Sunteți pe pagina 1din 15

CURS 1

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL


Introducere in studiul dreptului comertului international

În condiţiile revoluţiei tehnico-ştiintifice şi a revoluţiei informaţionale încheierea,


reglementarea sau realizarea în aceeaşi ţară a tuturor bunurilor şi serviciilor necesare
traiului cotidian este tehnic imposibilă şi economic nerentabilă. Este raţiunea pentru care
statele lumii se văd determinate obiectiv să participe la circuitul mondial de valori
materiale şi spirituale. Această participare nu este haotică, ea este direcţionată,
reglementată de anumite reguli juridice, de anumite norme de drept.
Revine între altele dreptului comertului international sarcina de a disciplina, de a
reglementa relaţiile care se stabilesc în acest proces de schimb mondial de valori
materiale şi spirituale. Acest proces are 2 componente: comerţ mondial cu bunuri şi
servicii si activitate de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
Cele 2 componente se reunesc într-un concept mai larg, acela de comerţ
internaţional (care nu înseamnă numai comercializare, cum comerţul intern nu se reduce
la comercializare). In această sferă a comerţului mondial în sensul cel mai cuprinzător se
stabilesc relaţii între state suverane şi egale în drepturi, între state pe de o parte şi
comercianţi (persoane fizice sau juridice) din alte state pe de altă parte sau în sfârşit între
comercianţi (persoane fizice sau juridice) din diferitele state.
Dreptul comertului international, într-o primă abordare, în condiţiile în care nu
există pe plan mondial o definiţie sintetică a acestei discipline, poate fi considerat ca
reprezentând totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile ce se stabilesc în
sfera comerţului mondial în sensul cel mai cuprinzător al acestuia între state suverane şi
egale în drepturi, între state şi profesionisti (persoane fizice sau juridice) din alte state
sau între profesionisti din diferitele state.
Dreptul comertului international aşa cum s-a conturat el în doctrina internaţională,
iar ca instrumente interstatale în actul final al Conferinţei de la Helsinki pentru
Cooperare şi Securitate în Europa (1992-1993) se precizează caracterul interdisciplinar şi
pluridisciplinar al dreptului comertului international. Este primul instrument interstatal
care abordează şi problematica dreptul comertului international.
Din această perspectivă dreptul comertului international reprezintă o aşezare la
confluenţa sistemelor naţionale de drept cu dreptul internaţional public şi cuprinde
norme de drept naţional (intern) şi norme de drept internaţional care reglementează
raporturile înfăţişate. Cât priveşte componenta naţională, dreptul comertului
international va cuprinde toate normele de drept intern ale statelor lumii care pentru
fiecare stat în parte organizează şi reglementează comerţul exterior al respectivelor state,
iar în ce priveşte componenta de drept internaţional public dreptul comertului
international va cuprinde acele norme de drept internaţional public care reglementează
participarea statului la raporturile comerciale sau participarea statelor.
Ca totalitate de norme juridice în condiţii diferite, dreptul comertului international
materie interdisciplinară şi pluridisciplinară nu se prezintă ca un conglomerat de norme
juridice, ca o juxtapunere mecanică de asemenea reguli obligatorii de conduită ci ca o
materie juridică de sine stătătoare definită printr-un obiect propriu de reglementare şi
prin metode specifice de reglementare. Cât priveşte obiectul de reglementare, acesta este
dat de un fenomen obiectiv al relaţiilor sociale, respectiv de raportul juridic care se
stabileşte în sfera comerţului mondial.

1
Ca expresie a caracterului de sine stătător al materiei, raportul juridic de comerţ
internaţional se particularizează faţă de alte raporturi juridice. Această particularizare
este dată de prezenţa concomitentă a 2 trăsături: comercialitatea şi internaţionalitatea.
Comercialitatea este o trăsătură definită de fiecare sistem naţional de drept în
parte. Din acest punct de vedere se reţin 2 criterii esenţiale de definire a comercialităţii:
- subiectiv care caracterizează sistemul de drept german şi de influenţă germanică.
Potrivit acestui sistem de drept sunt considerate ca fiind comerciale raporturile
juridice încheiate de profesionisti (comercianţi) respectiv societăţi comerciale şi
persoane fizice ce au înmatriculată în Registrul Comerţului o firmă.
- obiectiv care porneşte de la natura intrinsecă, obiectivă a actelor şi faptelor
juridice considerate. Sistemele de drept care reţin acest criteriu de calificare a
raporturilor comerciale procedează de regulă la o enumerare în lege a actelor şi
faptelor juridice pe care le califică drept comerciale. Este situaţia sistemelor de
drept de inspiraţie romanistă (care provin din dreptul roman: dreptul francez,
român).
Întrucât viaţa economică este mult mai rapidă prin raportare la fenomenul juridic,
această enumerare poate fi exhaustivă.
Internaţionalitatea constă în prezenţa în structura raportului juridic considerat a
unui element străin, internaţional, de extraneitate, de asemenea intensitate încât face
pasibilă supunerea raportului juridic considerat, concomitent, la cel puţin două sisteme
de drept diferite.
Datorită faptului că acest element de extraneitate atrage problema aplicării unei
legi străine, numită şi problema conflictului de legi s-a încercat definirea elementului de
extraneitate în primul rând în legea naţională. Astfel, din economia dreptului român
rezultă că sunt considerate ca raporturi internaţionale raporturile încheiate între parteneri
având sediul, domiciliul sau reşedinţa pe teritorii străine, deci raporturile juridice
încheiate cu străinătatea sau raporturile încheiate pe pieţe străine (locul încheierii).
Elementul de extraneitate în optica legislaţiilor naţionale trebuie să fie atât de
puternic încât să atragă aplicarea concomitentă a cel puţin două legi din două state
diferite deoarece această problemă a conflictului de legi este de natură să creeze
incertitudine pentru comercianţi (ei ocupându-se de comerţ, nu de drept).
Prin instrumentele interstatale care se ocupă de reglementarea unor materii
comerciale s-a evidenţiat preocuparea pentru definirea unitară, uniformă a elementului
de extraneitate.
În materie de vânzare internaţională de mărfuri Convenţia de la Viena din 1980
consideră o vânzare având caracter internaţional dacă la momentul încheierii contractului
vânzătorul şi cumpărătorul îşi au sediul, domiciliul sau reşedinţa pe teritorii statale
deosebite.
Raportul juridic caracterizat concomitent prin comercialitate şi internaţionalitate
este un raport juridic de comerţ internaţional.
Al doilea element definitoriu, particularizant pentru o disciplină juridică este
metoda de reglementare.
Dreptul comertului international are o metodă de reglementare proprie, specifică.
Aceasta este metoda dreptului uniform şi are o metodă împrumutată din dreptul
internaţional privat, aceasta fiind metoda conflictuală. Cât priveşte metoda dreptului
uniform aceasta are în vedere efortul sporit al comunităţii internaţionale pentru

2
CURS 1

elaborarea de instrumente interstatale care să cuprindă norme de drept material


reglementând domenii ale comerţului internaţional.
Exemple:
- Convenţiile de la Geneva 1930-1931 privind legea uniformă aplicabilă cambiei,
biletului la ordin şi cecului;
- Convenţia de la New York 1988 privind cambia şi biletul la ordin internaţionale;
- Convenţia de la Ottawa 1988 privind contractul internaţional de factoring;
- Convenţia de la Ottawa 1988 privind contractul internaţional de leasing financiar;
- Convenţia de la Haga 1978 privind legea aplicabilă intermedierii;

Departajarea dintre dreptul comertului international


şi alte materii juridice conexe

Dreptul comertului international şi dreptul internaţional public


Dreptul internaţional public este un sistem de drept care coexistă cu sistemele
naţionale de drept şi care reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate de state şi care
reglementează în esenţă raporturile de luptă şi colaborare dintre state suverane şi egale în
drepturi.
Dreptul internaţional public este un drept coordonator în sensul că norma de drept
este elaborată de chiar subiectul căruia i se aplică (norma este elaborată de stat şi se
aplică statelor). Dreptul internaţional public are ca subiect de drept originar, tipic statul
suveran şi are ca subiecte de drept atipice, derivate organizaţiile interstatale dacă şi în
măsura în care statele membre i-au conferit calitate de subiect de drept.
Sfera de reglementare a dreptului comertului international este concomitent mai
largă şi mai restrânsă decât aceea a dreptul internaţional public:
- este mai largă pentru că pe lângă raporturile de comerţ internaţional dintre state,
dreptul comertului international reglementează şi raporturi la care participă persoane
fizice sau juridice - profesionisti (comercianţi), adică alte subiecte decât cele ale
dreptului internaţional public;
- este mai restrânsă pentru că din totalitatea raporturilor juridice interstatale
(culturale, militare, politice) dreptul comertului international reglementează numai
raporturile interstatale care se leagă în sfera comerţului mondial în sensul cel mai larg al
acestuia.
Punctele de interferenţă sunt statul ca subiect comun de drept şi izvoarele
internaţionale de reglementare.

Dreptul comertului international şi dreptul internaţional privat


Dreptul internaţional privat este o ramură a fiecărui sistem naţional de drept care
cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile juridice civile în sens
larg având un element de extraneitate (căsătoria între străini, adopţia între străini).
Norma juridică de drept internaţional privat nu este o normă de drept material, nu
soluţionează un raport juridic, ea este o normă de drept conflictual numită şi normă
colizională pentru că indică numai care este legea străină aplicabilă. Această specificitate
face ca norma de drept conflictual să fie o normă de trimitere.

3
Norma de drept conflictual este norma care datorită punctului de legătură (datorită
elementului de extraneitate) indică legea străină normal competentă.
Pentru a se putea stabili care este legea străină normal competentă, cel care este
chemat să soluţioneze raportul juridic forul de jurisdicţie trebuie să procedeze mai întâi
la calificare, la încadrarea juridică a situaţiei de fapt cu care se confruntă. Această
calificare se face întotdeauna potrivit legii forului şi este diferită de la un sistem de drept
la altul.

Dreptul comertului international şi dreptul internaţional economic


Dreptul internaţional economic este o ramură a dreptului internaţional public,
reglementând raporturile interstatale de drept public care se leagă între state, raporturi în
care statul este reprezentat prin Ministrul Afacerilor Externe, raporturi în care statul
apare în exerciţiul lui iure imperi (în exerciţiul puterii suverane).
Dreptul comerţului internaţional reglementează raporturile interstatale comerciale
de drept privat, în care statul este reprezentat de Ministrul Finanţelor şi se află în
exerciţiul lui iure gestionis (de administrator de proprietate, de gestionar de proprietate
sau chiar de proprietar). Deci, în nici un caz nu se poate pune semnul egalităţii între
dreptul internaţional economic, care este o ramură a sistemului de drept internaţional
public şi dreptul comerţului internaţional care este o materie interdisciplinară, cuprinde
în mod special norme de drept privat.

4
CURS 3

Izvoarele dreptului comertului international


Fiind o materie interdisciplinară se disting izvoare internaţionale de
reglementare şi izvoare interne.
Izvoarele internaţionale de reglementare le vom găsi între izvoarele dreptului
internaţional public, în măsura în care acestea cuprind norme aplicabile raporturilor
juridice de comerţ internaţional.
Dreptul internaţional public are 2 izvoare: cutuma şi tratatul.
Cutuma este cel mai vechi izvor de drept, un izvor nescris care reprezintă o
practică îndelungată, repetată, urmată de state cu conştiinţa că valorează drept, cu
conştiinţa obligativităţii acesteia. Ori de câte ori o cutumă reglementează o materie de
comerţ internaţional ea este şi izvor al dreptul comertului international. Astfel,
transportul de mărfuri pe mare cunoaşte numeroase obligaţii, aşa numitele obligaţii
subînţelese ale părţilor care au sorginte cutumiară. Indiferent că nu se scrie nimic despre
aceasta în contract, expeditorul de marfă este obligat să aducă marfa la locul de încărcare
pentru că există cutuma că marfa aşteaptă nava (dacă a venit nava şi nu a venit marfa se
plătesc locaţiile, dacă a venit marfa şi n-a venit nava nu se plăteşte nimic).
Cutuma ca izvor de drept trebuie deosebită de uzuri şi uzanţe.
În materie internaţională uzurile reprezintă reguli de conduită stabilite pe cale de
practică, întocmai ca şi cutuma, dar care nu au valoare obligatorie în sensul că
înfrângerea unui uz nu are consecinţe juridice. În materie de drept internaţional public
sunt mai ales uzurile diplomatice care reprezintă şi ele reguli de conduită, de asemenea
stabilite pe cale de practică, prin repetabilitate dar care nu au caracter obligatoriu.
Înfrângerea unei asemenea reguli nu atrage consecinţe juridice.
Cutuma ca izvor al dreptului comertului international trebuie deosebită şi de
uzanţe.
Uzanţele internaţionale comerciale sunt reguli de predare a mărfii şi de partajare a
cheltuielilor de transport în vânzarea internaţinală de mărfuri. Au fost stabilite pe cale de
practică de către comercianţi; au fost reunite, codificate de Camera Internaţională de
Comerţ de la Paris, dar nu au valoare obligatorie, părţile le aplică numai dacă vor. Astfel
INCOTERMS reprezintă o codificare a acestor uzanţe.
Cel mai important izvor internaţional al dreptului comertului international este
tratatul – un izvor scris. Indiferent de denumire acord, protocol, notă diplomatică,
gentlemen agreement, declaraţie, act final, proces verbal, ad memoire, compromis,
concordat, convenţie, tratatul reprezintă acordul de voinţa a 2 sau mai multe state prin
care acestea convin să reglementeze, într-un anumit mod, relaţiile lor reciproce într-un
anumit domeniu.
Ori de câte ori, domeniul de reglementare se suprapune pe domeniul comerţului
mondial, acordul respectiv, tratatul respectiv este şi izvor internaţional al dreptului
comertului international.
Vom distinge între:
- tratate internaţionale multilaterale sau bilaterale, care cuprind incidental
norme care se aplică şi raporturilor juridice de comerţ internaţional
- tratatele speciale multilaterale şi bilaterale care reglementează materii de
drept comercial international.

1
Astfel cel mai cuprinzător tratat internaţional, Carta ONU, atunci când
reglementează principiul cooperării dintre state, principiul egalităţii în drepturi a statelor,
principiul soluţionării paşnice a diferendelor, principiul pacta sunt servanda, acestea
toate se aplică şi raporturilor de comerţ internaţional. La fel, un acord bilateral de
frontieră, care reglementează regimul frontierei comune, reglementând şi micul trafic de
frontieră, se aplică şi raporturilor de comerţ exterior dintre cele 2 state. O convenţie
bilaterală care reglementează asistenţa juridică bilaterală implicit cuprinde şi asistenţa
juridică în materia raporturilor juridice de comerţ internaţional.
Cele mai importante sunt acordurile speciale şi între acestea distingem acordurile
multilaterale, care sunt tot mai numeroase, fie că sunt acorduri de tip acordurile de la
Marrakesh, aplicabile comerţului internaţional, fie că sunt acorduri internaţionale
speciale.
Acordurile bilaterale speciale – acestea sunt acordurile de plăţi, acordurile de
comerţ şi navigaţie, acordurile aeriene, acordurile de transport rutier bilateral, acordurile
de cooperare, de regulă pentru exploatarea în comun a cursurilor de apă frontieră,
acordurile economice, acordurile comerciale.
Pe lângă izvoarele internaţionale, dreptul comertului international are şi izvoare
interne. Acestea vor fi izvoarele specifice fiecărui sistem de drept care cuprind norme ce
organizează şi reglementează comerţul exterior al respectivelor state, precum şi
participarea statelor în cauză la activitatea de cooperare economică ţi tehnico-ştiinţifică
internaţională.
Cât privesc sistemele de drept ale lumii putem, în general, să le clasificam în trei
categorii:
1 sisteme de drept de inspiraţie romanistă (provin din preluarea şi prelucrarea
dreptului roman);
2 sisteme de common-law (anglo-american);
3 sisteme religioase de drept (musulmane).
Cât priveşte prima categorie, sistemele de drept de inspiraţie romanistă,
caracterizează în special sistemele de drept din Europa şi o parte din Asia. Aceste
sisteme de drept sunt de 2 feluri:
 sisteme care cunosc unitatea dreptului privat, care reglementează indistinct
raporturile juridice civile şi raporturile juridice comerciale;
 sisteme care cunosc dualitatea dreptului privat, care reglementează distinct
raporturile juridice civile de raporturile juridice comerciale.
Pentru sistemele de sorginte romanistă, izvorul principal de drept este legea. În
ordine valorică descrescătoare urmează celelalte acte normative bazate pe lege, care au
denumiri diferite de la un stat la altul. Iar cât priveşte raportul de drept comercial fie în
unitate, fie în dualitatea dreptului privat se recunoaşte valoare de izvor de drept şi
obiceiului.
Pentru sistemele de sorginte romanistă care cunosc unitatea dreptului privat,
izvorul principal intern va fi legea civilă (Codul civil) şi apoi legile speciale care
întregesc legea civilă: legile constituţionale, administrative, funciare, penale, vamale
care cuprind şi norme aplicabile raporturilor de comerţ internaţional.
Pentru statele care cunosc dualitatea dreptului privat, izvorul principal va fi Codul
comercial întregit de legile comerciale speciale şi ca drept comun, legea civilă.

2
CURS 3

Cât privesc sistemele de common-law, acestea au o puternică specificitate şi din


punctul de vedere al izvoarelor pentru că sistemul de common-law s-a format prin efortul
judecătorilor itineranţi. Izvorul principal de drept îl reprezintă precedentul judecătoresc.
Soluţia dată de o anumită instanţă este obligatorie a se aplica tuturor litigiilor similare
soluţionate de instanţele inferioare sau de instanţele de acelaşi grad. Soluţia
judecătorească are 2 componente – ratio decidenti (de ce s-a ajuns aşa, situaţia de fapt) şi
ce s-a spus în legatură cu situaţia de faţă.
În ordine valorică descrescătoare urmează cutuma, obiceiul şi legea.
Cât privesc sistemele de drept islamic (religioase) izvorul principal de drept îl
reprezintă Coranul. Pe lângă Coran în ordine descrescătoare urmează obiceiul
pământului şi legea.

3
Profesionistul persoană fizică

Toate statele lumii definesc într-un fel sau altul profesionistul persoană fizică. Unele
sisteme de drept cum este dreptul francez consideră ca fiind profesionist persoana fizică ce
desfăşoară în nume propriu, pe cont propriu, cu titlu de profesie (adică în mod repetat) acte
obiective de comerţ în scopul obţinerii de mijloace de existenţă.
Alte sisteme de drept, cum este dreptul german, consideră ca fiind profesionist
persoana fizică ce are înmatriculată în Registrul Comerţului o firmă. Pentru dreptul german,
înmatricularea firmei are caracter constitutiv. Toate sistemele de drept reglementează
condiţiile accesului la profesia comercială.
O primă condiţie este capacitatea. Toate sistemele de drept cer ca persoana în cauză
să aibă înainte de toate deplină capacitate de exerciţiu civilă. Aceasta este realizată la vârsta
majoratului civil, dar unele sisteme de drept datorită riscului comerţului stabilesc ca limită
minimă a deplinei capacităţi comerciale de exerciţiu o vârstă superioară vârstei majoratului
civil. În unele state vârsta majoratului comercial intervine la 21 ani, 23 ani sau la vârste
superioare în alte state.
În general, statele care reglementează ca punct de pornire a capacităţii depline
comerciale o vârstă superioară prin raportare la majoratul civil reglementează aşa numita
instituţie a emancipării minorului în temeiul căreia cu implicarea instanţelor judecătoreşti şi a
autorităţii tutelare se permite (se recunoaşte) persoanei fizice care a depăşit vârsta majoratului
civil până la atingerea vârstei majoratului comercial să aibă o anumită capacitate de comerţ,
respectiv să săvârşească acte de comerţ cu excepţia actelor de dispoziţie asupra fondului de
comerţ.
Unele sisteme de drept, de regulă toate, stabilesc incompatibilităţi, mai precis
incapacităţi de folosinţă comercială determinate de o anumită stare socială, situaţie socială, de
exerciţiul unei anumite funcţii. Astfel, pe durata funcţiei nu pot fi profesionisti persoane
fizice: - magistraţii de orice fel, avocaţii, notarii, funcţionarii de carieră, ofiţerii superiori,
clericii.
Unele sisteme de drept cunosc incapacităţi de folosinţă care privesc mai ales femeia.
În sistemele de drept islamic, femeia nu are nici un fel de capacitate de folosinţă comercială.
În anumite sisteme de drept este obturat (îngreunat) accesul la activitatea comercială a
străinului. Fie că străinii nu au deloc capacitate comercială, fie că nu pot săvârşi anumite
activităţi comerciale, fie că ele sunt condiţionate de obţinerea în prealabil a unui permis de
sejur (şedere) eliberat de autorităţile poliţieneşti.
Toate sistemele de drept obligă profesionistul la transparenţă, la publicitate. El
este obligat să se înmatriculeze într-un registru de evidenţă care este ţinut diferit – în unele
state la primărie (Italia), în alte state la tribunal (Germania), în alte state la Ministerul de
Justiţie (România), la Ministerul Comerţului sau la Camerele de Comerţ şi Industrie.
Organismul tutelar este diferit de la un stat la altul, dar în aceste registre de evidenţă
profesionistul trebuie să-şi înmatriculeze firma şi să declare orice modificare în statutul său
personal. Înţelegem prin statut personal totalitatea problemelor care privesc starea civilă,
capacitatea şi în materia noastră, şi averea persoanei în cauză.
Toate sistemele de drept obligă pe profesionist la o riguroasă evidenţă a activităţii
comerciale a acestuia. Ea este realizată prin intermediul registrelor.
 Registrul jurnal
 Registrul inventar
 Registrul Cartea Mare
 Registul copiar (copier)
Ele trebuiesc ţinute sub controlul judecătorului delegat la Registrul Comerţului sau la
Registrul de evidenţă, se numerotează, se parafează şi se sigilează. Dacă s-au făcut înregistrări
greşite se anulează pagina, nu se rupe. Orice ştersătură, corectură, trebuie ştampilată şi
semnată.
Registrul copier este registrul de intrări-ieşiri în care se menţionează corespondenţa
primită în legătură cu comerţul şi se ţine o copie şi se înregistrează; se ţine toată
corespondenţa primită (inclusiv plicurile). În alte sisteme de drept, evidenţa poate fi ţinută
oricum (Germania, Anglia, Ţările Nordice) sub condiţia însă ca înregistrările să fie
cronologice şi jurnaliere. Aceste registre pot fi utilizate ca mijloc de probă.
Profesionistii sunt obligaţi să respecte ordinea publică, uzurile cinstite ale
comerţului şi bunele moravuri.
Toate statele lumii reglementează regulile concurenţei loiale.
În ceea ce priveste capacitatea, în general o persoană capabilă potrivit legii sale
personale este capabilă oriunde s-ar mişca în spaţiu şi invers, inclusiv în materie comercială,
o persoană incapabilă potrivit legii sale personale este incapabilă oriunde s-ar mişca ea in
spaţiu.
În legătură cu statutul profesionistului persoană fizică se mai impune o precizare:
dacă actul de comerţ este încheiat de o persoană incapabilă potrivit legii sale naţionale, dar
capabilă potrivit legii locului de încheiere şi actul este încheiat cu resortisanţi de bună
credinţă ai statului locului de încheiere, aflaţi în exerciţiul profesiei lor obişnuite este
considerată capabilă. Această teorie recunoscută în comerțul internațional se numește și
teoria ocrotirii interesului naţionalului .
Întrucât se constată că, de la un sistem de drept la altul există diferenţe de
reglementare, în aceste condiţii se pune problema de a şti care este legea aplicabilă statutului
personal al profesionistului - comerciant persoană fizică pentru a şti dacă într-un raport de
comerţ internaţional pot sau nu să închei valabil un contract cu un profesionist - comerciant
care provine dintr-un alt stat.
Se acceptă că legea aplicabilă statutului personal al străinului în general (al
comerciantului implicit) este legea personală – lex personalis. Această lex personalis se
determină diferit de la un sistem de drept la altul.
Unele sisteme de drept determină lex personalis ca fiind:
Lex patriae (inclusiv dreptul român) – este situaţia statelor de emigraţie.
Soluţia lex patriae permite acordarea protecţiei diplomatice resortisanţilor statului în cauză
(statului de cetăţenie) oriunde s-ar găsi aceştia. Statele care pornesc de la soluţia lex patriae
supun statutul personal al profesionistului - comerciant persoană fizică, legii sale naţionale (de
cetăţenie). Se consideră că cetățenia este elementul cel mai stabil care nu este lăsat la voinţa
persoanei fizice în cauză și care de regulă, se dobândeşte la naştere şi tot de regulă se pierde la
moarte, iar dacă se modifică pe parcursul vieţii poate fi întotdeauna probată prin acte
autentice. În general, acest sistem este specific dreptului european.
Un alt sistem de determinare a legii personale este lex domicilii – legea
domiciliului adoptată de sistemele statelor de imigraţie. Soluţia este singura care permite un
regim unitar tuturor indivizilor aflaţi la un moment dat pe teritoriul statului în cauză. În
general, acest sistem este specific dreptului anglo-american. Demarcaţia între cele două
regimuri nu este foarte fermă pentru că statele care adoptă sistemul lex domicili, cer
îndeplinirea unor condiții:
- o condiţie de fapt (un sejur neîntrerupt un anumit număr de ani pe teritoriul statului
respectiv)
- un element – animus – respectiv voinţa individului de a fi legat de statul respectiv –
în America se probează prin cunoşterea Constituţiei Americane şi posibilitatea de reproducere
a acesteia în limba engleză, altfel este nevoie de anumite declaraţii făcute statului în cauză o
dată cu cererea de obţinere a domiciliului pe teritoriul statului respectiv.
Cât privesc statele care adoptă soluţia lex patriae pentru persoanele fără cetăţenie
(apatrizi sau având mai multe cetăţenii), acestea supun statutul personal al apatridului, legii
domiciliului. În situația în care persoana are mai multe cetăţenii se supune de asemenea lui lex
domicilii.

Condiţia juridică a profesionistului străin

Înţelegem prin condiţie juridică a profesionistului străin totalitatea drepturilor


economice de care se poate bucura pe teritoriul statului de referinţă profesionistul străin.
Condiţia juridică a profesionistului străin este înglobată în condiţia juridică a străinului în
general. Se cunosc 2 regimuri posibile:
 regimul naţional – al tratamentului naţional;
 regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;
Regimul naţional presupune acordarea pentru străini, pe teritoriul statului de
referinţă a aceloraşi drepturi economice de care se bucură pe respectivul teritoriu propriii
resortisanţi (naţionali). Regimul naţional se acordă prin act unilateral de suveranitate – legea
privind regimul străinilor de exemplu. De regulă reciprocitatea este presupusă.
Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate – acesta se acordă numai prin tratat
internaţional bilateral sau multilateral sub condiţia reciprocităţii expres prevăzută. Înţelegem
prin tratamentul clauzei naţiunii celei mai favorizate obligaţia statului A de a acorda pe
teritoriul său resortisanţilor statului B cu care statul A încheie acordul, a cel puţin aceloraşi
drepturi pe care statul A le-a acordat până atunci resortisanţilor statului C, care la momentul
încheierii acordului cu statul B se bucurau de cele mai multe drepturi.
Codificarea în dreptul comerțului internațional

Codificarea presupune ordonarea normelor juridice în instituţii juridice pentru a fi


facilitată utilizarea acestora de către cei cărora normele se adresează. În materie juridică şi în mod
special în materia dreptului comerțțului internațional, codificarea presupune activitatea de
armonizare, de standardizare, de unificare si uniformizare. Această activitate este rezultatul
efortului depus fie de profesionisti (comercianţi) reuniţi în asociaţii internaţionale, fie efortul unor
instituţii internaţionale, cel mai adesea organizaţii interstatale, fie efortul statelor reunite în
conferinţe internaţionale.
Cât priveşte activitatea de armonizare, cea mai importantă activitate de armonizare în
materia dreptului comertului international, a fost realizată de Camera Internaţională de Comerţ de
la Paris, care a realizat o interpretare armonizată a uzanţelor comerciale internaţionale. Acestea
sunt reguli evidenţiate de practica comercianţilor şi privesc: partajarea cheltuielilor de transport
şi predarea mărfii în vânzarea internaţională de mărfuri.
Uzanţele comerciale internaţionale au apărut, cât priveşte efortul Camerei Internaţionale
de Comerţ de la Paris, într-o primă varianta în 1936. Este vorba de INCOTERMS (International
Rules for Interpretation of Commercial Terms). Codificarea cea mai importantă în evoluţia
armonizării acestor uzanţe s-a realizat în 1953 când a fost publicat pentru prima oară acest
document, INCOTERMS. Ele au fost ulterior îmbunătăţite, adăugite (este vorba de clauzele CIF,
FOB). Aceste uzanţe, aşa cum sunt ele codificate în INCOTERMS, au aplicaţiune teritorială,
respectiv se aplică la nivelul continentului european. Cu aceeaşi denumire, dar cu un conţinut
diferit, la nivelul SUA, aceste uzanţe au apărut prima oară în 1946, fiind codificate într-un
document care poartă denumirea de RAFTD.
Uzanţele comerciale internaţionale au aplicaţiune facultativă, în sensul că într-un caz
concret, partenerii concreţi pot decide aplicarea uneia sau alteia dintre uzanţe, existând
obligativitatea ca referirea la uzanţă să se facă şi cu precizarea variantei care se aplică (spre
ex.:varianta 2020, 2000, 1990).
Alături de aceste uzanţe, trebuie să reţinem că aceeaşi Cameră Internaţională de Comerţ
de la Paris a elaborat, tot pe baza codificării practicii, reguli şi uzanţe uniforme în materia
modalităţilor internaţionale de plată (în materia incaso-ului, acreditivului, scrisorii comerciale de
credit, garanţiilor independente, garanţiilor la prima cerere). Aceste reguli, datorită utilităţii lor,
au fost recomandate comercianţilor de Adunarea Generală a ONU, şi sunt astăzi aplicate de
covârşitoarea majoritate a băncilor lumii (modalităţile internaţionale de plată fiind operaţiuni
interbancare, între altele).

1
O altă activitate de codificare este realizată sub forma standardizării. Aceasta constă în
elaborarea de modele de contract: contracte tip, contracte cadru, contracte standard, ghiduri de
contractare, condiţii generale, de asemenea, cu valoare facultativă, realizate de comercianţi printr-
o practică repetată şi de cele mai multe ori elaborate de asociaţii internaţionale de comercianţi sau
organisme internaţionale.
Cât priveşte contractul tip, acesta cuprinde de regulă o parte specială care se negociază în
fiecare situaţie concretă şi o parte generală, preelaborată, recomandată părţilor ca reprezentând
clauzele utile respectivei operaţii.
Ghidul de contractare atenţionează părţile asupra a ceea ce este util să se înscrie în
contractul în cauză, fiind recomandate respectivelor părţi diferite variante ale clauzelor utile şi
posibile. Spre exemplu, ghidul de contractare al contractului de „know-how” în industria
mecanică, elaborat de Comisia Economică ONU pentru Europa.
Contractele cadru elaborează numai elementele esenţiale ale contractului cu precizarea
posibilităţii completării acestora de subcontracte subsumate aceluiaşi obiectiv. Sunt de regulă
utilizate în acţiunile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
Contractele standard sunt contracte ţinând de anumite activităţi comerciale, în care o parte
sau un grup de părţi au poziţie dominantă. Astfel, în materia transportului de mărfuri pe mare sunt
utilizate asemenea contracte standard în funcţie de natura mărfii transportate. Contractele standard
sunt de asemenea elaborate de asociaţii de comercianţi.
Condiţiile generale au în vedere elaborarea obligaţiilor uneia dintre părţi în contractul
respectiv, în dependenţă de specificitatea acelui contract. Spre exemplu, condiţiile generale 588
A elaborate de Comisia Economică ONU pentru Europa, privind furnizarea la export de
echipament industrial, sau condiţiile generale 574 D privind montarea în străinătate de echipament
industrial.
Toate aceste modele de contract - contracte tip, contracte standard, contracte cadru, ghiduri
de contractare, condiţii generale – sunt de aplicaţiune facultativă. Părţile le aplică dacă în cazul
concret convin în mod expres la aceasta.
Cea mai importantă activitate de codificare este realizată însă de state, de statele
reunite în conferinţe internaţionale sau în cadrul organizaţiilor interstatale. Această activitate
îmbracă 2 forme: activitatea de uniformizare şi activitatea de unificare, care se realizează prin
intermediul unor instrumente interstatale, de valoare obligatorie. În consecinţă, părţile unui
contract care cunoaşte o asemenea reglementare, provenind din state părţi la convenţie sunt
obligate să se conformeze normelor prevăzute în acea convenţie.

2
Cât priveşte uniformizarea, aceasta rezultă din includerea în convenţia în cauză a unor
norme uniforme de drept conflictual. Aceasta înseamnă că în convenţie s-a inclus o normă de
drept internaţional privat, aceeaşi pentru statele membre.
De exemplu, în ceea ce priveşte legea aplicabilă vânzării internaţionale de mărfuri, există
reglementarea într-o convenţie din 1955, care spune că „legea aplicabilă vânzării internaţionale
de mărfuri este legea vânzătorului”, dar în fiecare stat în parte legea materială aplicabilă vânzării
poate să fie diferită. În aceste condiţii, va şti vânzătorul că este legea sa, dar cumpărătorul nu va
şti decât în cadru concret care este această lege. Practic, niciodată nu se va cunoaşte de la început
conţinutul acestor legi pentru că nu este posibil. Această soluţie este utilă, dar nu este cea mai
utilă.
Cea mai utilă soluţie o reprezintă dreptul unificat.
Dreptul unificat rezultă din includerea în convenţiile în cauză a unor norme de drept
material uniform care la nivelul statelor părţi la convenţie presupun includerea lor în dreptul
naţional al statelor respective. Dacă în materie de vânzare se elaborează o lege uniformă, pentru
statele părţi nu mai are importanţă dacă va fi legea vânzătorului pentru că prin preluarea normelor
în dreptul intern ca drept material va fi aceeaşi lege. Astfel, în materia vânzării internaţionale de
mărfuri, în 1964, s-a adoptat tot la Haga, Convenţia cuprinzând legea uniformă asupra vânzării
internaţionale de mărfuri. Această lege, devenind prin ratificare drept intern al statelor părţi, a
realizat o reglementare unificată a vânzării de mărfuri la nivelul respectivelor state.
Activitatea de codificare se datorează asociaţiilor internaţionale de profesionisti
(comercianţi), cum este Camera Internaţională de Comerţ de la Paris (sau de exemplu contractele
tip în materia de consulting engineering în industria electrică, elaborate de Asociaţia
Internaţională a Inginerilor care lucrează în materie de electricitate). Ea este şi rezultatul activităţii
unor organizaţii internaţionale (ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite, cea mai cuprinzătoare
organizaţie internaţională).

Principiile fundamentale ale dreptului comertului international

Ca materie interdisciplinară situată la confluenţa sistemelor naţionale de drept cu dreptul


internaţional public, dreptul comertului international va avea ca principii fundamentale principiile
fundamentale ale relaţiilor interstatale aşa cum au fost ele conturate de Carta ONU.
Între aceste principii vom menţiona ca fiind pertinente dreptului comertului international:
 principiul egalităţii în drepturi a statelor
 principiul soluţionării paşnice a diferendelor inclusiv cele economice

3
 principiul pacta sunt servanda (obligativitatea îndeplinirii angajamentelor asumate prin
acorduri, tratate, contracte)
 principiul cooperării economice internaţionale şi al avantajului reciproc

Celelalte principii nu sunt direct aplicabile raporturilor comerciale internaţionale.


În afara acestor principii există principii speciale ale dreptului comertului international
conturate juridic de actul constitutiv al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).
Aceste principii speciale au în vedere principiul libertăţii comerţului care este însoţit
firesc de principiul liberei circulaţii a mărfurilor, a capitalurilor.
Alt principiu care decurge din principiul libertăţii comerţului este principiul liberei
concurenţe. Legat de acesta, la nivelul OMC-ului discutăm despre Codul internaţional anti-
dumping. Adăugăm datorită componentei de drept naţional în cadrul dreptului comertului
international principiul libertăţii contractuale.

S-ar putea să vă placă și