităţii de a-l determina ulterior, dar nu mai târziu de data
plăţii şi să nu necesite un nou acord de voinţă al părţilor (art. 1661 Cod civil). În acest scop,
ele stabilesc, de regulă, criteriile pentru calculul definitiv al preţului, indicând, eventual, limitele
maxime şi minime între care se va determina preţul.
În cazul în care părţile se limitează a preciza că operaţiunea se încheie pe „adevăratul
preţ", „preţul curent", „preţul obişnuit” sau orice formulă echivalentă, pentru determinarea
preţului sunt aplicabile, în ipoteza în care dreptul român este lex causae, prevederile art. 1664
Cod civil. Conform dispoziţiilor acestui articol, preţul vânzării este suficient determinat dacă
poate fi stabilit potrivit împrejurărilor. Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul
le vinde în mod obişnuit, se prezumă că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod

108
obişnuit de vânzător. De asemenea, în ipoteza vânzării unor bunuri al căror preţ este stabilit
pe pieţe organizate, se presupune, în lipsa unei stipulaţii contrare, că părţile s-au referit la
preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii
contractului, cu precizarea că, dacă respectiva zi a fost nelucrătoare, se va ţine seama de
ultima zi lucrătoare.
2.2.3.2. Clauze privind obligaţia de plată a preţului şi condiţiile de plată
Părţile trebuie să precizeze obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, ca o condiţie
esenţială a contractului.
Implicit, clauza de preţ va menţiona condiţiile de plată şi anume modalitatea de plată
(prin acreditiv, incasso sau altă modalitate), modul de garantare a plăţii, momentul şi locul în
care se face încasarea preţului, documentele necesare efectuării plăţii, instrumentele de plată.
În limita unor dispoziţii imperative din actele normative interne sau reglementările
internaţionale, părţile sunt libere să stabilească prin clauze instrumentul de plată (valuta, plata
prin titluri de valoare etc.) şi, eventual, de cont.

2.3. Clauze specifice în contractele de comerţ internaţional

2.3.1. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare şi clauze

de continuare a raporturilor contractuale (de opţiune)
Clauzele asigurătorii sunt specifice contractelor pe termen mediu şi lung, dar pot apărea
şi în contractele încheiate pe termen scurt, atunci când împrejurările o impun.
Totodată, mai ales în contractele pe termen mediu şi lung, care se execută prin prestaţii
succesive, se pot insera clauze privind continuarea raporturilor contractuale (clauze de
opţiune), având ca scop prelungirea şi/sau extinderea relaţiilor de afaceri dintre parteneri între
care există deja asemenea relaţii şi care urmăresc menţinerea stabilităţii acestora.
Particularitatea de a fi specifice contractelor pe termen mediu şi lung, ca şi aspectele
juridice multiple şi complexe pe care le ridică, justifică analiza separată a celor două categorii
de clauze, în sub-secţiunea următoare.

2.3.2. Clauze privind răspunderea contractuală

Părţile trebuie să se preocupe pentru inserarea în contract a clauzelor sancţionatorii
aplicabile aceleia dintre ele care nu îşi execută obligaţiile contractuale: clauzele penale (de
penalităţi), clauzele de exonerare de răspundere (mai ales clauza de forţă majoră) şi
convenţiile asupra răspunderii. Părţile pot prevedea şi clauze privind rezoluţiunea contractului,
pentru neexecutarea obligaţiilor de către oricare dintre ele (pacte comisorii) etc.

2.3.3. Clauze privind preîntâmpinarea şi soluţionarea litigiilor

2.3.3.1. Clauze privind preîntâmpinarea litigiilor şi soluţionarea lor pe cale
amiabilă sau prin mijloace alternative (A.D.R.)
În contractele de comerţ internaţional, mai ales în cele complexe şi pe termen mediu
sau lung, părţile inserează uneori clauze de preîntâmpinare a litigiilor, prin care prevăd
organizarea unor întâlniri periodice ale reprezentanţilor lor, cu scopul de a examina stadiul
îndeplinirii obligaţiilor reciproce, a analiza eventualele dificultăţi apărute şi a lua măsurile ce se
impun pentru executarea întocmai a contractului.
În cazul ivirii litigiului, părţile prevăd foarte frecvent obligaţia lor de a încerca
soluţionarea acestuia pe cale amiabilă, prin întâlniri directe.
Pentru ipoteza în care litigiul nu poate fi soluţionat pe cale amiabilă, părţile convin
uneori ca soluţionarea acestora să se facă prin mijloace nejurisdicţionale, alternative celor
jurisdicţionale: concilierea şi medierea.
2.3.3.2. Clauzele de jurisdicţie
Părţile trebuie să prevadă în contract o clauză de jurisdicţie, fie în favoarea instanţelor
judecătoreşti, române sau străine, fie a unui tribunal arbitral, în acest ultim caz clauza de
jurisdicţie luând forma clauzei de arbitraj (clauză compromisorie sau compromis).
109
 2.3.4. Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului
În mod uzual, părţile inserează în contract o clauză prin care desemnează sistemul de
drept pe care organul de jurisdicţie urmează să-l aplice în cazul ivirii unui litigiu cu privire la
aspectele de fond ale contractului. Această clauză materializează în contract înţelegerea
părţilor cu privire la legea aplicabilă contractului, lex voluntatis.
În cazul în care părţile nu desemnează legea contractului (lex contractus) prin voinţa
lor, aceasta va fi determinată de către organul de jurisdicţie, în urma unei localizări obiective,
conform normei conflictuale aplicabile în speţă.
2.3.5. Clauze cu privire la licenţe sau alte autorizaţii legale de export sau import
Mult mai rar în ultimii ani, ca urmare a caracterului de excepţie al licenţelor şi al altor
autorizaţii legale de export/import - atât în dreptul român, cât şi, în general, în sistemele de
drept ale lumii -, părţile prevăd în contract clauze privind aceste instituţii juridice.
Obligaţia de obţinere a licenţei sau altor autorizaţii administrative este, de regulă, de
mijloace, partea căreia îi revine trebuind să depună toată diligenţa normală în acest sens,
deoarece eliberarea lor cade în competenţa exclusivă a unor organe administrative. Obligaţia
poate fi însă şi de rezultat, dacă părţile prevăd astfel în contract sau o asemenea calificare a
obligaţiei rezultă din acte emise de autorităţile competente implicate în materie, aşa cum am
arătat.
2.3.6. Clauze privind modificarea şi încetarea efectelor contractului, precum şi
menţiuni finale
Este obligatorie inserarea în contract a cel puţin următoarelor menţiuni finale:
a) Numărul de exemplare în care se încheie contractul (minimum două,
contractele de comerţ internaţional fiind, în principiu, sinalagmatice) şi precizarea că fiecare
parte primeşte (cel puţin) un exemplar;
b) Limba în care se redactează contractul şi, eventual, exemplarul de referinţă
în caz de neînţelegere între părţi privind interpretarea lui;
c) Data încheierii contractului. În mod tradiţional, în dreptul comercial, prin
„dată" se înţeleg locul, ziua, luna şi anul încheierii contractului;
d) Semnăturile părţilor sau ale reprezentanţilor lor. La contractele între
absenţi, atunci când oferta şi acceptarea sunt consemnate în înscrisuri (instrumenta) separate,
semnătura fiecărei părţi apare pe înscrisul care emană de la acea parte.

Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Identificaţi diferenţele si congruenţa dintre principiul libertăţii contractuale şi cel al
libertăţii comerţului;
➢ Prezentaţi, pe scurt, clauzele generale cuprinse în conţinutul contractelor de comerţ
internaţional;
➢ Prezentaţi, succint, clauzele întâlnite în mod frecvent în contractele de comerţ
internaţional.

110
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE X
CLAUZE SPECIFICE ÎN CONTRACTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
ÎNCHEIATE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG. RISCURILE

CUPRINS

1. Riscurile contractuale şi clauzele asigurătorii împotriva acestora

1.1 Riscurile care afectează contractele de comerţ internaţional încheiate pe
termen mediu şi lung;
1.2 Clasificarea riscurilor;
1.3 Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor.

OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Definească riscul şi să prezinte modalităţi contractuale de protecţie împotriva
riscurilor;
➢ Realizeze o clasificare a riscurilor;
➢ Enumere clauzele asigurătorii împotriva riscurilor.
1. Riscurile contractuale şi clauzele asigurătorii împotriva acestora

1.1. Riscurile care afectează contractele de comerţ internaţional încheiate pe

termen mediu şi lung

Contractele de comerţ internaţional încheiate pe termen mediu sau lung prezintă, într-
o mai mare măsură decât cele pe termen scurt, particularitatea de a fi supuse pe parcursul
executării lor unor riscuri care, în cazul în care se produc, pot influenţa prestaţia uneia sau
chiar a ambelor părţi, perturbând echilibrul stabilit la data încheierii contractului.
Riscurile sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului,
independent de culpa vreuneia dintre părţi şi care, dacă se realizează, pot face imposibilă sau
sensibil mai oneroasă prestaţia pentru cel puţin una din părţi.
Din această definiţie rezultă elementele esenţiale ale riscurilor în contractele de
comerţ internaţional:
a) Riscul este un eveniment, adică un fapt material, în momentul în care se
produce.
b) Riscul este un eveniment posibil de a se realiza. Aşadar, riscul este
realizarea riscului este o probabilitate, iar nu o certitudine.
c) Producerea riscului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă
are
loc între momentul încheierii şi cel al terminării (finalizării) executării contractului.
d) Producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre

111
părţi, adică să se producă din cauză străină. Dacă evenimentul s-a produs din culpa vreuneia
dintre părţi, este exclusă ideea riscului şi intervine răspunderea contractuală a părţii în culpă.
e) În cazul în care se produce, riscul are drept consecinţă imposibilitatea
executării contractului sau un prejudiciu pentru una sau chiar pentru ambele părţi contractante.

1.2. Clasificarea riscurilor

Riscurile în contractele de comerţ internaţional se clasifică în două mari categorii:

specifice activităţii de comerţ şi nespecifice activităţii de comerţ.
A) Riscurile specifice activităţii de comerţ sau economice se împart, la rândul lor,
în două subcategorii: valutare şi nevalutare.
a) Riscurile valutare constau în variaţia (modificarea) cursului de schimb al
monedei de plată faţă de moneda (monedele) de calcul sau faţă de alt element de referinţă
(de exemplu, preţul aurului), între momentul încheierii şi cel al executării contractului.
b) Riscurile nevalutare pot îmbrăca forma unor evenimente economice din
cele mai variate: schimbarea preţului materiilor prime, materialelor, energiei, forţei de muncă
(salariilor), a tarifelor de transport, primelor de asigurare, comisioanelor, dobânzilor, a
procedeelor tehnologice, a raportului dintre cerere şi ofertă etc.
B) Riscurile nespecifice activităţii de comerţ se subdivid, la rândul lor, în două
subcategorii: riscuri politice şi evenimente naturale.
a) Riscurile politice (sau politico - administrative): conflictele armate, embargoul,
blocada economică, modificările regimului politic, grevele sau alte tulburări civile, neacordarea
licenţelor sau a altor autorizaţii de export/import, luarea de măsuri restrictive vamale,
antidumping sau alte măsuri de protecţie a concurenţei, instituirea de restricţii asupra
schimburilor valutare sau transferului valutei în străinătate, exproprierea şi măsurile similare,
suspendarea sau încălcarea de către stat a contractului încheiat cu un resortisant al altui stat
(în contractele mixte sau semi-internaţionale).
b) Evenimentele (calamităţile) naturale sunt împrejurări independente de
voinţa omului, care pot avea efecte asupra contractelor.

1.3. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor

Pentru a preveni consecinţele păgubitoare care pot apărea în cazul producerii riscurilor,
părţile inserează în contracte clauze asigurătorii.
Clauzele asigurătorii se clasifică după mai multe criterii.
A) Clasificarea clauzelor asigurătorii după felul riscurilor la care se referă
După felul riscurilor la care se referă cu prioritate, clauzele asigurătorii se împart în
următoarele categorii:
a) clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare (de variaţie a
schimbului). În această categorie intră clauza aur, clauzele valutare (inclusiv clauzele de
indexare monetară şi de opţiune a locului de plată), clauza de opţiune a monedei liberatorii etc.
b) clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare (de regulă,
specifice activităţii de comerţ). Acestea cuprind, mai ales, clauza de revizuire a preţului (de
indexare nemonetară), de postcalculare a preţului, clauza ofertei concurente, a clientului celui
mai favorizat, de hardship (impreviziune), clauzele preventive faţă de diferite măsuri de
protecţie a concurenţei etc.
c) clauza de forţă majoră. Prin această clauză părţile urmăresc de regulă,
evitarea consecinţelor nefavorabile ale unor riscuri politice sau ale calamităţilor naturale.
B) Clasificarea clauzelor asigurătorii după obiectul lor
În funcţie de obiectul lor şi, implicit, de incidenţa pe care o au asupra economiei
contractului, clauzele la care ne referim pot fi clasificate în:

112
 a) Clauze de menţinere a valorii care au un obiect mai restrâns, în sensul că
privesc exclusiv prestaţia monetară (pecuniară) şi urmăresc menţinerea acesteia - deci a valorii
contractului - împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.
Sunt cuprinse în categoria clauzelor de menţinere a valorii: clauza aur, clauzele
valutare, clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a preţului şi cea de
postcalculare a preţului.
b) Clauze de adaptare a contractelor care au, în principiu, un obiect mai larg,
privind nu numai prestaţia monetară (deşi, practic, acesta constituie cel mai frecvent obiectul
lor), ci şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor (privind cantitatea, calitatea, condiţiile de livrare,
de plată etc.).
În această categorie intră, mai ales: clauza ofertei concurente, a clientului celui mai
favorizat, de hardship, de prevenire a măsurilor de protecţie a concurenţei, de ajustare
cantitativă şi de forţă majoră.
C) Clasificarea clauzelor asigurătorii în funcţie de modul lor de a opera Potrivit
acestui criteriu, clauzele asigurătorii se clasifică în:
a) Clauze cu acţiune automată. Prin noţiunea de "acţiune automată" se
înţelege faptul că respectiva clauză îşi produce efectul prin ea însăşi (eo ipso), în mod direct,
fără să fie necesare noi negocieri între părţi şi, în principiu, nici intervenţia arbitrului.
b) Clauze cu acţiune neautomată care implică renegocierea contractului.

Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Prezentaţi, pe scurt, ce categorii de clauze pot fi cuprinse în conţinutul contractelor de
comerţ internaţional.
➢ În ce constau riscurile ce afectează contractele de comerţ internaţional încheiate pe
termen mediu şi lung?
➢ Enumeraţi clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XI
CLAUZE SPECIFICE ÎN CONTRACTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
ÎNCHEIATE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG. CLAUZELE ASIGURĂTORII
ÎMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE

CUPRINS

1. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare

1.1. Clauza aur;
1.2. Clauzele valutare: particularităţi, clauzele monovalutare, clauza multi
(pluri) valutară bazată pe un coş valutar stabilit de părţi şi clauza multi (pluri) valutară
bazată pe un coş valutar (unitate de cont) instituţionalizat(ă).

113
 OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Enumere clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare;
➢ Caracterizeze, pe scurt, clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare;
➢ Prezinte elementele caracteristice ale riscurilor valutare care pot afecta
contractele de comerţ internaţional.
1. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare
1.1. Clauza aur
Clauza aur îmbracă două forme: a) Clauza valoare-aur (gold-value clause), care se
utilizează în cazul în care preţul contractual este exprimat într-o valută, iar aurul este luat ca
etalon al valorii acestei valute; b) Clauza monedă-aur (gold-coin clause), prin care preţul este
exprimat direct în aur şi urmează a fi plătit în monedă de aur.
Conform clauzei aur, preţul contractual, exprimat într-o valută care are o paritate oficială
în aur la momentul încheierii contractului, se va modifica în mod

114
corespunzător dacă această paritate va creşte sau va scădea până la data plăţii preţului.
Condiţia esenţială pentru funcţionarea clauzei aur este ca valuta de plată să fie
exprimată în aur, în principiu, printr-o paritate oficială. Această condiţie a fost îndeplinită în
perioada antebelică, când aurul a jucat rolul de etalon monetar, cât şi după cel de-al doilea
război mondial, atâta timp cât a funcţional sistemul monetar internaţional instituit prin
Acordurile de la Bretton Woods din 1944, unul dintre principiile sale fundamentale fiind cel al
parităţilor fixe în aur ale monedelor statelor membre ale F.M.I.
Suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului S.U.A. (1971) şi, mai ales, renunţarea
oficială la funcţiile monetare ale aurului în 1978, când aurul a încetat să mai fie etalon de
valoare pentru monedele naţionale, devenind o simplă marfă, supusă legilor pieţei, a făcut ca
această clauză, în forma ei „clasică" să-şi piardă utilitatea, ea dispărând, practic, din categoria
modalităţilor de menţinere a echilibrului contractual.

1.2. Clauzele valutare

1.2.1. Particularităţi
Clauzele valutare se caracterizează prin faptul că părţile stabilesc două categorii de
monede:
a) o monedă de plată (de facturare); b) una sau mai multe monede de referinţă (de
calcul, de cont).
Scopul clauzelor este acela de a evita riscul variaţiei cursului de schimb al monedei de plată
faţă de cea (cele) de referinţă, produsă între momentul încheierii şi cel al executării
contractului, prin includerea în preţ a procentului de scădere sau prin deducerea din preţ a
procentului de creştere a ratei de schimb.
Clauzele valutare sunt de trei feluri, la care ne referim în continuare.
1.2.2. Clauzele monovalutare
Prin clauza monovalutară părţile arată că preţul mărfii (lucrării, serviciului etc.), exprimat
în moneda de cont, se va plăti (factura) în moneda de plată, la cursul de schimb dintre cele
două monede la data plăţii.
Practic, la momentul încheierii contractului, părţile au avut în vedere, pentru stabilirea
preţului, un anumit curs de schimb între moneda de plată şi cea de cont. Dacă la data executării
contractului moneda de plată s-a depreciat/devalorizat cu un anumit procent, preţul efectiv
plătit va fi mai mare cu acel procent faţă de cel rezultat din calcul la data încheierii contractului.
Situaţia este inversă în cazul aprecierii/revalorizării monedei de plată faţă de cea de cont. Altfel
spus, preţul efectiv plătit include procentul de scădere, respectiv deduce procentul de creştere
a monedei de plată faţă de cea de cont. Aşadar, preţul efectiv plătit apare ca modificat invers
proporţional cu variaţiile monedei de plată faţă de cea de calcul.
Părţile pot conveni în mod liber asupra oricărei monede de cont şi de plată pentru a se
aplica în contractul lor.
1.2.3. Clauza multi (pluri) valutară bazată pe un coş valutar stabilit de
părţi
Renunţarea la etalonul aur şi fenomenele de relativă instabilitate existente în anumite
perioade pe pieţele valutare au determinat părţile să adopte o nouă soluţie contractuală de
preîntâmpinare a riscurilor, şi anume raportarea cursului monedei de plată la media cursurilor
mai multor monede (de regulă, 3 - 5 monede) care formează un „coş valutar" şi joacă rolul de
monede de referinţă. Clauza contractuală prin care se realizează această soluţie este
cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de clauză multivalutară sau plurivalutară
bazată pe un coş valutar restrâns, stabilit de părţi.
Prin această clauză părţile convin ca preţul contractual, exprimat în moneda de plată,
să fie facturat în funcţie de media cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, la
data executării contractului. Astfel, în cazul în care între momentul încheierii contractului
(momentul de referinţă) şi momentul plăţii media cursurilor monedelor din coş faţă de moneda

102
de plată a crescut cu un anumit procent (adică moneda de plată s-a depreciat/devalorizat faţă
de monedele din coş), preţul efectiv plătit (facturat) va fi mai mare cu acel procent (va adăuga
procentul de depreciere/devalorizare). Dimpotrivă, preţul facturat va fi mai mic cu procentul de
scădere a mediei cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, între momentul de
referinţă şi cel al executării contractului în cazul aprecierii/revalorizării monedei de plată în
raport cu monedele din coş (se deduce procentul de apreciere/revalorizare a monedei de
plată).
1.2.4. Clauza multi (pluri) valutară bazată pe un coş valutar (unitate de cont)
instituţionalizat(ă)
Ceea ce deosebeşte această clauză de cea de care ne-am ocupat anterior este, în
principal, faptul că în acest caz monedele care fac parte din coş - şi modalitatea de calcul a
modificărilor de curs - nu sunt stabilite de către părţi, ci de un organ specializat cu caracter
internaţional, aceste monede formând o unitate de cont instituţionalizată.
În practica internaţională sunt utilizate mai multe asemenea unităţi de cont, cea mai
cunoscută şi cu cea mai largă sferă de acţiune fiind Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.)
ale F.M.I. România este membră a F.M.I. din anul 1972.
În prezent, numărul valutelor care compun coşul D.S.T. este de patru, şi anume dolarul
S.U.A., euro, yenul japonez şi lira sterlină.

Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ În ce constau riscurile valutare ce afectează contractele de comerţ internaţional
încheiate pe termen mediu şi lung?
➢ Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, trăsăturile clauzelor asigurătorii împotriva riscurilor
valutare.
➢ Prezentaţi elementele caracteristice ale clauzelor monovalutare şi plurivalutare.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XII

CLAUZE SPECIFICE ÎN CONTRACTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
ÎNCHEIATE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG. CLAUZELE ASIGURĂTORII
ÎMPOTRIVA RISCURILOR NEVALUTARE

103
CUPRINS

1. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare

1.1. Clauzele de revizuire a preţului (de indexare nevalutară);
1.2. Clauza ofertei concurente;
1.3. Clauza clientului celui mai favorizat;
1.4. Clauza de hardship (impreviziune).

OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Enumere clauzele asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare;
➢ Descrie, pe scurt, clauzele asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare inserate în
contractele de comerţ internaţional pe termen mediu şi lung;
➢ Prezinte elementele caracteristice ale riscurilor de natură nevalutară care pot afecta
contractele.

1. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare

1.1. Clauzele de revizuire a preţului (de indexare nevalutară)

Prin clauza de revizuire a preţului părţile stabilesc că oricare dintre ele este îndreptăţită
să procedeze la recalcularea preţului contractual în cazul în care, între momentul încheierii şi
cel al executării contractului, au survenit modificări semnificative ale unor elemente de natură
nevalutară (nemonetară), care modifică echilibrul contractual stabilit de părţi la data
contractării.
În practică, clauzele de revizuire a preţului se includ mai ales în contractele pe termen
lung de vânzare pe credit de maşini, utilaje, instalaţii, în cele de engineering, de exporturi
complexe (în special exportul de instalaţii la cheie), în contractele de antrepriză pentru lucrări
de construcţii montaj etc.
În funcţie de complexitatea elementului de referinţă (etalonului), clauzele de revizuire a
preţului (de indexare nevalutară) sunt de trei feluri:
a) Clauzele cu indexare unică (specială) sunt cele prin care preţul contractual
este raportat la preţul, exprimat într-o unitate de măsură uzuală, al unui produs determinat (de
exemplu, al unei tone de cărbune sau de cereale, al unui baril de petrol, al unui Kw/oră energie
electrică etc.) sau la un indice statistic care exprimă sintetic evoluţia preţurilor unui grup de
produse determinate (eventual, dintr-o anumită ramură economică).
Etalonul unic trebuie astfel ales de părţi încât să reflecte, sintetic, eventuala variaţie de
valoare a întregului ansamblu de elemente care au concurat la calcularea preţului contractual.
De regulă, produsul de referinţă este principala materie primă folosită pentru realizarea mărfii
care face obiectul contractului (de exemplu, preţul unei vânzări de benzină va fi indexat cu cel
al barilului de petrol; al unei vânzări de aluminiu cu preţul unui Kw/oră etc.).

104
 În toate cazurile, părţile trebuie să precizeze documentul care stabileşte etalonul
(indicele de referinţă), acesta putând fi o publicaţie oficială (de exemplu, a unui institut de
statistică), jurnalul unei burse de mărfuri, dacă valoarea etalonului este dată de o cotaţie
bursieră (caz în care trebuie să se indice toate elementele de circumstanţiere necesare: bursa,
data exactă de referinţă, denumirea jurnalului etc.), buletinul unei asociaţii profesionale sau al
unei camere de comerţ etc.
b) Clauzele cu indexare cumulativă (complexă) leagă preţul contractului de
valoarea mai multor elemente de referinţă privite cumulativ, şi anume, de regulă, cea a
materiilor prime (materialelor) şi forţei de muncă (salariilor), necesare pentru realizarea
obiectului contractului.
c) Clauzele cu indexare generală sunt cele prin care preţul contractual este
raportat la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii care pot fi procurate cu cantitatea
de monedă în care este exprimat acest preţ, într-o zonă geografică determinată (calculată, de
regulă, prin intermediul indicelui preţurilor de consum).

1.2. Clauza ofertei concurente

1.2.1. Definiţia
Prin clauza ofertei concurente, o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte
dreptul ca, în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de
contractare în condiţii mai favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să obţină
adaptarea acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte (promitentul) nu
acceptă, contractul să se suspende sau să fie reziliat, direct sau în temeiul unei hotărâri cu
caracter jurisdicţional.
Clauza se numeşte „a ofertei concurente" deoarece oferta este adresată beneficiarului
clauzei de un terţ „concurent" al promitentului.
Condiţia definitorie a clauzei este caracterul „mai favorabil" al ofertei terţului.
Ipoteza aplicării clauzei ofertei concurente este ca terţul să fi făcut o ofertă mai
favorabilă decât cea din contract: un preţ mai bun sau condiţii mai avantajoase referitoare la
alte elemente ale contractului (cantitate, calitate, termene de livrare, condiţii de plată, de
transport, avantaje conexe etc.).
1.2.2. Efectele clauzei: efect automat sau prin acordul promitentului
Efectele clauzei ofertei concurente asupra contractului de lungă durată depind de
voinţa părţilor.
a) În cazul în care ele au prevăzut că respectiva clauză operează automat, vechea
obligaţie îşi pierde valabilitatea (devine caducă), iar beneficiarul clauzei (de regulă,
cumpărătorul) poate să procedeze la adaptarea contractului conform ofertei mai favorabile
primite de la terţ (de exemplu, să reducă preţul). O asemenea clauză presupune existenţa
unei depline încrederi între părţi, altfel ea fiind riscantă pentru promitent (vânzător),
deoarece etalonul îl constituie oferta terţului, iar aprecierea condiţiilor şi a seriozităţii ei
scapă controlului promitentului.
b) Efectul neautomat se produce prin renegocierea contractului.
Promitentul are, în acest caz, următoarele opţiuni:
- el poate să accepte ca atare condiţiile din oferta concurentă, caz în care
contractul va fi adaptat corespunzător, ori
- în situaţia în care promitentul refuză adaptarea contractului în una din
modalităţile menţionate sau nu îşi exprimă punctul de vedere în termenul contractual sau
rezonabil, părţile prevăd, de regulă, soluţia rezilierii contractului, caz în care ele sunt dezlegate
de obligaţiile contractuale, beneficiarul devenind liber să încheie un alt contract, în noile
condiţii, cu terţul ofertant.

105
 1.2.3. Intervenţia arbitrului
În unele cazuri, pentru ipoteza în care adaptarea contractului nu se poate realiza prin
bună învoială, părţile prevăd posibilitatea apelării la arbitraj conform clauzei compromisorii
inserate în contract.
Ele trebuie să menţioneze, în cuprinsul clauzei ofertei concurente, cel puţin competenţa
arbitrului privind adaptarea, eventual rezilierea contractului, şi termenul în care poate fi sesizat,
presupunând că celelalte elemente necesare desfăşurării arbitrajului (felul acestuia, procedura
etc.) sunt prevăzute în clauza compromisorie generală.
Arbitrul, după ce a stabilit că oferta concurentă conţine prevederi mai favorabile decât
cele din contract şi este serioasă, poate dispune, în principiu, fie alinierea contractului la
condiţiile din oferta concurentă, cu indicarea elementelor care se readaptează (numai preţul
sau şi alte elemente) şi în ce cuantum, fie suspendarea executării, cu indicarea perioadei de
timp, fie, ca ultimă soluţie, rezilierea contractului, dispunând în acest ultim caz, eventual, şi o
egalizare a pierderilor, pe baze echitabile.

1.3. Clauza clientului celui mai favorizat

1.3.1. Definiţia
Prin clauza clientului celui mai favorizat, o parte contractantă (promitentul) se obligă ca,
în ipoteza în care pe parcursul executării contactului pe termen lung va încheia cu un terţ un
contract similar prin care va acorda acestuia condiţii mai favorabile decât cele înscrise în
contractul în curs de executare, să aplice aceste condiţii şi în favoarea celeilalte părţi
contractante (beneficiarul clauzei), contractul fiind astfel adaptat în mod corespunzător.
Condiţia definitorie a clauzei: caracterul „mai favorabil" al regimului acordat terţului,
care poate privi preţurile sau ansamblul elementelor celor două contracte.

1.3.2. Comparaţia cu clauza ofertei concurente

Clauza clientului celui mai favorizat se aseamănă esenţial cu cea a ofertei concurente
prin faptul că amândouă au ca scop adaptarea contractului în cazul producerii unor riscuri, în
principiu, nevalutare, de natură a schimba condiţiile economice pe piaţa internaţională,
evitându-se, astfel, crearea pentru una din părţi a unei situaţii defavorabile în raport cu terţii
concurenţi.
Ele se deosebesc însă una de cealaltă, în principal prin natura elementului de referinţă
(etalonului) pentru adaptarea contractului şi anume, în timp ce la clauza ofertei concurente
acesta este oferta terţului (iniţiativa care declanşează mecanismul clauzei pornind deci de la
un terţ către o parte contractantă), în cazul clauzei clientului celui mai favorizat etalonul este
operaţiunea de comerţ (contractul, în principiu) încheiată de o parte contractantă cu terţul
(iniţiativa pornind, aşadar, în acest caz, de la parte către terţ).

1.3.3. Efectele clauzei

Clauza clientului celui mai favorizat îşi produce efectele, de regulă, în mod automat, în
sensul că vechea obligaţie devine caducă, iar promitentul trebuie să acorde beneficiarului
condiţiile mai favorabile pe care le-a consimţit în favoarea terţului. Aşadar, această clauză,
spre deosebire de cea a ofertei concurente, nu permite promitentului să refuze adaptarea
contractului optând pentru rezilierea lui, dacă nu contestă faptul că a acordat unui terţ condiţii
mai favorabile, iar soluţia suspendării contractului este improprie, în acest caz.
Uneori, părţile prevăd că alinierea contractului la condiţiile mai avantajoase acordate
terţului nu se face în mod automat, ci prin negocieri, la cererea beneficiarului.

106
 1.3.4. Intervenţia arbitrului
Pentru cazul în care nu se înţeleg asupra interpretării noţiunii de „condiţii mai
favorabile", părţile prevăd, de regulă, posibilitatea soluţionării litigiului pe cale arbitrală, ca şi în
prezenţa clauzei ofertei concurente.

1.4. Clauza de hardship (impreviziune)

1.4.1. Definiţia
Clauza de hardship poate fi definită ca fiind acea clauză contractuală prin care se
prevede obligaţia părţilor de a proceda la negocieri în vederea adaptării contractului sau de a
recurge, în subsidiar, la un terţ (de regulă, un arbitru) în acest scop, dacă pe parcursul
executării contractului se produce o împrejurare, de orice natură, independentă de culpa
vreuneia dintre părţi, care afectează grav echilibrul contractual, producând o îngreunare
substanţială („substantial hardship”) a executării contractului pentru cel puţin una din părţi, şi
care, deci, ar fi inechitabil să fie suportată exclusiv de partea afectată.
1.4.2. Condiţiile de aplicare a clauzei
Condiţiile de aplicare a clauzei, pe care părţile le prevăd, de regulă, în conţinutul
acesteia, privesc cel puţin următoarele două aspecte:
a) Caracteristicile împrejurărilor la care se referă clauza :
- clauza de hardship are un caracter de generalitate, fiind formulată de părţi în
termeni generici, care acoperă împrejurări de orice natură care ar putea interveni pe parcursul
executării contractului.
- părţile prevăd că evenimentele care provoacă hardship trebuie să fie
independente de culpa vreunuia dintre ele.
Părţile trebuie să menţioneze şi criteriul de apreciere a comportării părţii care reclamă
situaţia de hardship, în împrejurarea invocată. Acest criteriu este în mod uzual obiectiv (in
abstracto) şi constă în compararea acestei comportări cu atitudinea pe care ar fi avut-o orice
participant la activitatea de comerţ „rezonabil şi prudent aflat în aceeaşi situaţie" (sau o formulă
echivalentă).
b) Efectele pe care evenimentul de hardship trebuie să le aibă asupra
contractului
- O primă condiţie, de esenţa clauzei la care ne referim, este ca împrejurările
respective să perturbe în mod grav echilibrul contractual, provocând o îngreunare
substanţială („substantial hardship”) a executării contractului pentru una sau pentru
ambele părţi. Acţiunea clauzei poate fi, aşadar, unilaterală sau bilaterală, potrivit acordului
părţilor.
- În unele cazuri, părţile prevăd şi o a doua condiţie privind efectele prejudiciabile
pe care cauza de hardship trebuie să le producă asupra contractului, şi anume să fie
inechitabil ca respectivele efecte să fie suportate exclusiv de partea care le suferă.
Această condiţie este utilă în măsura în care pune la dispoziţia părţilor, dar mai ales a
arbitrului, un criteriu de restabilire a echilibrului contractual, permiţând acestora să aibă ca
obiectiv esenţial, nu neapărat simpla reaşezare a elementelor contractuale perturbate prin
intervenţia cauzei de hardship, ci conservarea caracterului echitabil al raportului juridic
respectiv, privit în ansamblul său.
1.4.3. Comparaţie între hardship şi forţa majoră
Evenimentele de hardship se aseamănă cu cele de forţă majoră mai ales prin
caracterul lor de imprevizibilitate, independente de orice culpă.
Aceste două instituţii juridice se deosebesc însă esenţial prin cel puţin următoarele
elemente:
a) prin conţinutul lor, în sensul că forţa majoră implică şi condiţia

107
insurmontabilităţii;
b) prin scopul urmărit de părţi la încheierea clauzei, astfel: la hardship se
urmăreşte adaptarea contractului la noile împrejurări, pe când la forţa majoră scopul este cel
de a reglementa suspendarea sau încetarea efectelor acestuia în cazul survenirii
evenimentului;
c) prin efectele lor (ca o consecinţă directă a deosebirii precedente) şi anume, în
timp ce cauzele de hardship fac numai în mod substanţial mai oneroasă obligaţia uneia din
părţi şi atrag, prin natura lor, adaptarea contractului, cele de forţă majoră atrag de regulă
imposibilitatea (absolută) a executării contractului şi constituie, în primul rând, cauze de
exonerare de răspundere a părţii care le-a suferit.
1.4.4. Efectele clauzei de hardship
a) Efectul specific al clauzei constă în adaptarea contractului, în cazul în care
condiţiile privind cauzele de hardship şi consecinţele lor asupra contractului sunt
îndeplinite.
Este de esenţa instituţiei faptul că adaptarea nu operează automat, ci prin
renegocierea contractului. Oricare dintre părţi, dacă se consideră într-o situaţie de hardship,
poate cere renegocierea.
b) Clauza de hardship - şi cererea de negociere bazată pe ea - nu
îndreptăţeşte partea dezavantajată să suspende executarea contractului.
Acest efect negativ al clauzei este prevăzut expres în Principiile UNIDROIT şi se
deduce din clauza tip a Camerei Internaţionale de Comerţ (I.C.C.) de la Paris.
1.4.5. Mecanismul de adaptare a contractului
Din contract nu trebuie să lipsească menţiunile cu privire la procedura de aplicare a
clauzei, respectiv mecanismul de adaptare a contractului.
Acest mecanism implică mai multe etape:
a) Notificarea intenţiei de renegociere a contractului
Partea care se consideră a fi într-o situaţie de hardship trebuie să ceară (să notifice)
celeilalte părţi renegocierea contractului.
Cererea va fi făcută în termenul prevăzut în contract sau, în lipsa unei stipulaţii
contractuale, într-un termen rezonabil din momentul când a suferit sau a cunoscut împrejurarea
de hardship.
b) Renegocierea contractului
Ca urmare a cererii de renegociere formulate de partea afectată, părţile sunt obligate,
în temeiul clauzei, să se întâlnească pentru renegocierea contractului.
Obligaţia de negociere în vederea adaptării contractului la noile împrejurări îşi are
izvorul în clauza de hardship.
Clauza de hardship stabileşte numai obligaţia părţilor de a proceda cu bună credinţă la
negocieri, dar nu poate să le impună să ajungă la un acord asupra soluţiei de adaptare.
c) Rezultatul renegocierii contractului
Dacă negocierile eşuează, pentru că partea potrivnică neagă existenţa în speţă a unei situaţii
de hardship sau nu răspunde la cererea de renegociere ori pentru orice alt motiv, părţile
prevăd, de regulă, în cuprinsul clauzei două soluţii principale.
A) Astfel, ele pot stabili rezoluţiunea (rezilierea) de plin drept a contractului, la
expirarea termenului prevăzut pentru negocieri. O asemenea clauză contractuală îmbracă
forma unui pact comisoriu.
B) Părţile pot conveni asupra posibilităţii fiecăreia dintre ele de a apela la un terţ
pentru a decide situaţia contractului.
Acest terţ poate fi un conciliator (mediator), caz în care soluţia acestuia are caracter
neobligatoriu („non - binding”), fiind vorba de o modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor
(„Alternative Dispute Resolution” - A.D.R.).

108
 Cel mai frecvent părţile convin ca litigiul să fie soluţionat printr-o hotărâre jurisdicţională,
şi în acest caz apelează la un arbitru sau, mult mai rar, la o instanţă ordinară.
Aşadar, de principiu, dacă părţile au inserat în contract o clauză compromisorie
generală, aceasta trebuie considerată că se extinde şi asupra competenţei arbitrului de a se
pronunţa cu privire la situaţia contractului în cazul survenirii unui eveniment de hardship, în
lipsa unei prevederi explicite în sens contrar.
Arbitrul competent să hotărască asupra situaţiei contractului poate să pronunţe una din
următoarele soluţii:
a) în cazul în care constată că nu există un caz de hardship, să confirme
clauzele contractului în versiunea existentă;
b) dacă apreciază că există hardship, el poate fie să adapteze contractul în scopul
restabilirii echilibrului prestaţiilor, fie să considere contractul încetat (rezolvit, reziliat) la o dată
şi în condiţiile pe care le fixează, atunci când respectivul contract nu mai poate fi salvat prin
adaptare, fie să pronunţe orice altă soluţie pe care o găseşte rezonabilă în speţă, precum
suspendarea contractului până la încetarea cauzei de hardship, după care executarea
contractului urmează să se reia în termenii iniţiali, obligarea părţilor să continue negocierile în
vederea ajungerii la o înţelegere asupra adaptării contractului şi altele.

Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, trăsăturile clauzelor asigurătorii împotriva
riscurilor nevalutare.
➢ Prezentaţi mecanismul clauzei de revizuire a preţului. ➢ Prezentaţi mecanismul
clauzei ofertei concurente.
➢ Prezentaţi mecanismul clauzei clientului celui mai favorizat.
➢ Prezentaţi trăsăturile specifice clauzei de hardship.
➢ Comparaţi trăsăturile specifice ale evenimentului de hardship cu cele ale
evenimentului de forţă majoră.
➢ Care sunt efectele clauzei de hardship?

109
 CUPRINS: Parte Specială

Unitatea de învăţare I – CÂTEVA ASPECTE PRIVIND EFECTELE CONTRACTELOR DE

COMERŢ INTERNAŢIONAL pag. 115
Unitatea de învăţare II - CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI,
CONFORM CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980).
DOMENIUL DE APLICARE ŞI DISPOZIŢII GENERALE. ÎNCHEIEREA (FORMAREA)
CONTRACTULUI. OFERTA DE A CONTRACTA pag. 125
Unitatea de învăţare III - CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI,
CONFORM CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980). ACCEPTAREA
OFERTEI ŞI FORMAREA CONTRACTULUI pag. 132
Unitatea de învăţare IV - CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI,
CONFORM CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980). EFECTELE
CONTRACTULUI. OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI ŞI RĂSPUNDEREA
CONTRACTUALĂ A VÂNZĂTORULUI pag. 136
Unitatea de învăţare V - CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI,
CONFORM CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980). EFECTELE
CONTRACTULUI. OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI ŞI
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ A CUMPĂRĂTORULUI. DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND
OBLIGAŢIILE COMUNE ALE PĂRŢILOR pag. 144
Unitatea de învăţare VI - PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN MATERIA VÂNZĂRII
INTERNAŢIONALE DE MĂRFURI, CONFORM CONVENŢIEI DE LA NEW YORK
(1974) pag. 152
Unitatea de învăţare VII - UZANŢELE UNIFORMIZATE ÎN MATERIA CONTRACTULUI DE
VÂNZARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL - INCOTERMS
2010 pag. 160
Unitatea de învăţare VIII - OPERAŢIUNILE DE CONTRAPARTIDĂ ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL, CU SPECIALĂ PRIVIRE ASUPRA CELOR AXATE PE CONTRACTUL DE
VÂNZARE – CUMPĂRARE pag. 171
Unitatea de învăţare IX - SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL. ASPECTE PRIVIND ARBITRAJUL COMERCIAL
INTERNAŢIONAL ÎN ROMÂNIA pag. 178
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I
CÂTEVA ASPECTE PRIVIND EFECTELE CONTRACTELOR DE COMERŢ
INTERNAŢIONAL

CUPRINS:

1. Regimul despăgubirilor (daunelor - interese) în comerţul internaţional

1.1. Aspecte generale;
1.2. Evaluarea judiciară a despăgubirilor;

110
 1.3. Evaluarea legală a despăgubirilor. Regimul special al dobânzii în
comerţul internaţional;
1.4. Evaluarea convenţională. Clauza penală (penalităţile) în contractele de
comerţ internaţional.
2. Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional. Forţa majoră în comerţul
internaţional
2.1. Regimul legal al forţei majore;
2.2. Regimul convenţional al forţei majore. Clauzele de forţă majoră în
contractele de comerţ internaţional;
2.3. Aspecte comune regimului legal şi celui convenţional al forţei majore.

OBIECTIVE:
După studiul acestui capitol, studenţii vor putea să:
➢ Prezinte regimul juridic aplicabil despăgubirilor în comerţul internaţional;
➢ Prezinte regimul legal şi cel convenţional al forţei majore în comerţul
internaţional;
➢ Descrie efectele forţei majore, procedura de anunţare a evenimentului de forţă majoră
şi proba acesteia în comerţul internaţional.

1. Regimul despăgubirilor (daunelor - interese) în comerţul internaţional

1.1. Aspecte generale

Neexecutarea directă, voluntară sau silită, a obligaţiilor decurgând din contractele de
comerţ internaţional atrage, ca şi în dreptul comun, soluţia executării indirecte (prin echivalent)
a acestora, devenind aplicabile în cauză regulile răspunderii contractuale.
În comerţul internaţional, ca şi în dreptul comun, creditorul are dreptul la repararea
prejudiciului suferit, prin acordarea, în favoarea sa, a despăgubirilor (daunelor - interese)
moratorii sau compensatorii, în cazul executării cu întârziere sau al neexecutării obligaţiilor
contractuale de către debitor.
Evaluarea despăgubirilor poate fi judiciară, legală sau convenţională, în fiecare caz existând
anumite particularităţi în materia comerţului (internaţional), asupra cărora insistăm în cele ce
urmează.

1.2 Evaluarea judiciară a despăgubirilor

Principiile generale privind evaluarea judiciară, prevăzute de art. 1531 - 1533
Cod civil, se aplică şi în materia raporturilor de comerţ internaţional, în lipsa unor prevederi
legale sau contractuale contrarii.

111
 Practica arbitrală de comerţ internaţional reflectă pe deplin aceste principii:
a) Astfel, în primul rând, funcţionează principiul reparării integrale a prejudiciului
suferit de creditor. Ca urmare, despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită
(damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat de către creditor (lucrum cessans);
b) Debitorul răspunde numai pentru daunele previzibile la momentul încheierii
contractului. Există excepţie atunci când vina debitorului în neexecutarea obligaţiei sale
îmbracă forma dolului (intenţiei), care este un delict civil şi atrage răspunderea delictuală şi
pentru daunele imprevizibile;
c) Debitorul răspunde numai pentru daunele directe, dar nu şi pentru cele
indirecte. Problema se pune pe planul raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
d) Prejudiciul trebuie să fie cert, indiferent că este actual sau viitor.
Condiţia certitudinii prejudiciului pentru acordarea despăgubirilor este foarte bine
reflectată în Principiile UNIDROIT 2010. Reglementarea prevede că repararea prejudiciului
este datorată doar pentru prejudiciul, chiar viitor, care este stabilit cu un grad rezonabil de
certitudine. Beneficiul nerealizat poate fi reparat proporţional cu probabilitatea realizării
acestuia. Atunci când valoarea daunelor nu poate fi stabilită cu un grad suficient de certitudine,
stabilirea acestora este la aprecierea instanţei (art. 7.4.3).
Practica arbitrală de comerţ internaţional a insistat asupra caracterului actual al
prejudiciului, dar acordarea de despăgubiri pentru un prejudiciu viitor, dacă este cert, nu este
contrară dreptului român. Potrivit art. 1532 al. 1 Cod civil, „la stabilirea daunelor-interese se
ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe”.

1.3. Evaluarea legală a despăgubirilor. Regimul special al dobânzii în comerţul

internaţional
Evaluarea legală a daunelor ridică problema regimului dobânzii în materie de comerţ
(internaţional), deoarece această evaluare intervine în cazul executării cu întârziere sau
neexecutării unei obligaţii având ca obiect sume de bani.
În prezent, materia la care ne referim este guvernată de dispoziţiile O.G. nr. 13/2011
privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi
pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, care constituie
principala reglementare specială în materia de care ne ocupăm. Potrivit acestui act normativ:
a) În raporturile de comerţ internaţional, cuantumul (nivelul sau rata) dobânzii are,
în primul rând, un caracter convenţional. În raporturile la care ne referim este pe deplin
aplicabil principiul libertăţii contractuale, postulat de art. 1 al. 1 din Ordonanţă, potrivit căruia
„părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui
împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti”.
b) Caracterul subsidiar al dobânzii legale este exprimat, cu caracter de principiu,
în art. 2 din O.G. nr. 13/2011, care prevede că, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau
prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau
penalizatoare, după caz, fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală aferentă
fiecăreia dintre acestea.
Pentru raporturile de comerţ internaţional, dobânda legală este prevăzută în art. 4 din
Ordonanţă, care în aplicarea principiului general are, la rândul său, un caracter supletiv. Potrivit
acestui articol, „în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română
este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an”.
Se remarcă faptul că, pentru aplicarea ratei fixe de 6%, trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
a) să fie vorba de raporturi juridice cu element de extraneitate. În această
categorie se încadrează, desigur, în primul rând, contractele de comerţ internaţional,
inclusiv cele de cooperare economică internaţională;
b) legea română să fie aplicabilă (lex causae) în speţă;
c) părţile să fi stipulat în contract că plata se face în monedă străină.

112
 1.4. Evaluarea convenţională. Clauza penală (penalităţile) în contractele de comerţ
internaţional
Clauza penală, prin care se prevede obligarea debitorului, în cazul neexecutării sau executării
cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiei sale, de a presta creditorului o sumă de bani
sau o altă valoare patrimonială, care este stabilită dinainte de producerea prejudiciului, îşi are
temeiul în art. 1538 – 1543 Cod civil, atunci când dreptul român este lex causae, putând fi
aplicabile şi unele dispoziţii speciale.
Clauzele penale sunt foarte frecvente în contractele de comerţ internaţional, iar reflexul
contencios al acestora se manifestă la nivelul practicii judecătoreşti în litigiile de comerţ
internaţional, dar mai ales al celei arbitrale care şi-a adus, sub mai multe aspecte, o contribuţie
esenţială la precizarea regimului lor juridic.
Dobânda convenţională îmbracă forma clauzei penale pentru întârzierea în executarea
obligaţiilor având ca obiect sume de bani.
Condiţiile de valabilitate ale clauzei penale au fost corect exprimate de către practica
arbitrală, care a relevat mai ales următoarele aspecte:
a) Clauza penală trebuie să fie prevăzută expres în contract (în scris), ea
nefiind niciodată implicită.
Aşadar, clauza la care ne referim are de principiu un temei contractual. Din lege
decurge, în unele cazuri, numai obligaţia părţilor de a prevedea asemenea clauze în contract.
Practica arbitrală a reflectat în mai multe speţe această soluţie.
b) Se acordă penalităţi numai când cuantumul acestora este stabilit, evaluarea
anticipată a prejudiciului fiind de esenţa clauzei.
Părţile pot stabili cuantumul penalităţii fie forfetar, procentual din valoarea obiectului
obligaţiei neexecutate - ceea ce constituie regula în practică -, fie printr-o sumă globală.
Cuantumul penalităţii poate fi stabilit în contract în mod direct, ceea ce constituie regula
generală în practică, sau prin referire la o reglementare (lege internă, de regulă) care îl conţine.
Această ultimă posibilitate nu contrazice caracterul convenţional al clauzei penale, menţionat
mai sus.
c) Clauza de penalităţi moratorii este operantă numai dacă în contract s-a
precizat o scadenţă determinată pentru plata de către debitor a obligaţiei sale, în funcţie de
care să se stabilească dacă este sau nu întârziere.
Principiile UNIDROIT 2010 reglementează clauza penală în art. 7.4.13. Potrivit textului,
atunci când contractul prevede că o parte care nu îşi execută obligaţiile trebuie să plătească o
anumită sumă pentru această neexecutare, creditorul are dreptul la această sumă, indiferent
de prejudiciile suferite în mod real de aceasta.

2. Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional. Forţa majoră în comerţul

internaţional

2.1. Regimul legal al forţei majore

Forţa majoră este principala cauză străină exoneratoare de răspundere în contractele
civile şi comerciale, fiind frecvent întâlnită în practica relaţiilor de comerţ internaţional.
Forţa majoră constituie un risc, în comerţul internaţional el prezentând anumite aspecte
specifice care, în cea mai mare parte a cazurilor au fost relevate de practica arbitrală.
Regimul său juridic este supus dreptului comun (art. 1351 Cod civil), atunci când
sistemul de drept român este lex contractus (forţa majoră fiind o instituţie de natură
contractuală în dreptul internaţional privat), iar părţile nu au instituit, prin clauze contractuale,
un regim derogator de la aceste reglementări.

113
 Cauzele de forţă majoră sunt definite de regulă ca fiind acele evenimente imprevizibile
şi insurmontabile, independente de culpa celui care le invocă
(debitorului), survenite după încheierea contractului şi care fac obligaţia debitorului imposibil
de executat.
Situaţiile cel mai des invocate în enumerarea cazurilor de forţă majoră sunt:
calamităţile naturale (secetă, îngheţ, cutremure, inundaţii, incendii, epidemii etc.), conflictele
armate sau alte asemenea situaţii conflictuale grave (stare de război, revoluţie, mobilizare,
rechiziţii, embargo etc.), conflictele de muncă grave (grevele care afectează activitatea
economică a uneia din părţi), actele puterii publice (refuzul eliberării licenţelor sau altor
autorizaţii legale de export-import, a autorizaţiilor de construcţie sau de exploatare a unui
obiectiv economic etc.), dificultăţile de transport, aprovizionare, restricţia utilizării energiei etc.
În mult mai numeroase cazuri, practica arbitrală şi cea judiciară din comerţul internaţional au
apreciat însă că anumite situaţii intervenite pe parcursul executării contractului nu constituie
forţă majoră, nefiind întrunite condiţiile de imprevizibilitate şi insurmontabilitate. Astfel, s-a
arătat că nu sunt asimilabile forţei majore împrejurările materiale precum:
- defecţiunile în funcţionarea utilajelor uzinei producătoare interne care nu au
putut fi remediate decât după un timp mai îndelungat;
- lipsa capacităţilor întreprinderilor producătoare;
- lipsa spaţiilor de depozitare ale beneficiarului;
- sosirea cu întârziere în portul de îmbarcare a navei maritime angajate de
vânzător în condiţiile clauzei C.I.F. INCOTERMS deoarece vânzătorul trebuia să depună toate
diligenţele pentru angajarea altei nave, în vederea respectării termenului de livrare;
- întreruperea producţiei la uzina furnizoare internă, din cauza neprimirii la timp a
unor utilaje din import;
- livrarea cu întârziere de către subfurnizor a unor subansamble, precum şi
incapacitatea temporară de muncă a unor muncitori sau redistribuirea de personal;
- blocajul financiar - practica judecătorească şi cea arbitrală sunt concordante,
sub acest aspect;
- criza pieţei financiare;
- conflictele armate, în cazul în care condiţiile de imprevizibilitate şi de
insurmontabilitate nu sunt îndeplinite;
- lipsa mijloacelor materiale datorită dificultăţilor în desfacerea producţiei;
- imposibilitatea procurării valutei pentru achitarea mărfurilor cumpărate;
- sechestrul pe bunurile şi conturile bancare ale debitorului;
- starea de faliment, partea în cauză fiind autorizată de autorităţile competente
pentru a continua activitatea în scopul achitării datoriilor sale.

2.2. Regimul convenţional al forţei majore. Clauzele de forţă majoră în contractele de

comerţ internaţional
2.2.1. Aspecte generale
Clauzele de forţă majoră sunt extrem de frecvente, putând fi considerate adevărate
„clauze de stil” în contractele de comerţ internaţional.
Clauzele la care ne referim constituie o specie a clauzelor asigurătorii în contractele de
comerţ internaţional şi, ca atare, se subsumează particularităţilor generale ale acestora.
În comerţul internaţional părţile aplică frecvent Clauza model privind forţa majoră
adoptată de C.C.I. din Paris în anul 2003 (Publicaţia 650).

114
 2.2.2. Tipuri de definiţii ale forţei majore în contractele de comerţ internaţional
Practica internaţională şi literatura de specialitate au relevat existenţa a trei tipuri de
definiţii ale forţei majore, prin care părţile contractante particularizează condiţiile acestei
instituţii:
a) În primul rând, există o definiţie sintetică, în care forţa majoră este
particularizată prin condiţiile (elementele) sale legale esenţiale.
O definiţie sintetică a forţei majore este cuprinsă în Convenţia de la Viena (1980) şi în
Principiile UNIDROIT.
b) În al doilea rând, se întâlneşte o definiţie analitică, în care părţile enumeră
limitativ situaţiile pe care le consideră ca fiind cazuri de forţă majoră.
c) În fine, există o definiţie mixtă, care include formularea sintetică a condiţiilor
forţei majore, precum şi enumerarea exemplificativă (exempli gratia) a principalelor cazuri
de forţă majoră.

2.2.3. Aspecte comune regimului legal şi celui convenţional al forţei majore

2.3. Efectele (consecinţele) forţei majore
2.3.1. Efectul suspensiv de executare
Forţa majoră produce în contractele de comerţ internaţional, în primul rând, un efect
suspensiv de executare a obligaţiei debitorului afectat.
Primordialitatea efectului suspensiv de executare al forţei majore este posibilă datorită
faptului că, în comerţul internaţional, contractele se încheie, de regulă, pe termen mediu şi
lung, iar tendinţa firească a părţilor este aceea de a salva contractul afectat temporar de forţă
majoră.
Datorită efectului lor, în primul rând suspensiv de executare, clauzele de forţă majoră
acţionează similar clauzele de adaptare a contractului, mai ales în cazul în care, pe durata
suspendării, părţile au renegociat termenii contractului, iar după încetarea suspendării
contractul urmează să îşi producă efectele în aceşti noi termeni.
Părţile prevăd, de regulă, că efectul suspensiv al forţei majore se exprimă prin
prelungirea termenului de executare a contractului cu durata situaţiei de forţă majoră
(acesta fiind, de fapt, efectul tipic al suspendării), dar nu este exclusă posibilitatea ca ele să
convină ca prelungirea să aibă loc pe o altă durată sau să stabilească suspendarea executării
pe perioada forţei majore, dar fără prelungirea duratei contractului.
2.3.2. Efectul extinctiv al forţei majore
Efectul extinctiv, de rezoluţiune (reziliere) a contractului, care în dreptul comun
constituie principiul în materie, se produce în comerţul internaţional numai în subsidiar, atunci
când situaţia de forţă majoră durează un timp îndelungat (de regulă, peste 6 luni), stabilit de
părţi în contract sau când executarea contractului devine de la început evident imposibilă.
Rezoluţiunea contractului poate avea loc de plin drept sau pe cale judecătorească ori
arbitrală.
În cazul survenirii cazului de forţă majoră, care împiedică sau afectează grav
executarea contractului, se ridică problema suportării riscului contractului, precum şi a
transferului acestuia de la o parte contractantă la alta.

2.3.3. Procedura de anunţare a cazului de forţă majoră şi sancţiunea

nerespectării acesteia
Sistemul de drept român prevede expres sau prin uzanţe obligaţia părţii care a suferit
un caz de forţă majoră de a-l face cunoscut celeilalte părţi contractante.
Obiectul înştiinţării (avertizării) celeilalte părţi este atât survenirea cazului de forţă
majoră, cât şi efectele acesteia asupra executării contractului.

115
 Forma înştiinţării este, de regulă, aceea a comunicării scrise, făcută prin orice mijloc
susceptibil de dovadă (scrisoare, fax, telex, e-mail etc.), dar părţile pot prevedea şi posibilitatea
comunicării telefonice, confirmată ulterior în scris.
Comunicarea trebuie făcută imediat după survenirea împrejurării de forţă majoră.
Convenţia de la Viena (1980) utilizează formula „într-un termen rezonabil". Părţile folosesc de
regulă în contract exprimări de tipul „într-un termen scurt", „de îndată" sau echivalente.
Sancţiunea pentru nerespectarea cerinţelor referitoare la anunţarea forţei majore este
obligarea debitorului la suportarea prejudiciilor pe care creditorul le-ar fi putut evita dacă ar fi
fost înştiinţat în termen.

2.3.4. Obligaţia părţilor de a coopera pentru atenuarea efectelor forţei majore

Părţile au obligaţia de a coopera în vederea înlăturării efectelor negative ale forţei
majore. Această obligaţie constă mai ales în necesitatea ca părţile să depună eforturi
conjugate pentru limitarea pagubelor şi readucerea contractului pe cât posibil la situaţia
normală, inclusiv, dacă este posibil, prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea către un
arbitru a competenţei de a-l readapta la noile împrejurări.

2.3.5. Proba forţei majore în comerţul internaţional

Partea care invocă situaţia de forţă majoră, trebuie să o probeze, mijloacele de probă
fiind variate:
a) cu certificate de forţă majoră eliberate de camerele de comerţ şi industrie;
b) pe cale de expertiză, fie ca unic mijloc de probă, fie în completarea altor
asemenea mijloace;
c) prin orice mijloc, fiind vorba de dovedirea unei situaţii de fapt.

Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Prezentaţi modalităţile de evaluare judiciară, legală şi convenţională a
despăgubirilor în comerţul internaţional.
➢ Prezentaţi, pe scurt, regimul legal şi convenţional al forţei majore în comerţul
internaţional.
➢ Care sunt consecinţele forţei majore?
➢ Cum se poate proba forţa majoră?

116
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II
CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI,
CONFORM CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980). DOMENIUL
DE APLICARE ŞI DISPOZIŢII GENERALE. ÎNCHEIEREA (FORMAREA)
CONTRACTULUI. OFERTA DE A CONTRACTA

CUPRINS:
1. Domeniul de aplicare şi dispoziţii generale
1.1. Prezentare;
1.2. Caracterul Convenţiei de la Viena;
1.3. Domeniul de aplicare a Convenţiei;
1.4. Dispoziţii generale privind interpretarea, forma şi proba contractului.
2. Încheierea (formarea) contractului. Oferta de a contracta
2.1. Condiţiile de validitate;
2.2. Momentul producerii efectelor ofertei;
2.3. Retractarea şi revocarea ofertei;

117
 2.4. Încetarea efectelor ofertei.

OBIECTIVE :
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Prezinte domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei de la
Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri;
➢ Enumere regulile principale privind interpretarea, forma şi proba contractului.
➢ Prezinte aspectele esenţiale referitoare la oferta de a contracta: condiţiile de validitate,
momentul producerii de efecte, revocarea, retractarea şi încetarea efectelor ofertei;
➢ Prezinte aspectele esenţiale referitoare la acceptarea ofertei: definiţie, conţinut,
momentul producerii de efecte, acceptarea tardivă şi retractarea acceptării;
➢ Determine momentul încheierii contractului de vânzare internaţională de mărfuri.

1. Domeniul de aplicare şi dispoziţii generale

1.1. Prezentare
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri a
fost adoptată la Viena la 11 aprilie 1980 ca act final al Convenţiei Naţiunilor Unite organizată
cu acest scop, potrivit cu Rezoluţia nr. 33/93 din 16 decembrie 1978 a Adunării Generale a
O.N.U.
Convenţia este împărţită în patru părţi: I) Domeniu de aplicare şi dispoziţii generale; II)
Formarea contractului; III) Vânzarea mărfurilor - conţinutul contractului;
IV) Dispoziţii finale.

1.2. Caracterul Convenţiei de la Viena

Prevederile Convenţiei au caracter supletiv, părţile având posibilitatea de a exclude
aplicarea Convenţiei. Părţile pot să deroge de la oricare dintre dispoziţiile sale sau pot să îi
modifice obiectul, să deroge în mod expres prin inserarea în contract a unei prevederi care să
excludă aplicarea Convenţiei total, parţial sau indirect prin inserarea în contract a unor alte
prevederi decât cele pe care Convenţia le conţine. Dacă însă părţile nu au exclus în mod
expres Convenţia, aceasta se aplică cu putere de lege.

1.3. Domeniul de aplicare a Convenţiei

1.3.1. Domeniul de aplicare temporal
Convenţia a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988, la 8 ani de la elaborare, iar în prezent
numără peste 80 de state membre. România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 24/1991.
1.3.2 Domeniul de aplicare personal - ratione personae
Art. 1 prevede că aceasta se aplică în următoarele două cazuri alternative:
a) Între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite cu condiţia ca
acest fapt să fie cunoscut de părţi cel mai târziu până în momentul încheierii contractului.
Convenţia nu defineşte noţiunea de „sediu“, aşa încât aceasta urmează a fi supusă
dispoziţiilor sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie (ex. art. 1065
din Codul de procedură civilă).

118
 „State contractante” sunt toate acele state care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la
Convenţie.
Alte criterii precum naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau de comerţ al părţilor sau al
contractului, nu sunt relevante şi deci nu sunt luate în considerare pentru aplicarea Convenţiei.
b) Atunci când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii
unui stat contractant.
Acest criteriu se aplică în cazul în care niciuna sau doar una din părţile contractante îşi
are sediul pe teritoriul unui stat parte la Convenţie, dar norma de drept internaţional privat a
ţării forului trimite, prin punctul său de legătură, la legea unui stat contractant.

1.3.3 Domeniul de aplicare material – ratione materiae

Convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri.
Convenţia nu defineşte noţiunea de „contract de vânzare “ şi nici noţiunea de
„marfă“, dar, din spiritul Convenţiei rezultă că ea se aplică pentru vânzarea de bunuri mobile
corporale.
Convenţia enumeră tipurile speciale de contracte de vânzare, în funcţie de obiectul lor,
care a) intră sau b) nu intră sub incidenţa Convenţiei.
a) tipuri de vânzări care intră sub incidenţa Convenţiei:
Vânzările care fac obiectul unor contracte de furnizare de mărfuri ce urmează a fi
fabricate sau produse (contractele de vânzare de bunuri viitoare ), cu excepţia contractelor de
tip lohn.
b) tipuri de vânzări care nu intră sub incidenţa sa:
- mărfurile cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică în afară de cazul
în care vânzătorul, în orice moment, înainte sau cu ocazia încheierii contractului, nu a ştiut sau
nu s-a considerat că ştie că aceste mărfuri erau cumpărate pentru o astfel de folosinţă;
- vânzarea la licitaţie - întrucât este supusă, de principiu, unor reguli speciale de cele mai
multe ori cu caracter imperativ;
- vânzarea de bunuri aflate sub sechestru sau alte vânzări efectuate în orice alt mod de
către autorităţile judiciare;
- vânzarea de titluri de valoare (cambie, cec, bilet la ordin etc.), vânzări de titluri mobiliare
(acţiuni, obligaţiuni), întrucât sunt supuse unor reglementări speciale;
- vânzarea de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave – întrucât în numeroase sisteme
de drept ele sunt asimilate bunurilor imobile (se pot ipoteca, sunt transcrise în registre
speciale);
- vânzarea de electricitate – întrucât aceasta este o marfă specială, imaterială care se
transmite continuu.

Convenţia nu cârmuieşte toate aspectele privind contractul de vânzare internaţională

de mărfuri, ci numai pe cele privind formarea contractului, precum şi drepturile şi obligaţiile la
care un astfel de contract dă naştere între vânzător sau cumpărător.
În afara unor dispoziţii contrare exprese în cuprinsul său, Convenţia nu reglementează:
- validitatea contractului, a vreuneia din clauzele sale sau a uzanţelor;
- efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute;
- răspunderea vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale cauzate ca urmare a
folosirii obiectului vândut, aceste probleme ţinând de protecţia consumatorului.

1.4. Dispoziţii generale privind interpretarea, forma şi proba contractului

119
 1.4.1. Interpretarea contractelor
Convenţia de la Viena prevede câteva reguli de interpretare a contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri:
A. La interpretarea contractelor se va ţine seama de caracterul lor internaţional şi
de necesitatea de a promova respectul bunei - credinţe în comerţul internaţional.
B. Problemele cârmuite de Convenţie, pe care aceasta nu le reglementează în
mod expres, vor fi rezolvate potrivit cu principiile generale din care convenţia se inspiră sau,
în lipsa acestor principii, în conformitate cu legea aplicabilă în temeiul normelor de drept
internaţional privat.
C. Manifestările de voinţă ale unei părţi trebuie interpretate după intenţia acesteia,
când cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore această intenţie.
În cazul în care intenţia unei părţi nu poate fi stabilită, manifestările de voinţă ale
acesteia trebuie interpretate potrivit cu semnificaţia pe care le-ar fi acordat-o o persoană
rezonabilă, cu aceeaşi pregătire ca şi cealaltă parte contractantă, aflată în aceeaşi situaţie.
D. În cazul în care intenţia unei părţi contractante nu poate fi stabilită, manifestările
de voinţă ale acesteia trebuie interpretate potrivit cu semnificaţia pe care le-ar acorda-o o
persoană rezonabilă cu aceeaşi pregătire ca şi cealaltă parte contractantă aflată în aceeaşi
situaţie.
E. Pentru determinarea intenţiei unei părţi contractante sau ceea ce ar fi înţeles o
persoană rezonabilă, trebuie să se ţină seama de circumstanţele pertinente, îndeosebi de
negocierile care au avut loc între părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit între ele, de uzanţele
şi de întregul comportament ulterior al părţilor.
F. Părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care
s-au stabilit între ele.
În ceea ce priveşte uzanţele, în afară de convenţia contrară, părţile sunt considerate că s-au
referit în mod tacit în contract şi pentru formarea sa la orice uzanţă pe care ele o cunoşteau
sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod
regulat respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip, în ramura de comerţ avută în
vedere (art. 9).

1.4.2. Forma şi proba contractelor

1.4.2.1. Forma
În privinţa formei contractului de vânzare, Convenţia de la Viena aplică principiul
consensualismului şi prevede că un contract de vânzare nu trebuie să fie
încheiat şi nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă.
Convenţia respectă principiul simetriei juridice atunci când prevede că un contract
poate fi modificat sau reziliat tot prin acordul amiabil al părţilor, fără a fi nevoie de o anumită
formă.
În cazul în care însă, un contract scris conţine o dispoziţie ce stipulează că orice
modificare sau reziliere amiabilă trebuie făcută tot în scris, contractul nu poate fi modificat sau
reziliat în mod amiabil decât în această formă.
1.4.2.2. Proba
Cu privire la proba contractului, convenţia consacră principiul libertăţii probei precizând
că acesta poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv cu martori.

2. Încheierea (formarea) contractului. Oferta de a contracta

120
 Convenţia reglementează mecanismul formării consimţământului, cu cele două
elemente: oferta şi acceptarea.

2.1. Condiţiile de validitate

Oferta de a contracta este definită ca fiind propunerea de încheiere a unui contract care
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de validitate:
a) să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate.
O ofertă adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai ca o invitaţie
de a oferta, cu excepţia situaţiei în care persoana care a făcut propunerea a indicat în mod clar
contrariul.
b) să fie suficient de precisă.
O propunere este suficient de precisă în cazul în care denumeşte mărfurile şi, expres
sau implicit, stabileşte cantitatea şi preţul sau dă indicaţii care permit ca acestea să fie
determinate.
c) să denote voinţa autorului ofertei de a se angaja în caz de acceptare.
Oferta trebuie să fie dată în stare de angajament juridic.

2.2. Momentul producerii efectelor ofertei

Convenţia adoptă teoria recepţiei în ceea ce priveşte momentul când oferta îşi produce
efectul . Oferta îşi produce efectele când ajunge la destinatar (art. 15).

2.3. Retractarea şi revocarea ofertei

Ambele reprezintă o renunţare la ofertă însă retractarea intervine atunci când
renunţarea ofertantului ajunge la destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta, pe când
revocarea operează după momentul ajungerii ofertei la destinatar, până la încheierea
contractului.
O ofertă chiar dacă este irevocabilă poate fi retractată dacă retractarea ajunge la
destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta. Oferta poate fi retrasă înainte de primirea ei de
către destinatar, deoarece destinatarul ofertei nu a cunoscut despre existenţa ei, nu a făcut
cheltuieli în vederea acceptării ofertei şi nu a fost prejudiciat.
După ce oferta a ajuns la destinatar intervine revocarea.
REGULA este cea a revocabilităţii ofertei. Oferta poate fi revocată până la încheierea
contractului dacă revocarea soseşte la destinatar înainte ca destinatarul să fi expediat acceptul
său (teoria expediţiei din dreptul anglo-saxon).
EXCEPŢIILE sunt:
a) Oferta nu este revocabilă când în chiar conţinutul său se prevede că este
irevocabilă, fie prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare, fie în alt fel.
b) Când este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca fiind irevocabilă şi
dacă a acţionat în consecinţă. Pentru determinarea intenţiei acceptantului, precum şi a ceea
ce ar fi considerat o persoană rezonabilă aflată în aceeaşi situaţie, se va ţine seama de
circumstanţele pertinente ale cauzei, cum ar fi negocierile care au avut loc părţi sau
obişnuinţele care s-au stabilit între ele şi, nu în ultimul rând, de uzanţele din comerţ.

2.4. Încetarea efectelor ofertei

Efectele ofertei, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa ajunge la ofertant
(teoria recepţiunii).

121
 Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Care este domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei de la Viena
(1980)?
➢ Care este forma de încheiere şi modalitatea de probare a contractului de vânzare
internaţională de mărfuri?
➢ Care sunt condiţiile de validitate a ofertei de a contracta potrivit Convenţiei de la Viena
(1980)?
➢ În ce condiţii pot interveni retractarea şi revocarea ofertei de a contracta?

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI, CONFORM
CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980). ACCEPTAREA OFERTEI
ŞI FORMAREA CONTRACTULUI

CUPRINS
1. Acceptarea ofertei
1.1. Definiţie. Regimul juridic al tăcerii;
1.2. Momentul producerii efectelor acceptării. Termenele de acceptare;
1.3. Conţinutul acceptării;
1.4. Acceptarea tardivă; 1.5. Efectele acceptării tardive;
1.6. Retractarea acceptării.
2. Formarea contractului

OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Prezinte aspectele esenţiale referitoare la acceptarea ofertei: definiţie, conţinut,
momentul producerii de efecte, acceptarea tardivă şi retractarea acceptării;
➢ Determine momentul încheierii contractului de vânzare internaţională de mărfuri.

122
 1. Acceptarea Ofertei
1.1. Definiţie. Regimul juridic al tăcerii
Acceptarea este definită ca fiind declaraţia sau o altă manifestare de voinţă a
destinatarului ofertei care exprimă acordul acestuia cu privire la ofertă.
Acceptarea poate fi expresă sau tacită.
Tăcerea sau inacţiunea nu pot constitui acceptare, adică, prin ele însele, nu produc
efecte juridice. Prin excepţie, ele pot produce efecte juridice atunci când acest lucru rezultă din
lege, din voinţa părţilor, din uzanţele din comerţ sau din obişnuinţele care s-au stabilit între
părţi.

1.2. Momentul producerii efectelor acceptării. Termenele de acceptare

A) Acceptarea expresă
Convenţia face o subdistincţie, după cum formarea contractului are loc între absenţi
(inter absentes – prin corespondenţă) sau între persoane prezente (inter praesentes) .
a. inter absentes
Acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine
ofertantului. Este adoptat, aşadar, sistemul recepţiei, prevăzut şi în dreptul comun românesc.
Există şi o excepţie: acceptarea nu produce efecte dacă indicaţia care o conţine nu
parvine ofertantului în termenul de acceptare pe care acesta l-a stipulat sau, în lipsa unei
asemenea stipulaţii, într-un termen rezonabil ţinând seama de împrejurările tranzacţiei şi de
rapiditatea mijlocului de comunicare folosit de ofertant. b. inter praesentes
Convenţia prevede că o ofertă verbală trebuie să fie acceptată imediat, în afară de
cazul în care din împrejurări rezultă contrariul.
B) acceptarea tacită
Acceptarea tacită constă în îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin care
el arată că acceptă oferta fără însă a comunica acest act ofertantului (ex. expedierea mărfurilor
sau plata preţului).
Convenţia spune că intenţia destinatarului ofertei de a accepta oferta trebuie să fie
concordantă cu obiectul ofertei, cu uzanţele sau cu obişnuinţele stabilite între părţi.
În cazul acceptării tacite, momentul producerii efectului de către actul de acceptare
tacită este momentul în care acel act a fost îndeplinit.

1.3. Conţinutul acceptării

Convenţia de la Viena, instituie o regulă, o excepţie şi o excepţie la excepţie care revine
la regulă.
Ca REGULĂ, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conţine
completări, limitări sau alte modificări faţă de conţinutul ofertei reprezintă o respingere a ofertei
şi constituie o nouă ofertă (art. 19 par. 1).
Acceptarea trebuie să fie pură şi simplă, perfect concordantă cu conţinutul ofertei, fără
completări sau modificări.
Prin EXCEPŢIE, constituie acceptare un răspuns care tinde să fie acceptarea unei
oferte şi care conţine elemente complementare sau diferite faţă de conţinutul acesteia, dar
care însă nu alterează în mod substanţial termenii ofertei. Convenţia consideră ca alterând în
mod substanţial termenii ofertei îndeosebi următoarele elemente complementare sau diferite:
preţul, plata, calitatea şi cantitatea mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea
responsabilităţii unei părţi contractante faţă de cealaltă şi rezolvarea litigiilor (art. 19 par. 3).
Enumerarea este exemplificativă.

123
 În această situaţie de excepţie, când toate celelalte modificări decât cele enumerate nu
alterează substanţial oferta, contractul se socoteşte încheiat în termenii ofertei cu modificările
cuprinse în acceptare.
EXCEPŢIE LA EXCEPŢIE: un răspuns care nu alterează în mod substanţial termenii
ofertei NU va fi, totuşi, socotit ca acceptare în cazul în care ofertantul, fără întârziere
nejustificată a relevat verbal diferenţele sau a adresat destinatarului ofertei un aviz în acest
scop.

1.4. Acceptarea tardivă

Este tardivă acceptarea care parvine destinatarului (ofertantului) după expirarea
termenului stipulat de ofertant sau al unui termen rezonabil.

1.5. Efectele acceptării tardive

Convenţia face distincţie după cum întârzierea implică sau nu culpa acceptantului:
a) tardivitatea acceptării este imputabilă acceptantului în cazul în care este
trimisă peste termenul prevăzut în ofertă. O asemenea acceptare tardivă nu produce efecte,
cu excepţia cazului în care ofertantul, fără întârziere îl informează pe acceptant că este de
acord cu această acceptare tardivă.
b) tardivitatea acceptării nu este imputabilă acceptantului în situaţia în care
acceptarea a fost trimisă în termen şi, în mod firesc, ar fi trebuit să ajungă la ofertant la termen,
însă a întârziat din cauze neimputabile acceptantului (din culpa poştei, a mijlocului de
comunicare folosit etc.). În această ipoteză, se socoteşte că acceptarea tardivă neculpabilă
produce efecte juridice întocmai ca o acceptare regulată. Prin excepţie, acceptarea nu va
produce efecte în cazul în care ofertantul îl informează pe destinatarul ofertei că el consideră
oferta ca devenită caducă.

1.6. Retractarea acceptării

Acceptarea poate fi retractată dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care
acceptarea produce efecte, adică înainte de ajungerea acceptării la destinatar întrucât în acel
moment acordul de voinţă s-a format.

2. Formarea contractului. Momentul formării contractului

În cazul acceptării exprese, inter absentes, momentul încheierii contractului este cel în
care acceptarea parvine ofertantului (teoria recepţiunii).
În cazul acceptării exprese, inter praesentes, momentul încheierii contractului este cel
în care se realizează acordul de voinţă al părţilor.
În cazul acceptării tacite, momentul încheierii contractului este cel în care actul de
acceptare tacită a fost îndeplinit.

Test de autoevaluare:

124
 Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:
➢ Care este momentul producerii efectelor acceptării ofertei de a contracta?
➢ În ce trebuie să constea conţinutul acceptării pentru a produce efecte?
➢ Prezentaţi regimul acceptării tardive şi al retractării acceptării, potrivit
Convenţiei de la Viena (1980).

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV
CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI, CONFORM
CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980). EFECTELE
CONTRACTULUI. OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI ŞI RĂSPUNDEREA
CONTRACTUALĂ A VÂNZĂTORULUI

CUPRINS

1. Obligaţiile vânzătorului
1.1. Enumerarea obligaţiilor;
1.2. Obligaţia de predare a mărfurilor;
1.3. Obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă;
1.4. Obligaţia de conformitate a mărfurilor;
1.5. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune.
2. Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de
către vânzător (Răspunderea contractuală a vânzătorului)
2.1. Enumerarea mijloacelor;
2.2. Caracterizarea celor trei mari categorii de mijloace.

125
OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Enumere obligaţiile vânzătorului în contractul de vânzare internaţională de mărfuri;
➢ Caracterizeze obligaţia de predare şi de conformitate a mărfurilor;
➢ Prezinte obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă şi de garanţie pentru
evicţiune;
➢ Enumere mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract din
partea vânzătorului.

1. Obligaţiile vânzătorului
1.1. Enumerarea obligaţiilor
Articolul 30 din Convenţie enumeră obligaţiile vânzătorului: de a preda mărfurile (art.
31-33); de a transfera proprietatea asupra acestora; de a remite documentele referitoare la
marfă (art. 34).
Obligaţia de transfer al proprietăţii asupra mărfii, deşi menţionată de Convenţie, nu este
reglementată în conţinutul său.
Convenţia nu cuprinde în această enumerare obligaţii ale vânzătorului pe care le
reglementează, cum ar fi: obligaţia de conformitate a mărfurilor. care o include şi pe cea de
garanţie pentru vicii (art. 35-40); obligaţia de garanţie pentru evicţiune (art.
41- 44); obligaţia de conservare a mărfurilor (art. 85 şi 87-88).

1.2. Obligaţia de predare a mărfurilor

1.2.1. Locul predării mărfurilor
Conform art. 31 din Convenţie, această obligaţie constă în:
- predarea mărfurilor într-un loc special prevăzut în contract;
- în lipsa unei asemenea menţiuni în contract, marfa se socoteşte a fi predată în
momentul în care ea este remisă primului transportator pentru a fi transmisă cumpărătorului,
atunci când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor;
- în cazurile nevizate mai sus, atunci când contractul se referă la un bun individual
determinat sau la un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă
de bunuri ori când contractul se referă la un bun ce urmează a fi fabricat sau produs (bunuri
viitoare) şi când, în momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găsesc sau
urmau a fi fabricate într-un loc special, obligaţia de predare se socoteşte realizată în momentul
în care mărfurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului în acel loc special;
- în toate celelalte situaţii, obligaţia de predare constă în punerea mărfii la
dispoziţia cumpărătorului în locul unde vânzătorul îşi avea sediul în momentul încheierii
contractului (plata cherabilă).
1.2.2. Momentul predării mărfii
Momentul predării mărfii poate fi:
- o dată fixă, caz în care predarea se va face la acea dată;

126
 - o perioadă de timp fixată în contract sau determinată prin referire la
acesta
(ex. trimestrul III al anului X), predarea urmând a se face în orice moment în cursul acelei
perioade. Când părţile nu au stipulat în contract cui îi revine dreptul de a alege data precisă a
predării în cadrul perioadei convenite, alegerea revine vânzătorului, deoarece se aplică
principiul conform căruia în caz de îndoială contractul se interpretează în favoarea debitorului
(vânzătorului).
- în toate celelalte cazuri, predarea trebuie să se facă într-un termen
rezonabil de la data încheierii contractului.

1.3. Obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă

Vânzătorul este obligat să remită documentele referitoare la marfă. Se întâlnesc două
situaţii:
- dacă s-a prevăzut modalitatea de remitere a documentului în contract, vânzătorul va
trebui să respecte contractul;
- dacă nu s-a prevăzut nimic în contract, vânzătorul este obligat să remită acele
documente care sunt emise potrivit legii, uzanţelor din comerţ sau a obişnuinţelor stabilite între
părţi.

1.4. Obligaţia de conformitate a mărfurilor

1.4.1. Obligaţiile vânzătorului legate de conformitate
Conformitatea este o noţiune de sorginte anglo-saxonă în care se includ toate obligaţiile
vânzătorului legate de cantitate, calitate, tip al mărfii, ambalaje sau condiţionare a mărfii.
Această obligaţie se socoteşte îndeplinită de cumpărător după următoarele distincţii:
a) în cazul în care cantitatea, calitatea, tipul mărfii şi ambalajul sunt prevăzute
în contract, obligaţia se consideră îndeplinită când acesta este realizat;
b) în cazul în care în contract nu se prevede nimic în legătură cu
conformitatea, aceasta se consideră îndeplinită atunci când:
b.1) mărfurile sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri
de acelaşi tip;
b.2) mărfurile sunt adecvate unei întrebuinţări speciale, cu condiţia ca această
întrebuinţare specială să fi fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa vânzătorului de
către cumpărător în momentul încheierii contractului ;
b.3) când marfa livrată posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o
cumpărătorului ca eşantion sau model;
b.4) când sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile acelaşi
tip sau, în lipsa unei întrebuinţări obişnuite, trebuie ambalate sau conservate într-o
manieră adecvată pentru a le proteja şi conserva.

1.4.2. Obligaţii ale cumpărătorului legate de conformitate

a) Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării
într-un termen cât mai scurt ţinând seama de împrejurări;
b) Cumpărătorul trebuie să denunţe vânzătorului lipsa de conformitate, precizând
natura defectului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a invoca lipsa de conformitate;
Convenţia reglementează două termene de decădere:

127
 - sub aspectul lungimii şi al momentului de la care curge, denunţarea trebuie
făcută într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care cumpărătorul a constatat sau ar
fi trebuit să constate defectul;
- oricum, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de
conformitate dacă nu o denunţă cel mai târziu într-un termen de doi ani calculat de la data la
care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, cu excepţia cazului în care părţile au prevăzut o
garanţie contractuală valabilă pe un alt termen. Termenul de doi ani reprezintă un termen de
garanţie legală.

1.5. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune

1.5.1. Obligaţia vânzătorului pentru evicțiune
Vânzătorul trebuie să predea mărfuri libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ,
exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiţii.
Convenţia reglementează o regulă specială în ceea ce priveşte evicţiunea bazată pe
proprietate intelectuală.
Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ,
întemeiată pe proprietatea industrială sau pe altă proprietate intelectuală pe care le cunoştea
sau nu putea să le ignore în momentul încheierii contractului, cu condiţia ca acest drept sau
altă pretenţie să fie întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală:
a) în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie sa fie (re) vândute sau utilizate,
dacă părţile au avut în vedere la momentul încheierii contractului faptul că mărfurile vor fi
(re)vândute sau utilizate în acel stat;
b) în toate celelalte cazuri, în temeiul legii statului în care cumpărătorul îşi are
sediul.
Prin excepţie, vânzătorul nu este ţinut de obligaţia de garanţie pentru evicţiune
întemeiată pe proprietatea intelectuală, atunci când:
a) la momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoştea sau nu putea să
ignore exigenţa dreptului sau a pretenţiei terţului; sau
b) dreptul sau pretenţia terţului rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat
planurilor tehnice, desenelor, formulelor sau altor specificaţii furnizate de cumpărător.

1.5.2. Obligaţia cumpărătorului legată de evicţiune

Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca garanţia pentru evicţiune, indiferent de felul ei,
dacă nu denunţă vânzătorului dreptul sau pretenţia terţului într-un termen rezonabil calculat
din momentul în care l-a cunoscut sau ar fi trebuit să îl cunoască .

2. Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de

către vânzător (Răspunderea contractuală a vânzătorului)

2.1. Enumerarea mijloacelor

Convenţia vorbeşte despre mijloacele de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării
contractului de către vânzător. Cumpărătorul poate cere executarea obligațiilor de către
vânzător sau rezoluțiunea contractului. Convenția reglementează însă și alte trei situaţii
speciale de responsabilitate ale vânzătorului.
Convenţia de la Viena (1980) nu foloseşte noţiunea de încălcare a contractului, ci pe
aceea de contravenţie la contract.

128
 2.2. Caracterizarea celor trei mari categorii de mijloace

Precum am arătat anterior, cumpărătorul dispune de trei categorii mari de mijloace, pe

care le vom analiza în cele ce urmează.

I. Posibilitatea cumpărătorului de a cere executarea obligaţiilor de către

vânzător

Din acest punct de vedere, Convenţia reglementează două subsituaţii:

A) Posibilitatea de a cere vânzătorului să execute obligaţia în natură

Cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea oricăreia dintre obligaţiile sale, cu excepţia
cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere. Din formularea textului
şi din faptul că este menţionată prima, rezultă ca această soluţie este preferată de Convenţie.
Cumpărătorul poate cere executarea în natură a oricăreia dintre obligaţii (să predea
bunul sau documentele cu privire la marfă etc.).
Excepţie: cazul în care cumpărătorul a efectuat un act incompatibil cu executarea
contractului (de exemplu, a solicitat rezoluţiunea).

B) Mijloacele specifice de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării de

către vânzător a obligaţiei de conformitate Cumpărătorul dispune de trei mijloace
specifice:
1) Poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire dacă lipsa de
conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract şi dacă această predare este cerută
de către cumpărător în momentul denunţării lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil
calculat de la această denunţare.
2) Cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate când o
asemenea soluţie este rezonabilă în funcţie de împrejurări.
3) cumpărătorul poate să reducă preţul proporţional cu diferenţa de valoare dintre
marfa efectiv predată şi marfa care ar fi trebuit să fie predată.
Vânzătorul are şi posibilitatea de a repara pe cheltuiala sa orice lipsă de conformitate după
data predării chiar fără ca acest lucru să fi fost cerut de cumpărător. Astfel, vânzătorul poate
chiar după data predării să repare pe cheltuiala sa orice lipsă de conformitate a obligaţiilor
sale, cu condiţia ca aceasta să nu atragă întârzierea nerezonabilă a executării contractului şi
să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente nerezonabile.

II. Posibilitatea cumpărătorului de a cere rezoluţiunea

A. Condiţiile rezoluţiunii
Rezoluţiunea este o soluţie pe care Convenţia o prevede cu rezervă şi o reglementează
la nivel de excepţie, pentru că ea duce la desfiinţarea contractului. Aceasta poate fi declarată
de cumpărător dacă se întruneşte minim una dintre următoarele două condiţii (alternative):
a) neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile sale constituie
o contravenţie esenţială la contract.
Conform art. 25 din Convenţie, pentru a fi esenţială, contravenţia trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să cauzeze celeilalte părţi un prejudiciu;

129
 - acest prejudiciu să o priveze în mod substanţial pe cealaltă parte de ceea ce
aceasta era în drept să se aştepte de la contract, în afară de cazul în care partea în culpă
nu a prevăzut un astfel de rezultat, iar o persoană rezonabilă cu aceeaşi pregătire şi aflată
în aceeaşi situaţie nu l-ar fi prevăzut nici ea.
b) vânzătorul nu predă mărfurile nici în termenul suplimentar care i-a fost acordat de
cumpărător sau declară că nu le va preda în termenul astfel acordat (art.
47 par. 1 şi art. 49 din Convenţie).
În ipoteza în care vânzătorul nu şi-a respectat obligaţia de predare a mărfurilor,
cumpărătorul poate să îi mai acorde un termen suplimentar pentru executare (un termen de
graţie convenţional). În cazul în care vânzătorul nu predă marfa nici în termenul suplimentar
oferit de cumpărător sau declară de la început că nu va executa, încălcarea devine esenţială
şi cumpărătorul are dreptul să declare rezoluţiunea contractului.

B. Regimul juridic al rezoluţiunii

Rezoluţiunea este extrajudiciară; ea se declară de către cealaltă parte (cumpărătorul, în
cazul la care ne referim), ceea ce constituie o derogare de la concepţia dreptului romanist unde
rezoluţiunea este pronunţată de instanţa de judecată.
Rezoluţiunea trebuie declarată de cumpărător printr-o notificare adresată vânzătorului,
iar instanţa nu poate acorda termen judiciar de graţie.

III. Situaţii speciale de responsabilitate ale vânzătorului

a) În cazul în care vânzătorul efectuează o predare parţială a mărfurilor sau
numai o parte din mărfurile predate nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul beneficiază
de toate mijloacele reglementate de Convenţie care se vor aplică însă numai cu privire la
partea lipsă sau neconformă, iar cumpărătorul nu va putea să declare rezoluţiunea întregului
contract decât în cazul în care neexecutarea acelei părţi din contract constituie o contravenţie
esentială pentru întregul contract.
b) Dacă vânzătorul efectuează o predare anticipată, înainte de termenul stabilit în
contract, atunci cumpărătorul are facultatea de a prelua marfa sau de a o refuza.
c) În cazul în care vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în
contract, cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar, dar
dacă acceptă trebuie să plătească acea cantitate excedentară la preţul din contract.

Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Enumeraţi obligaţiile vânzătorului din contractul de vânzare internaţională de
mărfuri.
➢ În ce constă obligaţia vânzătorului de predare a mărfurilor, potrivit Convenţiei
de la Viena (1980)?
➢ În ce constă obligaţia de conformitate a mărfurilor, potrivit Convenţiei de la
Viena?
➢ Care sunt mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la
contract a vânzătorului?

130
 ➢ Caracterizați cele trei mari categorii de mijloace de care dispune cumpărătorul
în cazul încălcării contractului de către vânzător.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V
CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI,
CONFORM CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980).
EFECTELE CONTRACTULUI. OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI ŞI
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ A CUMPĂRĂTORULUI. DISPOZIŢII
COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE COMUNE ALE PĂRŢILOR

1. Obligaţiile cumpărătorului
1.1. Obligaţia de plată a pretului;
1.2. Obligaţia de preluare a mărfii predate;
1.3. Obligaţia cumpărătorului de a preciza caracteristicile mărfurilor.
2. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract de către
cumpărător (Răspunderea contractuală a cumpărătorului)
3. Dispoziţii comune privind obligaţiile comune ale vânzătorului şi ale
cumpărătorului
3.1. Efectele specifice ale contractului de vânzare-cumpărare
3.2. Daunele-interese
3.3. Exonerarea de răspundere. Situaţia forţei majore

OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Enumere obligaţiile cumpărătorului în contractul de vânzare internaţională de mărfuri;
➢ Analizeze obligaţia de plată a preţului, de preluare a mărfii preluate şi de precizare a
caracteristicilor mărfii;
➢ Enumere mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract din
partea cumpărătorului;
➢ Prezinte efectele specifice ale contractului de vânzare-cumpărare şi regimul daunelor-
interese reglementat de Convenţia de la Viena (1980);
➢ Caracterizeze exonerarea de răspundere, în accepţiunea Convenţiei de la Viena
(1980).

131
 1. Obligaţiile cumpărătorului

1.1. Obligaţia de plată a preţului

1.1.1. Conţinutul obligaţiei
Obligaţia cumpărătorului de plată a preţului o include şi pe aceea de a lua orice măsuri
şi de a îndeplini orice formalităţi destinate să permită transferul sumei de bani care exprimă
preţul ce trebuie plătit către vânzător potrivit contractului, legii sau altor reglementări.
Regula este că preţul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract în mod
expres sau implicit sau printr-o dispoziţie contractuală prin care preţul să poată fi determinat.
Ca situaţie specială, în cazul în care contractul nu conţine nici o referire cu privire la
preţ, părţile sunt prezumate că s-au referit în mod tacit la preţul practicat, în mod obişnuit, în
momentul încheierii contractului în ramura de comerţ respectivă pentru aceleaşi mărfuri
vândute în împrejurări comparabile (prezumţie legală relativă de determinare a preţului).
1.1.2. Locul plăţii preţului
Preţul trebuie plătit vânzătorului în unul din următoarele locuri: a) în
locul anume precizat în contract;
b) la sediul vânzătorului - plata preţului este portabilă deoarece plata preţului în
comerţul internaţional se face prin virament bancar, iar preţul se consideră plătit în
momentul în care banii au ajuns în contul vânzătorului;
c) la locul remiterii mărfii sau documentelor, dacă părţile au prevăzut că plata
preţului se va face contra acestora. 1.1.3.
Momentul plăţii preţului
Preţul trebuie plătit:
a) la momentul determinat în contract;
b) în lipsa unei asemenea determinări, preţul va fi plătit în momentul în care,
conform contractului, vânzătorul pune la dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile, fie
documentele reprezentative ale acestora;
c) în fine, vânzătorul poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau a
documentelor. În acest caz, plata va fi anterioară predării mărfii sau remiterii documentelor.

1.1.4. Punerea de drept în întârziere a vânzătorului privind plata preţului

Cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data stabilită în contract sau care rezultă
din contract fără nici o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului (principiul dies
interpellat pro hominem).

1.2. Obligaţia de preluare a mărfii predate

Cumpărătorul trebuie să îndeplinească orice act care este de aşteptat, în mod rezonabil, din
partea lui pentru a permite vânzătorului sa efectueze predarea. De asemenea, el are obligaţia
de a prelua marfa predată.

1.3. Obligaţia cumpărătorului de a preciza caracteristicile mărfurilor

Cumpărătorul trebuie să transmită acele specificaţii (forma, măsura sau alte
caracteristici ale produsului) necesare pentru a putea permite producătorului să producă marfa
potrivit contractului.

132
2. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract de către
cumpărător (Răspunderea contractuală a cumpărătorului)

Convenţia reglementează trei categorii de mijloace de care poate beneficia vânzătorul

în cazul încălcării contractului de către cumpărător, acestea fiind prezentate în mod simetric
cu mijloacele de care poate beneficia cumpărătorul în eventualitatea încălcării contractului de
către vânzător. Explicaţiile sunt similare cu cele prezentate în secţiunea dedicată răspunderii
contractuale a cumpărătorului.

I. Posibilitatea de a cere executarea în natură o obligaţiilor de către cumpărător

Vânzătorul poate cere cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau
executarea altor obligaţii, cu excepţia cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu
o asemenea cerere (de exemplu, dacă a cerut rezoluţiunea).

II. Posibilitatea de a declara rezoluţiunea contractului Rezoluţiunea

contractului poate fi cerută în două situaţii: 1) dacă neexecutarea de către
cumpărător a oricărei obligaţii care rezultă din contract sau din Convenţie
constituie o contravenţie esenţială la contract ;
2) în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de plată a preţului sau nu preia
mărfurile livrate în termenul suplimentar acordat de vânzător sau declară că nu o va face în
termenul astfel acordat.

III. Mijloacele speciale ale vânzătorului, în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută
obligaţia de a transmite specificaţiile cu privire la marfă
În cazul în care contractul prevede obligaţia cumpărătorului de a specifica forma, măsura
sau alte caracteristici ale mărfurilor şi nu face această specificare la data convenită sau într-
un alt termen rezonabil, calculat de la primirea unei asemenea cereri din partea vânzătorului,
vânzătorul poate să efectueze singur specificarea potrivit cu nevoile cumpărătorului care i-ar
putea fi cunoscute. El trebuie să comunice specificarea cumpărătorului şi să îi acorde un
termen rezonabil pentru a realiza o specificare diferită; în cazul în care cumpărătorul tace,
specificarea vânzătorului va deveni definitivă.

3. Dispoziţii comune privind obligaţiile comune ale vânzătorului şi ale

cumpărătorului

3.1. Efectele specifice ale contractului de vânzare-cumpărare

Contractul de vânzare internaţională de mărfuri produce trei efecte specifice:
A. excepţia de neexecutare a contractului;
B. rezoluţiunea (rezilierea) contractului;
C. riscurile contractului.

A. Excepţia de neexecutare a contractului

Oricare dintre părţi poate să amâne executarea obligaţiilor ce-i revin atunci când
rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o măsură esenţială a
obligaţiilor sale din cauza unei grave insuficienţe a acestei părţi de a-şi executa obligaţia, a
insolvabilităţii sale ori a modului în care se pregăteste să execute sau execută contractul.

133
 B. Rezoluţiunea (rezilierea) contractului B.1. Regimul general al rezoluţiunii
a) Rezoluţiunea poate fi declarată printr-un act unilateral de către partea
interesată sau poate rezulta din acordul părţilor (poate să nu fie judiciară).
b) Pentru a produce efecte, rezoluţiunea trebuie să fie mai întâi notificată
părţii
interesate.
c) Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda niciuneia dintre părţi un termen
de
graţie atunci când intervine o încălcare a oricăreia dintre obligaţiile sale.
d) Convenţia prevede punerea de drept în întârziere a debitorului în cazul
neexecutării de către cumpărător a obligaţiei de plată a preţului la scadenţă, în celelalte
situaţii fiind aplicabilă soluţia prevăzută de lex contractus.

B.2. Efectele rezoluţiunii

Convenţia reglementează un efect general şi unul special.
Efectul general, aplicabil în toate cazurile, indiferent dacă contractul s-a executat sau
nu, este acela că rezoluţiunea contractului liberează părţile de obligaţiile lor, cu trei excepţii :
➢ partea rămâne în continuare obligată pentru eventualele daune-interese pe care
le-ar datora;
➢ sancţiunea nu are efect asupra stipulaţiilor contractului referitoare la
rezolvarea litigiilor;
➢ sancţiunea nu are efect asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor prevăzute de
convenţie sau de contract pentru cazul de rezoluţiune.
Efectul special (în ipoteza contractului executat), este acela că partea care a executat
contractul total sau parţial poate cere celeilalte părţi restituirea a ceea ce a furnizat total sau
parţial în executarea contractului.

C. Riscul contractului
Momentul transferului riscului cu privire la marfă de la vânzător la cumpărător este legat de
momentul predării mărfurilor. Convenţia nu reglementează transferul proprietăţii. În principiu,
transferul proprietăţii este legat de transferul riscului.
Problema momentului transferului riscului implică mai multe distincţii după cum
mărfurile fac sau nu obiectul unui transport .
i) Când contractul de vânzare-cumparare implică transportul mărfurilor
de către un terţ se face următoarea subdistincţie:
a) dacă vânzătorul este ţinut prin contract să remită mărfurile transportatorului într-
un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul în care vânzătorul i le-
a remis în acel loc;
b) dacă vânzătorul nu este obligat prin contract să remită mărfurile într-un loc
determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul remiterii mărfurilor către
primul transportator cu scopul de a fi transmise vânzătorului conform
contractului; ii) Când mărfurile nu fac obiectul unui
transport În acest caz, se face următoarea subdistincţie:

134
 a) când cumpărătorul este obligat, potrivit contractului, să preia mărfurile întrun alt
loc decât sediul vânzătorului, riscurile cu privire la marfă sunt transferate cumpărătorului
atunci când predarea este făcută iar cumpărătorul ştie că mărfurile sunt puse la dispoziţia
sa în acel loc;
b) în orice alte ipoteze, riscurile sunt transferate de la vânzător la cumpărător: b1)
în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, în termenul contractual; b2) dacă
cumpărătorul nu preia mărfurile în termenul contractual, riscurile se
transferă la cumpărător din momentul în care acestea sunt puse la dispoziţia sa la locul
prevăzut în contract.

3.2. Daunele-interese
Daunele-interese se pot cumula cu oricare dintre mijloacele pe care
Convenţia le pune la dispoziţia uneia dintre părţi.

3.2.1. Întinderea daunelor-interese

Daunele-interese pentru o contravenţie la contract săvârşite de una dintre părţi sunt
egale cu pierderea suferită şi câştigul nerealizat de cealaltă parte datorită respectivei încălcări,
pe care partea din culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă la încheierea contractului.

3.2.2. Modalităţi specifice de stabilire a daunelor-interese în cazul rezoluţiunii

contractului
În cazul în care contractul este rezolvit, partea interesată are la dispoziţie două
modalităţi de stabilire a daunelor-interese:
a) Când contractul este rezolvit, iar cumpărătorul, într-o manieră rezonabilă şi într-
un termen rezonabil, după rezolvire, a procedat la o cumpărare de înlocuire sau vânzătorul a
procedat la o vânzare compensatorie, partea care cere daune-interese poate obţine diferenţa
dintre preţul din contract şi preţul de înlocuire sau preţul vânzării compensatorii;
b) Când contractul este rezolvit, dacă partea nu a procedat la o vânzare
compensatorie sau la o cumpărare de înlocuire, iar mărfurile au un preţ curent, partea poate
cere diferenţa dintre preţul stabilit în contract şi preţul curent al mărfurilor din momentul
rezolvirii contractului precum şi daune-interese.
Partea care invocă contravenţia la contract este obligată să ia toate măsurile rezonabile
pentru a-şi limita pierderea şi câştigul nerealizat, rezultat al încălcării. Dacă neglijează acest
lucru, partea în culpă poate cere o reducere a daunelorinterese egală cu mărimea pierderii
care ar fi putut fi evitată.

3.3. Exonerarea de răspundere. Situaţia forţei majore

3.3.1. Precizare prealabilă
Convenţia reglementează forţa majoră ca o cauză exoneratoare de răspundere, însă
nu foloseşte explicit expresia „forţă majoră”.
Potrivit Convenţiei, o parte este exonerată de răspundere pentru neexecutarea oricăreia
dintre obligaţiile sale contractuale dacă dovedeşte că această neexecutare a fost determinată
de o piedică îndeplinind următoarele condiţii cumulative:
- este independentă de voinţa părţii care o invocă;
- este fortuită, adică partea nu se putea aştepta, în mod rezonabil, din partea ei,
să o ia în considerare la momentul încheierii contractului;

135
 - este imprevizibilă şi insurmontabilă, adică partea nu putea să o prevină sau să
o depăşească şi nici să-i prevină sau să-i depăşească consecinţele.

3.3.2. Procedura
Convenţia prevede obligaţia părţii care invocă forţa majoră să o informeze pe cealaltă
parte de survenirea pierderii şi despre efectele acesteia asupra capacităţii sale de executare.
Existenţa cazului de forţă majoră trebuie transmisă imediat.
În cazul în care forţa majoră se invocă direct în faţa instanţei, partea nu este decăzută
din dreptul de a o invoca, însă va suporta toate prejudiciile pe care cealaltă parte le-ar fi putut
evita dacă ar fi fost anunţată într-un termen rezonabil.

Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Enumeraţi obligaţiile cumpărătorului din contractul de
vânzare internaţională de mărfuri.
➢ În ce constă obligaţia cumpărătorului de plată a preţului?
➢ Care sunt mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la
contract a cumpărătorului?
➢ Prezentaţi, pe scurt, regimul rezoluţiunii (rezilierii) în contractele de vânzare
internaţională de mărfuri.
➢ Prezentaţi regimul daunelor-interese şi exonerarea de răspundere reglementate
de Convenţia de la Viena (1980).
➢ Prezentaţi regimul forţei majore în contractele de vânzare internaţională de
mărfuri.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN MATERIA VÂNZĂRII INTERNAŢIONALE DE
MĂRFURI, CONFORM CONVENŢIEI DE LA NEW YORK (1974)

CUPRINS:
1. Precizări prealabile;

136
 2. Domeniul de aplicare a Convenţiei;
3. Reglementările privind termenul de prescripţie;
4. Efectul expirării termenului de prescripţie.

OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Prezinte domeniul de aplicare al Convenţiei asupra prescripţiei în materie de vânzare
internaţională de mărfuri;
➢ Analizeze prevederile referitoare la durata termenului de prescripţie, începutul,
suspendarea şi încetarea curgerii termenului;
➢ Prezinte efectele expirării termenului de prescripţie.

1. Precizări prealabile
Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la
New York la 14 iunie 1974, sub egida O.N.U., este împărţită în patru titluri, şi anume: Titlul I -
Dispoziţii generale, care conţine fondul reglementării materiei; Titlul II - Măsuri de aplicare;
Titlul III - Declaraţii şi rezerve; Titlul IV - Dispoziţii finale.
Convenţia a fost modificată prin Protocolul încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, cu
scopul de a asigura armonizarea acesteia cu prevederile Convenţiei Naţiunilor
Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la aceeaşi dată şi în
acelaşi loc.
Convenţia are un caracter supletiv, rezultat din dispoziţiile art. 3 par. 3, conform cărora
Convenţia nu se aplică când părţile au exclus în mod expres aplicarea sa.

2. Domeniul de aplicare a Convenţiei

2.1. Domeniul de aplicare temporal şi personal
Convenţia a intrat în vigoare la 1 august 1988 şi la ea sunt părţi în prezent peste 50 de state.
România a aderat atât la Convenţie, cât şi la protocolul modificator prin Legea nr. 24/1992
(publicată în M.O. nr. 46/1992), fără niciun fel de rezervă sau declaraţie.
Domeniul de aplicare personal este identic cu cel al Convenţiei de la Viena (1980).
2.2. Domeniul de aplicare material (obiectul convenţiei)
Sfera de aplicare ratione materiae a Convenţiei este prevăzută în art. 1 par. 1.
Conform textului, Convenţia determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce ale
unui cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un contract de vânzare internaţională de
bunuri mobile corporale, sau referitoare la o contravenţie la acest contract, rezilierea ori
nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui anumit interval de timp. Acest
interval de timp este desemnat în Convenţie prin expresia termen de prescripţie. Din această
prevedere - ca şi, desigur, din întregul conţinut al Convenţiei - rezultă că obiectul Convenţiei îl
constituie termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în materie de vânzare internaţională de
bunuri mobile corporale.

137
 Convenţia nu foloseşte noţiunea de „prescripţie extinctivă", ci numai pe cea de
„prescripţie", dar este evident, din întregul său conţinut, că se referă la aceasta, iar nu la
prescripţia achizitivă (uzucapiune).
În schimb, noţiunea de „bun mobil corporal" nu este acoperită explicit, Convenţia de la
Viena (1980) utilizând termenul de „marfă".

3. Reglementările privind termenul de prescripţie

3.1. Durata termenului
Conform art. 8 din Convenţie, termenul de prescripţie este de 4 ani. Prin fixarea unui termen
de 4 ani s-a încercat să se evite stabilirea unui termen exagerat de lung, care ar fi putut crea
riscul pierderii de dovezi, dezechilibrării afacerii ori dispariției interesului pentru soluționarea
acțiunii.
Printr-o dispoziţie specială, Convenţia instituie, în art. 23, o limitare generală a termenului de
prescripţie, asemănătoare cu soluția adoptată în prezent de Codul civil în vigoare. În dreptul
român, potrivit art. 2515 al. 4 Cod civil, „termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin
acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici
mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care pot fi
prelungite până la 20 de ani”.
În Convenția de la New York (1974), textul prevede că, fără a se ţine seama de dispoziţiile
Convenţiei - este vorba, subliniem noi, mai ales de cele ale art. 13 - 21 care reglementează o
încetare a curgerii (întrerupere) sau o prelungire (suspendare) a termenului de prescripţie,
precum şi de cele ale art. 22 par. 2 care acordă debitorului posibilitatea de a prelungi termenul
de prescripţie -, orice termen de prescripţie expiră cel mai târziu 10 ani după data la care a
început să curgă, în conformitate cu art. 9 - 12 din Convenţie.

3.2. Începutul cursului prescripţiei extinctive

3.2.1. Regula generală
Termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată (art. 9 par. 1).
Această regulă este perfect concordantă cu cea din dreptul român (art. 2523 din Codul civil).
Punctul de plecare al termenului de prescripţie nu este întârziat (deci, subliniem noi,
regula generală nu este înlăturată de la aplicare), atunci când:
a) o parte este obligată prin contract să adreseze o notificare celeilalte părţi
(conform art. 1 par. 2) sau
b) convenţia de arbitraj prevede că niciun drept nu va lua naştere atâta timp
cât o sentinţă arbitrală nu va fi fost pronunţată (art. 9 par. 2). Această prevedere exprimă ideea
că stipulaţia părţilor în convenţia de arbitraj, în sensul că naşterea dreptului la acţiune al
oricăreia din ele se amână până la pronunţarea unei sentinţe arbitrale în cauză nu are efect
asupra regulii generale privind începerea curgerii termenului de prescripţie de la data naşterii
dreptului la acţiune.
3.2.2. Regulile speciale
Deşi din formularea art. 9 par. 1 pare să rezulte că regulile speciale privind începutul
cursului prescripţiei, prevăzute de art. 10-12, ar fi derogatorii de la regula
generală (acest articol precizând că regula generală se aplică „sub rezerva dispoziţiilor art. 10,
11 şi 12"), în realitate regulile speciale nu constituie excepţii de la regula generală, ci aplicaţii
ale acesteia în cazurile concrete pe care Convenţia le prevede. Privită astfel, corelaţia dintre
regula generală şi cele speciale, stabilită de convenţie, este similară celei existente în dreptul
român, între regula generală din art. 2523 Cod civil şi regulile speciale instituite prin art. 2524
- 2531 din acest act normativ.
Regulile specifice privind începutul cursului prescripţiei, instituite de

138
Convenţie, sunt următoarele:
1. O acţiune rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată începând
cu data la care această încălcare s-a produs (art. 10 par. 1). Această regulă priveşte prescripţia
acţiunii în răspundere contractuală, în general.
Regulile următoare vizează răspunderea contractuală pentru anumite motive speciale.
2. O acţiune sprijinită pe neconformitatea lucrurilor poate fi exercitată începând cu
data la care lucrul a fost în mod efectiv remis cumpărătorului sau oferta de remitere a lucrului
a fost refuzată de cumpărător (art. 10 par. 2). În acest caz, regula se referă la acţiunea bazată
pe viciile aparente ale bunului vândut; pentru viciile ascunse se aplică regula prevăzută de art.
11, care priveşte ipoteza în care vânzătorul a acordat cumpărătorului un termen de garanţie.
3. O acţiune sprijinită pe dol - indiferent de momentul în care acesta s-a produs:
înaintea încheierii contractului, în momentul acestei încheieri sau rezultă din manopere
frauduloase ulterioare încheierii contractului - poate fi exercitată începând cu data la care faptul
a fost sau trebuia în mod raţional să fie descoperit (art. 10 par. 3).
Convenţia instituie, în acest caz, două momente de la care începe să curgă termenul
de prescripţie, şi anume:
a) un moment subiectiv, când cel îndreptăţit a cunoscut faptul doloziv;
b) un moment obiectiv, când acest fapt ar fi trebuit să fie descoperit, prin
raportare la atitudinea unei „persoane rezonabile", aflată în acea situaţie.
4. Dacă vânzătorul a dat, privitor la lucrul vândut, o garanţie expresă, valabilă pe
durata unui termen determinat de el sau în orice alt mod, termenul de prescripţie al acţiunii
cumpărătorului sprijinită pe această garanţie începe să curgă de la data la care cumpărătorul
notifică vânzătorului faptul care motivează exercitarea acţiunii sale, dar, cel mai târziu, de la
data expirării garanţiei (art. 11). Această regulă se referă la acţiunea cumpărătorului pentru
viciile ascunse ale lucrului vândut, pentru care vânzătorul a acordat un termen de garanţie.
5. Art. 12 par. 1 reglementează prescripţia oricărei acţiuni întemeiate pe
rezoluţiunea anticipată a contractului. Conform textului, „Când, în cazurile prevăzute de legea
aplicabilă contractului, o parte declară rezoluţiunea contractului înaintea datei fixate pentru
executarea sa, termenul de prescripţie curge începând cu data la care declaraţia este adresată
celeilalte părţi. Dacă rezoluţiunea contractului nu este declarată înaintea datei fixate pentru
executare, termenul de prescripţie nu curge decât de la această dată”.

3.3. Încetarea curgerii (întreruperea) termenului de prescripţie

Sub aspect terminologic, Convenţia utilizează noţiunea de „încetarea curgerii prescripţiei",
care este corespondentă celei de „întrerupere" a cursului prescripţiei din dreptul român,
cauzele fiind sensibil apropiate.
Convenţia reglementează trei cazuri (cauze) de încetare a curgerii termenului de
prescripţie:
1. Îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva
debitorului
Conform art. 1 par. 3 lit. c), prin noţiunea de „procedură" se înţelege orice procedură
judiciară, arbitrală sau administrativă, aşa cum am văzut. Convenţia urmează această
clasificare a noţiunii şi distinge între trei ipoteze, în funcţie de natura procedurii pe care
creditorul o porneşte împotriva debitorului, astfel:
a) când creditorul îndeplineşte orice act care, după legea jurisdicţiei sesizate (lex
fori), este considerat introductiv a unei proceduri judiciare împotriva debitorului, termenul de
prescripţie încetează să curgă. Consecinţa este aceeaşi atunci când creditorul formulează, în
cursul unei proceduri deja angajate, o cerere care exprimă voinţa sa de a pune în valoare
dreptul său împotriva debitorului (art. 13).
b) când părţile au convenit să supună diferendul lor arbitrajului, termenul de
prescripţie încetează să curgă începând de la data la care una dintre părţi recurge la procedura

139
de arbitraj în modul prevăzut de convenţia de arbitraj sau prin legea aplicabilă acestei
proceduri.
c) în cazul în care creditorul introduce orice altă procedură (deci inclusiv una
administrativă) împotriva debitorului, termenul de prescripţie încetează să curgă atunci când
creditorul îşi valorifică dreptul său spre a-i obţine recunoaşterea sau executarea, cu excepţia
cazului în care legea care reglementează această procedură dispune altfel.
În continuare, Convenţia enumeră, cu titlu exemplificativ („între altele"), procedurile la
care se referă acest text, şi anume este vorba de cele folosite cu ocazia:
a) decesului sau incapacităţii debitorului;
b) falimentului sau oricărei situaţii de insolvabilitate privind totalitatea bunurilor
debitorului sau
c) dizolvării sau lichidării unei societăţi, asociaţii sau entităţi, când aceasta
este debitorul (art. 15).
Încetarea curgerii termenului de prescripţie, prin introducerea de către creditor a unei
proceduri împotriva debitorului, înainte de expirarea termenului de prescripţie, nu are loc - şi
deci se consideră că termenul continuă să curgă - atunci când procedura s-a încheiat fără ca
o hotărâre să fi fost pronunţată asupra fondului pricinii (art. 17 par. 1). Aşadar, efectul de
încetare a curgerii prescripţiei al cererii creditorului nu se produce dacă, de exemplu, creditorul
renunţă la ea, cererea se perimă (prin inactivitatea creditorului) sau dacă organul competent
să o soluţioneze a respins-o, a anulat-o sau a dispus încetarea procedurii.
2. Îndeplinirea de către creditor a oricărui alt act care are efect întreruptiv de
prescripţie conform legii statului unde debitorul îşi are sediul.
Conform art. 19, când creditorul săvârşeşte, în statul unde debitorul îşi are sediul, mai înainte
de expirarea termenului de prescripţie, un act, altul decât cele prevăzute la art. 13, 14, 15 şi
16, care, după legea acestui stat, are drept efect redeschiderea unui termen de prescripţie, un
nou termen de 4 ani începe să curgă începând de la data stabilită prin această lege.
3. Recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor
Termenul de prescripţie încetează să curgă atunci când, înainte de expirarea acestui termen,
debitorul recunoaşte obligaţia sa faţă de creditor (art. 20 par. 1).
Recunoaşterea poate fi „în scris" - deci expresă (art. 20 par. 1) sau tacită, la aceasta
referindu-se art. 20 par.2. Conform acestui din urmă text, plata dobânzilor sau executarea
parţială a unei obligaţii de către debitor are acelaşi efect ca şi recunoaşterea expresă, dacă
raţional se poate deduce din aceste acte că debitorul îşi recunoaşte obligaţia sa.

3.4. Prelungirea (suspendarea) termenului de prescripţie

Convenţia foloseşte noţiunea de „prelungire a termenului de prescripţie", în sens
sinonim cu cea de „suspendare" din dreptul român.
Conform dispoziţiilor art. 21, termenul de prescripţie se prelungeşte atunci când - se
subînţelege, înaintea expirării sale - au intervenit împrejurări care îndeplinesc următoarele
condiţii:
a) nu sunt imputabile creditorului;
b) acesta nu le putea nici evita, nici învinge;
c) îl aduc pe creditor în imposibilitatea de a face să înceteze cursul
prescripţiei.
Se observă că împrejurările la care se referă textul îmbracă haina forţei majore din
dreptul român (exprimată sintetic), fără însă ca în Convenţie să se utilizeze această noţiune.
Reticenţa acestei convenţii (ca şi a celei de la Viena, din 1980) de a adopta noţiunea de „forţă

140
majoră" este justificată prin faptul că sunt sisteme de drept care nu cunosc această noţiune
(ca, de exemplu, dreptul anglosaxon).

4. Efectul expirării termenului de prescripţie

4.1. Efectul asupra dreptului la acţiune

Efectul prescripţiei constă, conform art. 25 par. 1, în aceea că niciun drept nu este recunoscut
şi nici nu devine executoriu în nicio procedură începută după expirarea termenului de
prescripţie. Din acest text - ca, de altfel, şi din cel al art. 1 par.1 şi din întreg conţinutul
Convenţiei - rezultă că aceasta se referă la prescripţia dreptului la acţiune, iar nu a dreptului
de a cere executarea silită a unui titlu executoriu.

4.2. Efectul prescripţiei asupra dreptului subiectiv

Art. 26 prevede că, dacă debitorul execută obligaţia sa după expirarea termenului de
prescripţie, el nu are dreptul să ceară restituirea, chiar dacă ignoră, în momentul executării
obligaţiei, faptul că termenul de prescripţie era expirat.
Această concepţie a Convenţiei privind efectul prescripţiei asupra dreptului subiectiv şi
obligaţiei corelative este perfect concordantă cu cea din dreptul român (art. 2500 şi art. 2506
al. 3 Cod civil).
4.3. Reguli speciale privind efectele prescripţiei
Convenţia reglementează două efecte speciale ale prescripţiei:
a) Conform art. 27, expirarea termenului de prescripţie cu privire la partea
principală a datoriei are acelaşi efect privitor la dobânzile acesteia.
b) Termenul de prescripţie a oricărui drept sprijinit pe neexecutarea de către o
parte a unui contract prevăzând prestaţii sau plăţi eşalonate curge, pentru fiecare dintre
obligaţiile cu executare succesivă (s.n.), începând de la data la care neexecutarea care le
afectează s-a produs (art. 12 par. 2 teza I).
Această dispoziţie exprimă regula că, atunci când debitorul este obligat la prestaţii
succesive, dreptul la acţiune al creditorului cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge
printr-o prescripţie distinctă.

Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

141
 ➢ Prezentaţi domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei de
la New York (1974) asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri.
➢ Care este durata termenului de prescripţie şi începutul curgerii acestuia, potrivit
Convenției de la New York (1974)?
➢ Care sunt cazurile de încetare a curgerii termenului de prescripţie, potrivit
Convenţiei de la New York (1974)?
➢ Care este efectul expirării termenului de prescripţie, potrivit Convenţiei de la
New York (1974)?
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VII
UZANŢELE UNIFORMIZATE ÎN MATERIA CONTRACTULUI DE VÂNZARE ÎN
COMERŢUL INTERNAŢIONAL - INCOTERMS 2010

CUPRINS:

1. Precizări prealabile
1.1. Terminologie şi istoric;
1.2. Natura juridică şi obiectul regulilor INCOTERMS.
2. Conţinutul regulilor INCOTERMS. Categoriile de obligaţii ale părţilor la care se referă
3. Clasificarea regulilor INCOTERMS
3.1. Criterii;
3.2. Regula EXW;
3.3. Regula FCA;
3.4. Regula CPT;
3.5. Regula CIP;
3.6. Regula DAT;
3.7. Regula DAP;
3.8. Regula DDP;
3.9. Regula FAS ;
3.10. Regula FOB ;
3.11. Regula CFR;
3.12. Regula CIF.

142
OBIECTIVE:
După studiul acestui capitol, studenţii vor putea să:
➢ Prezinte natura juridică şi obiectul regulilor INCOTERMS;
➢ Descrie conţinutul regulilor INCOTERMS; ➢ Realizeze o clasificare a regulilor
INCOTERMS;
➢ Prezinte, pe scurt, fiecare regulă INCOTERMS.

1. Precizări prealabile

1.1.Terminologie şi istoric
INCOTERMS reprezintă o prescurtare a cuvintelor „International Commercial
Terms”, semnificând reguli de comerţ internaţional.
Regulile au fost adoptate de Camera de Comerţ Internaţională din Paris (I.C.C. Paris),
organism cu caracter internaţional, compus prin afilierea unui număr foarte mare de societăţi
comerciale din multe dintre statele lumii.
Prima variantă de bază a fost elaborată în 1953. Regulile au fost perfecţionate în mai
multe rânduri, iar în 1990 a fost adoptată o nouă variantă de bază, ca urmare a necesităţii de
a adapta aceste reguli la comerţul electronic. Varianta de bază a suferit modificări în 2000 şi
2010.
Camera de Comerţ de la Washinghton a elaborat şi ea codificarea R.A.F.T.D. (Revised
American Foreign Trade Definitions) în 1941. Datorită succesului mai redus, după 1990,
această Cameră a recomandat participaţilor americani la activitatea de comerţ să folosească
INCOTERMS.

1.2. Natura juridică şi obiectul regulilor INCOTERMS

Regulile INCOTERMS au natura juridică a unor uniformizări de uzanţă în materia
vânzării internaţionale de mărfuri, pe zona europeană. Ele nu se impun părţilor, ci se aplică
numai dacă părţile au trimis la ele în mod expres sau tacit
(recepţiunea contractuală).
Obiectul de reglementare al INCOTERMS îl constituie raporturile juridice născute din
contractul de vânzare în comerţul internaţional. Altfel spus, aceste reguli
se referă numai la termenii din comerţ folosiţi în relaţia dintre vânzător şi cumpărător.
Aşadar, contractul de vânzare supus regulilor INCOTERMS, pe de o parte, şi
contractele adiacente vânzării (transport, asigurare etc.), pe de altă parte, sunt independente,
în sensul că dispoziţiile acestor reguli privind raportul dintre vânzător şi cumpărător nu
afectează eventualele prevederi speciale cuprinse în contractele de transport, asigurare etc.
încheiate între oricare dintre aceste părţi şi un terţ, reciproca fiind, de asemenea, valabilă.

2. Conţinutul regulilor INCOTERMS

2.1. Categoriile de obligaţii ale părţilor la care se referă
Regulile INCOTERMS stabilesc trei categorii de obligaţii ale părţilor:

143
 a) Prima categorie este formată din obligaţia de predare a mărfii şi de plată
a preţului. De momentul predării mărfii este legat momentul transmiterii riscului de la vânzător
la cumpărător.
Regulile INCOTERMS nu reglementează transferul proprietăţii, care urmează să fie stabilit de
părţi în contract, iar dacă nu este stabilit de părţi va fi determinat potrivit sistemului de drept la
care trimite norma conflictuală aplicabilă.
b) A doua categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de transport,
de asigurare, de conservare şi celelalte cheltuieli legate de marfă, din momentul în care
marfa pleacă de la vânzător şi până la momentul ajungerii la cumpărător.
c) a treia categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de export al
mărfii din ţara vânzătorului, cheltuielile de tranzit şi cheltuielile de import din ţara
cumpărătorului.

3. Clasificarea regulilor INCOTERMS

3.1. Criterii
În versiunea adoptată în anul 2010 există 11 reguli INCOTERMS.
În funcţie de tipul de transport al mărfii de la vânzător la cumpărător, regulile
INCOTERMS se clasifică în:
• reguli care pot utilizate pentru orice tip de vânzare (EXW, FCA, CPT, CIP,
DAT, DAP, DDP) şi
• reguli care pot fi utilizate numai în cazul vânzărilor însoţite de transporturi maritime şi
fluviale (FAS, FOB, CFR, CIP).
Analizăm, în continuare, cele 11 reguli INCOTERMS.

A) Reguli INCOTERMS aplicabile pentru orice tip de vânzare

3.2. Regula EXW

Regula EXW (Ex Works) – franco fabrică + locul de livrare convenit.
Această regulă implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe pentru
cumpărător dintre toate regulile INCOTERMS.
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula
EXW este acela în care marfa, individualizată ca aparţinând cumpărătorului, este depusă în
locul de livrare convenit (de regulă locul de producţie sau de depozitare al vânzătorului), la
data sau în perioada de timp stabilită.
În cazul acestei reguli niciuna dintre părţi nu are obligaţia de a încheia un contract de
transport, deoarece contractul de transport nu are nicio legătură cu vânzarea EXW.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea EXW obligaţia de asigurare a mărfii în
sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după momentul
livrării vor fi suportate de către cumpărător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului, tranzitul acesteia
prin terţe ţări şi importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă. Vânzarea
EXW este singura vânzare internă potrivit regulilor INCOTERMS 2010 (vânzarea este internă
atunci când formalităţile şi cheltuielile de export din ţara vânzătorului sunt în sarcina
cumpărătorului).

144
 3.3. Regula FCA
Regula FCA (Free Carrier) – franco transportator + locul de livrare convenit

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula

FCA este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este
depusă în locul de livrare convenit, la data sau în perioada de timp stabilită. Livrarea se face
în mijlocul de transport (după caz, pus la dispoziţie de către cumpărător, dacă marfa se livrează
la sediul acestuia, sau de către vânzător, dacă marfa se livrează în alt loc).
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii de la
locul de livrare convenit incumbă cumpărătorului.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.
cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea FCA obligaţia de asigurare a mărfii
în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după
momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina
acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări şi importul
său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

3.4. Regula CPT

Regula CPT (Carriage Paid To) – transport plătit până la + locul de destinaţie convenit
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula
CPT este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este
predată transportatorului (sau, după caz, primului transportator).
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la locul
de destinaţie convenit incumbă vânzătorului.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.
cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea CPT obligaţia de asigurare a mărfii
în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după
momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina
acestuia. Formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări sunt în sarcina
vânzătorului până la momentul livrării şi în sarcina cumpărătorului după acest moment.
Formalităţile şi cheltuielile privind importul mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia
din urmă.

3.5. Regula CIP

Regula CIP (Carriage and Insurance Paid To) – transport şi asigurare plătite până la +
locul de destinaţie convenit
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula
CIP este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este predată
transportatorului (sau, după caz, primului transportator).
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până

145
la locul de destinaţie convenit incumbă vânzătorului.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.
cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
Oligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de asigurare a mărfii pentru întreaga
perioadă cuprinsă între momentul punerii mărfii la dispoziţia primului transportator şi până la
locul de destinaţie convenit în contract revine vânzătorului.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina
acestuia. Formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări sunt în sarcina
vânzătorului până la momentul livrării şi în sarcina cumpărătorului după acest moment.
Formalităţile şi cheltuielile privind importul mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia
din urmă.

3.6. Regula DAT

Regula DAT (Delivered at Terminal) – livrat la terminal + arătarea numelui terminalului
la portul sau locul de destinaţie convenit
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula
DAT este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este
descărcată din mijlocul de transport ajuns la destinaţie şi pusă la dispoziţia cumpărătorului la
terminalul convenit la data sau în perioada de timp stabilită. Prin „terminal” se înţelege orice
loc, acoperit sau nu, precum chei, depozit, spaţiu de depozitare a containerelor, terminal rutier,
feroviar sau aerian pentru mărfuri.
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la
terminalul convenit incumbă vânzătorului.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport şi de descărcare la destinaţie,
la terminalul convenit, incumbă vânzătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DAT obligaţia de asigurare a mărfii
în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după
momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt, până la momentul livrării, în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului şi tranzitul
acesteia prin terţe ţări sunt în sarcina vânzătorului. Formalităţile şi cheltuielile privind importul
mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

3.7. Regula DAP

Regula DAP (Delivered at Place) – livrat la loc + locul de destinaţie convenit

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula

DAP este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este pusă
la dispoziţia cumpărătorului în mijlocul de transport sosit la destinaţie, gata pentru descărcare
la locul de livrare convenit, la data sau în perioada de timp stabilită.
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la locul
de destinaţie convenit incumbă vânzătorului.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.
cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DAP obligaţia de asigurare a mărfii
în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.

146
 Cheltuielile de conservare a mărfii sunt, până la momentul livrării, în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului şi tranzitul
acesteia prin terţe ţări sunt în sarcina vânzătorului. Formalităţile şi cheltuielile privind importul
mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

3.8. Regula DDP

Regula DDP (Delivered Duty Paid) – livrat cu taxele vamale plătite
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula
DDP este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este pusă
la dispoziţia cumpărătorului în mijlocul de transport sosit la destinaţie, gata pentru descărcare
la locul de livrare convenit, la data sau în perioada de timp stabilită.
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la locul
de destinaţie convenit incumbă vânzătorului.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.
cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DDP obligaţia de asigurare a mărfii
în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt, până la momentul livrării, în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului, tranzitul acesteia
prin terţe ţări şi importul în ţara cumpărătorului sunt în sarcina vânzătorului. Cumpărarea DDP
este singura cumpărare internă potrivit regulilor INCOTERMS 2010 (cumpărarea este internă
atunci când formalităţile şi cheltuielile de import din ţara cumpărătorului sunt în sarcina
vânzătorului).

B) Reguli INCOTERMS aplicabile în cazul vânzărilor însoţite de transport maritim

sau fluvial

3.9. Regula FAS

Regula FAS (Free Alongside Ship) - liber de-a lungul vasului + port de
încărcare convenit.
Această regulă implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe pentru
cumpărător dintre regulile INCOTERMS aplicabile vânzării însoţite de transport maritim sau
fluvial. Treptat, la următoarele reguli se transferă din obligaţiile cumpărătorului spre vânzător.
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula
FAS este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este
depusă pe cheiul portului de încărcare convenit, la data sau în perioada de timp stabilită.
Dacă cumpărătorul întârzie în aducerea vasului în port la data fixată, riscul pieirii sau
deteriorării mărfii se transferă cumpărătorului la data când vasul trebuia să ajungă în port.
Cheltuielile de transport revin cumpărătorului. Acesta trebuie să încheie un contract de
navlosire (de închiriere a vasului ), acel vas trebuind să preia marfa care face obiectul livrării.
Atât cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas, cât şi cheltuielile de descărcare a acesteia în
portul de destinaţie incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea FAS obligaţia de asigurare a mărfii
în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după
momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.

147
 Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina
acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări şi importul
său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

3.10. Regula FOB

Regula FOB (Free On Board) - liber la bordul vasului + port de încărcare convenit.
Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa,
individualizată ca fiind pentru acel cumpărător, este depusă la bordul vasului, în portul de
încărcare convenit.
Cheltuielile de transport a mărfii până în portul de încărcare şi încărcarea mărfii revin
vânzătorului.
Cumpărătorul trebuie să încheie contractul de transport (să navlosească vasul).
Cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas incumbă vânzătorului, iar cheltuielile
de descărcare în portul de destinaţie incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea FOB obligaţia de asigurare a mărfii
în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina
acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări şi importul
său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

Una dintre variantele F.O.B. este F.O.B. TRIMMED (F.O.B. stivuit), în care momentul
predării mărfii este împins până în momentul în care marfa este stivuită pe vas, operaţiunea
de stivuire făcându-se pe riscul vânzătorului.

3.11. Regula CFR

Regula CFR (Cost and Freight) - cost şi navlu + port de descărcare convenit.
CFR = FOB + freight (navlu).
Toate regulile sunt ca la FOB, cu deosebirea că vânzătorul este cel care trebuie să
navlosească vasul şi să plătească navlul.
Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul când marfa,
individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este depusă la bordul vasului în portul de
încărcare convenit.
Navlul este plătit de vânzător. Vânzătorul trebuie să încheie un contract de navlosire,
să închirieze un vas apt pentru a prelua întreaga cantitate de marfă şi să o transporte până în
portul de destinaţie.
Cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas incumbă vânzătorului, iar cheltuielile de
descărcare în portul de destinaţie incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea CFR obligaţia de asigurare a mărfii
în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în

148
sarcina acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări şi
importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

3.12. Regula CIF

Regula CIF (Cost, Insurance and Freight) - cost, asigurare şi navlu + portul de
descărcare convenit.
CIF = FOB + asigurare + navlu
Regulile sunt ca la FOB cu două excepţii: navlul şi asigurarea sunt suportate de
vânzător, iar nu de cumpărător.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina
acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări şi importul
său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Care este natura juridică şi obiectul regulilor INCOTERMS?
➢ Prezentaţi regula EXW.
➢ Prezentaţi regula FCA.
➢ Prezentaţi regula FAS.
➢ Prezentaţi regula FOB.
➢ Prezentaţi regula CPT.
➢ Prezentaţi regula CIP.
➢ Prezentaţi regula CFR.
➢ Prezentaţi regula CIF.
➢ Prezentaţi regula DAT.
➢ Prezentaţi regula DAP.
➢ Prezentaţi regula DDP.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VIII

149
 OPERAŢIUNILE DE CONTRAPARTIDĂ ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL, CU
SPECIALĂ PRIVIRE ASUPRA CELOR AXATE PE CONTRACTUL DE VÂNZARE –
CUMPĂRARE

CUPRINS:

1. Contrapartida, formă a operaţiunilor contractuale complexe din comerţul internaţional.

Definiţia noţiunii;
2. Temeiul economic şi juridic al legăturii dintre contractele care alcătuiesc contrapartida;
3. Formele contrapartidei;
4. Conţinutul contractelor.

OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Definească noţiunea de contrapartidă;
➢ Enumere şi analizeze formele contrapartidei.

1. Contrapartida, formă a operaţiunilor contractuale complexe din comerţul

internaţional. Definiţia noţiunii
Contrapartida, privită ca o operaţiune contractuală complexă - sau, mai precis, ca o
specie a operaţiunilor complexe, aşa cum am arătat - se caracterizează prin existenţa în
structura ei a două sau mai multe contracte (în sensul de negotium) autonome, dar pe care
părţile le consideră, prin voinţa lor, ca fiind legate
(interdependente), în vederea realizării unei finalităţi economice comune, şi anume
compensarea - totală sau parţială - a importurilor cu exporturile.
Se exemplifică definiţia prin următoarea schemă contractuală: o companie străină vinde
unei societăţi comerciale româneşti o anumită marfă - încheindu-se, aşadar, un contract de
import pentru partea română -, iar aceasta din urmă sau o altă societate românească vinde
(exportă), la rândul său, o altă marfă, fie aceleiaşi companii străine, fie alteia, părţile stabilind
dacă plata preţului se va face separat în cadrul fiecărui contract sau preţurile sunt supuse
compensaţiei. Este indiferent dacă acordurile de voinţă care alcătuiesc contrapartida sunt
consemnate în unul sau mai multe înscrisuri (în sensul de instrumentum probationis).

2. Temeiul economic şi juridic al legăturii dintre contractele care alcătuiesc

contrapartida
Cu privire la acest aspect, considerăm că legătura care conferă contrapartidei o configuraţie
unitară este, pe plan economic, finalitatea specifică pe care operaţiunea complexă o
realizează - compensarea importurilor cu exporturile -; iar pe plan juridic, voinţa comună a
părţilor (cauza actului) care, în principiu, din chiar momentul încheierii contractelor, trebuie să
stabilească dacă şi prin ce elemente acestea se leagă.

150
 3. Formele contrapartidei
3.1. Clasificarea contrapartidei în funcţie de numărul participanţilor
a) La contrapartida bilaterală, fiecare parte apare în dublă calitate, de importator
(cumpărător) într-un contract şi de exportator (vânzător) în celălalt (sau în celelalte).
b) Contrapartida multilaterală de tip trilateral poate îmbrăca două forme: - prima, în
care exportul în contrapartidă este făcut chiar de către partea română care a fost importatoare
(cumpărătoare) în contractul de import, dar exportul este adresat unui alt cumpărător străin
decât vânzătorul din contractul de import, acest cumpărător putând fi din ţara vânzătorului
străin sau dintr-o ţară terţă; - a doua, în care exportul în contrapartidă este făcut de o altă
parte română decât cumpărătoarea din contractul de import, dar este adresat aceluiaşi
partener străin, care apare, aşadar, în dubla calitate de vânzător în contractul de import şi de
cumpărător în cel de export.
c) La contrapartida multilaterală de tip cvadrilateral apar două părţi
române, una în calitate de cumpărător la import şi cealaltă de vânzător la export, şi două părţi
străine, cu calităţi corelative.

3.2. Clasificarea în funcţie de criteriul numărului şi naturii contractelor care

intră în conţinutul său
În funcţie de acest criteriu, contrapartida se prezintă, în principal sub trei forme:
A) Contrapartida axată pe contractul de vânzare-cumpărare se prezintă, la rândul
ei, în două modalităţi, diferite din punct de vedere al tehnicii contractuale, şi anume:
a) contrapartida prin două sau mai multe contracte de import şi export
paralele. Se numesc „paralele" deoarece, în principiu, aceste contracte se încheie
concomitent (sau la un interval scurt de timp unul după altul) şi sunt corelate în executare, din
mecanismul contractual lipsind un contract cadru.
b) contrapartida printr-unul sau mai multe contracte de import, însoţite de un
contract cadru de export în contrapartidă, pe baza şi în executarea căruia se încheie ulterior
unul sau mai multe contracte de export propriu-zis.
B) Contrapartida, ca operaţiune complexă, se poate axa şi pe contractul de
cooperare economică internaţională (inclusiv sub forma constituirii de societăţi cu
participare străină), în cadrul acestuia asigurându-se compensarea importurilor cu
exporturile. Tehnica de contractare este variabilă, părţile putând, de exemplu, să încheie
un contract de import (de vânzare-cumpărare), însoţit de un contract de cooperare
economică internaţională, în cadrul acestuia din urmă realizându-se exportul compensator
(de pildă, un contract de constituire a unei societăţi de comercializare a produselor
româneşti în străinătate) sau un contract complex de cooperare - un contract cadru şi
contracte distincte pentru importuri şi exporturi - care, în afara scopului de cooperare, să-l
aibă şi pe cel de echilibrare a importurilor cu exporturile.
C) Contrapartida axată pe contractul de schimb.
În funcţie de complexitatea elementelor contractuale care o compun, această formă de
contrapartidă se prezintă, la rândul ei, sub două aspecte.
a) În primul rând, ea poate îmbrăca haina juridică a unui singur contract (negotium)
- operaţiunea fiind deci unitară, iar nu complexă -, care urmează în principal, dar cu adaptările
specifice comerţului internaţional. În acest caz, fiecare din cele două părţi (copermutanţi)
figurează în dublă calitate, de exportator şi importator, între ele având loc un flux de mărfuri în
ambele sensuri. De regulă, în comerţul internaţional, există un decalaj în timp între livrările
reciproce, ceea ce constituie o particularitate faţă de schimbul de drept comun, unde acestea
sunt, în principiu, concomitente. Livrările concomitente nu sunt excluse în comerţul
internaţional dar ele se practică rar, mai ales atunci când mărfurile ce urmează a fi schimbate
se găsesc la un loc, în porturi, zone de comerţ libere, la târguri internaţionale etc. Livrările
reciproce pot avea loc uno ictu dar, de regulă, mărfurile sunt divizate în tranşe separate, care
se livrează eşalonat, la termenele stabilite în contract, livrările la import şi cele la export fiind,

151
eventual, alternative, ceea ce conferă schimbului în comerţul internaţional caracterul unui
contract cu executare succesivă. Valorile mărfurilor schimbate se compensează, prin voinţa
părţilor, din chiar momentul încheierii contractului, fie total, caz în care plata în numerar este
exclusă, operaţiunea luând forma trocului, fie parţial, urmând a se plăti numai diferenţa (sulta),
relativ redusă, între valorile compensate.
b) În al doilea rând, contrapartida axată pe contractul de schimb poate lua o formă
complexă, încheindu-se mai multe contracte de schimburi succesive de
mărfuri, între trei sau mai mulţi parteneri din ţări diferite, decontările în numerar fiind, de
asemenea, excluse (total sau parţial).

4. Conţinutul contractelor

4.1. Conţinutul contractelor paralele

În cazul contrapartidei sub forma contractelor paralele (fără contract cadru) partea
română exportatoare în contrapartidă este interesată în asigurarea legăturii între aceste
contracte, pentru ca, în ipoteza neonorării de către partea străină a obligaţiilor sale rezultând
din contractul de export în contrapartidă - adică, în principal, aceea de preluare a mărfurilor
româneşti compensatorii şi de plată a preţului - să poată invoca această situaţie ca temei
pentru abţinerea de la executarea propriilor obligaţii rezultate din contractul de import sau
pentru dobândirea unor despăgubiri corespunzătoare. Pentru a realiza această legătură,
părţile trebuie să includă în conţinutul ambelor (tuturor) contracte (lor) paralele anumite clauze
speciale, care să indice elementele prin care respectivele contracte sunt legate între ele.
Frecvent, asemenea clauze sunt cuprinse în contractele tip de import şi export propuse de
partea română.

4.2. Conţinutul contractului cadru

În ipoteza în care contrapartida îmbracă forma contractului cadru de export urmat de
contracte de export propriu-zise, aceste două categorii de contracte au un conţinut diferit.
Contractul cadru are un conţinut specific, impus, în primul rând, de scopul său, acela
de a stabili principiile generale ale exportului în contrapartidă, pe baza cărora se vor încheia
contractele subsecvente de export şi, implicit, de a asigura conexarea acestor din urmă
contracte cu cel (cele) de import, iar, în al doilea rând, de faptul că obligaţiile generate de
contractul cadru au un obiect propriu - fiind obligaţii de a face, de a contracta (in contrahendo)-
, distinct de cel al contractului de import şi al celor de export subsecvente (care sunt, de regulă,
contracte de vânzare - cumpărare obişnuite).
Contractul cadru trebuie să cuprindă, în principal, clauze specifice privind:
a) individualizarea prin număr, dată, părţi, obiect, valoare etc., a contractului
de import la care se referă.
b) obligaţia părţii străine de a încheia, direct sau prin intermediul unor terţe firme
străine pe care le desemnează, contractele de export în contrapartidă, cu partea română
contractantă sau cu alt partener român.
Astfel, în ceea ce priveşte părţile la contractele de export în contrapartidă, contractul
cadru trebuie să precizeze dacă acestea vor fi aceleaşi cu cele din contractul de import
(contrapartida fiind, în acest caz, bilaterală) sau există posibilitatea, pentru una din ele sau
amândouă, să desemneze un terţ (terţi) pentru contractarea exportului (contrapartida fiind,
astfel multilaterală), indicând şi cui îi revine dreptul de opţiune asupra terţului.
c) procentul pe care îl reprezintă valoarea mărfurilor româneşti exportate din
cea a mărfurilor importate (procentul de compensare a importurilor cu exporturile).

152
 d) termenele în care se vor încheia contractele de export subsecvente
(meţionându-se termenele în care trebuie emise ofertele, trebuie făcută acceptarea etc.) şi
termenul maxim (general) pentru executarea acestor contracte, respectiv pentru livrarea
integrală a mărfurilor româneşti compensatorii şi plata preţului.
De asemenea, trebuie prevăzute principalele aspecte procedurale privind încheierea
contractelor de export subsecvente, ca, de exemplu, condiţiile ofertei, acceptării şi eventualele
notificări între părţi prealabile încheierii acestor contracte.
e) determinarea generică (prin denumire, structură etc.) a mărfurilor care pot
face obiectul exportului în contrapartidă.
În unele cazuri, părţile se limitează să indice, ca obiect al exportului în contrapartidă,
un singur gen de mărfuri (de exemplu, maşini textile) dar, de regulă, partenerului străin (sau
terţului desemnat de el pentru cumpărarea de mărfuri româneşti în contrapartidă) i se conferă
un drept de opţiune între mai multe categorii de mărfuri nominalizate (prin clauza „multiproduit"
- pluralitate de mărfuri -), între „mărfurile vândute (produse) uzual de exportator" sau chiar
„orice fel de mărfuri româneşti" (în cazul clauzei „libre choix" - Freie Wahl -, de alegere liberă
a mărfurilor, cu diferite grade de circumstanţiere). De regulă, lista mărfurilor care se oferă la
export de către partea română este prevăzută într-o anexă la contractul cadru. Pentru
determinarea condiţiilor de livrare a mărfurilor, dar şi a altor elemente contractuale, părţile trimit
frecvent la uzanţele codificate, de exemplu prin INCOTERMS 2010.
f) criteriile de determinare a preţurilor. Frecvent, în practică, părţile prevăd că
partea străină se obligă să cumpere mărfuri româneşti „în condiţii de competitivitate" (sau o
formulă echivalentă).
g) anumite elemente privind condiţiile de plată a preţurilor.
h) garanţii uzuale, ferme, bancare sau de altă natură, care să asigure îndeplinirea
obligaţiilor asumate de partenerul străin privind încheierea şi executarea contractelor de export
subsecvente, precizându-se şi condiţiile de realizare a acestor garanţii.
i) sancţiunile aplicabile partenerului străin pentru neîndeplinirea obligaţiilor
decurgând din contractul cadru şi contractele de export subsecvente.
j) în cazul clauzei „libre tiers", trebuie precizate condiţiile în care exporturile
realizate de partea română către terţe firme, desemnate de partenerul străin, vor putea fi luate
în considerare pentru stingerea obligaţiilor de cumpărare în contrapartidă asumate de acest
partener prin contractul cadru.
k) condiţiile şi zonele în care vor fi puse în comerţ, mai departe, către utilizatorii
finali, mărfurile româneşti compensatorii, putându-se prevedea restricţii pentru importatorul
străin în contrapartidă de a revinde aceste mărfuri pe anumite pieţe terţe, acolo unde
exportatorul român are deja asigurată reţeaua de distribuţie.
l) organizarea, dacă este necesar, a unui comitet de coordonare ad hoc, pentru
examinarea stadiului realizării obligaţiilor reciproce privind contrapartida şi adoptarea măsurilor
ce se impun, sau, cel puţin, a unei proceduri de întâlniri periodice între părţi, în acelaşi scop.
m) reglementarea unui cont de evidenţă a executării obligaţiilor ce vor decurge
din contractele de export în contrapartidă.
n) modalitatea de identificare a mărfii compensatorii.
o) arbitrajul competent pentru soluţionarea litigiilor izvorând din contractul
cadru şi contractele de export subsecvente, precum şi legea aplicabilă acestor contracte,
partea română având interesul ca aceste clauze să fie corelate cu cele din contractul de import.
p) în final, trebuie să se menţioneze că respectivul contract cadru face corp comun
cu contractul de import şi îşi produce efectele - respectiv obligaţia de a contracta în
contrapartidă a partenerului străin întră în vigoare - la aceeaşi dată cu încheierea contractului
de import.

153
 Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Definiţi noţiunea de contrapartidă şi prezentaţi felurile acesteia în funcţie de numărul
participanţilor.
➢ Clasificaţi contrapartida în funcţie de criteriul numărului şi naturii contractelor care intră
în conţinutul său.
➢ Ce conține, de regulă, un contract cadru de export în contrapartidă?

CAPITOLUL V

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IX
SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL. ASPECTE
PRIVIND ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL
ÎN ROMÂNIA

CUPRINS:
1. Aspecte generale
1.1. Definiţia arbitrajului;
1.2. Natura juridică a arbitrajului;
1.3. Clasificarea arbitrajului;
1.4. Convenţia de arbitraj;
1.5. Raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care este inserată.

2. Aspecte privind Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de

Comerţ şi Industrie a României
2.1. Documentele constitutive;
2.2. Competenţa Curţii;
2.3. Formele convenţiei arbitrale;
2.4. Arbitrii;
2.5. Constituirea tribunalului arbitral;

154
 2.6. Sesizarea tribunalului arbitral;
2.7. Sentinţa arbitrală;
2.8. Acţiunea în anulare;
2.9. Dispoziţii speciale privind arbitrajul comercial internaţional;
2.10. Completarea cu dreptul comun.

OBIECTIVE:
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
➢ Definească noţiunea de arbitraj;
➢ Realizeze o clasificare a arbitrajului;
➢ Definească noţiunea de convenţie de arbitraj;
➢ Prezinte competenţa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României;
➢ Enumere formele convenţiei arbitrale;
➢ Descrie modalitatea de sesizare şi constituirea tribunalului arbitral;
➢ Prezinte conţinutul sentinţei arbitrale şi modalitatea de atac pe calea acţiunii în
anulare;
➢ Prezinte dispoziţiile speciale existente în materia arbitrajului comercial
internaţional.

1. Aspecte generale

1.1. Definiţia arbitrajului

Nu există o definiţie legală a arbitrajului comercial internaţional, dar diferite convenţii
internaţionale şi reglementări interne prevăd elementele sale esenţiale, aşa încât, prin sinteza
acestora, se poate configura cu acurateţe fizionomia proprie a acestei instituţii juridice.
Arbitrajul comercial internaţional este o jurisdicţie pentru soluţionarea litigiilor de comerţ
internaţional arbitrabile, între persoane de drept privat sau între acestea şi persoane de drept
public acţionând de jure gestionis, efectuată de un tribunal arbitral compus din persoane
neînvestite cu autoritate publică (arbitri) şi a cărui competenţă izvorăşte din voinţa părţilor
litigante sau (în cazuri excepţionale) din convenţii internaţionale, desfăşurată pe baza unei
proceduri speciale, care se poate finaliza printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru aceste
părţi.
Din această definiţie rezultă elementele esenţiale ale acestei instituţii juridice:

155
a) Arbitrajul comercial internaţional este o jurisdicţie, o formă de justiţie, deoarece arbitrii
au competenţa de a judeca (de a arbitra), adică de a „rosti dreptul” (juris – dictio, dire le droit),
de a aplica legea la o situaţie de fapt litigioasă concretă.
Prin această caracteristică, arbitrajul se aseamănă în mod esenţial cu instanţele judecătoreşti,
dar se deosebeşte de alte instituţii juridice apropiate, precum concilierea şi medierea.
b) Arbitrajul comercial internaţional este o modalitate de soluţionare a litigiilor de comerţ
internaţional, adică a celor care apar în comerţul internaţional.
Arbitrajul este „comercial” şi „internaţional” datorită caracterului specific comerţului şi naturii
internaţionale a litigiilor care intră în competenţa sa de soluţionare. La rândul lor, litigiile au
această natură deoarece raporturile juridice din care izvorăsc au caracter specific comercial şi
internaţional. Aşadar, natura arbitrajului este conferită de caracterele obiectului litigiilor pe care
le reglementează, acest obiect constituindu-l raporturile juridice născute din actele şi faptele
de comerţ internaţional.
Acest element definitoriu al arbitrajului este relevat de Convenţia europeană de la Geneva de
arbitraj comercial internaţional (1961) în chiar art. 1 pct. 1 lit. a), care prevede că această
convenţie se aplică convenţiilor de arbitraj încheiate pentru reglementarea litigiilor născute sau
care se vor naşte din „operaţii de comerţ internaţional”.
Caracterul internaţional al litigiilor nu intră în contradicţie cu caracterul naţional al majorităţii
instituţiilor de arbitraj învestite cu soluţionarea unor asemenea litigii, inclusiv al Curţii de arbitraj
comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (prescurtat,
C.A.B).
c) Pot fi supuse arbitrajului numai litigiile arbitrabile, adică cele care poartă asupra unor
drepturi de care părţile pot dispune, respectiv cu privire la care se poate face tranzacţie.
d) Arbitrajul comercial internaţional soluţionează, de principiu, diferendele apărute între
persoane de drept privat. Acest arbitraj este competent să soluţioneze şi litigiile dintre
persoane de drept privat şi persoane de drept public acţionând de jure gestionis (litigiile
mixte sau semiinternaţionale).
Datorită acestei competenţe, arbitrajul comercial internaţional se încadrează în categoria
arbitrajului de drept privat.
e) Jurisdicţia arbitrală este efectuată de un tribunal arbitral.
Nu se confundă tribunalul arbitral, singurul competent să soluţioneze litigiul, cu instituţia de
arbitraj (aşa cum este C.A.B.) care organizează şi administrează arbitrajul.
f) Tribunalul arbitral este compus din arbitri, persoane particulare, neînvestite cu
autoritate publică. Aşadar, arbitrii nu au calitatea de funcţionari publici, aşa cum sunt
judecătorii.
Datorită calităţii arbitrilor, arbitrajul comercial internaţional apare ca o formă de justiţie privată.
g) Competenţa tribunalului arbitral de a soluţiona litigiile îşi are izvorul în voinţa
părţilor litigante, exprimată prin convenţia de arbitraj.
Arbitrajul comercial internaţional constituie, aşadar, o instituţie juridică bazată pe principiul
autonomiei de voinţă a părţilor, fiind o formă de jurisdicţie convenţională. Temeiul arbitrajului,
constând în convenţia de arbitraj, conferă acestei jurisdicţii, privită prin prisma naturii sale
juridice, o importantă componentă contractuală.
În cazuri excepţionale, temeiul competenţei arbitrilor îl constituie prevederile unei convenţii
internaţionale.
h) Arbitrajul comercial internaţional se desfăşoară pe baza unei proceduri speciale,
derogatorii de la dreptul comun aplicabil instanţelor judecătoreşti. Arbitrajul este, aşadar, o
jurisdicţie specială, guvernată de reguli proprii, care prezintă numeroase şi importante
particularităţi faţă de reglementările aplicabile jurisdicţiei statale, dar care se completează
totuşi cu aceste reglementări, ca drept comun. Această situaţie se regăseşte şi în cazul C.A.B.,
ale cărei reguli de procedură se întregesc, în temeiul art. 86 din Regulile de procedură arbitrală
în vigoare

156
(prescurtat, R.P.A.), cu dispoziţiile de drept comun din Codul de procedură civilă, în măsura în
care acestea sunt compatibile cu arbitrajul şi cu natura litigiilor pe care C.A.B. le soluţionează
.
i) Procedura arbitrală ia sfârşit, de regulă, printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie
pentru părţile litigante.
Procedura arbitrală, finalizată printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru părţi, formează
latura jurisdicţională a arbitrajului comercial internaţional.
Izvorul contractual, constând în convenţia de arbitraj, coroborat cu latura sa jurisdicţională,
sunt elementele esenţiale care configurează natura juridică mixtă a arbitrajului comercial
internaţional.

1.2. Natura juridică a arbitrajului

Arbitrajul izvorăşte din voinţa părţilor, temeiul lui juridic fiind autonomia de voinţă a
părţilor; prin urmare, acesta are o natură contractuală şi jurisdicţională.
Arbitrajul are şi o natură procedurală, rezidând în posibilitatea părţilor de a-şi alege
arbitrul, specializarea unică a arbitrului, alegerea tipului de arbitraj (în drept strict „de jure” sau
în echitate), posibilitatea alegerii regulilor de procedură aplicabilă etc.

1.3. Clasificarea arbitrajului

1.3.1. Clasificarea după puterile conferite arbitrilor După
puterile arbitrilor, arbitrajul se clasifică în:
a. arbitraj în drept strict (de jure), care este regula. În această ipoteză, arbitrii
respectă dispoziţiile din sistemul de drept aplicabil în speţă.
b. arbitraj în echitate (de facto, ex aequo et bono). Acest arbitraj permite arbitrilor
o putere mai mare, ei putând să elimine anumite prevederi ale sistemului de drept (lex
causae) atunci când consideră că acele prevederi sunt contrare echităţii.
Totuşi, arbitrii au anumite limite în arbitrajul de echitate:
a) nu pot încălca normele de ordine publică de drept internaţional privat;
b) nu pot încălca principiile de drept procesual civil (principiul disponibilităţii,
contradictorialităţii şi dreptul la apărare).
1.3.2. Clasificarea după caracterul permanent sau temporar În
funcţie de acest criteriu, există:
a) arbitrajul instituţional (permanent), care este efectuat de către o instituţie de
arbitraj. Arbitrajul instituţional nu se constituie pentru un singur litigiu, ci pentru un număr
nedefinit de litigii, aşa încât el preexistă şi subzistă unui litigiu.
Arbitrajul instituţional se subclasifică după competenţa lui .
1) După competenţa materială, în :
- arbitraje instituţionale cu competenţă generală - pot judeca litigii din orice
domeniu al comerţului internaţional;
- arbitraje cu competenţă materială specială - organizate pe lângă bursele de
mărfuri ori asociaţiile profesionale care sunt specializate într-un anumit domeniu al comerţului
(ex: arbitrajul GAFTA, care este un arbitraj specializat în comerţul cu cereale şi nutreţuri).
2) După competenţa teritorială:

157
 - arbitraje cu competenţă teritorială universală, care judecă litigii între părţi,
indiferent de locul unde îşi au sediul social;
- arbitraje cu competenţă teritorială generală, pentru anumite zone geografice,
cum ar fi Curtea de arbitraj pentru ţările scandinave, Curtea de arbitraj pentru zona nord
americană NAFTA - Canada, S.U.A, Mexic);
- arbitraje bilaterale, care judecă litigii între două ţări (ex: Canadian - American
Arbitration Association).

1.4. Convenţia de arbitraj

Convenţia de arbitraj este contractul (acordul de voinţă) prin care părţile convin ca un
litigiu viitor sau prezent între ele să fie soluţionat prin arbitraj.
Convenţia de arbitraj îmbracă două forme:
- clauza compromisorie - reprezintă o prevedere din contract prin care părţile
convin ca un litigiu viitor şi posibil între ele să fie soluţionat prin arbitraj;
- compromisul de arbitraj - este un contract propriu-zis prin care părţile convin ca
un litigiu prezent să fie soluţionat prin arbitraj.
Efectele convenţiei de arbitraj:
a) negativ: exclude competenţa instituţiilor ordinare, care au o competenţă
legală;
b) pozitiv: convenţia de arbitraj conferă competenţă arbitrilor, fiind temeiul
competenţei lor.

1.5. Raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care este inserată

Clauza compromisorie are o autonomie relativă faţă de contractul în care este inserată.
Autonomia constă în faptul că aceasta nu urmează soarta contractului principal în toate
cazurile (ex.: cauzele de rezoluţiune sau reziliere a contractului. Arbitrii pot pronunţa
rezoluţiunea sau rezilierea contractului pentru neexecutare, fără ca prin aceasta să îşi
desfiinţeze propria competenţă).
Caracterul relativ al autonomiei reiese din faptul ca există cauze de nevalabilitate a
contractului principal care atrag şi nevalabilitatea clauzei compromisorii. Sunt aşa numitele
cauze de nulitate convergentă (ex.: nulitatea pentru vicierea consimţământului la încheierea
contractului).
2. Aspecte privind Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera
de Comerţ şi Industrie a României

2.1. Documentele constitutive

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României (prescurtat, C.A.B.) funcţionează în baza a două documente constitutive:
- Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea; -
Regulile de procedură arbitrală.
Amândouă aceste reglementări au fost adoptate în anul 2014.
C.A.B. are, de asemenea, Norme privind taxele şi cheltuielile arbitrale, ultima versiune
a acestora fiind în vigoare de la 05.06.2014.
C.A.B. este o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate
juridică proprie şi independentă în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale.
Analizăm, în continuare, principalele prevederi ale Regulilor de procedură arbitrală.

158
 2.2. Competenţa Curţii
Curtea organizează şi administrează soluţionarea pe calea arbitrajului instituţionalizat
a litigiilor interne şi internaţionale, dacă părţile au încheiat, în acest sens, o convenţie arbitrală
şi au sesizat Curtea în condiţiile Regulilor de procedură arbitrală.
Aşadar, Curtea:
a) poate soluţiona litigii derivate dintr-un contract de comerţ sau în legătură cu
contractul, inclusiv referitor la încheierea, interpretarea, executarea sau desfiinţarea lui,
precum şi diferende izvorâte din alte raporturi juridice arbitrabile;
Curtea poate soluţiona şi litigii născute din fapte juridice stricto sensu (cum ar fi, de
exemplu, delictele de comerţ sau faptele de comerţ ilicite).
b) poate soluţiona litigii interne sau internaţionale. Litigiul este intern atunci când
părţile au naţionalitatea sau cetăţenia română, iar raportul juridic nu conţine elemente de
extraneitate şi este internaţional când decurge din raporturi juridice civile cu elemente de
extraneitate (Art. 3 al. 3 şi 4 R.P.A.).

2.3. Formele convenţiei arbitrale

Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii (art. 8 al. 1.
R.P.A.). Ea îmbracă două forme:
- clauza compromisorie - este acea clauză introdusă în contractul principal prin
care părţile înţeleg să supună arbitrajului litigiile ce vor apărea între ele, născute din contract
sau în legătură cu contractul.
- compromisul - este convenţia de arbitraj încheiată de părţi după apariţia litigiului.
Acesta trebuie să indice, sub sancţiunea nulităţii, două elemente: obiectul litigiului şi numele
arbitrilor sau modalitatea de a fi numiţi.
În anexa la Regulile de procedură al Curţii sunt redate modele de clauză compromisorie
şi de compromis.

2.4. Arbitrii
Poate fi arbitru orice persoană, cetăţean român sau străin, care are capacitate deplină
de exerciţiu, studii juridice, se bucură de o reputaţie neştirbită şi are o înaltă calificare şi
experienţă profesională.
Arbitrii sunt înscrişi pe lista Curţii. Arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea
atribuţiilor lor jurisdicţionale, ei nefiind reprezentanţii părţilor.

2.5. Constituirea tribunalului arbitral

Părţile pot conveni ca tribunalul să fie constituit dintr-un arbitru unic sau din doi arbitri
şi un supraarbitru (art. 11 al. 1 R.P.A.).
Când părţile nu au indicat numărul arbitrilor, tribunalul va fi compus din trei arbitri, câte
unul numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea - supraarbitrul -, va fi desemnat de cei doi arbitri,
iar, în caz de neînţelegere între ei, de către preşedintele Curţii de Arbitraj (art. 11 al. 2 R.P.A.).
Aceasta este regula, părţile neindicând de obicei numărul de arbitri dorit.

2.6. Sesizarea tribunalului arbitral

Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă, denumită cerere de
arbitrare sau acţiune arbitrală, care va cuprinde:
(a) numele şi prenumele, domiciliul şi, după caz, domiciliul ales al persoanei fizice
ori pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea se vor menţiona şi codul
numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală,

159
numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice
şi contul bancar, ale reclamantului şi ale pârâtului, dacă sunt cunoscute de reclamant, precum
şi adresa electronică, numărul de telefon, numărul de fax şi alte asemenea. Dacă reclamantul
locuieşte/îşi are sediul în străinătate, va arăta şi reşedinţa aleasă în România, unde urmează
să i se facă toate comunicările privind litigiul arbitral;

(b) numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar, în cazul
reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional. Dovada calităţii de
reprezentant se va alătura cererii, inclusiv înscrisul doveditor al calităţii de reprezentant legal
sau, după caz, extrasul din registrul public în care este menţionată împuternicirea
reprezententantului persoanei juridice de drept privat;

(c) obiectul şi valoarea cererii, precum şi modalitatea de calcul prin care s-a ajuns
la stabilirea acestei valori;

(d) motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu

trimitere la înscrisurile doveditoare corespunzătoare sau la alte probe. Indicarea probelor
solicitate se face cu arătarea, după caz, a înscrisurilor şi a relevanţei lor, a numelui şi
domiciliului martorilor şi a faptelor ce tind a fi probate, a obiectivelor expertizei şi a expertului
consilier propus, a întrebărilor pentru interogatoriu, în cazul persoanelor juridice;

(e) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care

este inserată, sau copie de pe compromis;
(f) semnătura părţii şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Dacă cererea este
introdusă prin avocat, ea va fi semnată de acesta, aplicând ştampila.
După înregistrarea cererii de arbitraj la Secretariatul Curţii de Arbitraj, se transmite
părţilor Actul de înştiinţare, de la primirea căruia acestea au la dispoziţie 10 zile pentru
desemnarea arbitrilor.
Pârâtul este obligat să depună întâmpinare la Curtea de Arbitraj şi să o comunice
reclamantului în termen de 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare, în care să răspundă la
fiecare capăt de cerere în fapt şi în drept, să ridice excepţiile, să indice probele în apărare şi
să semneze întâmpinarea (art. 31 R.P.A.).
Dacă pârâtul are pretenţii proprii împotriva reclamantului, derivând din acelaşi raport
juridic, el poate formula o cerere reconvenţională. Aceasta trebuie introdusă în cadrul
termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare şi
trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cererea principală. Tribunalul arbitral poate să
judece cele două cereri împreună sau poate disjunge cererea reconvenţională de cea
principală.

2.7. Dezbaterea litigiului

Şedinţele de arbitraj nu sunt publice. La ele participă părţile, personal sau prin
reprezentanţi, avocaţii părţilor, experţii, interpreţii, traducătorii şi alte persoane a căror
participare este permisă cu acordul părţilor şi cu încuviinţarea tribunalului arbitral (art. 48
R.P.A.).
Fiecare parte are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază pretenţie sau
apărarea (art. 57 al. 1 R.P.A.).
Administrarea probelor se efectuează în şedinţa tribunalului arbitral. Aprecierea
probelor se face de arbitri potrivit intimei lor convingeri.
Dezbaterile se consemnează într-o încheiere de şedinţă.
Dacă părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral pronunţă hotărârea în termen de
cel mult 6 luni de la data constituirii sale (art. 567 Cod de procedură civilă).

160
 2.8. Sentinţa arbitrală
Procedura arbitrală se încheie printr-o hotărâre, care poartă denumirea de sentinţă.
Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul contractului principal şi al normelor de
drept aplicabile, ţinând seama când este cazul de uzanţele comerciale şi de principiile generale
ale dreptului (art. 63 al. 1 R.P.A.).
Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în echitate
(art. 63 al. 2 R.P.A.).
Sentinţa se redactează în scris şi trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral,
locul şi data pronunţării hotărârii;
b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi
sediul, precum şi numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au
participat la dezbaterea litigiului;
c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la
arbitraj;
d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în
echitate,
motivele care sub acest aspect întemeiază soluţia;
f) dispozitivul;
g) semnăturile tuturor arbitrilor, precum şi semnătura asistentului arbitral.
Sentinţa arbitrală se redactează în cel mult o lună de la data pronunţării şi se comunică
părţilor în termen de 3 zile de la data semnării ei de către arbitri.
Sentinţa este definitivă şi obligatorie şi se aduce la îndeplinire de bună voie de partea
împotriva căruia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în sentinţă (art. 74 al. 1).
Hotărârea arbitrală poate fi pusă în executare după învestirea ei cu formulă executorie,
asemenea unei hotărâri judecătorești definitive, conform art. 635 C. proc. civ. Punerea în
executare a unei hotărâri arbitrale se poate face numai pe riscul creditorului – dacă titlul este
ulterior modificat sau desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în
drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.

2.9. Acţiunea în anulare

Sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din
următoarele motive prevăzute de art. 608 din Codul de procedură civilă:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală
sau
în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia
arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de
citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului
prevăzut de lege (n.a. - 6 luni), deşi cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să
invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii;

161
 f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut
sau nu
s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi
locul
pronunţării, nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii
imperative ale legii;
i) dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a
pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea,
ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii
ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de
prevederile menţionate în sesizare.

Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii

arbitrale, iar competenţa de soluţionare a acţiunii revine curţii de apel în circumscripţia căreia
a avut loc arbitrajul (respectiv, Curtea de Apel Bucureşti, în ipoteza noastră).

2.9. Dispoziţii speciale privind arbitrajul comercial internaţional

În litigiile de comerţ internaţional se aplică, pe lângă Regulile de procedură arbitrală ale
C.A.B., şi prevederile convenţiilor internaţionale la care România este parte (art. 76 R.P.A.).
Părţile sunt libere să determine prin înţelegerea lor, legea aplicabilă fondului litigiului.
În lipsa unei atare determinări, se aplică legea stabilită de tribunalul arbitral pe baza normelor
conflictuale pertinente. Prin convenţia arbitrală referitoare la un arbitraj comercial internaţional,
părţile pot stabili ca locul arbitrajului să fie în România sau în altă ţară.
În arbitrajul comercial internaţional care se judecă în România sau potrivit legii române,
tribunalul arbitral va fi compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre părţi având dreptul
să numească un număr egal de arbitri, cetăţeni români sau străini (art. 556 al. 1 Cod de
procedură civilă).
În arbitrajul comercial internaţional, durata termenelor prevăzute pentru soluţionarea
litigiului intern se dublează. Prin urmare, dacă părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral
pronunţă hotărârea în termen de cel mult 12 luni de la data constituirii sale.
Dezbaterea litigiului în fata tribunalului arbitral se face în limba română, în limba stabilită
prin convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privinţă ori nu a intervenit
o înţelegere ulterioară, într-o limbă de circulaţie internaţională stabilită de tribunalul arbitral.
Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe cheltuiala
ei, tribunalul arbitral ii asigură serviciile unui interpret. Părţile pot să participe la dezbateri cu
interpretul lor.

2.10. Completarea cu dreptul comun

Regulile de procedură se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în
măsura în care Regulile de procedură ale C.A.B. nu dispun altfel.

162
 Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

➢ Definiţi arbitrajul şi prezentaţi elementele sale esenţiale.
➢ Clasificaţi arbitrajul după caracterul permanent sau temporar.
➢ Clasificaţi arbitrajul după puterile conferite arbitrilor.
➢ Definiţi şi prezentaţi formele convenţiei de arbitraj.
➢ Care este raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care este
inserată?
➢ Care este competenţa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României?
➢ Care este modalitatea de sesizare a tribunalului arbitral?
➢ Prezentaţi trăsăturile esenţiale ale sentinţei arbitrale.
➢ Care este calea de atac care poate fi exercitată împotriva sentinţei arbitrale?

163