 Curs 1

 Dreptul Comerțului Internațional

 bibliografie

 Claudiu Paul Burgulea, Dreptul comerțului internațional. Note de curs,

Ed. C.H.Beck, 2016.

 Dragoș Alexandru Sitaru, Serban Alexandru Stanescu, Dreptul

Comerțului internațional. Tratat- Partea generală și Partea specială, Ed.
Universul Juridic, ed. a 2-a, 2017.

 Ioan Macovei, Tratat de drept al comertului international, Ed. Universul

Juridic, București, 2014.

 Daniel Mihai Șandru, Dreptul comerțului internațional, ed. a 3-a, Ed.

Universitară, București, 2012.

 Carmen Tamara Ungureanu, Dreptul comertului international. Contracte

de comert international, Editura Hamangiu, 2014.

 Definiția dreptului comerțului internațional

 Dci este o ramură de drept privat care are ca obiect de reglementare

comerțul internațional, adică ansamblul raporturilor juridice de drept
privat care apar în cadrul comerțului internațional.

 Delimitari conceptuale

 Dreptul comerțului internațional/

 Comerțul internațional

 Dreptul internațional public

 Dreptul internațional privat

 Dreptul Comerțului Internațional – reglementează raporturi dintre

persoanele fizice și juridice aflate pe poziție de egalitate juridică. Chiar și
atunci când statul este parte la un raport de comerț internațional, acesta
acționează ca subiect de drept civil, fiind vorba de acte de iure gestionis
 Dreptul internațional public – reglementează raporturile dintre stste,
atunci când acestea acționează ca puteri suverane, dintre state și
organizațiile internaționale guvernamentale, precum și cele dintre aceste
organizații.

 Dreptul internațional privat – este un drept conflictual, în timp ce

dreptul comerțului internațional este un drept material. Dreptul
internațional privat arată legea aplicabilă oricărui raport de drept privat, în
timp ce dreptul comerțului internațional are o sferă de reglementare mai
restrânsă, vizând raporturile juridice care apar în domeniul comerțului și
cooperării economice internaționale.

 Deci, obiectul studiului este reprezentat de raporturile juridice care apar

între persoanele fizice și juridice de drept privat.

 În materia comerțului internațional cel mai des întâlnim contracte

comerciale internaționale, astfel încât, acestea reprezintă una dintre
instituțiile de bază ale dreptului comerțului internațional.

 În materia contractelor comerciale internaționale, cel mai important este

contractul de vânzare internațională de mărfuri.

 Conceptul de comerț internațional

 În sens strict, comerțul internațional reprezintă totalitatea operațiunilor de

import, respectiv de export de mărfuri, lucrări și servicii pe care le
desfășăară persoanele fizice și/sau juridice care își au domiciliul/sediul în
state diferite sau care privesc o marfă ce se află în tranzit internațional.
Persoanele angrenate în astfel de operațiuni, dobândesc calitatea de
SUBIECTE ALE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

 Elementul de extraneitate va privi de regulă naționalitatea persoanelor, dar

poate privi și bunurile care se află în tranzit.

 Această accepțiune restrânsă, este cea mai apropiată de sensul etimologic

al cuvântului comerț (care provine din expresia latină commercium care,
la rândul său este o juxtapunere a cuvintelor cum merx care exprimă
noțiuneaq de operațiuni efectuate cu marfă).

 În sens larg, sfera comerțului internațional a depășit în prezent cadrul

tradițional, astfel încât se poate spune că, pe lângă multitudinea de
 operațiuni care sunt incluse în accepțiunea stricto sensu a comerțului
internațional, mai sunt cuprinse și alte aspecte pe care le putem încadra în
sintagma cooperare economică internațională.

 Cooperarea economică internațională

 Reprezintă un ansamblu de relații de conlucrare între două sau mai multe

persoane fizice și/sau juridice (subiecte de drept) aparținând unor state
diferite, care nu implică în mod necesar un transfer de marfă sau o
executare de lucrări sau de prestare de servicii peste frontieră, ci au ca
scop realizarea, prin eforturi comune ale partenerilor, a unor operațiuni
conexe celor de comerț internațional propriu-zis, eșalonate, de regulă, pe
perioade de timp determinate de domeniul producției sau în afara sferei
productive, dar în scopul obținerii unor avantaje reciproce.

 Profitul obținut din activitățile lucrative se va împărți, la fel ca și

activitatea, între participanții la cooperare în funcție de aportul fiecăruia la
acea activitate.

 Din perspectiva dreptului comerțului internațional, aceste operațiuni

conexe celor de comerț internațional se vor prezenta, din punct de vedere
juridic,sub forma actelor și faptelor de cooperare economică
internațională.

 Din perspectivă contractuală, această formă de colaborare se

concretizează de regulă la nivelul relațiilor dintre persoanele fizice sau
juridice din diferite state prin:

 = contractul de cooperare economică internațională, atunci când îmbracă

o formă exclusiv contractuală;

 = contractul de constituire a unei societăți comerciale, atunci când forma

juridică este contractuală dar și instituțională, în sensul că, se crează sau
se modifică o persoană juridică.

 De ex. (1)O societate din Polonia încheie cu o societate din România un

contract de asociere în participațiune. Societatea din Polonia aduce
materia primă care este preluată în România de către societatea care are
sediul aici.
 (2) Schimbarea acționarului unei societăți, în sensul că o persoană fizică
sau juridică străină cumpără acțiuni la o societate pe acțiuni română.

 Particularități ale raportului juridic de drept comercial internațional

 Raporturile juridice ale dreptului comerțului internațional sunt raporturi

juridice de drept privat și se desfășăară între persoane fizice și juridice ca
subiecte de drept privat.

 Raporturile de dreptul comerțului internațional nu vizează relațiile

comerciale dintre state sau diferite organizații internaționale atunci când
acestea acționează de iure imperii.

 Raportul juridic de comerț internațional se caracterizează prin două

elemente particulare:

 = elementul de comercialitate;

 =elementul de internaționalitate.

 Comercialitatea

 -nu este specifică dreptului comerțului internațional, fiind întâlnită și în

dreptul comercial intern;

 - se referă la faptul că raportul juridic se desfășoară fie între profesioniști,

fie ăntre un profesionist acționând în derularea activității sale profesionale
și orice alt subiect de drept civil (conform art. 3 al. 2 C. Civ., sunt
considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere).

 Noțiunea de profesionist prevăzută la art. 3 din C. Civ. include categoriile

de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte
persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale,
astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare
a Codului civil.

 Ceea ce particularizează cu adevărat materia dreptului comerțului

internaționale este elementul de extraneitate (element internațional) ce
apare în orice raport juridic ce intră sub incidența de reglementare a
acestei ramuri de drept.acest element de extraneitate poate să vizeze
oricare din elementele raportului juridic respectiv.
 Noțiunea de internaționalitate din dreptul comerțuui internațional nu este
aceeași cu noțiunea de internaționalitate din dreptul internațional public și
nici cu noțiunea de extraneitate din dreptul internațional privat. în dreptul
internațional privat, orice element de extraneitate face ca acel raport de
drept privat să devină un raport de drept internațional privat, căruia
trebuie să-i identificăm legea aplicabilă.

 Orice raport civil, din dreptul familiei, dreptul muncii, etc., cu element de
extraneitate se transformă întrun raport de drept internațional privat, dar
nu orice element de extraneitate din raportul comercial face ca acel raport
să devină de dreptul comerțului internațional.

 În dreptul comerțului internațional spunem că elementul de extraneitate

este calificat și este dat în principal:

 = fie de un element subiectiv, adică de subiectele raportului juridic: părțile

își au sediile sau domiciliile în state diferite;

 Ex. Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare

internațională de mărfuri (Convenția de la Viena, 1980) prevede în art. 1
că aceasta se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își
au sediul în state diferite,atunci când (i) aceste state sunt parte la
Convenția de la Viena sau (ii) când normele de drept internațional privat
trimit la legea unui stat parte la Convenție.

 =fie de un element obiectiv, adică de obiectul derivat al raportului juridic,

reprezentat de marfă, lucrare sau serviciu.

 Marfa în drumul ei trebuie să traverseze cel puțin o frontieră, iar în cazul

lucrărilor sau serviciilor acestea trebuie să fie prestate într-un stat diferit
de cel în care își are sediul prestatorul.

 Cele două elemente nu trebuie îndeplinite cumulativ.

 Oricare din aceste două elemente este suficient pentru a conferi caracter
internațional unui raport juridic de drept comercial intern.

Curs 2 DCI
 Izvoarele dreptului comerțului internațional

 Uzanțele comerciale internaționale

 Izvoarele dreptului comerțului internațional sunt forme de materializate a

normelor juridice care intră în componența unor acte normative ce
reglementează relațiile sociale de comerț cu element de extraneitate.

 În funcție de originea lor, putem clasifica izvoarele dreptului comerțuylui

internațional în:

 -izvoare naționale;

 -izvoare inrternaționale;

 -izvoare europene;

 -reguli emanând de la participanții la comerțul internațional.

 Izvoarele interne

 Sunt constituite din acte normative adoptate de statul român. Între acestea
menționăm:

 -OUG nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe;

 -Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere;

 -Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în

România a reprezentanților societăților comerciale și organizațiilor
economice străine.

 Trebuie menționat art. 45 din Constituție care consacră principiul libertății

comerțului și art. 135 din Constituție care consacră obligativițiile statului
pentru a asigura o economie bazată pe libera inițiativă și concurență.

 IZVOARE INTERNAȚIONALE

 Preocuparea de a găsi un cadru juridic cât mai satisfăcător pentru

operațiunile de comerț internațional a dus la necesitatea elaborării unor
reglementări la nivel suprastatal. Eforturile depuse au dus la adoptarea în
 anumite sectoare particulare a unor convenții cu impact asupra comerțului
internațional:UNCITRAL ( CNUDCI- Comisia Organizației Națiunilor
Unite pentru dreptul comerțului internațional), UNIDROIT (Principiile
Institutului Internațioinal pentru unificaresa Dreptului Privat privind
contractele comerciale internaționale).

 Unele dintre convențiile internaționale la care România este parte.

 -Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională

de mărfuri, încheiată la Viena, 1980, la care România a aderat prin Legea
nr. 24/1991;

 -Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de

mărfuri, încheiată la New York la 14 iunie 1974 și Protocolul de
modificare a convenției, încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, la care
România a aderat prin Legea nr. 24/1992;

 -Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, din

1978, ratificată prin Decretul nr. 343/1981;

 -Convenția referitoare la contractul internațional de transport de mărfuri

pe șosele încheiată la Geneva în 1956, ratificată prin Decretul nr.
451/1972.

 Izvoarele europene

 La nivelul UE trebuie să menționăm dreptul primar, tratatele UE.

Libertățile de circulație care constituie valori fundamentale la nivelul UE
au o importanță semnificativă pentru raporturile de comerț intraeuropene
și pentru rigorile impuse participanților la comerțul internațional.

 Art. 49 TFUE consacră principiul libertății de stabilire la nivelul UE:

„În conformitate cu dispozițiile care urmează sunt interzise restricțiile
privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe
teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile
privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții
unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.

 Art. 56 TFUE instituie principiul libertății de prestate a serviciilor,

interzice restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul UE cu
 privire la resortisanții statelor membre stabiliuți într-un alt stat membru
decât cel al beneficiarului serviciilor

 Art. 63 TFUE reglementează principiul liberei circulații a

capitalurilor, interzice orice restricții privind circulația capitalurilor între
statele membre, precum și între statele membre și tări terțe.

 Coroborând aceste principii, putem spune că un profesionist este liber să

aleagă unde să se stabilească în UE pentru a desfășura activitaste de
comerț, iar odată ales sediul, poate să presteze servicii oriunde în cadrul
UE, nu doar în statul în care s-a stabilit.

 Dreptul european derivast oferă o multitudine de norme aplicabile

comerțului transfrontalier, care unifică regulile de comerț internațional la
nivelul statelor membre.

 Regulamentele europene – sunt acte normative cu aplicabilitate

generală, obligatorii în toate elementele. Ele se aplică imediat ca normă
înn toate țările UE, fără a necesita transpunere în legislația națională;
creează drepturi și obligații pentru subiectele de drept civil, care îl pot
invoca directn în fața instanțelor naționale; poate fi utilizat ca referință de
către persoane în relația acestora cu alte persoane, cu țările UE sau cu
autoritățile din UE.

 Dintre regulamentele europene care interesează comerțul internațional:

 -Regulamentul european nr.2137/1985 care instituie grupul european de

interes economic (GEIE);

 -Regulamentul european nr. 2157/2001 privind societatea europeană (SE);

 - Regulamentul nr. 2019/452 de stabilire a unui cadru pentru examinarea

investițiilor străine directe în UE;

 - Regulamentul nr.2019/1150 privind promovarea echității și a

transparenței pentru întreprinderea utilizatoare de servicii de intermediere
online.

 Directivele europene-sunt acte normative adoptate de instituțiile UE sunt

obligatorii pentru destinatari cu privire la rezultatul care trebuie atins,
 lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și
mijloacele.

 Pentru ca o directivă să intre în vigoare la nivel național, țările UE trebuie

să adopte o lege pentru a o transpune.

 Dintre directivele care interesează comerțul internațional:

 -Directiva 2000/31/CE privind comerțul electronic în UE;

 -Directiva 97/9/CE privind sistemele de compensare pentru investitori.

 Jurisprudența CJUE

 Art. 267 TFUE permite instanțelor naționale să adreseze întrebări

preliminare cu privire la interpretarea și aplicarea dreptului
european.unele dintre hotărârile CJUE sunt de interes pentru dreptul
comerțului internațional.

 De ex., mai multe cauze soluționate de CJUE se concentrează asupra

libertății de stabilire a participanților la comerțul internațional (Centros,
Sevis AG, Inspire, Polbud)

 Uniformizarea dreptului comerțului internațional în cadrul organismelor

internaționale specilizate

 Pe lângă izvoarele naționale și internaționale, în materia dreptului

comerțului internațional avem o categorie de izvoare care nu sunt nici acte
normative interne, nici convenții internaționale, ci reglementări elaborate
de organisme internaționale ale comercianților.

 Aceste reglementări constituie un ghid pentru participanții la raporturile

juridice comerciale cu element de extraneitate și care, deși nu au forța
juridică a unor acte normative interne sau internaționale, sunt respectate
de comercianți prin prisma beneficiilor pe care le aduc derulării
raporturilor juridice.

 Uzanțele comerciale internaționale

 Uzanțele reprezintă practici sociale, adoptate de către participanții la

comerțul internațional, care prezintă un anumit grad de vechime,
repetabilitate și stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de participanți
 la comerț, de regulă pe o anumită zonă geografică sau într-un anumit
domeniu de activitate comercială, practici care în funcție de natura lor pot
sau nu să prezinte caracter de izvor de drept.

 Din această definiție deducem elementele definitorii ale uzanțelor:

 -un element obiectiv – dat fiind că sunt practici sociale. Această practică
este compusă dintr-un ansamblu de acte și fapte juridice care au dobândit
acest element obiectiv prin vechime, repetabilitate și stabilitate;

 Așadar, un act sau fapt juridic realizat de comercianți va deveni practică

dacă a fost repetat într-un anumit interval de timp prezentând totodată un
anumit grad de stabilitate.

 -caracter colectiv – uzanță generală și impersonală, aplicabilă unui număr

nedefinit de participanți comerciali.

 Prin acest element de colectivitate, uzanțele se aseamănă cu legea în sens

larg, dar, spre deosebire de lege, care este creația unor autorități statale,
uzanțele sunt creația comercianților înșiși pentru că ei sunt cei care prin
activitatea lor repetată formează uzanță. Ca atare, orice practică dacă este
caracterizată prin repetabilitate devine uzanță.

 - un element subiectiv –subiectele de drept le respectă cu sentimentul că

acestea li se impun întocmai ca și legea;

 - caracterul de izvor de drept - element care poate să existe sau nu.

 Caracterul de a fi sau nu izvor de drept depinde de clasificarea lor în

normative sau convenționale, clasificare la care ne vom referi în
continuare.

 Comparație între uzanțe și obișnuințe stabilite între părți

Nu se confundă uzanțele comerciale internaționale cu obișnuințele stabilite între

părți.

Obișnuințele stabilite între părți, numite și uzanțele părților, sunt tot practici
sociale care se stabilesc între anumiți parteneri comerciali cu relații de afaceri
îndelungate.
Deosebirea față de uzanțe constă în aceea că uzanțele se adresează unui număr
nedeterminat de parteneri comerciali, pe când obișnuințele se stabilesc strict
între părțile unui anumit raport comercial.

Obișnuințele stau la baza uzanțelor în sensul că, la început avem practici între un
număr determinat de parteneri, dar care, printr-o anumită repetabilitate și
stabilitate, ajung la un anumit moment să se extindă la nivelul unei ramuri de
comerț, zone geografice, dobândind acel caracter de colectivitate pe care îl
posedă o uzanță.

 Clasificarea uzanțelor comerciale internaționale

 Uzanțele pot fi clasificare în funcție de mai multe criterii.

 După întinderea aplicării lor în spațiu, distingem uzanțe:

 -locale – se aplică pe o anumită zonă geografică, cum ar fi uzanța unui

port, o anumită piață comercială;

 -speciale – acelea care se aplică într-o anumită ramură de comerț sau

uzanțe care se aplică unei anumite categorii profesionale, de ex. Uzanțele
în materia comerțului cu fructe, cu cereale, cu lemn, sau uzanțele agenților
de bursă;

 -generale – se aplică la nivelul tuturor relațiilor comerciale internaționale,

multe din ele sunt și uzanțe normative, iar unele dintre ele ajung de multe
ori să fie preluate chiar și în legislația națională sau internațională. Atunci
nu vor mai fi uzanțe, ci se vor transforma în norme juridice.

 După forța lor juridică – se împart în uzanțe normative și uzanțe

convenționale.

 Uzanțele normative:

 - conțin un element obiectiv, cu precizarea că, de regulă, aceste practici

sociale sunt mai vechi, mai stabile și mai bune conturate. De aceea latura
obiectivă a uzanțelor normative se exprimă prin adagiul longa diuturna
inveterata consuetudo.

 Uzanțele normative au un caracter de colectivitate mai pronunțat decât în

cazul uzanțelor convenționale.
 – conțin un element subiectiv, care constă în faptul că aceia care intră sub
incidența lor (subiecte de drept) le respectă cu sentimentul că acestea li se
impun întocmai ca și legea – opinio iuris sive necessitatis.

 Existența acestui sentiment general de obligativitate juridică este o

condiție necesară pentru ca o uzanță să devină normativă, dar nu și
suficientă pentru că această convingere derivă din faptul că sistemul de
drept care s-ar aplica raportului juridic respectiv trebuie să recunoască
forța de izvor de drept uzanțelor.

 Aceata, deoarece nu toate sistemele de drept conferă forță juridică

uzanțelor. Dacă norma conflictuală le trimite la un sistem de drept care
recunoaște forța juridică a uzanței, atunci aceasta va fi o uzanță
normativă.

 Per a contrario, în ipoteza în care sistemul de drept nu îi recunoaște forța

juridică, aceasta va fi o uzanță convențională.

 Rolul uzanțelor normative:

 -au ca scop reglementarea raporturilor juridice pentru care legea nu oferă

norme juridice, adică vin să acopere lacunele legislative. Aceste lacune
apar uneori deoarece legiuitorul nu vrea în anumite cazuri să intervină pe
acest teritoriu specific al comerțului internațional ce necesită un grad
ridicat de flexibilitate care să favorizeze raporturile comerciale. Acest rol
de completare a lacunelor legislative este consacrat prin adagiul
consuetudo praeter legem;

 -al doilea rol este acela de interpretare sau completare a unor dispoziții
legale – consuetudo secundum legem;

 - mai există cazuri în care uzanțele normative se pot aplica împotriva unor
dispoziții legale care nu sunt de ordine publică în dreptul internațional
privat al statului a cărui lege constituie lex causae în speță – consuetudo
contra legem.

 Aceste roluri pot fi îndeplinite deoarece forța juridică a uzanțelor este

identică cu forța juridică a unei norme juridice supletive speciale. Așadar,
în relațiile în care există o uzanță normativă și o lege, putem spune,
pornind de la forța juridică a uzanței normative, că uzanța poate prevala
 față de o lege supletivă ce are caracter general. Pe de altă poarte, în
raportul uzanță normativă – clauze contractuale, părțile, prin voința lor,
pot introduce în contract clauze prin care să înlăture o uzanță normativă.

 Uzanțele convenționale :

 - au în structura lor cele două elemente, obiectiv și colectiv, lipsindu-le

elementul subiectiv. Așadar, ele nu sunt izvoare de drept. Forța lor
juridică este cea a unei clauze contractuale, temeiul aplicării fiind
întotdeauna voința părților. Uzanțele se vor impune părților pentru că
acestea au făcut referire expresă la ele în contract.

 Ca tehnică contractuală, părțile se pot referi în mod expres la o uzanță în

contract sau pot să trimită la uzanțe codificate. În legătură cu uzanțele,
Convenția de la Viena asupra contractelor de vânzare internațională de
mărfuri face în art. 9 o referire expresă la acestea:

 „În afară de convenția contrară părților, acestea sunt considerate că s-au

referit în mod tacit în contract și pentru formarea sa, la orice uzanță pe
care o cunoșteam sau ar fi trebuit să o cunoască și care, în comerțul
internațional, este larg cunoscută și în mod regulat respectată de către
părțile la contract de același tip în ramura comercială avută în vedere”.

 În cazul Convenției de la Viena, trimiterea la o uzanță se poate realiza și

în mod tacit atâta timp cât părțile cunosc că într-o anumită ramură există
uzanțe specifice și nu și-au manifestat voința în sensul înlăturării
respectiveklor uzanțe.

 Rolul uzanțelor convenționale este acele de a interpreta și completa

contractul în orice fază a existenței acestuia. Prin urmare, avem:

 - uzanțe privind modul de purtare a negocierilor;

 - uzanțe privind încheierea contractelor;

 - uzanțe privind conținutul contractelor;

 - uzanțe privind executarea contractelor;

 - uzanțe privind încetarea contractelor.

 În relația uzanțe convenționale-lege, uzanțele vor prevala asupra normelor
dispozitive, dar nu și asupra celor imperative.

 În relația cu clauzele contractuale, contractul prevalează deoarece prin

voința părților se poate deroga de la aplicarea unei anumite uzanțe.

 Forța juridică a uzanțelor atunci când legea română este lex causae

 Forța juridică a uzanțelor atunci când legea română este lex causae este
conturată de dispozițiile primului articol al Codului civil.

 Art. 1 alin (6) C. Civ. Stabilește că, în înțelesul Codului civil, noțiunea de
uzanțe include atât obiceiul (cutuma), cât și uzurile profesionale. Practic,
acest text de lege împarte uzanțele după cum acestea apar în derularea
unor activități comerciale sau în desfășurarea altor categorii de raporturi
sociale.

 Uzurile profesionale se referă la uzanțele existente într-o anumită ramură

profesională, cum ar fi: uzanțele agenților de bursă, în timp ce obiceiul
vizează, în principiu acele reguli nescrise respectate întocmai precum
legea la nivelul unei comunități.

 Art. 1 alin (1) C. Civ. Acceptă că în sistemul de drept român pot exista
uzanțe normative, recunoscându-le acestora valoarea de izvor de drept:
„ Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale
ale dreptului”.

 Uzanțele nu au întotdeauna caracter de izvor de drept, ci trebuie avute în

vedere circumstanțierile din ali. (2)-(4) ale art. 1 C. Civ.

 Conform art. 1 alin (2) C. Civ.:

 „În cazurile neprevăzute de lege, se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora,

dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există
asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”.

 Acest text se referă la uzanțele consuetudo praeter legem, adică acele

uzanțe ce vin să completeze lacunele legislative, care se vor aplica fără
restricție.


 În privința uzanțelor consuetudo secundum legem și uzanțele consuetudo
contra legem, adică acele uzanțe care vin să interpreteze legea sau să
deroge de la aceasta, există o restricție impusă de art. 1 alin (3) C. Civ.
Astfel, acestea se vor aplica doar atunci când legea permite în mod expres
acest lucru:

 „În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura

în care legea trimite în mod expres la acestea”.

 O asemenea prevedere care să confirme valoarea de izvor de drept a

uzanțelor interpretative și a celor contra legem regăsim în materia
contractuală, în art. 1272 C.civ.:

 „Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres

stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți,
uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”.

 Așadar, în materia contractuală, implicit și în raporturile contractuale

specifice comerțului internațional, este recunoscută valoarea de izvor de
drept a uzanțelor, indiferent că acestea vin să interpreteze, să suplinească
sau să deroge de la legea română.

 Pentru a putea avea caracter normativ, o uzanță trebuie să fie conformă

ordinii publice și bunelor moravuri:

 „Numau uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri sunt

recunoscute ca izvoare de drept” – art. 1 alin (4) C.civ.

 Cauzele care explică rolul uzanțelor în comerțul internațional

 O primă justificare a uzanțelor trebuie să pornească de la flexibilitatea și

rapiditatea cu care se desfășoară raporturile comerciale. Această dinamică
pune statele în imposibilitatea de a acoperi prin reglementări noile situații
juridice apărute în comerțul internațional.

 O a doua cauză este dată de particularitatea și complexitatea relațiilor

comerciale internaționale care fac imposibilă adaptarea normelor juridice
naționale și internaționale la aceste particularități ce vor fi reglementate
tocmai de uzanțele comerciale.

 Fixarea și proba uzanțelor comerciale internaționale

 Majoritatea uzanțelor comerciale internaționale sunt nescrise, dar există și
codificări ale uzanțelor. Pot fi menționate regulile Incoterms care
constituie o codificare a uzanțelor în materia contractului internațional de
vânzare de mărfuri.

 Conform art. 1 alin (5)C.civ., uzanțele publicate în culegeri elaborate de

către entități sau organisme autorizate în domeniu se prezumă că există,
până la proba contrară. Cu alte cuvinte, codificarea unei practici sociale
conferă acesteia o prezumție relativă a întrunirii condițiilor necesare
pentru a constitui o uzanță.

 În ceea ce privește cele mai frecvente mijloace de fixare și dovedire a

uzanțelor, precizăm următoarele:

 - uzanțele se fixează prin clauze prestabilite (condiții generale, contracte-

tip) elaborate de participanții la comerțul internațional;

 - uzanțele sunt consacrate în cadrul hotărârilor arbitrale și judecătorești;

 - uzanțele se fixează prin certificate emise de camerele de comerț și

industrie, de asociații profesionale privind comerțul cu anumite categorii
de mărfuri;

 - prin administrarea unei expertize în care expertul desemnat este o

persoană cu o înaltă calificare în respectivul domeniu.

 Curs 3 DCI

 Subiectele de naționalitate română aloe dreptului comerțului internațional

 Subiectele de naționalitate străină care își desfășoară activitatea

comercială pe teritoriul României

 Subiectele dreptului comerțului internațional

 Subiect al dreptului comerțului internațional desemnează orice participant

la comerțul internațional, adică orice subiect al unui raport juridic
comercial cu element de extraneitate.
 Principala clasificare a subiectelor dreptului comerțului internațional
pornește de la criteriul apartenenței subiectelor la statul român sau la un
stat străin, adică la criteriul naționalității acestor subiecte.

 Din perspectiva legislației române avem:

 - subiecte ale dreptului comerțului internațional de naționalitate română;

 - subiecte ale dreptului comerțului internațional de naționalitate străină,

care își desfășoară activitatea pe teritoriul României.

 Naționalitatea societăților participante la comerțul internațional

 Persoana juridică este, la fel ca o persoană fizică, dependentă de stat.

Exigența unei naționalități este chiar mai stringentă la o persoană juridică.
Dscă o persoană fizică poate fi apoatrid, o persoană juridică nu poate fi.

 În dreptul comparat există mai multe criterii de atribuire a naționalității

persoanei juridice.

 Sediul statutar. Societatea are naționalitatea statului pe teritoriul căruia

și-a stabilit sediul în actul constitutiv. Astfel, o societste cun sediul în
Cipru ce desfășoară integral activitatea în România, este considerată a
avea naționalitate cipriotă. Avantajul acestui criteriu decurge din ușurința
identificării sediului statutar.

 Sediul real. Reprezintă locul unde se află centrul principal de conducere

și gestiune a activității statutare. Dacă societatea are sediul statutar în
Cipru, dar administratorii o conduc din România, societatea va fi
considerată a avea naționalitate română.

 Locul exploatării principale. Reprezintă locul unde societsatea își

desfășoară activitatea și unde aceasta contractează în mod obișnuit. Acest
criteriu se distinge de cel al sediului real prin fsaptulcă pune accentul pe
activitatea efectivă de producție sau de prestare servicii, iar nu pe locul de
unde este coordonată activitatea societății.

 De ex., o societate care își desfășoară mare parte din activitatea de comerț
în România, dar administratorii se află în Bulgaria. În baza criteriului
sediului real, societatea are nați9onalitate bulgară, în timp ce conform
 criteriului locului exploatării principale, societatea are naționalitate
română.

 Locul încorporării. Reprezintă locul unde societatea ia naștere prin

înregistrare sau înmatriculare. Un minus al acestui criteriu apare în cazul
în care societatea este înmatriculată într-un paradis fiscal, cu care nu are
nicio legătură de fapt (nu prestează activitate acolo, nu are stabilită
administrația acolo).

 Criteriul controlului. Înseamnă că naționalitatea se determină prin

raportsare la influența și puterea exercitată de acționari asupra societății.
De ex., o societate cu capital 100% german, cu sediul statutat în România,
va fi considerată societate germană. Pe de-o parte acest criteriu beste
criticat pentru că se raportează la asociați și nu la societate; pe de altă
parte, este criticat din cauza instabilitățiin sale, de multe ori fiind dificil de
identificat locul de unde se exercită controlul.

 Subiectele de naționalitate română ale dreptului comerțului internațional

 Subiectele de naționalitate română ale raporturilor juridice din comerțul

internațional sunt cele care au calitatea de profesioniști. În această
categorie intră:

 - societățile comerciale române cu participare străină;

 - profesioniștii persoane fizice;

 - regiile autonome și organizațiile corporatiste;

 Soluția din dreptul român

 În dreptul român ne raportăm, ca regulă , la criteriul sediului statutar.

Naționalitatea profesioniștilor persoane juridice este dată de locul unde
aceștia și-au stabilit potrivit actului constitutiv, sediul social (art. 2571 C.
Civ.).

 Criteriul sediulkuji real este unul subsidiar. Astfel, dacă persoana juridică
are sediul în mai multe state, sediul real este determinant pentru a
identifica naționalitatea sa. Conform art. 2571 alin 3 C. civ,., prin sediu
real se înțelege locul unde se află centrul principal de conducere și de
gestiune a activității statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv
 sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați din
alte state.

 Observăm astfel cum legiuitorul român evidențiază că, în cazul sediului

real, trebuie să ne raportăm la administratorii societății, iar nu la acționarii
acesteia.

 Atunci când norma conflictuală română trimite la un sistem de drept

străin, retrimiterea de gradul II este posibilă. Astfel, conform art. 2571
alin 4, dacă dreptul străin retrimite la dreptul statului în conformitate cu
care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din
urmă stat.

 Textul de lege are în vedere societățile stabilite într-un paradis fiscal, dar
care au ales o formă de organizare specifică unui alt sistem de drept decât
cel în care a fost stabilit sediul.

 De ex., o societate constituită în conformitate cu legea britanică, cu sediul

în Insulele Cayman. Norma conflictuală română din art. 2571 alin 1 C.
Civ., trimite la legea din Insulele Cayman. Dacă norma conflictuală din
Insulele Cayman nu primește trimiterea, ci trimite la dreptul în
conformitate cu care a fost constituită societatea, se va aplea la această din
urmă lege, adică în exemplul nostru, la legea britanică.

 În dreptul român este utilizabil și criteriul controlului. Art. 25 din

Convenția de la Washington (1965) pentru reglementarea diferendelor
relative la investiții între state și persoanele altor state, prevede că o
persoană juridică cu sediul în statul gazdă al investiției poate fi
considerată o persoană juridică străină, în considerarea controlului
exercitat asupra acesteia din străinătate.

 Recunoașterea societăților străine

 Atunci când persoana juridică are naționalitate străină, se pune problema

recunoașterii sale. Art. 2582 alin 1 C. Civ. prevede că : „persoanele
juridice străine cu scop lucrativ, valabil constituite în statul a cărui
naționalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România”.

 Așadar, societățile străine nu trebuie să îndeplinească vreo formalitate

pentru a le fi recunoscute drepturile pe care le conferă legislația în
conformitate cu care au fost constituite.
 societățile comerciale române cu participație străină

 Reprezintă acele societăți comerciale române care au capital integral

străin sau care au un capital străin, dar în asociere cu capital românesc.

 Regimul juridic al societăților comerciale românești constituite cu

participare străină este supus dispozițiilor dreptului comun, respectiv
dreptului comercial și dreptului civil intern, prezentând anumite
particularități generate de elementele de extraneitate pe care aceste
societăți le conțin. Legea societăților nr. 31/1990 (actualizată în 2020)
exprimă clar această idee, prevăzând la art. 286: „constituirea societăților
comerciale cu participare străină, în asociere cu persoane fizice sau
juridice române, sau cu capital integral străin se efectuează cu
respectarea dispozițiilor prezentei legi și ale legii privind regimul
investițiilor străinele”.

 Ca urmare a supunerii lor dispozițiilor dreptului societar general,

societățile cu participare străină nu reprezintă o categorie distinctă de
persoane juridice, ci o specie cu particularități, în cadrul acestora.
Capacitatea societăților comerciale române de a derula operațiuni de
comerț internațional este o consecință a principiului constituțional al
libertății comerțului. Temeiul acestei capacități o constituie Legea nr.
31/1990 (actualizata în 2020) care nu face nicio distincție între activitatea
internă și cea internațională a societăților comerciale române.

 Obiectul de activitate a unei astfel de societăți se stabilește în funcție de

Clasificarea activităților din economia națională (cod CAEN). CAEN nu
face o mențiune specială cu privire la activitatea de comerț internațional,
astfel încât alegerea de către o societate comercială a obiectului de
activitate comercial poate fi făcută atât cu referire la activitatea internă,
cât și la activitatea internațională.

 Din punct de vedere al formelor de constituire, societățile comerciale cu

participare străină se pot constitui în oricare din formele prevăzute de lege
anume: societăți pe acțiuni, societăți cu răspundere limitată, societăți în
nume colectiv.

 În ceea ce privește constituirea lor, în fiecare etapă ce vizează constituirea

unei societăți comerciale cu participare străină, pot exista anumite
 particularități date de proveniența capitalului social, de ex. necesitatea
inserării unor mențiuni speciale în actul constitutiv .

 Din punct de vedere al personalitășții juridice, societățile cu participare

străină sunt persoane juridice române. Ca regulă, criteriul care le oferă
personalitate juridică română este dat de sediul social stabilit în România.

 Operațiunile valutare ale societăților cu participație străină. Conform art.

4 din Anexa nr. 1 a Regulamentului BNR nr. 4/2005, operațiunile
valutarte sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările,
precum și orice tranzacții exprimate în valute și care se pot efectua prin
transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte
modalități de plată practicate de instituțiile de credit în funcție de natura
operațiunii respective.

 Operațiunea valutară este efectuată:

 - în valută – criteriu obiectiv de definire, în funcție de moneda în care se

efectuează operațiunea;

 - în moneda națională - atunci când are loc între un străin și un român

(rezident sau nerezident) – criteriu subiectiv de definire a operațiunilor
valutare.

 Sunt considerați rezidenți, persoanele fizice având domiciliul în România,

persoanele juridice având sediul în România și sucursalele,
reprezentanțele, agențiile entităților străine înregistrate și/sau autorizate să
funcționeze în România.

 Astfel, operațiunile valutareîntre rezidenți și nerezidenți sunt de două

feluri:

 -curente, care în esență implică o contraprestație automată;

 - operațiuni de capital, care nu implică o contraprestație imediată, un

contraechivalent imediat (ex. Creditele, investițiile).

 Operațiunile valutare sunt supuse unor reguli:

 - se efectuează prin conturi bancare, cele în numerar fiind rare;

 -societățile cu participare străină sunt libere să dețină și să dispună de
activele lor financiare în valută;

 - societăților comerciale cu participare străină li s-a recunoscut

posibilitatea de a-și deschide conturi la bănci din străinătate, eliminându-
se controlul BNR asupra operațiunilor bancare derulate de aceste entități.

 Legea nr. 70/2015 instituie plafoane de 5.000 sau 10.000 lei pentru
anumite operațiuni ce pot fi totuși efectuate în numerar.

 Referitor la personalul societății cu participare străină societățile

comerciale cu participare străină sunt libere să-și angajeze atât personal
român cât și personal străin.

 Personalul străin se încadrează în două categorii:

 -personal cu funcții de conducere și administrare: reprezintă acele

persoane care nu se află în relații de muncă cu societatea, ci încheie
contracte de management (contracte de mandat), astfel încât nu este
necesar un permis de muncă pentru îndeplinirea acestor funcții de
conducere, iar regimul intrării/ieșirii din țară este mai relaxat, permisele
de ședere fiind eliberate pentru o perioadă mai lungă de timp (în
conformitate cu OUG 194/2002);

 Ei trebuie să arate că îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

 -au calitatea de administrator;

 -la data solicitării nu sunt asociați sau acționari la societatea comercială în

cauză sau la altă persoană juridică română și nu au avut aceste calități în
ultimii 2 ani;

 -la societatea în cauză nu mai există un alt străin care a obținut drept de
ședere în acest scop;

 - societatea în cauză a realizat un aport de capital sau transfer de

tehnologie de cel puțin 50.000 euro.

 -persoanele angajate cu contract de muncă.

 Persoanele străine pot desfășura activități salarizate în România în baza

unui aviz de angajare care se obține în conformitate cu prevederile OG
 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul
Românieiși a unei vize de lungă ședere.

 Într-o primă etapă, angajatul trebuioe să obțină avizul de angajare. Apoi i

se acordă viza de lungă ședere, la care trebuie să atașeze copia avizului de
angajare, dar și dovada mijloacelor de întreținere pentru întreaga perioadă
înscrisă în viză, cazier judiciar și asigurare medicală pe durata valabilității
vizei.

 Numărul de lucrători străini pentru care se emit avize de angajare se

stabilește anual, prin Hotărâre a Guvernului României.

 Subiectele de naționalitate străină care își desfășoară activitatea

comercială pe teritoriul româniei

 Legea nr. 31/1990 (actualizată în 2020), în art. 44 precizează că societățile

străine care pot ființa în România (cu respectarea legii române) sunt:

 - filialele;

 - sucursalele;

 - agențiile;

 - reprezentanțele;

 - alte sedii secundare dacă acest drept este prevăzut de legea sediului lor
organic.

 filiala

 Este aceea societate comercială cu personalitate juridică distinctă de cea a

societății-mamă din străinătate, dar care se află sub controlul societății-
mamă.

 Este un subiect de sine stătător, independent de societatea-mamă din

străinătate. Filiala are patrimoniu propriu și participă la circuitul
comercial în nume propriu.

 Din punct de vedere juridic, deoarece filiala are personalitate juridică

română, statutul organic al ei este supus legii române.având persoanlitate
juridică proprie și fiind deschisă pe teritoriul României, din punct de
 vedere al dreptului internațional privat, statutul său organic va fi suăus
legii române. Prin urmare, lex societatis a filialei este distinctă de lex
societatis a societății-mamă.

 Societatea –mamă exercită un control asupra filialei (din punct de vedere

etimologic, denumirea de filială vine din limba latină, filius).

 Controlul exercitat de societatea-mamă se realizează prin capitalul social

al filialei, iar controlul efectiv se realizează prin dreptul de vot al acestui
asociat în organele de conducere ale societății. Acest control se manifestă
de asemenea, prin modul de organizare și conducere a societății, prin
stabilirea organelor de administrare și control.

 Legătura care există între societatea-mamă și filiala deschisă de aceasta în

România trebuie analizată din dublă perspectivă:

 -din punct de vedere juridic – în afară de faptul că societatea-mamă este

asociat/acționar în cadrul filialei, cele două entități sunt total distincte. În
timp ce filiala are personalitate juridică română, fiind supusă legii române,
societatea-mamă are personalitate juridică străină, fiind supusă legii
sediului său social.

 -din punct de vedere economic – filiala se află sub controlul societății-

mamă, în sensul că este dependentă de aceasta. Cu toate acestea, odată
constituită, filiala beneficiază și de o autonomie economică în relația cu
societatea-mamă, în sensul că filiala are o viață economică proprie, un
patrimoniu distinct, având un bilanț contabil propriu.

 sucursala

 Reprezintă un sediu secundar al societății-mamă deschis în România,

lipsit de personalitate juridică proprie, care beneficiază însă de un capital
social care îi este afectat în întregime de societatea-mamă și care posedă o
anumită juridică și economică față de societatea-mamă.

 Sucursala:

 - nu are personalitate juridică proprie, fiind o prelungire a personalității

juridice a societății-mamă;
 - reprezintă un subiect de drept străin, nu are patrimoniu propriu, având un
capital propriu afectat în exclusivitate de societatea-mamă;

 - poate face acte juridice numai pe seama societății-mamă, iar sub

aspectul dreptului internațional privat, nu are o lex societatis proprie,
statutul ei organic fiind guvernat de legea ce guvernează statutul organic
al societății-mamă;

 -este dependentă din punct de vedere economic și juridic de societatea-

mamă, beneficiind însă și de anumite elementge de autonomie;

 - este dependentă de societatea-mamă pentru că aceasta deține 100% din

capitaluol sucursalei, astfel încât societatea-mamă este cea care îi
stabilește obiectul de activitate, bunurile afectate, modul de organizare și
funcționare;

 - în relațiile cu terții, sucursala încheie acte în numele și pe seama

societății-mamă sau în nume propriu, dar pe seama societății-mamă, adică
în calitate de mandatar al acesteia.

 În privința elementelor de autonomie ale sucursalei:

 Din punct de vedere juridic:

 - sucursala poate fi acționată în justiție la sediul din România pentru

actele juridice încheiate;

 -având o masă de bunuri afectate derulării activității, sucursala poate fi

supusă unor proceduri de faliment, lichidare, dizolvare, independent de
societatea-mamă. Așadar, o sucursală se poate dizolva fără a influența în
vreun fel societatea-mamă. Dizolvarea societății-mamă, atrage însă
dizolvarea sucursalei.

 Din punct de vedere economic:

 -având capital propriu, sucursala beneficiază de o anumită autonomie de

gestiune, având un bilanț de venituri și cheltuieli proprii; de asemenea,
sucursala este supusă înregistrării fiscale la autoritățile române,
asemănându-se din acest punct de vedere cu o societate română;

 -pentru activitatea economică deruloată pe teritoriul României, sucursala

plătește impozit în România.
 În ceea ce privește constituirea unei sucursale în România, aceasta va fi
supusă legii române în tot ceea ce vizează aspectele procedurale. Cât
despre capacitatea de folosință a unor sucursale ale unor societăți străine
și condițiile juridice ale persoanei străine în România, sucursala se află
într-o poziție juridică aparte, dat fiind că pe „capul” ei se întrunesc două
legi:

 -legea străină, ca lege a societății-mamă, sucursala fiind o prelungire a

personalității juridice a societății-mamă;

 -legea română, sucursala desfășurându-și activitatea pe teritoriul

României, fiind astfel supusă unui ansamblu de acte normative ce
conturează capacitatea juridică a unei persoane juridice în România.

 Aplicarea celor două legi atrage anumite consecințe pe plan juridic:

 -de o parte – dat fiind că sucursala este supusă legii societății-mamă, nu

poate desfășura în România decât acele acte și fapte de comerț atribuite de
societatea-mamă și nu va putea face mai mult decât societarea-mamă în
țara de origine. Activitatea sucursalei este dependentă de existența
societății-mamă, astfel încât, în cazul în care societatea-mamă își
încetează existența, și sucursala din România a acestei societăți își va
încetqa activitatea.

 -de altă parte – sucursala este supusă unui pachet de legi ce configurează
situația juridică a unei persoane juuridice străine în România, ceea ce
determină următoarele consecințe:

 - din punct de vedere al funcționării în România, sub aspect contabil,

sucursala va fi guvernată de regimul contabil stabilit de legea română;

 - din punct de vedere vamal, sucursala este supusă regimului vamal român
pentru activitatea desfășurată în România;

 - din punct de vedere valutar, sucursala este considerată rezident în

România, așadar operațiunile pe care sucursala le derulează cu alți
rezidenți se vor desfășura în monedă națională. De altfel se vorbește
despre faptul că odată ce și-a deschis o sucursală pe teritoriul României,
însăși societatea-mamă din străinătate devine rezidentă din punct de
vedere valutar, ceea ce face ca operațiunile comerciale ale societății-
 mamă cu alți rezidenți din România să se poată desfășura în monedă
națională;

 -din punct de vedere fiscal, Codul fiscal român încadrează sucursala în

categoria persoanelor cu sediul permanent în țară, ea urmând să plătească
un impozit pe venit potrivit reglementărilor fiscale române.

 Reprezentanța

 Reprezintă un sediu social al societății-mamă, lipsit de personalitate

juridică, care nu are capital distinct și care nu poate efectua doar
operațiuni de reprezentare a societății-mamă în relațiile cun partenerii
comerciali din România.

 Din definiția reprezentanței rezultă elementele definitorii ale acesteia:

 - aceasta nu este un subiect de drept distinct, nu are personalitate juridică

proprie, fiind o prelungire a personalității juridice a societății-mamă,
guvernată de lex societatis a societății-mamă;

 - poate încheia acte juridice în calitate de reprezentant a societății-mamă,

fiind un mandatar al acesteia pe teritoriul României. Sub acest aspect,
reprezentanța seamănă cu sucursalele, care derulează și activitatea în
numele și pe seama societății-mamă. Totuși sucursalele pot încheia și
contracte de mandat fără reprezentare, spre deosebire de reprezentanțe,
care pot încheia doar mandate cu reprezentare;

 -nu are capital propriu, ci doar o anumită masă de bunuri necesară

exclusiv activităților derulate în România. În consecință, reprezentanțele
nu pot efectua decât operațiuni stabilite de societatea-mamă în limitele
obiectului de activitate al acesteia.

 Spre deosebire de filiale sau sucursale, dat fiind că nu au un capital social

propriu, reprezentanțele nu se încadrează în categoria investitori străini în
România.

 Constituirea și funcționarea reprezentanțelor sunt supuse legii române.

 Procedura de constituire se declanșesză la cererea societății-mamă, cu

precizarea că, potrivit legislației române, pot exista mai multe societăți
străine care pot solicita deschiderea unei reprezentanțe comune în
 România. Această cerere privind autorizarea funcționării unei
reprezentanțe trebuie să cuprindă:

 -denumirea reprezentanței;

 -obiectul de activitate;

 -durata de funcționare;

 - sediul reprezentanței;

 -personalul și funcțiile pe care acesta urmează să le ocupe acesta în cadrul

reprezentanței.

 La cerere trebuie anexate o serie de documente care să evidențieze statutul

juridic al societății-mamă din străinătate:

 -acte constitutive ale societății-mamă;

 -o atestare din partea Registrului Comerțului, dacă există, din statul de

origine al societății-mamă și capitalul social al acesteia;

 -un certificat de bonitate din care să rezulte desfășurarea legală a

activității din străinătate;

 -o împuternicire pe care societatea-mamă o oferă reprezentanților

desemnați în România.

 În legătură cu această cerere, competent este Ministerul Economiei care,

în termen de 30 zile, trebuie să se pronunțe în legătură cu cererea
formulată de societatea-mamă. În situația în care există, din diferite
motive, un refuz privind cererea de autorizare aceasta trebuie motivat.

 Dacă nu există un refuz, se va emite autorizația, care va cuprinde

denumirea, durata și sediul reprezentanței, obiectul de activitate și
condițiile de exercitare a activităților în țară.

 Odată obținută autorizația, reprezentanța trebuie să se înscrie în 15 zile la

autoritatea fiscală română de la sediul ei social.

 Reprezentanța nu trebuie înregistrată la Registrul Comerțului pentru că nu

are personalitate juridică, dar se poate înregistra la Camera de Comerț și
Industrie a României, cu efect de publicitate.


 În ceea ce privește obiectul de activitate al reprezentanței, el este precizat

în autorizația de funcționare unde se pot regăsi, spre exemplu următoarele
activități permise în legislația română:

 -să emită și să primească oferte și comenzi în numele și pe seama

societății-mamă;

 -să negocieze, să încheie contracte comerciale în numele și pe seama

societății-mamă;

 -să realizeze operațiuni de reclamă sau operațiuni de informare privind

societatea-mamă (în principiu, o societate din străinătate înainte de a veni
să desfășoare o activitate în România, își deschide reprezentanță pentru a-
și face reclamă și pentru a informa terții în legătură cu activitatea acesteia
în străinătate);

 -poate desfășura operațiuni de asistență tehnică, anumite activități de

prestări de servicii, pentru mașinile sau utilajele pe care societatea-mamă
le livrează în România;

 În anumite domenii poate să presteze în România servicii similare celor

prestate de societatea-mamă în țara de origine, de ex. Agenții de transport
persoane, transport mărfuri, agenții de presă, agenții de turism;

 -alte activități în limita obiectului de activitate al societății-mamă și în

limita obiectului de activitate stipulat în autorizația de funcționare.

 Capacitatea de folosință a reprezentanței deschise în România este

guvernată de două legi:

 -legea societății-mamă, cu aceleași consecințe ca la sucursală: societății-

mamănu poate face acte juridice decât în numele și pe seama societății-
mamă/ își încetează activitatea în momentul în care societatea-mamă
dispare din țara de origine;

 -este supusă și legislației din România, desfășurându-și activitatea pe

teritoriul României.

 Din punct de vedere valutar, reprezentanța este considerată rezidentă. Ca

și în cazul sucursalelor, societățile comerciale străine care au
 reprezentanță în țară devin rezidente din punct de vedere valutar, deși ele
nu au constituit o persoană juridică pe teritoriul țării.

 Din punct de vedere al impozitării, reprezentanța nu face operațiuni

juridice proprii, ci doar activități de reprezentare a societății-mamă, astfel
încât ea va fi supusă unui impozit anual forfetar.

 Angajarea personalului și contractele de muncă se vor negocia și încheia

direct de către cetățenii români cu societatea-mamă.

 Din punct de vedere al răspunderii civile există o răspundere a societății-

mamă în solidar cu angajații reprezentanței pentru faptele ilicite comise de
acești reprezentanți în România (o aplicație a răspunderii comitentului
pentru fapta prepusului).

 În legătură cu litigiile în care poate fi implicată o reprezentanță a unei

societăți străine, se creează o ficțiune de către legea română, în sensul
atragerii competenței instanței de la sediul reprezentanței, atunci când
aceasta are calitatea procesuală de pârât:

 „Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane fizice de drept

privat se poate face și la instanța locului unde ea are dezmembrământ
fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în
acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate între reprezentantul
dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta”- art.109
C.proc.civ.

 Societățile europene

 Dorința de a crea o piață unică la nivel european a dus la reglementarea

ujnor persoane juridice de drept european. Astfel, au apărut societățile
anonime europene, grupurile europene de interes economic sau societățile
cooperative europene.

 Societatea anonimă europeană

 Societatea anonimă europeană (SE, Societas Europaea) este o societate pe

acțiuni, cu personalitate juridică, în cadrul căreia acționarii sunt persoane
juridice deja înregistrate și funcționale la nivel național.
 Capitalulsocial al unei SE se exprimă în euro și nu poate fi inferior sumei
de 120.000 EUR. Dacă pentru o anumită activitate legislația română
impune un capital mai mare, Se va trebui să respecte exigențele legii
române. De ex., dacă pentru desfășurarea unor activități în domeniul
jocurilor de noroc, legea română prevede un capital social minim de
250.000 EUR, SE va trebui să respecte acest prag minim de capital social.

 Condițiile de subscriere și vărsarea capitaslului social sunt cele prevăzute

de Legea 31/1990 pentru societățile pe acțiuni.

 Sediul social al unei SE trebuie situat în cadrul UE, în același stat membru
ca administrația centrală. Regulamentul 2157/2001distinge între sediul
statuytar și sediul real, impunând ca ambele să fie în același stat membru.
Dacă sediul social și administrația centrală nu se află în același stat,
situația trebuie remediată, altfel societatea va fi sasncționată prin
lichidare, conform art. 64 din Regulamentul 2257/2001. în plus, un stat
membru poate impune SE înregistrată pe teritoriul său obligația de a-și
amplasa sediul social și administrația centrală în același loc.

 Constituirea unei SE

 1. prin fuziune – două sau mai multe societăți anonime care au sediul și
administrația centrală pe teritoriul UE pot fuziona, cu condiția ca cel puțin
două dintre ele să fie reglementate de legislația unor state membre
diferite.

 Fuziunea prin absorbție –

 -întregul patrimoniu activ și pasiv al fiecărei societăți absorbite se

transferă societății absorbante;

 -acționarii societății absorbite devin acționari ai societății absorbante;

 -societatea absorbită încetează să existe;

 -societatea absorbantă devine SE în momentul fuzionării.

 Fuziunea prin constituirea unei noi societăți –

 -întregul patrimoniu activ și pasiv al societăților care fuzionează se

transferă SE;
 -acționarii societăților care fuzionează devin acționari ai SE;

 - societățile care fuzionează încetează să existe;

 - SE este o nouă societate.

 2.prin transformarea unei societăți anonime în SE-

 Regulamentul 2157/2001 impune mai multe condiții societății anonime

pentru a putea realiza acest lucru:

 -să fie constituită în temeiul dreptului unui stat membru;

 - să aibe sediul social și administrația centrală pe teritoriul UE;

 -să dețină de cel puțin 2 ani o filială reglementată de dreptul altui stat
membru;

 Transformarea unei societăți anonime în SE nu duce nici la dizolvarea

societății, nici la crearea unein persoane juridice noi. Este vorba despre
aceeași societate, care procedează la schimbarea formei de organizare.

 3. constituirea unei SE holding – societățile anonime și SRL-urile

constituite în temeiul legii unui stat membru, având sediul social și sediul
central pe teritoriul UE, pot constitui o SE holding, cu condiția ca fiecare
dintre cel puțin două dintre ele:

 -să fie reglementate de legislația unor state membre diferite sau

 - să dețină de cel puțin doi ani o filială reglementată de legislația unui alt
stat membru sau o sucursală pe teritoriul unui alt stat membru.

 4. societățile de la nivelul statelor membre pot constitiu o filială care

să aibe forma juridică a unei SE, cu condiția ca două dintre ele:

 -să fie reglementate de legislația unor state membre diferite sau

 - să dețină de cel puțin doi ani o filială reglementată de legislația unui alt
stat membru sau o sucursală pe teritoriul altui stat membru.

 Deci, elementul transfrontaliei la nivelul UE este caracteristic și

determinant pentru a putea constitui o SE. SE cu sediul în România au
personalitate juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului.
 Structura SE

 Asemănător societăților pe acțiuni din dreptul intern, o SE include:

 -adunarea generală a acționarilor;

 -un organ de supraveghere și unul de conducere (sistem dualist), sau un

organ de administrație (sistem monist), în funcție de forma adoptată prin
statut.

 Membrii organelor societății sunt numiți pentru o perioadă stabilită prin

statut, care nu poate depăși 6 ani.

 Președintele fiecărui organism are votul decisiv (dacă nu există dispoziții

speciale în statut) în cazul în care voturile sunt egal împărțite.

 Grupul european de interes economic

 Reprezintă:

 - aceea asociere dintre două societăți sau alte entități juridice care au
administrația centrală în state membre diferite, sau

 -dintre două persoane fizice care își desfășoară activitățile principale în

state membre diferite, sau

 -dintre o societate sau altă entitate juridică și o persoană fizică, dintre care
prima are administrația centrală într-un stat membru, iar cea de-a doua își
desfășoară activitatea principală în alt stat membru.

 GEIE diferă de o societate – prin scopul său, care este doar acela de a
facilita sau dezvolta activitățile economice ale membrilor săi pentru a-i
sprijini să obțină rezultate mai bune.activitățile GEIE trebuie să fie legate
de activitățile economice ale membrilor săi, fără să le substituie. Pentru a
permite unui GEIE să-și atingă obiectivul, el trebuie investit cu
personalitate juridică, iar reprezentarea grupului față de terți tebuie făcută
de un organism distinct de cele care au prerogativa reprezentării
membrilor grupului.

 Constituirea GEIE
 GEIE se constituie prin semnarea unui contract de către toți membrii săi.
Contractul de asociere care consacră înființarea GEIE se înregistrează în
registrul național desemnat de statul membru pe teritoriul căruia membrii
grupului au stabilit sediul GEIE. La nivel intern, Legea 161/2003 instituie
obligativitatea încheierii contractului de înființare a GEIE în formă
autentică și denumirea acestuia „act constitutiv”.

 Un act de înființare GEIE cuprinde:

 -denumirea grupului precedat sau urmat de cuvintele „Grup European de

Interes Economic” sau de inițialele GEIE;

 -sediul grupului;

 -obiectivul pentru care se constituie grupul;

 -numele, denumirea, forma juridică, domiciliul sau sediul social, numărul

și locul de înregistrare al fiecărui membru al grupului;

 -durata grupului dacă aceasta este determinată.

 GEIE dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării;

înmatricularea/radierea în/din registrul comerțului fac obiectul publicării
în Jurnalul Oficial al UE.

 Curs 4 DCI

 Investițiile străine

 Noțiunea de investitor străin

 OUG nr. 92/1997 definește investitorul în general ca fiind orice persoană

fizică sau juridică rezidentă sau nerezidentă, cu domiciliul sau sediul
permanent în România sau în străinătate care investește în România.
Pentru a defini calitatea de rezident sau nerezident a investitorilor, OUG
nr. 92/1997 face trimitere la reglementările BNR. În concret, concludente
pentru a conferi calitatea de nerezident și pentru a fi pe tărâmul noțiunii
de investitor străin, sunt domiciliul, pentru persoana fizică și sediul
pentru persoana juridică. Interpretarea per a contrario care decurge de
aici este că cetățenia pentru persoana fizică sau alte elemente de
identificare pentru persoana juridică sunt irelevante sub aspectul calificării
 unui investitor ca fiind străin, cu excepțiile prevăzute de o lege internă sau
de o convenție intgernațională la care România este parte.

 Ca atare, de principiu, un cetățean român cu domiciliul în străinătate va

putea fi considerat investitor străin, pe când un cetățean străin cu
domiciliul în România nu va fi investitor străin.

 Așadar, investitorul străin este persoana nerezidentă care efectuează în

România investiții directe sau de portofoliu.

 Investițiile directe

 Investițiile străine directe sunt importante pentru orice stat deoarece

contribuie la creșterea economică a acestuia, crează locuri de muncă și
economii de scară, atrage capitaluri, tehnologii, inovare și expertiză,
deschide noi piețe de export.

 OUG nr. 92/1997 la art. 2 lit a) definește investiția directă ca fiind

participarea investitorului străin la construirea sau la extinderea unei
întreprinderi în oricare din foemele prevăzute de lege, dobândirea de
acțiuni sau de părți sociale ale unei societăți comerciale, cu excepția
unei investiții de portofoliu sau înființarea și extinderea în România a
unei sucursale de către o societate.

 Modalitățile prin care se poate realiza o investiție sunt:

 -aport financiar în monedă națională sau în valută convertibilă;

 -aport în natură la bunurile imobile sau/și mobile, corporale și

necorporale;

 -participarea la creșterea activelor unei întreprinderi, prin orice mod legal

de finanțare.

 O altă definiție a investiției directe o găsim în Regulamentul BNR nr.

4/2005 privind regimul valutar. Conform pct. 4.8 din Anexa 1 la acest
regulament, investiția directă este investiția de orice natură efectuată
în scopul stabilirii sau menținerii de legături economice durabile și
directe între investitorul străin și antreprenorul sau întreprinderea
cărora le sunt destinate aceste fonduri pentru desfășurarea unei
activități economice, inclusiv investiții care permit o participare
 efectivă la administrarea sau la controlul unei întreprinderi care
desfășoară o activitate economică.

 Rapoartele anuale BNR privind investițiile străine detaliază noțiunea de

investiție străină directă, considerând-o :„o relație investițională de durată
între o entitate rezidentă și o entitate nerezidentă, care de regulă, implică
exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative
în întreprinderea în care a investit.

 Sunt considerate investiții străine:

 -capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor nerezident care

deține cel puțin 10% din capitalul subscris al unei întreprinderi rezidente;

 -creditele dintre acest investitor sau grupul din care face parte acesta și
întreprinderea rezidentă în care a investit, precum și profitul reinvestit de
către acesta;

 -investițiile de capital sau creditele provenite de la societăți nerezidente

care au o participație sub 10%, dar care fac parte din grupul unui
investitor direct în societatea rezidentă respectivă (societăți surori).

 Societățile surori : societăți din cadrul aceluiași grup, rezidente în țări

diferite, între care nu există o relație directă de control sau influență,
respectiv niciuna dintre companii nu are cel puțin 10% din voturi sau o
participație de cel puțin 10% la capitalul celeilalte.

 -societățile rezidente asupra cărora investitorul nerezident exercită o

influență semnificativă pe cale indirectă, entitățile rezidente ale
întreprinderii rezidente în care investitorul nerezident deține cel puțin
10% din capitalul social subscris.

 De ex., societatea-mamă A, cu sediul în Franța, controlează în România

societatea B, la care deține 80% din acțiuni. Societatea B la rândul ei,
deschide filiala C pe teritoriul României. Filiala C este considerată o
investiție străină directă a lui A.

 Întreprinderea investiție străină directă

 Conform rapoartelor BNR, întreprinderea investiție străină directă de

gradul I este o întreprindere rezidentă, cu sau fără personalitate juridică,
 în care un investitor nerezident deține cel puțin 10% din voturi sau din
capitalul social subscris, respectiv din capitalul de dotare (active
corporale) în cazul întreprinderii fără personalitate juridică.

 Deținerea a cel puțin 10% din voturi sau din capitalul social subscris,
respectiv din activele corporale, este primordială în stabilirea relației de
investiție directă.

 Întreprinderea investiție străină directă de gradul II este o

întreprindere rezidentă, cu personalitate juridică, în care un investitor
străin direct controlează, prin intermediul unei întreprinderi investiție
străină directă, cel puțin 10% din capitalul social subscris. Întreprinderile
investiție străină directă de gradul II sunt filiale sau asociate ale
întreprinderilor investiție străină directă.

 Filialele reprezintă în acest context companiile rezidente în care

întreprinderile investiție străină directă dețin peste 50% din voturi sau din
capitalul social subscris, iar asociatele sunt companiile rezidente în care
întreprinderile investiție străină directă dețin între 10% și 50% din
capitalul social subscris.

 Întreprinderile fără personalitate juridică se referă exclusiv la sucursale,

deoarece reprezentanțele sau alte puincte de lucru nu reprezintă o
investiție.

 Clasificarea investițiilor străine directe –se poate realiza după mai

multe criterii:

 A.După operațiunea prin care investiția directă are loc:

 A.1- fuziuni și achiziții – constau în preluarea integrală sau parțială de

întreprinderi de către investitori străini de la rezidență;

 A.2 –dezvoltare de întreprinderi – investitorul străin își majorează

deținerea de capital în întreprinderea investiție străină directă;

 A.3 – restructurare de întreprinderi – investitorul străin finanțează, prin

aport de capital o întreprindere investiție străină directă cu pierderi, în
vederea rentabilizării acesteia;
 A.4 - investiții de tip Greenfield (investiții pornite de la zero) – constau în
înființarea de întreprinderi de către sau împreună cu investitori străini.

 B. După perspectiva țării care beneficiază de investiție distingem:

 B.1 - investiții străine directe care constituie un substitut pentru importuri,

caz în care întreprinderea beneficiară produce bunuri care au făcut
anterior obiectul importului de către țara gazdă:

 B.2 - investiții străine directe care contribuie la creșterea exporturilor –

care sunt motivate de dorința căutării unor noi surse de materii prime de
către întreprinderea investitoare;

 B.3 - investiții străine directe inițiative guvernamentale – caz în care

investiția are loc ca urmare a stimulentelor acordate de către guvernele
naționale.

 Investițiile străine directe la nivelul Uniunii Europene

 Sunt vitale pentru economie, dar pot ridica probleme de interes național.
De aceea, la nivelul UE a fost adoptat un regulament (Regulamentul nr.
452/2019) care stabilește un cadru pentru examinarea de către statele
membre a investițiilor străine directe din rațiuni de ordine publică.

 Î n esență, Regulamentul împuternicește statele membre să

verificeinvestițiile din motive de securitate sau de ordine publică și să ia
măsuri pentru a contracara anumite riscuri specifice. Regulamentul
vizează investițiile străine directe din țări terțe, se aplică tuturor
sectoarelor economiei și nu face obiectul niciunor praguri.

 Conform art. 4 alin 2 din Regulamentul 452/2019, pentru a stabili dacă o

investiție străină directă este de natură să afecteze securitatea sau ordinea
publică, statele membre și Comisia pot lua în considerare următoarele
aspecte:

 -dacă investitorul străin este controlat direct sau indirect de guvernul

vreunui stat terț, inclusiv de organisme de stat sau de forțe armate ale
acestuia, inclusiv prin finanțări semnificative;

 -dacă investitorul străin a fost deja implicat în activități care afectează

securitatea sau ordinea publică într-un stat membru;
 -dacă există riscul ca investitorul străin să desfășoare activități ilegale sau
infracționale.

 Art. 4 alin 1 din Regulamentul 452/2019 prevede că, pentru a stabili dacă
o investiție străină directă este de natură să afecteze securitatea sau
ordinea publică, statele membre și Comisia Europeană pot lua în
considerare, printre altele, efectele potențiale asupra:

 - infrastructurii critice, fizică sau virtuală, inclusiv cea din domeniul

energiei, transporturilor, apei, sănătății, comunicațiilor, mass-media,
prelucrării și stocării datelor, infrsastructura aerospețială, din domeniul
apărării, infrastructura electorală sau financiară, instalații sensibile,
terenuri și proprietăți imobiliare;

 -tehnologii critice și produse cu dublă utilizare, inteligența artificială,

robotica, semiconductori, securitatea cibernetică, tehnologii din domeniul
apărării, al stocării de energie, tehnologiile cuantice și nucleare,
nanotehnologiile, biotehnologiile;

 -aprovizionarea în ceea ce privește factorii de producție critici, inclusiv

energia sau materiile prime, precum și asupra securității materiale;

 -accesul la informații sensibile, la datele cu caracter personal sau asupra

capacității de a controla aceste informații;

 -libertatea și pluralismul mass-mediei.

 Investițiile de portofoliu

 Conform art. 2 lit. b) din OUG nr. 92/1997 privind investițiile străine
directe, investiția de portofoliu (sau de capital) constă în dobândirea de
valori mobiliare pe piețele de capital organizate și reglementate și care nu
permit participarea directă la administrarea societății comerciale, ci doar
obținerea de profit.

 Deși definește investiția de portofoliu, OUG nr. 92/1997 nu se ocupă de

analiza investițiilor de portofoliu, arătând în art. 3 că regimul acestora va
fi stabilit printr-o lege specială: ”Regimul investițiilor de portofoliu,
inclusiv avantajele de care acestea beneficiază, se stabilește prin lege
specială”.
 Î n fapt, investițiile de portofoliu sunt supuse unor dispoziții în diverse
acte normative ce reglementează materia valorilor mobiliare.

 Un act normativ de bază este Legea nr. 297/2004 privind piața de

capital, care nu definește însă investiția de portofoliu. Aceasta
reglementează înființarea și funcționarea piețelor și instrumentelor
financiare, cu toate instituțiile și operațiunile specifice acestora, precum și
a organismelor de plasament colectiv în scopul mobilizării
disponibilităților financiare prin intermediul investițiilor în instrumente
financiare.

 Alt act normativ relevant – OG nr. 66/1997 privind regimul investițiilor

străine în România realizate prin cumpărarea de titluri de stat, dat
fiind că dobândirea de către investitorii străini de titluri de stat emise de
statul român poate să constituie o investiție de portofoliu.

 Titlurile de stat sunt reprezentate de înscrisurile care constituie datoria

publică a României sub formă de bonuri, certificate de Trezorerie și orice
alte instrumente cu scadența de maximum 1 an, dar și obligațiuni sau alte
instrumente cu scadențe mai mari de 1 an, constituind împrumuturile
statului în moneda națională și/sau în valută, pe termen scurt, mediu sau
lung.

 Din perspectiva dobândirii titlurilor de stat, putem să definim investiția de

portofoliu ca fiind ”dobândirea de titluri de stat de pe piețele organizate
ale titlurilor de stat de către o persoană fizică sau juridică nerezidentă,
prin intermediari autorizați în operațiuni cu titluri de stat”.

 În concluzie, investițiile de portofoliu nu sunt altceva decât dobândirea de

valori mobiliare, cum ar fi, spre exemplu, acțiunea unor societăți
comerciale, care nu permit participarea efectivă a investitorului la viața
economică a entității respective. Totuși această contribușie, făcută chiar
cu un scop clar de a profita din revânzarea valorilor mobiliare, trebuie să
aibe un impact asupra entității vizate.

 Legea 24/2017 privind emitenții de instrumente financiare și operațiuni de

piață.

 Legea 126/2018 privind piețele de instrumente financiare.

 Conform acestora, valorile mobiliare sunt definite ca fiind „instrumente
financiare care poit fi negociate pe piața de capital, ca de ex:

 -acțiuni deținute la societăți și alte titluri de valoare echivalente acțiunilor

deținute la societăți;

 -obligațiunile și alte titluri de datorie securitizate;

 -orice alte titluri de valoare care conferă dreptul de a cumpăra sau de a

vinde asemenea valori mobiliare sau care conduc la o decontare în
numerar, stabilită în raport cu valori mobiliare, monede, rate ale dobânzii
sau rentabilității, mărfuri sau alți indici ori unități de măsură.

 Investițiile de portofoliu au mai degrabă rol speculativ, spre deosebire de

investiția directă, unde se urmărește implicarea managementului
întreprinderii străine.

 Investițiile de portofoliu nu permit participarea efectivă a investitorului în

viața economică a entității respective.

 Profitul, în cazul acestui tip de investiție se realizează prin fructele pe care

le produc respectivele valori mobiliare (dividende, dobânzi), respectiv
prin înstrăinarea lor ulterioară și nu au ca scop realizarea unei relații
investiționale de durată.

 Principiile specifice aplicabile regimului juridic al investițiilor străine

 Regimul juridic al investițiilor străine este guvernat de trei principii

specifice pe care le vom analiza în cele ce urmează:

 1. Principiul libertății formelor și modalităților de învestire în

România;

 2. principiul liberului acces al investițiilor străine în toate domeniile

vieții economice din România;

 3. principiul egalității de tratament aplicabil investitorilor străini

(principiul nediscriminării).

 1. Principiul libertății formelor și modalităților de învestire în

România
 Acest principiu include două aspecte:

 a) constă în libertatea investitorilor străini de a opta pentru oricare din

formele de societăți comerciale prevăzute de lege. De asemenea,
investițiile străine în România pot să îmbrace și forma unei asocieri în
participațiune sau a unei alte societăți de fapt, supusă prevederilor
Codului civil;

 b)principiul are la bază ideea că aportul unui investitor străin la o entitate

din Romînia poate să îmbrace oricare din modalitățile prevăzute de lege:

 1. aportul în numerar – se are în vedere atât aportul în lei cât și cel în

valută;

 1.a-aportul în valută-reprezintă regula în materie; valuta poate proveni din

conturile investitorului aflat în străinătate, dar și din profiturile în valută
obținuten din activitățile realizate în România (ex. Dividendelen în valută
realizate de investitorul străin din alte societăți pe care le are în România);

 1.b-aportul în lei – în principiu, va proveni din venituri și profituri în lei

obținute din operațiuni efectuate cu persoane fizice sau juridice române
(rezidențo), dar nu este exclus ca banii să provină și din operațiuni
economice derulate cu nerezidenți.

 Aceste aporturi în numerar vor trebui vărsate pe numele și la dispoziția

societății, în conturile deschise la instituții de credit românești sau la
sucursalele unor bănci străine autorizate să funcționexe în România, sau
în conturile în valută sau lei deschise de respectiva societate comercială în
străinătate.

 2. aporturi în bunuri corporale:

 2.a- investitorul străin poate să aporteze bunuri mobile (mașini, utilaje,

echipamente, instalații, mijloace de transport, subansamble, piese de
schimb, etc.);

 2.b- un investitor străin poate să aporteze la o societate din România și

bunuri imobile. Poate fi vorba atât de imobile deținute de investitorul
străin în România, cât și de imobile deținute în străinătate. În mod
evident, prin imobil se înțelege atât o construcție cât și un teren.
 3. aportul în drepturi (bunuri incorporale):

 3.a-drepturi de proprietete intelectuală (brevete de invenție, licențe, know-

how, mărci, desene și modele industriale, drepturi de autor);

 3.b-drepturi de creanță, (acolo unde această categorie este permisă de

lege);

 3.c-aportul în alte drepturi și valori economice, cum ar fi servicii, aportul

constând în cunoștințe și metode de organizare și conducere.

 Un investitor poate aporta și alte valori patrimoniale cum ar fi o anumită

clientelă, anunmite informații de marketing, rețele de aprovizionare, un
nume comercial, o obligație de a nu face (de neconcurență). Condiția ca
aceste valori să poată constitui aport este ca ele să fie cu adevărat valori
economice, adică să fie evaluabile în bani.

 În concluzie, forma de manifestare a aportului este extrem de vastă,

permițându-se investitorului să utilizeze orice modalitate, atâta timp cât
nu este interzisă de lege, prin care să realizeze aportul la o societate
comercială.

 2.Principiul liberului acces al investițiilor străine în toate domeniile

vieții economice din România

 Reprezintă o formă de manifestare a principiului fundamental al libertății

comerțului internațional și este consacrat în termeni generali în art. 4 alin
(2) lit. a din OUG nr. 92/1997.

 Conform acestiu principiu, investitorii străini pot realiza în mod liber

investiții în toate domeniile vieții economice – industrie, agricultură,
explorerea și exploatarea resurselor naturale, trensport, infrasstructură,
construcții, comerț, turism servicii bancare, asigurări, cercetare științifică,
etc.

 3. Principiul egalității de tratament aplicabil investitorilor străini

(principiul nediscriminării)

 Acest principiu implică două aspecte:

 - egalitatea între investitorii străini și investitorii români;

 -egalitatea între investitorii străini, indiferent de proveniența acestora.

 Spre deosebire de vechea legislație (reprezentată de Legea nr. 35/1991

privind regimul investițiilor străine), care crea un regim mai favorabil
pentru investitorii străini decât pentru cei români, actele normative actuale
au unificat regimul juridic aplicabil investitorilor, fie aceștia rezidenți, fie
nerezidenți. Totodată s-a consacrat în mod corect și ideea inrterdicției
discriminării între investitorii străini, în funcție de țara de proveniență.

 Art. 9 din OUG nr. 92/1997 stabilește o excepție fundamentală pe

principiul legii mai favorabile: „în cazul în care un acord bilateral de
promovare și protejare reciprocă a investițiilor, ratificat potrivit legii, ori
o altă lege ar îndreptăți un investitor, persoană fizică sau juridică
străină, la un tratament mai favorabil decât cel prevăzut prin prezenta
ordonanță de urgență, investitorul în cauză va beneficia de acel
tratament”.

 Drepturi și garanții de care beneficiază investitorii străini....