DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL

NOTE DE CURS
CURSUL 1
Obiectul şi definiţia dreptului comerţului internaţional:
- SECTIUNEA 1 - conceptul şi obiectul dreptului comerţului internaţional
-SECTIUNEA 2- caracterele raporturilor juridice ale comerţului
internaţional
-SECTIUNEA 3 - elementele caracteristice ale dreptului comertului
international.

SECTIUNEA 1 - conceptul şi obiectul dreptului comerţului

internaţional
Obiectul dreptului comertului international este dat de urmatoarele
trasaturi:1
1. Caracterul patrimonial;
Domeniul cultural au facut obiectul unor discutii, amintind aici
taxele vamale impuse unor obiecte de arta (cazul Constantin
Brancusi, 1928) precum si definitia bunurilor data de curtea de
Jutitie a Uniunii europene in cadrul trimiterilor preliminare
referitoare la libera circulatie a marfurilor.
2. Caracterul comercial
Determinarea comercialităţii unui raport juridic este o operaţiune de
calificare, ce se face după criteriile dreptului naţional (sistemul de drept
naţional ce constituie lex causae). Sistemele naţionale de drept cunosc
două criterii pe baza cărora se determină caracterul comercial al unui
raport juridic: criteriul subiectiv şi criteriul obiectiv:
Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participantului la raportul
juridic; actul sau faptul juridic sunt considerate comerciale dacă au fost
săvârşite de un comerciant în exercitarea profesiei sale .

11
D.Mazilu, op.cit.,p73;D.A. Sitaru, op.cit.p.129 si urm

1
 În acest context, prevalează calitatea de comerciant a persoanei,care
determină o prezumţie legală pentru calificarea drept „comerciale” a
anumitor acte juridice.
Potrivit concepţiei obiective un fapt este calificat de comerţ dacă, în mod
obiectiv, în conţinutul lui există una din operaţiunile pe care legiuitorul
însuşi le califică ca fiind de comerţ. Independent de calitatea persoanei
care îl îndeplineşte, faptul sau actul juridic este comercial prin natura lui.
Majoritatea autorilor identifică, drept criterii ale comercialităţii,
interpunerea în schimb şi activitatea economică organizată sub formă de
întreprindere;
Având la bază natura operaţiunilor îndeplinite sau obiectul reglementării
sunt calificate drept activităţi comerciale,operaţiunile privind circulaţia
capitalului (cumpărarea şi vânzarea comercială, operaţiunile bancare, de
bursă, de constituire a societăţilor comerciale sau operaţiunile cambiale)
şi activitatea de producţie a întreprinderilor (operaţiuni efectuate de
întreprinderile de furnituri,de asigurare, construcţii şi manufactură,
întreprinderile de transport şi expediţii, etc).

3. Caracterul international.
Noţiunea de comerţ internaţional este susceptibilă de două accepţiuni:
a) Stricto sensu - comerţul internaţional cuprinde totalitatea
operaţiunilor de import şi export de mărfuri şi servicii,
desfăşurate de persoane fizice şi (sau) juridice, aparţinând unui
stat, cu parteneri străini sau pe pieţe externe. Accepţiune restrânsă
a noţiunii este apropiată de sensul etimologic al cuvântului
“comerţ” provenit din expresia latină“commercium”ce constituie

2
 o juxtapunere a cuvintelor “cum” şi “merx”şi semnifică
operaţiuni efectuate“cu marfă”(merx-is - marfă).
b) Lato sensu - comerţul internaţional reprezintă un ansamblu de
relaţii de cooperare economică internaţională între două sau mai
multe persoane fizice şi/sau juridice, aparţinând unor state
diferite, care au ca scop realizarea, prin conlucrare, a unor
operaţiuni complexe în domeniile comercial, financiar-bancar,
transfer de tehnologie, desfășurate pe termen lung şi eşalonate pe
perioade de timp determinate, în scopul obţinerii unor avantaje
reciproce. Participarea acestora la circuitul comercial extern este
justificată de intenţia de a ocupa un loc pe piaţă în procesul de
circulaţie a bunurilor, serviciilor şi cunoştinţelor, prin tranzacţii
de valoarea ridicată .
Obiectul dreptului comerţului internaţional mai cuprinde şi unele
instituţii care, deşi interesează comerţul internaţional, fac parte, într-
o anumită măsură şi sub anumite aspecte din obiectul altor materii
juridice
Soluţionarea litigiilor dintre participanţii la raporturile de comerţ
internaţional constituie o altă zonă de interes pentru dreptul
comerţului internaţional, deoarece jurisdicţia arbitrală este specifică
unui atare domeniu.
În concluzie, dreptul comerţului internaţional are ca obiect
raporturile comerciale internaţionale, precum şi cele care decurg din
cooperarea economică şi tehnicoştiinţifică internaţională,
instrumentele juridice de realizare ale acestora, raporturile juridice
izvorâte din fapte juridice - conexe raporturilor de comerţ
internaţional şi de cooperare economică internaţională, orice alte
raporturi, care deşi formal aparţin altor ramuri de drept prezintă
contingenţe cu operaţiunile de comerţ internaţional şi cu arbitrajul
de comerţ international

3
 SECTIUNEA 2- caracterele raporturilor juridice ale
comerţului internaţional

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate , în desfăşurarea schimbului

mondial de valori materiale şi spirituale iau naştere numeroase şi variate
categorii de raporturi juridice reglementate deopotrivă de sistemele
naţionale de drept şi de dreptul internaţional public:
- raporturi stabilite în domeniul economic, între state suverane şi egale în
drepturi, între state şi organizaţii internaţionale interguvernamentale sau
doar între asemenea organizaţii;
- raporturi ce se stabilesc între state şi comercianţi persoane fizice sau
juridice, privind politicile comerciale, vamale, financiare ale statelor,
raporturi caracterizate prin subordonarea administrativă a comercianţilor
faţă de organele statului;
- raporturi care se stabilesc între un stat şi subiectele de drept privat
străine, raporturi patrimoniale semi-internaţionale şi se realizează în baza
acordurilor de investiţii străine şi a contractelor de concesiune;
- raporturi care se stabilesc între comercianţii persoane fizice şi persoane
juridice din diferite state, în calitate de participanţi nemijlociţi la
activitatea de comerţ internaţional, caracterizate prin egalitatea juridică a
părţilor şi supuse normelor de drept civil, comercial ori dreptului
comerţului internaţional, în funcţie de distincţiile existente în sistemele
juridice naţionale sub imperiul cărora se află.
Dreptul comerţului internaţional, aflat la graniţa dintre dreptul
internaţional şi sistemele naţionale de drept, cuprinde norme
conflictuale, norme de drept civil, comercial şi norme de drept
material uniform (cuprinse în convenţii internaţionale) şi reunite
prin obiectul comun de reglementare (raporturile din cadrul
comerţului internaţional şi cooperării economice internaţionale).
Unele norme juridice aparţinând altor ramuri de drept intră în
conţinutul dreptului comerţului internaţional, în măsura în care au
implicaţii asupra raporturilor juridice care fac obiectul acestei
4
 materii (norme de drept constituţional, administrativ, financiar-
valutar, internaţional public, de dreptul muncii, dreptul de
proprietate intelectuală ş.a.).

SECTIUNEA 3 - elementele caracteristice ale dreptului

comertului international.
• Elementele caracteristice ale dreptului comerţului internaţional
sunt:
1. natura normelor juridice care formează conţinutul său;
2. natura subiectelor participante la comerţul internaţional:
profesionişti-comercianţi, persoane fizice şi juridice ce realizează
tranzacţii comerciale internaţionale;
3. poziţia de egalitate juridică în care subiectele de drept se află
unele faţă de altele;
4. obiectul său de reglementare este format din raporturile juridice
patrimoniale caracterizate prin comercialitate şi internaţionalitate.
În mod sintetic, dreptului comerțului internaţional este definit ca
ramură a dreptului ce cuprinde ansamblul normelor care
reglementează relațiile comerciale internaționale.
• O definiţie mai cuprinzătoare prevede că dreptul comerţului
internaţional este constituit din ansamblul normelor care
reglementează « relaţiile de comerţ internaţional, cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, în care părţile se află
pe poziţie de egalitate juridică »
Într-o formulare cvasicompletă, exprimată în literatura de specialitate
, dreptul comerţului internaţional a fost conceptualizat ca o materie
juridică pluridisciplinară, constituită din ansamblul normelor care
reglementează raporturile patrimoniale cu caracter de comercialitate şi
internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau juridice,

5
 inclusiv între asemenea persoane şi stat - de jure gestionis, raporturi în
care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică.

CURSUL 2
Sectiunea 1 Evolutia dreptului comertului international
Sectiunea 2 Normele juridice prin care sunt reglementate
raporturile de drept al comerţului international

Pentru înţelegerea instituţiilor dreptului comerţului internaţional

contemporan trebuie avută în vedere evoluţia materiei, rezultat al
propriei deveniri istorice.
Antichitatea.
- Cele mai vechi instituţii juridice în domeniul comerţului internaţional
sunt identificate în cadrul civilizaţiei babiloniene (comisionul).
Cunoscuţi navigatori, fenicienii, au construit prima veritabilă civilizaţie
comercială prin înfiinţarea unor colonii-oraşe comerciale pe ţărmurile
Mediteranei şi crearea unor instituţii ce au supravieţuit până în zilele
noastre, cum este de pildă, avaria comună .
- Cetăţile-state greceşti au dezvoltat comerţului maritim, prin practica
vastă şi conceperea unor instituţiilor juridice în domeniu.(de exemplu
nauticum foenus - un tip de împrumut în numerar acordat unui negustor
exportator).
- Dreptul roman, fundament al tuturor sistemelor de drept europene, a
făcut distincţia între jus civile şi jus gentium. Jus civile (tradiţional şi
formalist) era dreptul aplicat cetăţenilor, pe când jus gentium era aplicat
raporturilor stabilite între cetăţeni şi peregrini (oameni liberi fără

6
cetăţenie romană), dezvoltând reguli care au influenţat într- jus civile,ca
urmare a deschiderii sale faţă de inovaţiile practicii comerciale.
Evul Mediu şi Renaşterea.
După dispariţia Imperiului roman şi invaziile popoarelor migratoare,
reafirmarea autorităţii statale a readus un anumit climat de siguranţă, iar
Cruciadele au revitalizat comerţul internaţional. Reapariţia rutelor
comerciale a dus la afirmarea unor oraşe comerciale precum oraşele-
porturi italiene (Pisa, Veneţia, Genova).
- Dezvoltarea comerţului şi afirmarea categoriei sociale a comercianţilor,
au impus imperios necesar perfecționarea regulilor juridice aplicabile
acestei activităţi.
-Vechile instituţii juridice romane au fost adaptate la noul context socio-
economic şi completate cu reguli cutumiare, formându-se un drept
special al comercianţilor - lex mercatoria universalis. Lex mercatoria a
început să se aplice în oraşele-porturi italiene şi în târgurile de la
Champagne,Tyrol, Provence, Lyon sau Frankfurt-am-Main. În această
perioadă au fost întocmite culegeri de uzuri şi reguli aplicabile
comerţului internaţional: Rolurile din Oleron, Consulatul mării,
Guidonul mării. Toate aceste reguli,care aveau caracter internaţional
aplicându-se operaţiunilor comerciale din toate oraşele Europei
occidentale, au constituit lex mercatoria.
Perioada modernă.
Epoca marilor descoperiri geografice (care a culminat cu descoperirea
Americii,1492) a extins cadrul comerţului internaţional, din spaţiul
mediteranean la nivel mondial.
Expansiunea ţărilor Europei occidentale, aflate într-o adevărată cursă a
descoperirilor geografice şi a revendicărilor asupra noilor teritorii, a
marcat început perioadei coloniale.

7
 Descoperirea Americii a atras către continentul european (prin Spania şi
Portugalia) cantităţi considerabile de metale preţioase. Cursul scăzut al
aurului şi al argintului a determinat o neîncredere în moneda metalică,
astfel încât economiile au început a fi încredinţate băncilor.
Pe fondul unei noi atitudini faţă de bani şi comerţ, capitalurile
comerciale încep a fi reprezentate prin titluri de valoare, ceea ce a
provocat o dezvoltare fără precedent a activităţilor bancare.
Afirmarea statelor-naţiuni a dus la pierderea caracterului universal al
lex mercatoria, fiecare stat dezvoltându-şi propriul sistem de norme
juridice aplicabile comerţului.

Perioada contemporană.
Sistemele europene de drept se împart în două mari familii: sistemele
romaniste şi sistemele de common law.
Sistemele juridice de tradiţie romanică sunt rezultatul recepţionării
dreptului roman în ţările europene fiind subclasificate în: sisteme de
influenţă franceză; sistemul germano-elveţiano-italian şi sistemul ţărilor
nordice.
Sistemele de tradiţie romanistă cunosc dualitatea dreptului privat,
divizat în drept civil şi drept commercial
În Franţa, Ordonanţa comerţului din 1673 (Ordonanţa Colbet) şi
Ordonanţa Marinei (1683) au pus bazele unui sistem naţional de drept
comercial, înlocuind astfel lex mercatoria şi deschizând calea
conflictelor de legi.
După Revoluţia Franceză a fost elaborat şi adoptat Codul civil
napolenian (1804), urmat de Codul comercial (1807), ceea ce a marcat
dualismul dreptului privat european continental.

8
 Această dualitate radicală tinde să se estompeze pe măsură ce tot mai
multe instituţii ale dreptului comercial tind să fie înglobate în codurile
civile (de ex.Codul civil german de la 1900). Diversitatea surselor
dreptului în sistemele de common law a ridicat numeroase dificultăţi în
practica comercială, rezultând necesitatea sistematizării regulilor de
drept (de ex. The Uniform Commercial Code în SUA).
Sistemele europene de drept se împart în două mari familii: sistemele
romaniste şi sistemele de common law.
Sistemele juridice de tradiţie romanică sunt rezultatul recepţionării
dreptului roman în ţările europene fiind subclasificate în: sisteme de
influenţă franceză; sistemul germano-elveţiano-italian şi sistemul ţărilor
nordice.
Sistemele de tradiţie romanistă cunosc dualitatea dreptului privat, divizat
în drept civil şi drept comercial

Sectiunea 2 Normele juridice prin care sunt reglementate

raporturile de drept al comerţului international
Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară,
care cuprinde mai multe norme juridice, aparţinînd mai multor ramuri de
drept, în principal de drept comercial, drept civil, drept procesual-civil,
drept internaţional privat.
În raporturile comerciale internaţionale este caracteristică poziţia de
egalitate juridică în care se află subiectele unele faţă de altele. Trebuie
de menţionat că în aceste raporturi, statul acţionează ca subiect de drept
privat, adică de pe poziţii de egalitate juridică cu cealaltă parte, care
poate fi o persoană fizică sau juridică care aparţine altui stat. În alte
cazuri, în raporturile cu persoanele fizice şi juridice străine, statul
acţionează ca putere suverană.

9
 Normele juridice prin care sunt reglementate raporturile de drept al
comerţului internaţional, constituie un set de reguli privind simplificarea
şi accelerarea operaţiunilor comerciale. Aceste norme au următoarele
caracteristici:
a) Formalităţile cerute pentru validitatea actului juridic sunt
minime şi uşor de îndeplinit. Exemplu: contractul de vînzare –
cumpărare internaţional.
b) În materie comercială, majoritatea sistemelor de drept naţional
nu reclamă o formulare anume pentru punerea în întîrziere a
debitorului. Se prevede că punerea în întîrziere poate rezulta din
orice înscris.
c) Normele dreptului comerţului internaţional consacră în materie
de probaţiune, principiul libertăţii probelor, potrivit cărora dovada
unui contract comercial poate fi făcută prin orice mijloace, inclusiv
proba cu martori şi prezumţiei, indiferent de valoarea acelui
contract.
d) Procedura simplificată de soluţionare a litigiilor datorită
posibilităţii supunerii jurisdicţiei arbitrajului internaţional.

CURSUL 3

Sectiunea 3 Principiile dreptului comerţului internaţional

Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional sunt
principiul libertăţii comerţului, principiul protecţiei concurenţei loiale,
principiul libertăţii convenţiilor şi egalităţii juridice.

10
 1. Principiul libertăţii comerţului – Principiul libertăţii
comerţului reprezintă o cerinţă fundamentală, care asigură
participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale
de mărfuri şi servicii.
Libertatea comerţului dă expresie şi facilitează existenţa
economiei de piaţă. Libertatea comerţului nu exclude controlul
statului. Activitatea participanţilor la raporturile de comerţ
internaţional este controlată de stat prin mijloace financiar bancare.
Intervenţia statului se realizează, în condiţiile legii, prin
intermediul taxelor, a impozitelor şi a licenţelor de exportimport.
2. Principiul concurenţei loiale – Principiul concurenţei loiale se
aplică între persoane care exercită o activitate asemănătoare.
Concurenţa este o confruntare sau o competiţie între
comercianţi, exercitată în domeniile deschise pieţei pentru
atragerea şi menţinerea clientelei în scopul obţinerii de profit.
În desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, concurenţa
îndeplineşte următoarele funcţii importante:
- funcţia de garanţie a economiei de piaţă;
- funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor şi
serviciilor;
- funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la actele de
comerţ internaţional.
- are un rol deosebit în determinarea preţului mărfurilor.
Reglementările aplicabile concurenţei comercianţilor se împart în două
categorii.
Ele privesc restricţiile impuse concurenţei şi reprimarea concurenţei
neloiale. Restricţiile impuse concurenţei urmăresc să apere existenţa

11
liberei concurenţe, prin suprimarea practicilor monopoliste, împiedicând
folosirea abuzivă a puterii economice.
Concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei de respectare a
procedurilor oneste sau corecte în exercitarea unei activităţi comerciale
sau industriale.
Reprimarea concurenţei neloiale urmăreşte să asigure o folosire corectă
a libertăţii de concurenţă prin sancţionarea actelor abuzive.
Având în vedere interesele colectivităţii, concurenţa neloială este
deosebită de concurenţa interzisă. În situaţia concurenţei neloiale
exerciţiul unui drept este excesiv, pe când concurenţa interzisă implică
săvârşirea unui act fără drept.
3.Principiul libertăţii convenţiilor
Puterea de decizie a părţilor în contractele de comerţ internaţional este
configurată de principiul libertăţii convenţiilor.
Prin principiul libertăţii convenţiilor se înţelege că o parte se obligă prin
manifestarea propriei voinţe numai la ceea ce acceptă şi numai în măsura
în care doreşte.În operaţiunile de comerţ internaţional, libertatea
contractuală a părţilor prezintă accepţiuni diferite care pot fi grupate în
două concepţii: concepţia subiectivă şi obiectivă.
• După concepţia subiectivă se susţine că izvorul principal al
drepturilor şi obligaţiilor stipulate în contract constă în acordul de
voinţă al părţilor. Astfel, părţile au posibilitatea să sustragă
contractul lor de sub incidenţa oricărei legislaţii naţionale.
Raporturile părţilor pot fi guvernate de lex mercatoria .
• După concepţia obiectivă se consideră că legea este prioritară
faţă de voinţa părţilor. Importanţa legii exclude efectul creator al
voinţei individuale independent şi în afara unui sistem de drept
statal. Părţile au libertatea de a desemna legea aplicabilă

12
 contractului, dar numai în măsura în care opţiunea lor este admisă
de legea forului.
4.Principiul egalităţii juridice
La baza raportului de comerţ internaţional se află egalitatea juridică a
părţilor. Fiecare parte, la asumarea obligaţiilor şi la executarea acestora,
se supune doar propriei voinţe.
Evident, fiind pe poziţie de egalitate, ambele părţi trebuie să-şi onoreze
obligaţiile, în caz contrar, cealaltă parte dispune de suficiente mijloace
pentru a-şi apăra propriile drepturi şi interese.
Un asemenea mijloc constituie excepţia de neexecutare, potrivit căreia,
partea poate să nu-şi execute obligaţiile proprii până cealaltă nu o face.
Primul aspect sub care se evidenţiază egalitatea juridică este posibilitatea
ambelor părţi de a-şi exprima, în mod liber, voinţa de a iniţia sau de a
pune capăt raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional.
Un alt aspect care scoate în evidenţă egalitatea juridică a părţilor ţine de
procedurile judiciare şi de arbitraj. Indiferent de faptul dacă partea e
reclamant sau pârât, drepturile procedurale sunt egale pentru ambele.

Sectiunea 4 Izvoarele dreptului comertului international

• Izvoarele dreptului comerţului internaţional
Izvoarele dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate în două
categorii:
a) Interne;
b) Internaţionale.
Cele interne sunt:
a) Legile interne;
b) Uzanţele comerciale interne. Legile interne cuprind:
13
a) Constituţia şi legile constituţionale;
b) Legile organice;
c) Legile ordinare (Legea cu privire la S. A., Legea vînzării de
mărfuri).
Uzanţele comerciale sunt în esenţa lor uzanţe profesionale.
Uzanţele comerciale sunt incluse de regulă în conţinutul
contractelor comerciale, forţa lor juridică fiind aceea a unei
clauze contractuale.
Izvoarele internaţionale sunt:
a) Convenţiile şi tratatele internaţionale;
b) Uzanţele comerciale uniforme internaţionale.
Convenţiile internaţionale pot fi:
a) Bilaterale;
b) Multilaterale. Printre convenţiile multilaterale, putem enumera
următoarele:
- Convenţia de la Viena privind vînzarea internaţională de mărfuri,
din 11 aprilie 1980;
- Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă a
obligaţiilor contractuale. Uzanţele comerciale uniforme
internaţionale constituie acele reguli prin folosirea repetată a unor
clauze contractuale în armonie cu obiceiurile practicate în diverse
centre comerciale şi pe care practica comercială internaţională le-a
pus în valoare, instituind o anumită standardizare şi unificare a lor,
realizată prin metode diferite precum:
a) Adoptarea de condiţii uniforme cu caracter general
b) Elaborarea de contracte model cu privire la grupuri speciale de
mărfuri

14
 c) Includerea într-un contract internaţional anumit a unor condiţii
generale de livrare. Exemplul cel mai elocvent sunt regulile
INCOTERMS adoptate sub egida Camerei internaţionale de
Comerţ din Paris. Corespunzător acestor reguli din SUA si Canada
se aplica uzanţele RAFTD. Unii autori consideră că din izvoarele
internaţionale ale dreptului comerţului internaţional mai fac parte
de asemenea regulamentele si directivele U.E., principiile
UNIDROIT, modele de contracte internaţionale uniforme elaborate
de către Camera internaţionala de Comerţ din Paris sau de către
Asociaţiile internaţionale de specialitate.

Cursul 4

Sectiunea 1. Contractele comerciale internaţionale. Aspecte

generale.
Sectiunea 2. Clauze generale în contractele comerciale
internaţionale care se regăsesc în toate contractele.

Principiul care guvernează conţinutul lor este principiul libertăţii părtilor

în stabilirea conţinutului contractului, părţile sunt libere să insereze în
contract clauze privind drepturile şi obligaţiile lor după cum cred de
cuviinţă. Aceste clauze care formează conţinutul contractului, se
clasifică în două categorii:
• clauze generale în contractele comerciale internaţionale care se
regăsesc în toate contractele
• clauze speciale în anumite tipuri de contracte comerciale
internaţionale.

15
 Limitarea pincipiului libertăţii contractuale este dată de lege, adica
de norme imperative fie din Convenţiile internaţionale, fie din
reglementările interne aplicabile comerţului internaţional, dar
există şi limitări impuse de o parte celeilalte– de ex. în cazul
contractului de adeziune– contractele bancare, de asigurare, de
transport, de expediţii internaţionale.
Clauzele generale
- În general contractele comerciale internaţionale au un preambul.
In preambul părţile menţionează de regulă împrejurările în care
au încheiat contractul, raţiunile pentru care îl încheie, etc.
- Clauzele privind părţile contractante. Ambele părţi trebuie
individualizate prin atributele lor de identificare: denumire şi sediu
sau naţionalitate – persoane juridice; nume, domiciliu pentru
pesoanele fizice. Clauzele privind obiectul material al contractului.
Din punct de vedere al obiectului, contractul se subclasifică în
două categorii:
1. obiectul material al contractului
2. obiectul pecuniar al contractului
1. Obiectul material al contractului
a) clauze privind marfa, lucrarile sau serviciile care fac obiectul material
al contractului. In contract trebuie să se indice denumirea completă a
mărfii, determinarea ei în funcţie de particularităţi, tip, serie, măasură,
etc. In cazul în care obiectul contractului nu este o marfă determinată, ci
un bun viitor trebuie indicate toate elementele în vederea identificării lui
în viitor.
b) clauzele privind cantitatea. Părţile trebuie să introducă în contract
cantitatea de marfă, indicându-se unitatea de măsură, locul, momentul şi
modul de determinare a cantităţii, documentul care atestă cantitatea. De

16
asemenea trebuie să se precizeze clauzele privind recepţia cantităţii,
termenele în care trebuie să se facă, condiţii, locul recepţiei, etc.
c) clauzele privind calitatea.
Dreptul comerţului internaţional interferează cu o serie întreagă de
reglementări aparţinând altor ramuri de drept: dreptul concurenţei,
dreptul protecţiei consumatorului – implied terms– completează
contractul, chiar dacă părţile nu au făcut referire la ele. In această
categorie intră următoarele:
1. clauzele privind metodologia de determinare a calităţii
(specificaţii, standarde de calitate) care se stabilesc prin certificate
de calitate, prin declaraţii de conformitate, instrucţiuni de folosire,
etc.
2. clauzele privind constatarea lipsurilor calitative (recepţia cantităţii
se face de organele specializate de control care sunt experţi),
clauze privind locul unde se face recepţia, cine suportă cheltuielile,
etc.
3. clauzele privind răspunderea pentru calitate– obligaţia de garanţie
pentru calitate, termene de garanţie, modalităţi de remediere a
lipsurilor calitative, sancţiunile care se aplică furnizorului în cazul
lipsurilor calitative. • clauzele privind întinderea şi modul de calcul
al termenelor de garanţie, sancţiunile aplicabile în cazul încălcării
obligaţiei de calitate, penalităţi, despăgubiri.
4. clauzele privind obligaţia de reparare a calităţii, furnizarea unei
mărfi de înlocuire, reducerea preţului.
5. clauzele privind reclamaţiile (procedura de reclamare a lipsurilor
cantitative şi calitative).
6. Contractul trebuie să prevadă condiţiile, termenele şi modalităţile
de soluţionare a reclamaţiilor de cantitate şi calitate. Cuprinsul
reclamaţiei şi documentele anexate ei, dovezile de lipsă cantitativă

17
 şi calitativă, termenele de formulare a reclamaţiei fiind foarte
scurte, de zile.
7. clauzele privind ambalajul şi marcarea mărfii: felul ambalajului,
tipul, regimul lui juridic– dacă trece în proprietatea cumpărătorului
sau trebuie să fie restituit.
8. clauzele privind obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de
livrare. In contract trebuie prevăzut termenul de livrare prin
indicarea fie a unei datei fixe de livrare, de regulă se prevede o
perioadă de livrare care poate fi o săptămână, o lună, un trimestru,
trebuie indicată şi partea care are dreptul să opteze pentru o zi din
perioada de livrare (revine de regulă debitorului– vânzătorului);
modalităţile de livrare, etc.
9. clauzele privind momentul transmiterii riscurilor şi momentul
transmiterii dreptului de proprietate cu privire la marfă. De obicei,
în ceea ce priveşte transmiterea riscurilor, părţile o fac prin
trimitere la uzanţe codificate, iar dacă este vorba de vânzare o fac
prin trimitere la regulile INCOTERMS care prevăd reguli precise
privind momentul transferului riscurilor de la vânzător la
cumpărător. De regulă, Convenţiile internaţionale (ex. Convenţia
de la Viena) şi regulile INCOTERMS nu reglementează transferul
proprietăţii. Acest aspect rămâne la latitudinea părţilor.
10. clauzele privind condiţiile de expediere a mărfii– încărcare,
descărcare, expediţie, transport şi asigurare, de regulă se face
trimitere la regulile INCOTERMS.
11. clauzele privind obligaţia beneficiarului de preluare a mărfii,
lucrării sau serviciilor care fac obiectul contractului.

18
 3. Obiectul pecuniar al contractului.
Clauzele privind obiectul pecuniar al contractului sunt:
a) clauzele privind preţul sau alte prestaţii pecuniare. Preţul trebuie să fie
determinat sau determinabil, dar potrivit Convenţiei de la Viena din
1980, contractul este valabil şi dacă preţul nu este determinat. Este
posibil ca părţile să se refere ca modalitate de determinare a preţului şi la
ceea ce se numeste preţul curent, acesta însemnând preţul pe piaţa
caracteristică a mărfii respective, preţul bursei caracteristice, în dreptul
comerţului internaţional.
b) clauzele privind obligaţia de plată a preţului şi condiţiile de plată.
Părţile trebuie să prevadă modalitatea de plată– plata prin acreditiv.
Trebuie să stabilească de asemenea instrumentul de plată, data şi locul
plăţii.

CURSUL 5

Clauze specifice în contractele comerciale internaţionale

1. clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.
Aceste clauze sunt specifice contractelor comerciale încheiate pe termen
mediu şi lung.
2. clauzele privind răspunderea contractuală– clauzele sancţionatorii
şi clauzele penale; clauzele exoneratorii de răspundere şi mai ales clauza
de forţă majoră şi convenţiile asupra răspunderii.
3. clauzele privind preîntâmpinarea litigiilor şi clauzele privind
soluţionarea litigiilor. Cele de prevenire sunt cele prin care părtile

19
prevăd că orice litigiu dintre ele trebuie soluţionat pe cale amiabilă.
Atunci când acest lucru nu este posibil, părţile trebuie să prevadă
modalităţile de soluţionare a litigiilor prin mijloace nejurisdicţionale sau
mijloace jurisdicţionale. Mijloacele nejurisdicţionale
– concilierea şi medierea (ADR- alternative dispute resolution).
Clauzele de jurisdicţie pot fi în favoarea unei instanţe ordinare, dar
de cele mai multe ori în dreptul comerţului internaţional, ele sunt
în favoarea arbitrajului.
Clauza de arbitraj prin care părţile prevăd ca un litigiu viitor între
ele va fi soluţionat prin arbitraj se numeste clauza compromisorie.
O convenţie de arbitraj poate îmbrăca nu numai forma clauzei
compromisorii, dar şi a compromisului de arbitraj– se încheie în
cazul în care un litigiu este deja născut, există, spre deosebire de
clauza compromisorie, care se încheie pentru un litigiu viitor.
4. clauzele privind determinarea dreptului aplicabil
contractului sunt clauzele prin care părţile prevăd care este
sistemul de drept potrivit căruia un litigiu dintre ele urmează a fi
soluţionat.
5. clauzele privind autorizaţiile de export-import. Părţile trebuie
să prevadă în contract cui anume îi revine obligaţia de procurare a
autorizaţiei, ce fel de obligaţie este aceasta (de mijloace sau de
rezultat), care sunt consecinţele în cazul în care autorizaţia nu se
obţine.
6. clauza de confidenţialitate este clauza prin care părţile prevăd
ca una din ele sau ambele părţi se angajează ca atunci când posedă
sau dobandeşte anumite informaţii cu caracter de confidenţialitate
în cursul încheierii sau executării contractului, să nu dezvăluie
aceste informaţii terţilor şi nici să nu le folosească în scopuri
proprii fără consimţământul celeilalte părţi.

20
 7. clauza de exclusivitate se întâlneşte mai ales în contractele de
prestări servicii, cum ar fi contractul de agenţie, de concesiune
exclusivă, franciza. Exclusivitatea poate fi unilaterală sau bilaterală
şi poate fi o exclusivitate ratione personae, adica agentul este
obligat să nu comercializeze decât marfa pricipalului sau poate fi o
exclusivitate ratione materiae– se obligă să comercializeze numai o
anumită marfă sau ratione loci– să nu facă afaceri pe o anumită
zonă geografică.
8. clauza de neconcurenţă sau nonconcurenţă este angajamentul
pe care şi-l asumă o parte contractantă– debitorul, obligându-se de
a nu efectua într-o anumită perioadă de timp şi pe o zonă
geografică aceeaşi activitate ca a celeilalte părţi, de obicei
delimitând o activitate comercială de aceeaşi natură cu cea
efectuată de cealaltă parte contractantă– creditorul obligaţiei de
exclusivitate. (contractele de prestări servicii, contractele de
agenţie, de franciză, etc. )
9. clauzele de modificare a contractului sunt acelea prin care
părţile prevăd cum anume contractul poate fi modificat. De regulă,
se prevede principiul simetriei juridice.
10. clauzele privind încetarea efectelor contractului sunt aşa-
numitele clauze de terminare a contractului. Trebuie să se
precizeze dacă el poate înceta numai prin mutus dissensus sau
poate fi reziliat unilateral de una din părţi şi în ce condiţii.
11. menţiuni finale privind numărul de exemplare în care se
încheie contractul (contractele sinalagmatice se incheie în atâtea
exemplare câte părţi sunt); limba contractului– se încheie în mai
multe limbi; clauze privind data încheierii contractului (data si
locul ), semnăturile părţilor, ştampila de obicei nu se pune.

21
 Cursul 6
Clauzele specifice în contractele comerciale internaţionale încheiate
pe termen mediu şi lung

Sectiunea 1. Riscurile comerciale sau economice

Sectiunea 2. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare
Sectiunea 3. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare
Riscurile în comerţul internaţional
• Marea majoritate a contractelor comerciale internţionale se încheie
pe termen mediu şi lung, foarte puţine sunt cu executare uno ictu.
Pe termen mediu– 1 an– 5 ani. Pe termen lung– peste 5 ani.
Datorită acestei situaţii există riscul ca între momentul încheierii
contractului şi cel al executării contractului să apară anumite
împrejurări de natură a perturba echilibrul contractului iniţial.
Aceste evenimente se numesc riscuri.
• Riscurile sunt aşadar evenimente posibil de a se produce dupa
încheierea contractului independent de culpa vreuneia dintre părţi
şi care dacă se produc, ele pot afecta echilibrul contractului iniţial,
în sensul că fac mai oneroasă sau chiar imposibil de executat
obligaţia uneia sau chiar a ambelor părţi contractante. Riscul este
antagonic ideii de culpă.
• Riscurile sunt clasificabile în două mari categorii:

22
 1. comerciale sau economice. Ele se clasifică în mai multe
categorii
• riscuri valutare- sunt cele care constau în modificarea cursului de
schimb al monedei în care se prevede a fi plătit preţul faţă de alte
monede de referinţă.
• riscuri nevalutare- îmbracă formele cele mai variate:
• modificări în preţul materiilor prime , modificări în preţul forţei de
muncă, modificări în preţul materialelor, energiei, modificări ale
tarifelor de transport internaţional, ale dobânzilor, ale
comisioanelor bancare, cererii şi ofertei, etc.
2. necomerciale, care se subclasifică în două categorii:
a) politico-administrative- sunt cele care constau în activitatea
statului sau a diferitelor autorităţi administrative ca şi în
evenimente sociale (conflictele armate, greve, modificări ale
regimului politic, refuz de a emite o autorizaţie de import sau
export, restricţii la schimburile valutare, etc.)
b) riscuri naturale- calamităţile naturale- cutremure, inundaţii,
seceta, mare înaltă, alunecări de teren, etc. Pentru a evita efectele
negative ale riscurilor asupra contractului lor, părţile trebuie să
introducă în contract clauze asiguratorii împotriva riscurilor.
Acestea se clasifică după trei criterii:
1.după felul riscurilor la care se referă:
– clauze asiguratorii împotriva riscurilor valutare
– clauza aur, clauzele valutare, clauzele de opţiune a locului de
plată, etc.
– clauze asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare
– clauza de revizuire a preţului, clauza ofertei concurente, clauza
clientului celui mai favorizat, clauza de impreviziune sau de hardship –
23
clauzele de forţă majoră- care privesc de obicei riscurile politico-
administrative şi riscurile naturale.
2. după obiectul clauzei
– clauze de mentinere a valorii- sunt cele care privesc numai prestaţia
monetară din contract. Intră: clauza aur, clauzele valutare, clauza de
opţiune a locului de plată
– clauze de adaptare a contractului- sunt acele clauze care au un obiect
mai larg, ele privesc întreaga economie a contractului (marfă, calitate,
cantitate, termene de livrare, etc.)
- clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza
de impreviziune, clauza de forţă majoră
3. după modul lor de a acţiona
• – clauze cu acţiune automată sunt acele clauze care conţin în ele
însele un mecanism de readaptare a contractului în aşa fel încât ele
pot fi aplicate de oricare dintre părţi singură. De exemplu, la
clauzele valutare dacă a scăzut cursul monedei de plată, vânzătorul
care este creditorul preţului va factura mai mult pentru a acoperi
procentul de devalorizare a monedei de plată. Este o problemă de
negociere.
• – clauze care implică renegocierea contractului.
• Clauza de impreviziune sau de hardship implică întotdeauna
renegocierea contractului. Clauzele asigurătorii sunt necesare în
contractele comerciale internaţionale chiar şi în cazul în care
sistemul de drept aplicabil contractului este dreptul român,
deoarece în dreptul român există conceptul de impreviziune- (ca şi
în alte sisteme- există teoria impreviziunii- practic, şi în alte state
sa conferit prin lege posibilitatea judecătorului de a adapta
contractul la noile împrejurări dacă au survenit riscuri)- concept

24
 care reprezintă o excepţie de la principiul pacta sunt servanda,
conform căruia părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar
dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii
costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii
contraprestaţiei.
• Astfel, impreviziunea are loc atunci când: executarea contractului
a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale
a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligaţiei, cazuri în care, instanţa poate să dispună:
• a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între
părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea
împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în
condiţiile pe care le stabileşte. Totuşi, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
• 1) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea
contractului;
• 2) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au
fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod
rezonabil, în momentul încheierii contractului;
• 3) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici
nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
• 4) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-
credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a
contractului.
• Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare
Două categorii de clauze sunt consacrate:
• 1. clauza aur- ea are în momentul de faţă mai mult un rol istoric.
Ea a dominat în perioada interbelică şi în perioada postbelică până
la sfarşitul anilor ’70, adică atâta timp cât au funcţionat Acordurile
25
 de la Bretton-Woods din 1944 care au pus bazele FMI. Potrivit lui
Keynes, sistemul monetar internaţional a fost bazat pe două
principii:
• a.principiul convertibilităţii în aur a statelor membre ale FMI
principiul parităţilor fixe în aur ale monedelor. Fiecare monedă
avea o anumită acoperire în aur (888 mg aur fin– dolarul) . Prin
raportarea tuturor la aur, el era denominatorul comun (aveau o
paritate fixă una faţă de cealaltă). In această perioadă, clauza aur
funcţiona foarte uşor. Preţul contractual era exprimat într-o valută
şi se prevedea ca în cazul în care paritatea în aur a dolarului creşte
sau scade cu +/- un anumit procent (peste 5%) , preţul contractual
se modifică invers proporţional. Această clauză a funcţionat până
în anul 1978, când la Kingston, Jamaica s-a adoptat noua concepţie
a FMI.
• 2. clauzele valutare- acestea se caracterizează prin faptul că
părţile stabilesc două categorii de monede, una de plată (de
facturare) şi una sau mai multe monede de cont (de referinţă, de
calcul). Scopul acestei clauze este acela de a evita riscul variaţiei
cursului de schimb al monedei de plată faţă de cele sau cea de cont
între momentul încheierii contractului şi momentul executării
acestuia. Riscul de variaţie se va evita prin includerea în preţ a
procentului de scădere a ratei de schimb sau prin deducerea din
preţ a procentului de creştere a ratei de schimb. Clauza valutară
este de trei feluri:
• • clauza monovalutară presupune indicarea de către părţi a unei
monede de cont şi a uneia de plată. Moneda de cont considerată
mai stabilă este cea în care se va stabili preţul, adică cea în care se
măsoară valoarea prestaţiei pe care debitorul o datorează
creditorului. Ea constituie etalon pentru stabilirea cantităţii de
monedă (moneda de plată) necesară pentru stingerea datoriei.

26
 Moneda de plată mai puţin stabilă este cea care indică natura
semnelor monetare în care se emite factura şi se efectuează plata.
• • clauza plurivalutara (multivalutară) bazată pe un coş valutar
stabilit de părţi. Aceasta clauză constă în raportarea cursului
monedei de plată la media cursurilor mai multor monede, de regula
3-5 monede care formează un coş valutar şi joacă rolul unor
monede de referinţă. Prin această clauză, părţile prevăd ca preţul
contractual exprimat în moneda de plată să fie facturat în funcţie
de media cursurilor monedelor din coţ faţă de moneda de plată la
data executării contractului.
• • clauza pluri/multivalutară bazată pe un coş instituţionalizat.
Această clauză constă în aceea că monedele care fac parte din coş
şi modalitatea de calcul a modificărilor de schimb nu sunt stabilite
de către părţi, ci de către un organ specializat cu caracter
internaţional. Acest coş reprezintă o monedă de cont
instituţionalizată
• Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare
• 1. Clauza de revizuire a preţului (clauza de indexare nevalutară
sau clauza de recalcurare a preţului). Prin aceasta clauză, părţile
stabilesc că oricare dintre ele este îndreptăţită să procedeze la
recalcularea preţului contractual în cazul în care între momentul
încheierii şi cel al executării contractului au survenit modificări
semnificative ale unor elemente de natură nevalutară, nemonetară
care modifică echilibrul contractual stabilit de către părţi la data
contractării. Clauzele de revizuire sunt de trei feluri:
• clauzele de revizuire cu indexare unică sau specială- sunt cele prin
care preţul contractual este raportat la preţul unui produs determinat (de
ex. Preţul unei tone de cereale) exprimat într-o unitate de măsură uzuală
sau care este raportat la un indice statistic care exprimă sintetic evoluţia
preţurilor unui grup de produse determinat.

27
• clauzele cu indexare cumulativă sau complexă- sunt acele clauze
care leagă preţul contractual de preţul mai multor elemente de referinţă
privite cumulativ (de ex. Preţul materiilor prime, a forţei de munca,
energiei, etc.) necesare pentru realizarea obiectului contractului.
• clauzele cu indexare generală- sunt acele clauze prin care preţul
contractual este raportat la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi
servicii care pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este
exprimat acel preţ într-o zonă geografică determinată.
2. Clauza ofertei concurente
• Prin această clauză o parte contractuală numită beneficiar
dobândeşte dreptul să solicite adaptarea contractului, dacă între
momentul încheierii contractului şi cel al executării acestuia
primeşte o ofertă mai favorabilă din partea unui terţ. Dacă
promitentul refuză să procedeze la negocieri pentru reaşezarea
contractului, beneficiarul are dreptul să solicite în instanţă sau unui
arbitru să procedeze la reaşezarea contractului în spiritul ofertei
terţului, să-l suspende sau să pronunţe rezilierea acestuia.
• Pentru a funcţiona este necesar să fie îndeplinite mai multe
condiţii: -o oferta mai favorabilă trebuie să provină din partea unui
terţ serios care să nu facă parte din cercul de influenţă al
promitentului.
-o oferta să fie mai favorabilă (să conţină un preţ mai bun, condiţii
şi termene de plată mai bune, obligaţii mai puţine din partea
beneficiarului, etc.)
- o oferta trebuie să fie realizată în stare de angajament juridic,
adică prin emiterea ei, terţul să fi urmărit ca odată acceptată, să se
încheie contractul.
• Oferta nu trebuie facută de complezenţă în ideea de a ajuta
beneficiarul clauzei să obţină condiţii contractuale mai bune de la

28
 promitent. Terţul care ar realiza o asemenea ofertă de complezenţa
riscă ca în situaţia în care beneficiarul clauzei acceptă oferta,
întrucât nu a obţinut condiţii mai bune din partea promitentului, să
fie nevoit să execute contractul care s-a format prin acceptare.
• Contractul va fi renegociat de către părţi, iar în cazul în care
promitentul refuză invitaţia de a renegocia contractul, beneficiarul
poate solicita instanţei judecătoreşti sau instanţei arbitrale
reaşezarea contractului, suspendarea lui sau rezilierea cu daune-
interese. Promitentul nu este obligat să ofere beneficiarului condiţii
identice cu cele ale ofertei concurente mai favorabile. Acesta este,
însă, obligat să accepte readaptarea contractului în spiritul ofertei
terţului. Terţul trebuie să fie cunoscut ca o persoană serioasă.
Clauza poate fi stipulată în favoarea oricăreia dintre părţile
contractante sau chiar în favoarea ambelor părţi contractante.

CURSUL 7
Sectiunea 1. Contractul de agent/agenţie comercială (agenturare)
Sectiunea 2. Contractul de barter

Contractul de agent/agenţie comercială (agenturare)

Reglementare: Legea nr. 509/2002 (M.Of. nr. 581/06.08.2002)
Definiţie Contractul de agenţie comercială este un contract
de intermediere care se încheie între o persoană juridică,
numită societate reprezentată, şi o altă persoană juridică sau
fizică, (reprezentant sau agent), în temeiul căruia aceasta din
urmă îşi asumă obligaţia ca, în schimbul unui comision, să
trateze afaceri comerciale în numele şi pe seama celei dintâi.

29
 PĂRŢILE REPREZENTAT (COMITENT)
Partea care mandatează pe reprezentant să trateze afaceri
comerciale în numele şi pe seama sa, în schimbul unui preţ.
REPREZENTANT (PREPUS/AGENT)
Partea care îşi asumă obligaţia ca, în schimbul unui preţ, să trateze
afaceri comerciale în numele şi pe seama reprezentatului.
PREŢUL- COMISION CARACTERE SPECIFICE
Contractul de agent/agenţie comercială sau de agentură, implică, în mod
necesar, o reprezentare perfectă: agentul care este, în toate cazurile,
comerciant independent şi nu face altceva decât intermedierea cu titlu de
profesie, încheie acte juridice în numele şi pe seama reprezentantului.
Serviciile de reprezentare prestate de agent sunt remunerate cu o
sumă procentuală calculată asupra cifrei de afaceri a reprezentantului.
Reprezentantul are drept de retenţie asupra bunurilor primite de la
reprezentat sau pentru acesta în scopul îndeplinirii mandatului
încredinţat, drept care se pastrează până îm momentul în care
reprezentatul achită comisionul şi-l despăgubeşte pe agent
pentru cheltuielile făcute cu reprezentarea.
Contractul de agenţie comercială este un contract de intermediere care
se deosebeşte de alte contracte de acest tip prin două trăsături specifice:
1. – comportă relaţii mai îndelungate între reprezentant şi agent;
2.– conţine în cuprinsul său clauza de exclusivitate teritorială,
pe baza căreia agentul are monopolul încheierii afacerilor
comerciale pe un anumit teritoriu.

30
 Aceste două trăsături limitează considerabil posibilitatea
reprezentatului de a revoca unilateral contractul.
Revocarea fără un motiv legitim, de către reprezentat, a contractului este
admisibilă numai dacă acesta face dovada culpei agentului.
Contractul de agenţie comercială prezintă interes pentru ambele părţi:
– din punctul de vedere al reprezentatului, serviciile agentului
sunt deosebit de utile deoarece acesta, fiind interesat să obţină o
remuneraţie cât mai mare, va depune toate dili- genţele pentru
realizarea unei cifre de afaceri cât mai mari, în care scop se va
preocupa de prospectarea, supravegherea şi stăpânirea pieţei de
desfacere a produselor reprezentatului ca urmare a cunoştintelor
sale privind piaţa, preferinţele clientelei, uzanţele locale, legislaţia
etc.;
– din punctul de vedere al agentului interesul său decurge din
faptul că remunerţia este sursa lui de câştig.
Agentul nu este în relaţii de subordonare faţă de reprezentat, ci se
comportă ca un comisvoiajor, colectând comenzi pe care le trimite
acestuia în vederea încheierii operaţiunii juridice direct cu terţul.
Ex.

MODEL DE CONTRACT

CONTRACT DE AGENŢIE COMERCIALĂ Încheiat astăzi

......................... la .............................................

• I. PĂRŢILE CONTRACTANTE

31
• 1.1. ................................................................. (firma) , cu sediul
social în ......................................................, (ţara, localitatea şi
adresa) înregistrată la .....................................................................
(registrul comerţului sau o altă entitate similară) sub numărul
............................................din .........................., având contul
nr. ........................ deschis la ..............................., existând şi
funcţionând potrivit legislaţiei statului ..........................................,
reprezentată de ..................................., cu funcţia de
................................., cetăţean ......................., posesorul
paşaportului/actului de identitate seria ......... nr. .....................,
eliberat de ................... la data de .............................., în calitate de
reprezentat (comitent) şi sau 1.1. S.C. ..........................
S.N.C./S.C.S./S.A./S.C.A./S.R.L. cu sediul social în
.........................., (localitatea) str. .................................................
nr. ......, bloc ......., scară ......, etaj ......, apartament ...........,
judeţul/sectorul ................................., având codul unic de
înregistrare nr. .................. atribut fiscal .................................. şi
număr de ordine în registrul comerţului ........./.........../...........,
contul nr. ............................ deschis la .................., telefon
................, fax .................... reprezentată prin ............................
cu funcţia de ................. în calitate de reprezentat (comitent) şi
1.2. S.C. ......................... S.N.C./S.C.S./S.A./S.C.A./S.R.L. cu
sediul social în ..........................., (localitatea) str.
............................................ nr. .........., bloc ......, scară ......, etaj
......, apartament .........., judeţul/sectorul .....................................,
având codul unic de înregistrare nr. ......................., atribut fiscal
............................ şi număr de ordine în registrul comerţului
........./........./........, contul nr. ................................ deschis la
........................................., telefon ............................., fax ............,
reprezentată prin .................................., cu funcţia de
......................., în calitate de reprezentant (prepus, agent)

32
sau 1.2. .............................................................. (numele şi prenumele),
cu domiciliul în ...............................................,(localitatea) str.
.......................... nr. ........., bloc …........., scară ........ etaj ........,
apartament ..........., judeţul/sectorul ......................................... având
actul de identitate seria ................... numărul ...................., eliberat
de ........................... la data de ..........................., codul numeric personal
..............................., în calitate reprezentant (prepus, agent) au convenit
să încheie prezentul contract de agent/agenţie/agenturare, cu
respectarea următoarelor clauze:
II. OBIECTUL CONTRACTULUI
2.1. Obiectul prezentului contract îl constituie împuternicirea
reprezentantului (prepusului, agen- tului) de către comitent, să trateze
afaceri comerciale şi să încheie contracte privind vânzarea mărfurilor
reprezentatului (comitentului) prevăzute în anexa la prezentul contract,
către terţi, activitate ce se desfăşoară în contul acestuia din urmă.
2.2. Reprezentantul (prepusul, agentul) este împuternicit să reprezinte
interesele comerciale ale reprezentatului (comitentului) exclusiv în
limitele
.....................................................................................................................
....................................... (teritoriul în limitele căruia subzistă monopolul
încheierii afacerilor comerciale)
2.3. Contractele de vânzare-cumpărare pentru produsele reprezentatului
(comitentului) încheiate de reprezentant (prepus, agent) îşi vor produce
efectele numai în interiorul teritoriului sus- menţionat
III. DURATA CONTRACTULUI
3.1. Prezentul contract se încheie pe o durată de .............. luni/ani
începând cu data semnării acestuia.
3.2. Părţile contractante pot conveni prelungirea duratei prezentului
contract cu cel puţin .............. (zile, luni)de la încheierea duratei lui.

33
IV. PREŢUL CONTRACTULUI
4.1. Reprezentatul (comitentul) va plăti reprezentantului (prepusului,
agentului) un comision de ..................% din valoarea fiecărui contract
încheiat de acesta din urmă în numele şi pe seama reprezentatului
(comitentului).
4.2. Plata comisionului se va efectua în lei echivalentul în
EURO/USD calculaţi la cursul de schimb al B.N.R. din ziua efectuării
plăţii. sau Plata comisionului se va efectua în EURO/USD.
4.3. Pentru contractele care nu produc efecte, deci sunt neexecutabile,
pentru activitatea reprezen- tantului (prepusului, agentului) comisionul
se reduce la ...........% din valoarea lor, produsele aferente urmând a se
vinde numai cumpărătorilor care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul
respectiv.
4.4. Reprezentatul (comitentul) va achita comisionul datorat
reprezentantului (prepusului, agen- tului)
astfel:............................................................................................
(modalitatea de plată, datele efectuării plăţii, locul efectuării plăţii)
OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR CONTRACTANTE
5.1. Reprezentatul (comitentul) se obligă:
a) să întocmească listele de preţuri pentru mărfurile ce urmează a
fi vândute de reprezentant (prepus, agent) şi să le transmită la timp
acestuia; b) să pună la dispoziţia agentului, în mod gratuit,
documentele tehnice prezentării mărfurilor respective (cataloage,
pliante, mostre, colecţii);
c) să aducă la cunoştinţa agentului condiţiile comercializării (preţ,
termen de livrare, modalităţi de plată, transport etc.);
d) să acorde asistenţă tehnică în perioada negocierilor, prin delegarea
de specialişti împuterniciţi;

34
 e) să avizeze proiectul de contract de vânzare-cumpărare pe care
reprezentantul (prepusul, agentul) l-a negociat şi urmează să-l încheie
în numele său;
f) să comunice, în scris, agentului orice diminuare a stocului de
produse de care dispune, în maximum ........................ zile de la data
scăderii volumului acestora;
g) să execute obligaţiile prevăzute în contractele încheiate de
reprezentant (prepus, agent) în numele şi pe seama sa, dacă acestea au
fost aprobate în prealabil, dacă ele sunt profitabile la nivelul unei marje
minime de profit de ........% şi dacă sunt în acord cu instrucţiunile pe
care le-a transmis reprezentantului (prepusului, agentului);
h) să achite comisionul cuvenit agentului în condiţiile prevăzute în
cuprinsul prezentului contract;
i) să garanteze mărfurile livrate şi să asigure, pe cheltuiala sa, service-ul
acestora în cadrul termenelor de garanţie;
j) să anunţe reprezentantul (prepusul, agentul) cu privire la
evenimentele de forţă majoră sau fortuite intervenite în perioada
executării contractului şi să notifice încetarea lor, în termenele
prevăzute de prezentul contract;
k) să participe, alături de reprezentant (prepus, agent), la
soluţionarea litigiilor provenind din reclamaţii ale terţilor cu care au fost
încheiate contracte de vânzare- cumpărare.
Obligaţiile reprezentantului (prepusului, agentului) sunt
următoarele:
a) să trateze afaceri comerciale şi să încheie contracte de vânzare-
cumpărare înăuntrul teritoriului prevăzut de prezentul contract, pentru
produsele din anexă, în numele şi pe seama comitentului;

35
b) să informeze terţii cu care încheie contracte de vânzare-cumpărare
despre calitatea sa de reprezentant (prepus, agent);
c) să se informeze asupra solvabilităţii şi credibilităţii terţilor, înainte de
încheierea contractelor de vânzare-cumpărare;
d) să respecte condiţiile comerciale şi instrucţiunile de marketing ale
reprezentatului (comitentului);
e) să consulte permanent reprezentatul (comitentul), iar în cazul în care
acest lucru nu este posibil, în timp util, să ia decizia cea mai bună, astfel
încât să nu-l prejudicieze în nici un fel pe acesta;
f) să trimită reprezentatului (comitentului), spre avizare, proiectele de
contracte şi să-l informeze asupra cererilor de ofertă şi a comenzilor
primite;
g) la cererea reprezentatului (comitentului) să remită, într-un interval de
timp scurt, copii după comenzi, cereri de ofertă, informaţii şi înscrisuri
privind solvabilitatea, credibilitatea şi bonitatea terţilor;
h) să prezinte comitentului un raport lunar în care să indice lista
clienţilor şi cifra de afaceri realizată, spre a facilita calculul
indemnizaţiei cuvenite în caz de reziliere a contractului;
i) să comunice reprezentatului (comitentului) cifra de afaceri
nerealizată şi con- secinţele nerealizării ei;
j) să efectueze, periodic, studiul pieţei, să organizeze şi să participe la
manifestaţii comerciale pentru promovarea produselor reprezentatului
(comitentului);
k) să transmită reprezentatului (comitentului), în termen de .... zile de la
încheierea fiecărui contract, o copie a acestuia, astfel încât comitentul să
beneficieze de un timp util spre a-l pune în executare, în condiţii
normale;

36
l) să nu divulge terţilor know-how-ul, secretele de comerţ, inclusiv
marketing-ul, furnizate de către reprezentant (prepus, agent) atât pe
durata contractului, cât şi ulterior.

VI. CLAUZA DE NECONCURENŢĂ

6.1. Reprezentantul (prepusul, agentul) se obligă să nu încheie contracte
de agenţie comercială cu alţi reprezentaţi (comitenţi) care îşi desfăşoară
activitatea pe teritoriul său.
6.2. Reprezentatul (comitentul) se obligă să nu încheie contracte de
agenţie comercială cu alţi reprezentanţi (prepuşi, agenţi) care îşi
desfăşoară activitatea pe teritoriul reprezentantului.
6.3. Reprezentatul (comitentul) se obligă să nu vândă produse
ale sale, în teritoriul sus-menţionat, singur sau/şi prin alţi
reprezentanţi (prepuşi, agenţi).
6.4. Reprezentantul (prepusul, agentul) se obligă să nu promoveze
pentru vânzare în afara acelui teritoriu şi să nu vândă produse şi/sau
similare cu cele care fac obiectul prezentului contract.

VII. CESIUNEA CONTRACTULUI

7.1. Părţile contractante nu vor putea cesiona drepturile şi obligaţiile
prevăzute în prezentul con- tract unei terţe persoane fără acordul expres,
dat în scris, de către cedent.
7.2. Acordul prevăzut la pct. 7.1 trebuie comunicat de cesionar în
termen de ......... zile de la data când cedentul i-a cerut acest acord, în caz
contrar prezumându-se că cesionarul nu a con- simţit cesiunea
contractului.

37
VIII. CLAUZA DE CONFIDENŢIALITATE
8.1. Părţile se obligă să păstreze confidenţialitatea datelor, informaţiilor
şi documentelor pe care le vor deţine ca urmare a executării clauzelor
prezentului contract, potrivit prevederilor anga- jamentului anexă.

IX. FORŢA MAJORĂ

9.1. Nici una dintre părţile contractante nu răspunde de neexecutarea la
termen sau/şi de exe- cutarea în mod necorespunzător – total sau parţial
– a oricărei obligaţii care îi revine în baza prezentului contract, dacă
neexecutarea sau/şi executarea obligaţiei respective a fost cauzată de
forţa majoră, aşa cum este definită de lege.
9.2. Partea care invocă forţa majoră este obligată să notifice
celeilalte părţi, în termen de .................................... (zile, ore),
producerea evenimentului şi să ia toate măsurile posibile în vederea
limitării consecinţelor lui.
9.3. Dacă în termen de ..................... (zile, ore) de la producere,
evenimentul respectiv nu încetează, părţile au dreptul să-şi notifice
încetarea de plin drept a prezentului contract, fără ca vreuna dintre ele să
pretindă daune-interese.
X. NOTIFICĂRILE ÎNTRE PĂRŢI
10.1. În accepţiunea părţilor contractante, orice notificare adresată de
una dintre acestea celeilalte este valabil îndeplinită dacă va fi transmisă
la adresa/sediul prevăzut în partea introductivă a prezentului contract.
10.2. În cazul în care notificarea se face pe cale poştală, ea va fi
transmisă prin scrisoare reco- mandată, cu confirmare de primire
(A.R.) şi se consideră primită de destinatar la data menţionată de
oficiul poştal primitor pe această confirmare.

38
10.3. Dacă notificarea se trimite prin telefax, ea se consideră primită în
prima zi lucrătoare după cea în care a fost expediată.
10.4. Notificările verbale nu se iau în considerare de nici una dintre
părţi, dacă nu sunt confirmate prin intermediul uneia dintre modalităţile
prevăzute la alineatele precedente.

XI. CLAUZA PENALĂ

11.1. În cazul în care reprezentatul (comitentul) nu achită
reprezentantului (prepusului, agentului) comisionul conform condiţiilor
prevăzute de prezentul contract, se obligă să plătească acestuia din urmă
o penalizare de .......% pe zi de întârziere, din suma datorată. 11.2. Pentru
neîndeplinirea obligaţiilor asumate sau pentru îndeplinirea
necorespunzătoare a lor reprezentantul (prepusul, agentul) datorează
daune-interese.
XII. SOLUŢIONAREA LITIGIILOR
12.1. Orice litigiu decurgând din sau în legătură cu prezentul
contract, inclusiv referitor la încheierea, executarea ori desfiinţarea lui,
dacă nu se poate rezolva de părţi/reprezentanţii părţilor, va fi soluţionat
pe calea arbitrajului de către2) .................................................. ce va
avea loc în .............................. (localitatea) din ....................... (ţara), în
conformitate cu regulile prevăzut de legea ţării respective.
12.2. Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie.
XIII. CLAUZE FINALE
13.1. Modificarea prezentului contract se face numai prin act adiţional
încheiat între părţile con- tractante.
13.2. Prezentul contract, împreună cu anexele sale care fac parte
integrantă din cuprinsul său, reprezintă voinţa părţilor şi înlătură orice

39
altă înţelegere verbală dintre acestea, anterioară sau ulterioară încheierii
lui.
13.3. Prezentul contract s-a încheiat într-un număr de ..................
exemplare redactate în limbile .................., toate exemplarele fiind
originale şi având aceeaşi valoare juridică, din care ...................
REPREZENTAT(COMITENT)
REPREZENTANT(PREPUS,AGENT)

Anexa nr. .................. la contractul nr. ................... din ..................

Angajament
Prezentul angajament pentru păstrarea confidenţialităţii datelor,
informaţiilor şi documentelor a fost încheiat între ....................................
şi ............................... şi este conex
contractului încheiat între acestea, înregistrat sub nr. ................... din
.................... la ...................... .
OBIECT 1. Datele, informaţiile şi documentele obţinute de
......................... ca efect al executării contractului sus-menţionat sunt
strict confidenţiale. 2. în sensul prevederilor pct. 1 sunt confidenţiale
următoarele date şi informaţii:
a)
.....................................................................................................................
b)
.....................................................................................................................
c)
.....................................................................................................................
etc. 3. De asemenea, sunt confidenţiale şi următoarele documente care s-
au pus şi se vor pune la dis- poziţie:
a)
.....................................................................................................................
40
b)
.....................................................................................................................
c)
.....................................................................................................................
.... etc.
II. SFERA CIRCULAŢIEI DATELOR, INFORMAŢIILOR {I
DOCUMENTELOR 4. .................................... poate dezvălui informaţii
sau poate pune la dispoziţie date ori documente din cele menţionate la
pct. 2 şi/sau 3 din prezentul angajament numai persoanelor implicate în
executarea contractului sus-menţionat.
5. Persoanele implicate în executarea sus-menţionatului contract, şi
anume managerii, contabilii, consilierii juridici, precum şi alte categorii
de persoane, nu vor putea dezvălui datele, informaţiile şi documentele
confidenţiale, cu excepţia cazului în care ....................... aprobă, în
scris, această posibilitate.
6. ..................................... va folosi datele, informaţiile şi
documentele numai în scopul luării unor decizii cu privire la
executarea contractului, fiind ţinut să nu le utilizeze în nici un alt scop
II. SFERA CIRCULAŢIEI DATELOR, INFORMAŢIILOR {I
DOCUMENTELOR 4. .................................... poate dezvălui informaţii
sau poate pune la dispoziţie date ori documente din cele menţionate la
pct. 2 şi/sau 3 din prezentul angajament numai persoanelor implicate în
executarea contractului sus-menţionat. 5. Persoanele implicate în
executarea sus-menţionatului contract, şi anume managerii, contabilii,
consilierii juridici, precum şi alte categorii de persoane, nu vor putea
dezvălui datele, informaţiile şi documentele confidenţiale, cu
excepţia cazului în care ....................... aprobă, în scris, această
posibilitate.

41
6. ..................................... va folosi datele, informaţiile şi
documentele numai în scopul luării unor decizii cu privire la
executarea contractului, fiind ţinut să nu le utilizeze în nici un alt scop.
III. DURATA ANGAJAMENTULUI
7. Durata prezentului angajament este de ........................... începând cu
data semnării acestuia, în afară de cazul în care una dintre părţi notifică
în scris celeilalte părţi încetarea lui înainte de termen.
8. Notificarea prevăzută la pct. 7 trebuie făcută cu .............. înainte de a
deveni efectivă hotărârea, dar nu mai mult de ultima zi a duratei
prezentului regulament.
IV. SANCŢIUNI îN CAZ DE NERESPECTARE A
ANGAJAMENTULUI
9. Partea care încalcă prevederile prezentului angajament se obligă la
plata unor despăgubiri astfel:
................................................................................................................
.............
10. Exonerează de răspundere următoarele situaţii:
a) dacă datele, informaţiile sau documentele erau cunoscute
înainte de a fi fost obţinute de la
................................................................................................................
.............
b) dacă datele, informaţiile sau documentele au fost primite dintr-o
sursă neconfidenţială; c) dacă dezvăluirea datelor, informaţiilor sau
documentelor s-a făcut după ce s-a primit acordul scris pentru
aceasta;
d) dacă datele, informaţiile sau documentelele erau de circulaţie
publică la data dezvăluirii lor;

42
 e) dacă ................................... a fost obligat(ă) în mod legal să
dezvăluie datele, infor- maţiile sau documentele respective.
V. ÎNCETAREA ANGAJAMENTULUI
11. Încetarea angajamentului are loc la data stabilită la pct. 7.
12. Începând cu data încetării lui, datele, informaţiile şi documentele
prevăzute la pct. 2 şi 3 nu mai au caracter confidenţial cu toate
consecinţele ce decurg din aceasta.
Prezentul angajament a fost întocmit şi semnat astăzi
............................... în ....................... exemplare, din care
........................…… ………………..
Note
1. Agent comercial – mandatarul, persoană fizică sau juridică, a cărui
activitate independentă, cu caracter profe- sional şi de durată, constă în a
trata afaceri comerciale în numele şi pe seama unui mandant (industriaş
sau comerciant) faţă de care nu se află legat printr-o legătură de
subordonare. Spre deosebire de mandatarul obişnuit, nu este fixat în
funcţie de o operaţie sau mai multe (ca la contractul de mandat), ci se
prelungeşte pe o durată determinată sau nedeterminată, potrivit
convenţiei părţilor, agentul comercial primind, în schimb, un comision.
Forme: – colectarea de comenzi pe care le transmite mandantului spre
acceptare şi respingere;
– împuternicirea de a trata şi a încheia afaceri comerciale în numele şi
pe seama mandantului.
Caracteristici:
– independenţa;
– exclusivitatea teritorială;
– stabilitatea;

43
– dreptul la comision;
– calitatea de comerciant.
Categorii de agenţi comerciali: – Curtierul – în temeiul unui contract de
curtaj îşi pune la dispoziţie serviciile de intermediar, rolul său fiind de a
pune în legătură directă două părţi în scopul încheierii unui contract. –
Auxiliari dependenţi – intermediari aflaţi într-o certă dependenţă
faţă de comerciant, denumiţi prepuşi, care îl reprezintă pe comerciant:
■ fie ca un reprezentant general – procurist general;
■ fie ca un reprezentant ale cărui puteri sunt limitate – vânzătorul. –
Comisul de comerţ – salariat al societăţii însărcinat cu vânzarea
mărfurilor, în care scop el tratează cu publicul, sub supravegherea
comerciantului. – Comisul-voiajor – salariat al societăţii (are salariu, dar
poate avea şi comision) a cărui activitate se desfăşoară în afara sediului
acesteia, prin căutarea clientelei şi încheierea de afaceri în numele şi pe
seama comerciantului.
2. Se precizează instanţa, localitatea şi ţara în care urmează a se
soluţiona eventualele litigii.

44
 Contractul de barter

Reglementare: O.G. nr. 59/1994 privind reglementarea operaţiunilor

de import-export care se derulează prin clearing, barter şi cooperare
economică internaţionala în baza acordurilor comerciale şi de plăţi
guvernamentale (M.Of. nr. 245/30.08.1994).

Definiţie
Barterul este o operaţiune comercială prin care se efectuează un
schimb de mărfuri având valori echivalente, eliminându-se transferul
de sume de bani între participanţi. Barterul se realizează prin
încheierea unui acord de barter şi implicit a contractului de barter.
Barterul nu trebuie confundat cu clearingul, care este un sistem de
decontare prin compensarea globală a livrărilor de mărfuri şi a
prestaţiilor de servicii, intervenit între două sau mai multe state.
Contractul de barter este contractul prin care fiecare parte se
obligă să transmită celeilalte dreptul de proprietate asupra unor
bunuri, plata efectuându-se prin compensarea valorii bunurilor
transmise reciproc.
ACORDUL DE BARTER
- nomenclatorul de bunuri supuse schimbului;
- categoriile de operaţiuni comerciale a căror decontare urmează
să se facă pe bază de compensare;
- unitatea de cont (valută sau unitatea monetară artificială) care urmează
să servească la evidenţierea contabilă a intrărilor reciproce

45
PĂRŢILE IMPORTATOR (Import merchant) - persoana juridică care
cumpără produse de la exportator şi le vinde cu profit pe piaţa internă.
EXPORTATOR (Export merchant) - persoana juridică care cumpără
produse direct de la producător şi le vinde cu profit în străinătate în
starea în care se află, folosind marca de fabrică a producătorului.
TROC SAU TRAMPA Este cea mai veche tehnică a negoţului care
astăzi se numeşte barter şi care constă în schimbul cantitativ de bunuri
materiale fără intervenţia banilor.
Ex. CONTRACT DE BARTER
Încheiat astăzi ......................... la .............................................
I. PĂRŢILE CONTRACTANTE
1.1. S.C. ........................................................., cu sediul în
..................................., str. ....................... (denumirea şi forma
societăţii) (localitatea) nr. ............., ţara ...................................,
înregistrată în ......................................................................... (entitatea
corespunzătoare ţării respective) sub nr. .................... din ....................,
având contul ................................ nr............................ deschis la
.................., telefon ................, fax ......, reprezentată prin
......................................,cu funcţia de ...................................., în calitate
de exportator şi (numele şi prenumele)
• 1.2. S.C. ...................................................................
S.N.C./S.C.S./S.A./S.C.A./S.R.L. cu sediul social în
..............................., str. ......................................... nr. ........., bloc
......., scară ......., etaj......., (localitatea) apartament ........,
judeţul/sectorul ....................................., având codul unic de
înregistrare nr. ..........., atribut fiscal ...... şi număr de ordine în
registrul comerţului ......../......../........, contul nr. ...........................
deschis la .................., telefon ................, fax ............, reprezentată
prin .........................., cu funcţia de ................., în calitate de

46
 importator au convenit să încheie prezentul contract de barter, cu
respectarea următoarelor clauze:
II. OBIECTUL CONTRACTULUI
2.1. Obiectul contractului îl reprezintă schimbul de mărfuri dintre
exportator şi importator astfel:
a) exportatorul va livra importatorului mărfurile menţionate în
anexa nr. ....... la prezentul contract, iar în contrapartidă;
b) importatorul va livra exportatorului mărfurile menţionate în
anexa nr. ........ la prezentul contract.
2.2. Raportul de schimb convenit de părţile contractante, stabilit în baza
preţurilor existente pe piaţa mondială, a caracteristicilor mărfurilor, a
loturilor de mărfuri livrate în avans, a termenelor de livrare, se
stabileşte după cum urmează: a) cantitatea de .................. (sortimentul)
buc./kg/tone etc. în valoare de ................................. cu livrare, de către
exportator, până la data de ....................... – cantitatea de ............. –
cantitatea de .............. – cantitatea de .................. etc. în contrapartidă cu
b) cantitatea de ................. (sortimentul) buc./kg/tone etc. în valoare de
.............. cu livrare, de către importator, până la data de
.................................
– cantitatea de .................................
– cantitatea de .................................
– cantitatea de ................................. etc.
2.3. Exportatorul va livra mărfurile în conformitate cu regulile
„Incoterms“ în vigoare astfel:
............................................................................................................
2.4. Importatorul va livra mărfurile în conformitate cu regulile
„Incoterms“ în vigoare astfel:
............................................................................................................

47
 III. DURATA CONTRACTULUI
3.1. Termenele de livrare pentru mărfurile exportatorului sunt
următoarele:
............................................................................................................
3.2. Termenele de livrare pentru mărfurile importatorului sunt
următoarele:
............................................................................................................
IV. VALOAREA CONTRACTULUI
4.1. Importatorul şi exportatorul se obligă să deschidă o garanţie bancară
irevocabilă în sumă de ................................ din valoarea mărfurilor care
formează obiectul prezentului contract, plus ............% din
contravaloarea dobânzilor aferente.
4.2. În cazul în care exportatorul sau importatorul nu va efectua
livrările de mărfuri convenite, partea solvabilă poate încasa garanţia
bancară, fără acordul părţii culpabile şi îşi va acoperi diferenţa pe riscul
şi cheltuiala acesteia, potrivit clauzelor prezentului contract.

V. CALITATEA MĂRFURILOR

5.1. Calitatea mărfurilor este cea prevăzută în anexa nr. ........... la

prezentul contract, determinată prin
.....................................................................................................................
.................................... (efectuarea de analize de laborator, demonstraţii
tehnice etc.)
5.2. Calitatea mărfurilor se atestă prin certificate specifice, pentru
fiecare parte contractantă în parte, de către o societate specializată în
controale de calitate pe plan internaţional, agreată de părţi.

48
 5.3. Documentul de atestare a calităţii mărfurilor este certificatul de
calitate eliberat de societatea specializată abilitată.
5.4. Neconcordanţa livrărilor cu calitatea mărfurilor specificată în
prezentul contract conduce la refuzul acestora de către partea lezată.
VI. CONDIŢII DE LIVRARE
6.1. Mărfurile vor fi livrate de părţi în conformitate cu condiţia
„INCOTERMS“ în vigoare
.....................................................................................................................
....................................... .. .
6.2. Fiecare parte contractantă va comunica, în prealabil, celeilalte
termenul sosirii mărfurilor la graniţă, precum şi greutatea netă a mărfii.

CURSUL 8

Contractul de comision internaţional

Reglementare Art. 2043-2053 Noul Cod civil.
Noţiune şi caractere
Contractul de comision este un contract prin care o parte, numită
comisionar, se obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi, numită
comitent, să încheie anumite acte de comerţ, în nume propriu, dar pe
seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, numită comision.
El a apărut în relaţiile comerciale pentru a înlătura rigurozitatea regulilor
mandatului, permiţându-se astfel ca o persoană să facă afaceri în nume
propriu însă, pe seama altuia.
49
 Are o utilizare frecventă în vânzarea-cumpărarea de mărfuri,
transporturi, turism, operaţiuni cu valori mobiliare. Deducem din
definiţie că acest contract este un mandat comercial fără reprezentare:
afacerea se face pe seama altuia, dar nu în numele său, ci în numele
comisionarului.
Cele două contracte prezintă asemănări şi deosebiri: amândouă au ca
obiect tratarea de afaceri comerciale şi amândouă se fac pe seama altei
persoane, ce a dat împuternicirea.
Deosebirea rezultă din aceea că, comisionarul nu este reprezentantul
comitentului, precum mandatarul al mandantelui. Comitentul stă în
raportul juridic în care intră în nume propriu. Afacerea însă, o face în
limitele împuternicirii primite de la comitent.
De aici deducem că acest contract are următoarele caractere juridice:
– este bilateral (sinalagmatic), dă naşterea la obligaţii în sarcina
ambelor părţi;
– este oneros, pentru că părţile urmăresc realizarea unui folos material; –
este consensual, pentru că ia naştere prin simplul acord de voinţă al
părţilor. În ceea ce-l priveşte pe comisionar, avantajul contractului de
comision internaţional îl reprezintă remuneraţia- comisionul- care este
proporţional cu volumul afacerilor pe care le încheie.
În ceea ce priveşte societatea pentru care lucrează comisionarul, aceasta
este scutită de controlul şi supravegherea operaţiilor.
PĂRŢILE Ordonator- dominus negotii comitent- cel care vinde.
Comisionar- (prin intermediar) banca.
Comisionar- al doilea intermediar- agentul de schimb (curierul).
Terţul cumpărător Comisionarul acţionează în nume propriu, dar pe
socoteala ordonatorului (comitentului), tratând în numele acestuia,
regulilor mandatului. În relaţiile cu ordonatorul, comisionaru este un
mandatar căruia nu îi incumbă nici o răspundere faţă de mandant, în
50
cazul neexecutării contractului încheiat cu terţul, afară de situaţia în
care, acesta şi-a asumat vreo astfel de răspundere prin contract. Între terţ
şi comisionarul care a tratat în numele comitentului nu există nici un
raport juridic, decât dacă acesta a tratat în nume propriu (caz în care e
menţionat expres în contractul cu terţul).
Condiţii de valabilitate
Cei ce încheie un contract de comision trebuie să aibă în vedere
condiţiile generale pentru valabilitatea contractelor, precum şi cele
cerute de art. 2043-2053 Noul Cod civil, care reglementează materia.
Aceste condiţii capătă unele particularităţi specifice numai acestui
contract.
Astfel:
– contractul are la bază o împuternicire pe care comitentul o dă
comisionarului ca să încheie anumite acte juridice, împuternicire ce
stabileşte limitele în care poate acţiona comisionarul. Împuternicirea este
un act unilateral, exprimă voinţa comitentului şi este numită procură. Cu
privire la împuternicire trebuie să existe întotdeauna o manifestare
expresă de voinţă din partea comitentului. Această împuternicire nu
poate fi dedusă dintr-o altă manifestare a părţilor. În caz contrar, dacă se
îndeplineşte, tacit voinţa unei alte părţi, încheindu-se un act juridic,
avem de a face cu un contract de mandat, deoarece mandatul poate fi şi
tacit.
– comitentul trebuie să aibe capacitatea de a încheia el însuşi actele
juridice pe care le va încheia pe seama comisionarului. Fiind vorba de un
act de comerţ, comitentul trebuie să fie capabil de a încheia acte de
comerţ. Comisionarul trebuie să aibe capacitatea de exerciţiu. Întrucât
acţionează în nume propriu, dacă încheie acte juridice ca o profesiune
obişnuită, el va dobândi calitatea de comerciant.
Dacă este comerciant, el are toate obligaţiile specifice. Totodată, este
obligat să ceară de la fiecare debitor câte un înscris pentru fiecare
51
obligaţie şi, în caz de plată, să indice în registru ce creanţă s-a achitat.
Dacă nu se fac aceste precizări, plata se va împărţi proporţional pentru
toate creanţele.
– obiectul acestui contract este tratarea de afaceri comerciale.
Comisionarul îşi asumă o obligaţie de a face, fiind un prestator de
servicii. În practică comisionarii caută parteneri cu care face afaceri pe
seama comitenţilor săi, în practică se întâlnesc şi alte varietăţi ale
contractului de comision (contractul de consignaţie, contractul de
expediţie în materie de transporturi etc)
Efectele contractului
Contractul dă naştere unor obligaţii în sarcina comitentului şi
comisionarului. Aceste obligaţii sunt guvernate de regulile mandatului.
Însă, îndeplinirea însărcinării primite presupune încheierea de către
comisionar a unor acte juridice cu terţii. În aceste raporturi juridice
comisionarul are o poziţie independentă. În această schemă juridică
comitentul nu are obligaţii faţă de terţi.
Raportul juridic între comitent şi comisionar
a) obligaţiile comisionarului – să execute mandatul încredinţat de
comitent. În limita împuternicirii primite comisionarul încheie acte
juridice cu terţii şi face toate operaţiunile care duc la realizarea cerinţelor
comitentului. Comisionarul trebuie să se conformeze întru-totul
instrucţiunilor primite. De asemenea, trebuie să informeze pe comitent
asupra modificării împrejurărilor avute în vedere la darea împuternicirii.
Dacă comisionarul îşi depăşeşte împuternicirea, comitentul poate refuza
operaţiunea făcută de comisionar. Prevederea legii însă, nu exclude
posibilitatea ca un comisionar să încheie afacerea în condiţii mai
avantajoase decât cele precizate de comitent.
Avantajele suplimentare obţinute se cuvin comitentului. Comisionarul
este îndreptăţit să primească de la comitent comisionul pentru

52
operaţiunea îndeplinită. Acest comision i se cuvine şi în ipoteza în care a
făcut actul cu sine însuşi.
– să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit.
De aici rezultă sarcina de a informa pe comitent în legătură cu mersul
operaţiunilor ce le face. În toate actele juridice făcute de comisionar,
drepturile şi obligaţiile se nasc în persoana comitentului. Patrimoniul
comitentului va fi afectat direct de operaţiunile încheiate de comisionar.
Acest efect se explică prin natura juridică a contractului de comision.
Comisionarul este un prestator de servicii şi-şi asumă o obligaţie de face,
nu de a da. El încheie acte juridice în condiţiile împuternicirii primite pe
seama comitentului. În acest context comisionarul va fi obligat să predea
comitentului tot ce a primit de la terţ în baza contractului încheiat.
– să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun
profesionist. Această diligenţă este apreciată in abstracto. Deci,
comisionarul răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
b) obligaţiile comitentului
– să plătească remuneraţia–comisionul- cuvenită comisionarului. Sarcina
de plată îi revine din momentul încheierii actelor cu terţii chiar dacă ele
nu au fost executate. Aceasta deoarece comisionarul şi-a îndeplinit
obligaţia prin facerea contractului. Câtimea remuneraţiei va fi stabilită
de părţisub forma unei sume fixe sau a unui procent calculat la valoarea
afacerilor realizate de comisionar.
– să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu îndeplinirea
însărcinării primite. De asemenea, va plăti pagubele suferite de
comisionar în îndeplinirea împuternicirii primite. Comisionarul are
privilegiul, în realizarea acestei creanţe, asupra bunurilor comitentului
(bunuri ce le deţine în executarea contractului de comision).
Efectele executării contractului faţă de terţi Între comitent şi terţ nu
există raporturi juridice şi prin urmare comitentul nu are acţiune contra

53
persoanelor cu care a contractat comisionarul. De asemenea, nici terţul
nu are acţiune contra comitentului. De aici deducem următoarele:
– pentru neexecutarea contractului făcut de comisionar cu terţul nu
răspunde comisionarul, ci terţul. Acesta din urmă poate răspunde numai
faţă de comisionar.
– comisionarul este răspunzător faţă de comitent numai pentru
nerespectarea obligaţiilor sale de prestator de servicii.
– comisionarul este obligat să-l acţioneze pe terţ dacă acesta nu şi-a
îndeplinit obligaţiile faţă de comitent. Dacă nu promovează acţiunea, va
plăti despăgubiri comitentului. Comisionarul poate ceda comitentului
acţiunile sale contra terţului.
– comisionarul va răspunde faţă de terţ dacă comitentul nu-şi
îndeplineşte sarcinile asumate prin contractul de comision. Asta, chiar
dacă comisionarul nu are culpă (culpa aparţinând doar comitentului).
– comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru neîndeplinirea
obligaţiilor terţului în cazul în care în contractul de comision s-a stabilit
o obligaţie del credere (de garanţie a solvabilităţii debitorului). Pentru o
obligaţie de garanţie comisionarul trebuie să primească o remuneraţie
specială numită proviziune. Dacă remuneraţia nu a fost stabilită şi părţile
nu se înţeleg, ea va fi calculată de către instanţă.
Clauza del credere capătă caracterul unei garanţii asemănătoare
fidejusiunii. Pentru creanţele sale asupra comitentului, comisionarul are
un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa.
Comisionarul va avea preferinţă faţă de vânzătorul ne plătit. Încetarea
contractului de comision.
Acest contract va înceta ca şi contractul de mandat: revocarea
împuternicirii, renunţarea la împuternicirea primită, moartea, interdicţia,
insolvabilitatea sau falimentul comitentului ori a comisionarului.

54
 Contractul de distribuţie exclusivă
Reglementare În legislaţia romană contractul de distribuţie exclusivă
cunoaşte doar o reglementare generală, prin regulamentul privind
aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr.21/1996 în cazul
înţelegerilor verticale, publicat în M. Of. nr. 374 din 29 aprilie 2004 în
care se defineşte sistemul de distribuţie selectivă.
Contractul de distribuţie exclusivă în sine, a cunoscut o primă
reglementare proprie printr-o decizie a Curţii de Casaţie a Franţei- FCA
03 noiembrie 1982, Bull CRAM nr 258, Nina Ricci.
Definiţie Contractul de distribuţie exclusivă este acel contract prin
care o parte, denumită producător/vânzător, se obligă să vândă
mărfurile sale unei alte părţi, denumită distribuitor, care, la rândul
său, le poate vinde numai în limitele unui anumit teritoriu prestabilit,
în schimbul unui pret
PĂRŢILE
Producător/Vânzător- partea care îşi vinde mărfurile unui distribuitor
spre a le revinde în limitele unui teritoriu prestabilit.
Distribuitor- partea care cumpărăr mărfuri de la producător/vânzător şi le
vinde în limitele unui teritoriu prestabilit. Producătorul îşi poate alege
astfel distribuitorii astfel încât să menţină renumelemărcii sale, iar
distribuţia să se realizeze în cele mai bune condiţii, distribuitorii
nebeneficiind de vreo formă de exclusivitate. Distribuţia selectivă
priveşte în principal produse de lux, de prestigiu sau de marcă, cum sunt
parfumurile sau produsele de înaltă tehnologie sau cele care prezintă un

55
anumit grad de originalitate. Precum la distribuţia exclusivă, dar într-o
proporţie mai redusă, acest tip de contract poate aduce atingere liberei
concurenţe, pentru că limitează numărul de vânzătorii şi nu favorizează
reducerea preţului.
-de regulă, se încheie pe durată nedeterminată, ambele părţi având
posibilitatea de denunţare a contractului în orice moment, cu
respectarea condiţiilor ţinând de preaviz şi cu bună credinţă;
- este un contract consensual, dar de regulă se încheie în formă scrisă;

ASPECTE PRIVIND DISTRIBUŢIA

Distribuţia reprezintă o activitate comercială organizată şi complexă,

care presupune funcţionarea în temeiul unor dispoziţii legale şi al unor
uzanţe comerciale. Astfel în ţările cu economie de piaţă dezvoltată,
distribuţia mărfurilor şi serviciilor se prezintă ca un sistem modern de
organizare a comercializării acestora, sub forma distribuţiei comerciale.
În plan juridic, distribuţia se concretizează în raporturile juridice dintre
producător şi distribuitor, dintre distribuitori şi dintre distribuitor şi
consumatori.
Distribuţia se realizează în cele mai multe cazuri sub forma unor reţele
de distribuitori, care contractează cu furnizorul sau iniţiatorul reţelei.
Reţeaua reprezintă aceea creaţie economico-politică a iniţiatorului, a
cărui voinţa este în acord cu voinţeletuturor distribuitorilor integraţi,
ceea ce presupune convergenţa intereselor celor implicaţi. Reţelele de
distribuţie s-au dezvoltat considerabil din momentul în care comercianţii
au înţeles că este mai important procesul de vânzare decât cel de
producţie.
Integrarea comercială este un fenomen care cunoaşte noi dimensiuni
datoritătendinţei de generalizare a distribuţiei în reţea; limitată iniţial la
56
produse de lux sau de înaltă tehnologie, precum domeniul
cinematografic, astăzi distribuţia în reţea priveştetoate sectoarele
activităţii comerciale, cum ar fi, de exemplu, industria automobilelor sau
a produselor de uz casnic.
Conceptul de distribuţie în sens juridic care nu este însă clar determinat
nici în legislaţie, nici în doctrină. Orientarea jurisprudenţei franceze este
de a analiza reţeaua de distribuţie în funcţie de caracterul licit sau ilicit al
contractelor încheiate între furnizor şi distribuitori.
În ceea ce priveşte înţelegerile verticale, Regulamentul Consiliului
Concurenţei din 24.05.2002 arată că acestea reprezintă orice acord sau
practică concertată convenităîntre doi sau mai mulţi agenţi economici-
fiecare operând, în scopul îndepliniriiacordului respectiv, la niveluri
diferite ale lanţului de producţie-distribuţie- referitoare la condiţiile în
care părţile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite produse ori servicii.
În această categorie se includ şi acorduri de genul distribuţiei exclusive,
distribuţiei selective, francizei. Se porneşte de la prezumţia că atunci
când furnizorul deţine pe o piaţă relevantă o cotă care nu depăşeşte 30%,
înţelegerile verticale care nu conţinrestricţii cu efecte anticoncurenţiale
(cum ar fi impunerea preţului minim şi maxim devânzare de către
furnizor, obligaţia de neconcurenţă pe durată nedeterminată sau pe o
durată mai mare de 5 ani, obligaţia directă sau indirectă impusă
distribuitorilor selectivisă nu vândă produsele unor anumiţi furnizori
concurenţi) pot avea efecte benefice, precum ameliorarea producţiei şi
distribuţiei. În cazul unei cote mai mari de 30%, se consideră în general
că avantajele nu pot compensa efectul anticoncurential.
Contractul de distribuţie exclusivă este aşadar, contractul prin care
producătorul îl recunoaşte pe distribuitor drept singurul cu drept de
vânzare a produselor contractuale în cadrul teritoriului stabilit în
contract. Furnizorul, care printr-un contract încheiat în interes comun,
pune la dispoziţia distribuitorului denumirea comercială, marca şi sigla,
solicitându-i angajament de exclusivitate, trebuie ca, înainte de
57
încheierea contractului, să comunice distribuitorului informaţii
adevărate, care să-i permită acestuia să se angajeze în cunoştinţă de
cauză. Pentru a fi legală, stipularea de exclusivitate trebuie să
îndeplinească două condiţii:
a) să fie delimitată sau delimitabilă în privinţa teritoriului dar şi limitată
în timp;
b) distribuitorul trebuie să se oblige că se aprovizionează exclusiv de la
un furnizor dat.
Exclusivitatea de cumpărare trebuie stipulată fără echivoc. Se
recomandă stabilirea cantităţii de produse de cumpărat. Distribuitorul nu
încalcă clauza de exclusivitate a contractului de aprovizionare atunci
când, de exemplu, este în imposibilitatea de a se aproviziona din cauza
refuzului de livrare primit de la mandatarul furnizorului. Fiind vorba de
durată, exclusivitatea trebuie limitată la zece ani, atunci cand
cumpărătorul, cesionar sau locator al bunurilor mobile, se angajează faţă
de vânzător, cedent sau cel care închiriază, să nu facă uz de obiecte
asemănătoare sau complementare provenind de la un alt furnizor.

CURSUL 9

Contractul de consulting-engineering
Reglementare
Prezentul contract este reglementat de normele de drept comercial
internaţional, neavând o reglementare exlusivă în dreptul nostru.
Definiţie

58
 • Contractul de consulting-engineering este contractul prin care o
parte, denumită prestator, se obligă faţă de cealaltă parte, de
numită client/beneficiar, să presteze în beneficiul acesteia, în
schimbul unei remuneraţii, o activitate de consulting-
engineering, constând din cordarea de consultaţii tehnice de
specialitate privind realizarea unui obiectiv industrial social,
sportiv, etc. şi execuţia acestuia

ASPECTE GENERALE
Obiectul contractului îl reprezintă asigurarea consultanţei şi
asistenţei de specialitate de către specialişti cu experienţă pentru
realizarea unor obiective industriale având parametri funcţionali de
eficienţă economică maximă. De asemenea, poate avea ca obiect şi un
import sau export de instalaţii, maşini şi utilaje, complexe care
comportă mai multe operaţii precum:
– Efectuarea de studii preliminare
– Asigurarea materiilor prime, a materialelor şi utilităţilor (de regulă,
în sarcina clientului)
– Executarea de construcţii civile (industriale- de regulă, în sarcina
clientului)
– Livrarea echipamentelor (utilaje, piese de schimb, aparate de
măsură, etc.)
– Furnizarea procedeelor tehnologice, a licenţelor, a documentaţiei
tehnice
– Asigurarea asistenţei tehnie de către furnizor pentru lucrările de
montaj
– Punerea în funcţiune a instalaţiei, efetuarea probelor de
funcţionare şi recepţia ei

59
– Asigurarea, asistenţei în domeniu marketingului.

PĂRŢILE
Prestator- Partea care se obligă să prestee în schimbul unei
remuneraţii o activitate de consulting-engineering.
Client/beneficiar- Partea în beneficiul căreia prestatorul se obligă să
presteze activitatea de consulting-engineering.
Obligaţiile părţilor:
Prestatorul:
- Efectuarea de studii ale instalaţiei
- Furnizarea documentaţiei, planurilor de ansamblu şi de detaliu,
planurilor de execuţie
- Conducerea realizării instalaţiei sau prestarea asistenţei tehnice
necesare
- Executarea de lucrări
- Furnizarea de licenţă, brevete know-how, materiale
- Păstrarea secretului operaţiunilor realizate şi a rezultatelor obţinute,
asupra datelor, informaţiilor şi documentelor primite de la beneficiar.
Clientul/beneficiarul:
- Plata preţului potrivit convenţiei părţilor
-Suportarea cheltuielilor de executare a lucrărilor şi de adaptare a lor la
eventualele necesităţi apărute pe parcurs
- Eventuala punere la dispoziţie a terenului
- Procurarea autorizaţiilor şi avizelor necesare.
Garanţii

60
 Prestatorul are obbligaţia de a face completările care trebuie sau care
pot fi aduse echipamentelor pentru asigurarea bunei funcţionări a
instalaţiei- perioada se determină altfel încât să se realizeze parametrii
necesari.
Prestatorul are obligaţia ca în perioada de timp stabilită să remedieze
eventualele defecţiuni ivite- de concepţie şi de execuţie) precum şi
pentru protejarea clientului împotriva eventualelor pretenţii formulate de
terţi privind utilizarea tehnologie
Trăsături
Contractul de consulting-engineering are următoarele trăsături juridice:
1) este un contract bilateral (sinalagmatic- cu prestaţii reciprroce),
comutativ, consensual, oneros, cu executare succesivă;
2) este un contract nenumit, complex, cu un conţinut variabil în raport
de voinţa părţilor;
3) are caracter intuitu personae, pentru că obligaţiile ce rezultă din acest
contract urmează să fie executate personal de furnizorul de engineering,
dar părţile pot deroga de la această regulă mai ales în cazul prestaţiilor
care depăşesc limitele unei operaţii de consulting-engineering şi deci,
pot fi cesionate unei alte firme în condiţiile stabilite de părţi. In toate
cazurile, firma de engineering rămâne singura răspunzătoare de
executarea în mod corespunzător a contractului;

61
 Contractul de franciză ( franchising)

Reglementare Contractul de franciză are sediul juridic în OG

nr.52/1997 privind regimul juridic al francizei, cu modificările şi
completările ulterioare.
Definiţia şi dezvoltarea francizei
Regruparea oamenilor care se unesc pentru a pune în comun competenţa
lor şi îşi unesc forţele într-un scop comun constituie principiul din care
s-a născut franciza. Prin operaţii de franciză, la fel ca în cazul
societăţilor de capitulari, pot fi atrase în afaceri potenţiale economice de
valori diferite, unele foarte mici şi care, prin ele însele fără încadrarea în
disciplina pe care o presupune franciza, nu au sorţi de izbândă.
Prin acorduri de franciză sunt atrase şi puse în valoare capitalurile
noilor întreprinzători, se obţine fără eforturi investiţionale ridicate din
partea francizorului, accesul pe alte pieţe, se asigură reţelei de franciză
nu doar o clientelă constantă, ci şi creşterea acesteia fără cheltuieli mari
de publicitate, se asigură prin eficacitate, constanţa preţurilor, se reduc
riscurile inerente oricărui nou început, se asigură comerţului durabilitate
şi stabilitate.
In una dintre primele abordări ale francizei în doctrina nostră s-a arătat
faptul că: „ contractul de franciză este o varietate recentă şi foarte
răspândită a contractului de concesiune şi reprezintă concesiunea unei
mărci (de produse sau servicii) la care se adaugă concesiunea
ansamblului de metode şi mijloace apte să asigure exploatarea şi
gestiunea cât şi cele mai bune condiţii de rentabilitate”. Acelaşi autor
arăta că „franciza reprezintă un instrument juridic ce împrumută
caracterele unui contract de vânzare-cumpărare cu monopol, ale unui
contract de licenţă, ale unui contract de know-how şi ale unui contract de

62
reprezentare cu un întins drept de control din partea francizorului asupra
activităţii concesionarului.
Prin intermediului acestui contract se realizează o unitate economică
suplă de întreprinderi specializate în vânzarea exclusivă a produselor sau
serviciilor francizorului, o concentrare economică în cadrul căreia
concesionarii prelungesc actul creator al producătorului până la stadiul
comercializării.
Doctrina nu este unitară în definirea francizei şi acordurilor de franciză.
Chiar şi specialiştii francizei, în codurile adoptate, definesc franciza în
feluri diferite.
În Codul deontologic al Federaţiei Europene de Franciză, acesta este
definită ca fiind un sistem de comercializare a produselor, serviciilor
şi/sau tehnologiilor care se bazează pe o continuă şi strânsă colaborare
între întreprinderi, distincte şi independente din punct de vedere juridic
dar şi financiar, francizorul şi francizaţii acestuia, în care francizorul
acordă fancizaţilor săi dreptul şi impune obligaţia de a exploata o
înterprindere în conformitate cu conceptul francizorului. Dreptul astfel
concedat autorizează şi obligă pe francizat, în schimbul unei contribuţii
financiare directe sau indirecte, să utilizeze marca/firma produselor sau
serviciilor şi alte drepturi de proprietate intelectuală susţinut prin aportul
contunuu de asistenţă comercială şi/sau tehnică în cadrul şi pe durata
contractului de franciză scris, încheiat între părţi în acest scop.
Doctrina nu este unitară în definirea francizei şi acordurilor de franciză.
Chiar şi specialiştii francizei, în codurile adoptate, definesc franciza în
feluri diferite.
În Codul deontologic al Federaţiei Europene de Franciză, acesta este
definită ca fiind un sistem de comercializare a produselor, serviciilor
şi/sau tehnologiilor care se bazează pe o continuă şi strânsă colaborare
între întreprinderi, distincte şi independente din punct de vedere juridic
dar şi financiar, francizorul şi francizaţii acestuia, în care francizorul

63
acordă fancizaţilor săi dreptul şi impune obligaţia de a exploata o
înterprindere în conformitate cu conceptul francizorului. Dreptul astfel
concedat autorizează şi obligă pe francizat, în schimbul unei contribuţii
financiare directe sau indirecte, să utilizeze marca/firma produselor sau
serviciilor şi alte drepturi de proprietate intelectuală susţinut prin aportul
contunuu de asistenţă comercială şi/sau tehnică în cadrul şi pe durata
contractului de franciză scris, încheiat între părţi în acest scop.
Franciza reprezintă operaţiunea care îmbracă forma unui contract prin
care o persoană denumită francizor (în engleză franchiser) îi acordă unei
alte persoane, denumită beneficiar (în engleză franchisee), dreptul de
exploatare a unui ansamblu de drepturi de proprietate intelectuală sau
industrială, în scopul de producţie sau de comercializare a anumitor
tipuri de produse şi/sau de servicii. Obţinerea unei francize implică plata
unei taxe de intrare în system, precum şi a unor redevenţe anuale, de
regulă sub forma unui procent din cifra de afaceri .
În general, prin franciză se desemnează acele operaţii, în care intervin
mai multe întreprinderi independente din punct de vedere juridic şi
financiar şi în care, una transmite celeilalte experienţa profesională, pe
care a testat-o şi a perfecţionat-o permanent, în schimbul unei
remuneraţii directe sau indirecte.
Astfel franciza reprezintă o relaţie simbiotică între francizor şi
francizat – ambele părţi depind unul de celălalt, dar, totodată rămân
independenţi unul faţă de celalalt din punct de vedere juridic.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (1986) defineşte franciza:
„operaţiunea prin care o întreprindere, care a intrat pe piaţă ca
distribuitor şi care a putut pune la punct un ansamblu de metode
comerciale, acordă în schimbul unei remuneraţii, unor comercianţi
independenţi posibilitatea de a se stabili pe altă piaţă utilizând marca sa
şi metodele sale comerciale care i-au adus succesul“.

64
 Sediul materiei în domeniul francizei, în legislaţia românească, îl
reprezintă Ordonanţa Guvernului nr. 52 din 28 august 1997 (r) privind
regimul juridic al francizei 28, aprobată cu modificări prin Legea nr. 79
din 9 aprilie 1998 29. În înţelesul ordonanţei nr. 52/1997 franciza este
definită ca fiind un sistem de comercializare a produselor, serviciilor sau
tehnologiilor, bazat pe o colaborare strânsă şi continuă între persoane
fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care
o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită
beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu.
Parlamentul României prin legea nr. 79/1998, a reformulat definiţia în
următorii termeni: franciza este un sistem de comercializare bazat pe o
colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din
punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor,
acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau
de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
Clasificarea francizelor
1. Categorii de franciză în funcţie de francizor
• Multifranciza- presupune posibilitatea beneficiarului de a deschide
mai multe stabilimente sub aceeaşi firmă.
• Subfranciza- francizorul poate acorda beneficiarului posibilitatea de a
înfiinţa propria sa reţea de franciză, derivată din reţeaua iniţială.
• Franciza ierarhizată- reţelele de franciză pot avea o structură
ierarhizată; deasupra se află furnizorul, la nivelul imediat inferior,
beneficiarii regionali care, în afara răspunderii pentru propriul
stabiliment, au ca sarcină recrutarea şi asistarea beneficiarilor regionali.
• Plurifranciza- (a nu se confunda cu multifranciza) permite unui
întreprinzător francizat să deţină mai multe mărci
• Polidistribuţia ( reţelele mixte)– numeroşi francizori recurg, în acelaşi
timp, la diverse reţele de distribuţie. Astfel încât, distribuţia produselor

65
şi/sau serviciilor are loc fie prin intermediul beneficiarilor şi/sau al
distribuitorilor agreaţi ori selecţionaţi, fie, de cele mai multe ori, prin
beneficiari şi/sau sucursale proprii.
• Polifranciza- presupune crearea mai multor reţele de fraciză, dominate
de o societate de holding.
• Franciza încrucişată- presupune un francizor ce devine beneficiarul
unei alte reţele de franciză.
• Franciza stand („de corner”) - se caracterizează prin faptul că un
comerciant independent oferă, în cadrul magazinului său, posibilitatea
vânzării produselor fabricate de un producător renumit, conform
prescripţiilor acestuia.
• Franciza internaţională- francizorul, care înfiinţează întreprinderi în
străinătate sau îşi extinde activitatea în diferite zone geografice.
2. Categorii de franciză în funcţie de francizat
• Multifranciza- presupune posibilitatea beneficiarului de a deschide
mai multe stabilimente sub aceeaşi firmă.
• Subfranciza- francizorul poate acorda beneficiarului posibilitatea de a
înfiinţa propria sa reţea de franciză, derivată din reţeaua iniţială.
• Franciza ierarhizată- reţelele de franciză pot avea o structură
ierarhizată; deasupra se află furnizorul, la nivelul imediat inferior,
beneficiarii regionali care, în afara răspunderii pentru propriul
stabiliment, au ca sarcină recrutarea şi asistarea beneficiarilor regionali.
• Plurifranciza- (a nu se confunda cu multifranciza) permite unui
întreprinzător francizat să deţină mai multe mărci.
3. Categorii de franciză dependent de domeniul activităţii
• Franciza de servicii – francizatul oferă un serviciu sub marca
francizorului şi în conformitate cu dispoziţiile acestuia. Franciza de
servicii este considerată a fi „figuratipică” a francizei, aici calitatea
66
know-how-ului fiind esenţială pentru reuşita afacerii. Diferenţa faţă de
franciza industrială, dar şi faţă de franciza de distribuţie este aceea că, în
mod constant în sectorul serviciilor, trebuie adoptată o poziţie standard
de către francizaţi, ceea ce va determina o atenţie deosebită în pregătirea
acestora.
• Franciza industrială - permite francizatului atât a fabrica, cât şi a
comercializa produse pe care le obţine cu sprijinul francizorului care
acesta din urmă îi comunică o serie de informaţii referitoare la
procedeele de fabricaţie, respective know-how-ului său, îi licenţiază
brevetul sau marca, îi furnizează asistenţă tehnică. În cazul acestui tip
de franciză, esenţială este transmiterea know-how-ului, respectiv
protejarea acestuia.
Franciza de distribuţie – face referire la vânzarea produselor, astfel
încât francizatul se limitează în a vinde anumite produse, sub marca
francizorului. Fiind cea mai simplă formă de franciză, dar şi cea mai
apropiată de un alt angajament contractual, respectiv concesiunea
comercială, franciza de distribuţie se referă la distribuţia unei game de
produse, sigle, marci, know-how, logo, ş.a.
Acest concept poate fi întâlnit sub două forme:
1. Când francizorul este producătorul sau importatorul exclusiv al
produselor comercializate, vorbim de franciza de producţie.
2. Când francizorul selecţionează beneficiarii, în acest caz nu mai este
nici producător, nici importator, fiind preocupat, exclusiv de distribuţie,
fie gestionând o centrală de aprovizionare, fie stabilind o listă a
produselor de referinţă ( denumită prescurtat „mix”) ce urmează a fi
distribuite prin reţeaua de franciză.
Franciza financiară - aşa cum am precizat încă de la începutul
prezentării tipurilor de franciză în funcţie de domeniul de activitate,
domeniul hotelier presupune investiţii substanţiale, această stare de fapt
generând o dificultate particulară şi anume numărul redus al
67
beneficiarilor cu posibilităţi financiare care să acopere nevoile pentru
acest tip de investiţii. Soluţia acestei dificultăţi regăsindu-se în
disocierea funcţiei de investiţii de cea a gestiunii, respectiv, de a oferi
posibilitatea deţinătorilor de capital, interesaţi de un capital substanţial al
acestuia, cu rpivire la gestionarea acestora.
Această tehnică contractuală poartă denumirea de franciză financiară,
aparent un produs financiar ce pune în aplicare o strategie financiară
supla.
Reglementarea francizei la nivel internaţional Contractul de franciză a
fost reglementat pentru prima dată în Statele Unite prin legea federală
"Full Disclosure Act" din 21.10.1979 prin care se aduceau numeroase
restrângeri libertaţii francizorului de a crea şi impune beneficiarului
contractele dorite. Acest act normativ impunea clauze precontractuale
beneficiarului despre metodele, know-how şi experienţa sa, precum şi
despre trecutul său juridic.
Pe plan european, în urma evoluţiei jurisprudenţiale, după apariţia unor
reglementări similare relative la alte domenii de activitate şi sub
influenţa reglementărilor americane în spiritul protejării beneficiarilor,
apar de asemenea reglementări cu privire la contractul de franciză şi
conceptul francizabil, în general. În acest sens Codul de deontologie al
Federaţiei franceze de franciză (1988) a fost conceput de Federatia
franceză de franciză în anul 1972, revizuit în anul 1977 şi completat în
1984, apoi fiind reactualizat. În cadrul Comunitătii Europene a apărut
Codul deontologic european al francizei, elaborat de Federaţia
europeană a francizei şi care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie
1991. Acest Cod Deontologic cuprinde cinci puncte, şi anume: definiţia
francizei; principiile directoare; recrutare şi publicitate; selectarea
beneficiarilor; şi în final contractul de franciză.
Desprinsă din reglementările comunitare, în anul 1989 apare în Franţa
Legea 89-1008, "legea Doublin", care în art. 1 precizează obligaţia de

68
informare prealabilă existentă la semnarea unor categorii de contracte,
printre care se include şi franciza.
În dreptul român, contractul de franciză este reglementat de Ordonanta
Guvernului nr. 52/ 1997 privind regimul juridic al francizei, publicată în
"Monitorul Oficial al României", partea I, nr. 224 din 30 august 1997,
aprobată (cu modificări) prin Legea nr. 79 / 1998 ("Monitorul Oficial al
României", partea I, nr. 147 din 13 aprilie 1998) şi, apoi, republicată,
dându-se textelor o nouă numerotare, în "Monitorul Oficial al
României", partea I, nr. 180 din 14 mai 1998 . Legea, la fel ca multe alte
legi în materie de comerţ din S.U.A. are un caracter preventiv,
propunându-şi să evite ca viitorul francizat să suporte riscurile unei
colaborări dezamăgitoare cu un partener puţin fiabil sau lipsit de
experientă. Francizatul trebuie să fie complet informat, înaintea
încheierii contractului de franciză. De aceea legea impune francizorului,
american sau străin, să pună la dispoziţia candidatului francizat un dosar
cu informaţii de bază privind experienţa sa cât şi a membrilor staff-ului
acestuia, eventualele infracţiuni economice săvârşite, descrierea
francizei, condiţiile contractului. Al doilea dosar, dacă e cazul, va
conţine informaţii de ordin financiar.
Niciun contract de franciză nu poate fi încheiat în S.U.A. fără
verificarea caracterului său licit din punct de vedere al dreptului
concurenţei.
Spre deosebire de S.U.A., Anglia, la fel ca alte state europene nu a
reglementat în mod special contractul de franciză. Însă franciza face
obiectul unor contracte privind închirierea de autovehicole, exploatarea
unor locuinţe de lux, agenţii de voiajce, prestarea de servicii, ş.a. În
continuare În dreptul englez, contractul de franciză nu poate fi, totusi,
contrar dispoziţiilor cuprinse În "Competition Act" 1980 şi în
"Restrictive Trade Practice Act" 1976 si 1977. Primul permite
directorului general al "Fair Trading" să cerceteze activităţile
anticoncurenţiale. Al doilea declară nule, ca fiind contrare ordinii

69
publice, acordurile conţinând dispoziţii relative la preţuri, condiţii de
vânzare, acordarea de exclusivităţi teritoriale, etc.
O serie de excrocherii comise la inceputul anilor 1970 (când şi in SUA
se produceau astfel de fapte) a avut drept efect, în provincia canadiana
Alberta, adoptarea unei reglementări. Legea (Franchisees Act) a fost
amendată în anul 1983 şi impune francizorilor înmatricularea francizei şi
depunerea unui dosar de informaţii, document care trebuie să conţină " o
informare clară, sinceră şi completă asupra francizei oferite", dosar care
se remite şi candidatului francizat. Francizorii care prezintă garanţii pot
fi scutiţi de înmatriculare.
Nerespectarea acestei legi este sanctionată sever cu amenda cu
închisoare. Conducătorii întreprinderii francizoare pot fi personal
urmăriţi pentru infracţiuni comise de societatea lor. Exemplul provinciei
Alberta nu a fost urmat în Canada. Totuşi, în Saskatchewar, o lege
prevede autorizarea francizelor vizând organizarea de vânzări în sistem
"bulgăre de zăpadă"
Liderul francizei din Europa, Franţa, situată pe locul trei mondial, a
creat, mai întâi, pentru contractul de franciză un statut jurisprudenţial,
recurgându-se la mijloacele de drept comun: rezilierea şi rezoluţiunea
contractelor sau anularea în cazul lipsei consimţământului sau obiectului
(J.P Clement in "Encyclopedie de la pratique de la franchise"). Dar şi în
perioada statutului jurisprudenţial s-a admis existenţa obligaţiei de
informare în faza precontractuală, obligaţie consacrată ulterior în lege.
Legea nr. 89-1008 din data de 31 decembrie 1989 privind dezvoltarea
întreprinderilor comerciale şi artizanate şi îmbunătaţirea cadrului
economic, juridic şi social, cunoscută, după numele iniţiatorului, ca
"Legea Doubin", nici nu foloseşte cuvântul franciză în cuprinsul ei, deşi
unul dintre scopurile urmărite a fost acela de "a moraliza lumea
francizei".
Legea formulează, totuşi, un număr de reguli aplicabile francizei, dar,
deşi a fost urmată la 4 aprilie 1991 de un decret de aplicare (nr.91-337),
70
nu a avut ambiţia de a reglementa relaţiile contractuale ale părţilor.
Scopul acestor acte normative a fost, mai curând, de a permite
partenerului presupus mai slab -francizatul- să se angajeze în cunoştinţă
de cauză în privinţa riscurilor asumate odată cu încheierea unui contract
de franciză. Două din regurile formulate în această lege demonstrează
preocuparea pentru protejarea francizatului.
Reglementarea francizei în România În prezent, franciza este
reglementată de Ordonanţa nr. 52/1997 privind regimul juridic al
francizei, aşa cum a fost aprobată, modificată şi republicată în baza Legii
nr. 79/1998, act normativ care stabileşte, cu titlu general, cadrul legal
aplicabil francizei (denumită în cele ce urmează „Ordonanţa”). Cu titlu
general, Ordonanţa defineşte noţiunile incidente oricărui contract de
franciză, respectiv termenii de franciză, francizor, beneficiar, reţea de
franciză şi know-how.
Astfel încât, actul normativ conturează franciza ca fiind un sistem de
comercializare în care francizorul, în calitate de titular al unor drepturi
de proprietate intelectuală şi al knowhow-ului necesar, acordă
beneficiarului dreptul de a exploata şi dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu, în schimbul unei redevenţe.
De asemenea, actul normativ conturează câteva norme destinate să
guverneze relaţiile dintre părtile la contractul de franciză, cu referire în
principal la: conţinutul minimal şi principiile care ar trebui să guverneze
contractul de franciză, obligaţiile părţilor, aspecte de proprietate
intelectuală, încetarea contractului, exclusivitate, nonconcurentă şi
confidenţialitate, publicitate şi selecţie.
Dintre aspectele menţionate de Ordonanţa nr. 52/1997 cu titlu de
principii ce trebuie avute în vedere la negocierea contractului de
franciză, enumerăm următoarele :
(I) fixarea duratei contractului de franciză astfel încât să-i permită
francizatului amortizarea investiţiilor specifice;

71
 (II) stabilirea clara şi fără echivoc a condiţiilor de reziliere a
contractului, precum şi instituirea unui preaviz suficient de mare pentru
notificarea intenţiei de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a
nu semna un nou contract;
(III) precizarea obligaţiilor financiare ale beneficiarului şi stabilirea
acestora astfel încât să favorizeze atingerea obiectivelor comune;
(IV) reglementarea precisă a condiţiilor în care poate opera cesiunea
drepturilor decurgând din contract, precum şi modalităţile de desemnare
a unui succesor;
(V) protejarea know-how-ului transmis de francizor prin includerea unor
clauze de nonconcurenţă;
(VI) instituirea unui drept de preempţiune, dacă se consideră necesar
pentru menţinerea sau dezvoltarea reţelei. Cu titlu de obligaţii date în
sarcina beneficiarului, denumit şi „francizat”, Ordonanţa menţionează
dezvoltarea reţelei de franciză, menţinând identitatea sa comună şi
reputaţia acesteia, precum şi furnizarea către francizor a oricăror
informaţii necesare acestuia pentru gestionarea eficientă a francizei, cu
privire la performanţele şi situaţia sa financiară.
De cealaltă parte a contractului, francizorul trebuie să fie titularul
drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială care fac obiectul
francizei şi să asigure beneficiarilor pregătirea iniţială necesară şi
asistenţa tehnică cât şi comercială permanentă, pe toata durata existenţei
drepturilor contractuale. Faţă de aceste cerinţe minimale, francizorul se
presupune că va folosi inclusiv mijloacele financiare proprii în scopul
promovării mărcii sale, cercetării şi inovaţiei, pentru a asigura
viabilitatea şi dezvoltarea produsului, tehnologiei sau serviciului care
face obiectul contractului de franciză.

72
Actul normativ general
O caracteristică atipică actelor normative, dar care este evidentă în cazul
de faţă, este faptul că aceste norme au un caracter preponderent
descriptiv, rareori instituind drepturi sau obligaţii concrete pentru părţile
implicate. Mai exact, textul de lege stabileşte conduite generale de urmat
de către părţi în redactarea şi executarea contractului de franciză, fără a
determina care sunt sancţiunile legale aplicabile în cazul nerespectării
acestora.
Astfel, în cazul în care nici părţile nu reglementează contractual o
anumită situaţie care se poate ivi pe parcursul derulării contractului, şi
nici legea nu oferă repere suficiente pentru clarificarea acesteia, riscul
apariţiei unor dispute contractuale nu poate fi neglijat.
Drept consecinţă, ideal ar fi ca lipsa unei reglementări detaliate a
conţinutului raportului juridic specific francizei să fie compensată
printro atentă şi eventual exhaustivă reglementare, prin clauzele
contractuale, a tuturor aspectelor ce sar putea dovedi relevante.
O atenţie aparte trebuie acordată, în acest sens, următoarelor aspecte:
drepturile şi obligaţiile specifice ale părţilor, condiţiile de transmitere a
drepturilor de proprietate intelectuală asupra mărcii furnizorului,
răspunderea contractuală, nonconcurentă, exclusivitatea şi
confidenţialitatea, cauzele şi condiţiile de încetare a contractului, precum
şi reglementarea raporturilor dintre părţi după încetarea raporturilor
contractuale.
Obligaţia de informare în contractul de franciză
În negocierea clauzelor contractuale, şi, în general, în etapa
precontractuală, s-ar putea vorbi de o poziţie oarecum deficitară a
francizaţilor români, atât din cauza reglementării insuficiente a
domeniului în legislaţia natională, precum şi în lipsa unei doctrine şi a
unei practici semnificative în materie, la nivel naţional.

73
În plus, de cele mai multe ori, contractul este propus de francizor, care,
dacă vorbim de francize internaţionale, are avantajul experienţei
acumulate atât la nivel internaţional, cât şi în diverse pieţe naţionale.
Pentru faza precontractuală, legea română stabileşte în sarcina
francizorului obligaţia de a pune la dispoziţia viitorului beneficiar
informaţiile necesare cu privire la experienţa deja dobândită şi
transferabilă, condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa,
taxa de intrare în reţea, precum şi detalii despre tarifele aplicabile
produselor, serviciilor sau tehnologiilor, în cazul existenţei obligaţiilor
de cumpărare.
Reglementarea francizei în dreptul comunitar
Prima hotărâre în materie de franciză a fost pronunţată de Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene la data de 28 ianuarie 1986.
Deoarece acordurile de franciză au efecte anticoncurenţiale, iar acestea
pun problema de validitate în temeiul art. 85 din Tratatul de la Roma
care interzice astfel de acorduri, Comisia Comunităţilor Europene a
adoptat, la data de 30 noiembrie 1988, Regulamentul nr. 4087/88. Acest
Regulament vizează problemele concurenţei, dar se referă şi la diverse
contracte de franciză, însă fără a stabili un cadru juridic complet.
Definiţia dată francizei în Regulament, conform careia “franciza este un
ansamblu de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală privind
mărci, nume comerciale, firme, desene şi modele, drepturi de autor,
savoir faire sau brevete, destinate a fi exploatate pentru revânzarea de
produse şi prestarea de servicii către utilizatorii finali”, trebuia să fie
însuşită şi de legiuitorul român.
Curtea de Justiţiei şi Comisia Comunitătilor Europene au elaborat un
sistem care permite contractului de franciză să funcţioneze autorizând, în
acest tip de contracte, existenta unor clauze care, în mod normal, în
raport de dispoziţiile art. 85 din Tratatul de la Roma, ar fi lovite de
nulitate.

74
Dreptul comunitar nu reglementează, aşadar, franciza decât sub un
aspect particular: acela al compatibilităţii cu dreptul european al
concurenţei.
Art. 85 al Tratatului de la Roma prevede, în cele trei paragrafe:
- Interzicerea acordurilor dintre întreprinderi, fiind susceptibile să
afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect
denaturarea jocului concurenţei în interiorul Pieţei Comune.
- Nulitatea de drept a acordurilor încheiate cu încălcarea regurilor
prezentate.
- Obţinerea de către întreprinderi a unor scutiri individuale, întelegând
prin aceasta obţinerea din partea Comisiei Comunităţilor Europene, a
unei decizii care să declare un acord, lovit de nulitate pe temeiul
paragrafelor I şi II ale art. 85 din Tratat, ca fiind autorizat, dacă răspunde
condiţiilor: prezentarea unui interes de ordin economic general,
profitabilitate pentru consumator şi lipsa procurării de avantaje
concurenţiale excesive întreprinderilor implicate.
Aplicarea art.85 paragrafele I si II din Tratattul de la Roma contractelor
de franciză ar fi putut antrena dispariţia acestui tip de colaborare
comercială.
Este inevitabil ca un contract de franciză să cuprindă clauze
anticoncurenţiale, cum sunt de exemplu, clauzele de exclusivitate
teritorială şi interdicţia de a deplasa fondul de comert, clauzele privind
preţurile practicabile, regurile privind tehnicile comerciale utilizabile,
clauzele nonconcurenţei. Astfel că, dacă aceste clauze ar fi considerate
nule în temeiul art. 85 paragrafele I şi II, sistemul contractelor de
franciză nu ar putea funcţiona. Potrivit Regulamentului, acordurile de
franciză trebuie să cuprindă cel puţin următoarele 3 obligaţii:
- Utilizarea unui nume sau a unei firme comune şi o prezentare
uniformă a locaţiilor şi/sau mijloacelor de transport vizate prin contract.

75
 - Punerea de către francizor la dispoziţia francizatului a “know how-
lui”.
- Furnizarea continuă de către francizor francizatului a unei asistenţe
comerciale sau tehnice pe toata durata contractului.
Regulamentul se aplică nu doar acordurilor clasice în care participă două
întreprinderi, cât şi a acordurilor de franciză principală.
În această situaţie, dispoziţiile relative la raporturile francizor-francizat
se aplică ,, utatis mutandis, relaţiilor dintre francizor şi francizatul
principal (master franchise) sau între francizatul principal şi francizat.
În ceea ce priveşte câmpul de aplicare al Regulamentului, acesta
vizează:
- Acordurile de franciză de distribuţie şi servicii, francizele industriale
fiind excluse,
- Francizele în care destinatarii produselor şi serviciilor sunt utilizatorii
finali, şi nu angrosişti,
- Structura reţelei de franciză este limitată la două persoane: francizor si
francizat, singura excepţie de la regulă fiind aceea care priveşte franciza
principală.
- Scutirile nu pot privi decât acorduri vizate de art.85 paragraful I din
Tratatul de la Roma
Particularităţile contractului de franciză Un contract de franciză este o
formă sofisticată de acord de licenţă. Prin urmare, este necesar ca mai
întâi să se ştie, pe scurt, ceea ce este o licenţă şi ce poate fi licenţiat. Un
acord de licenţă este o relaţie de afaceri contractuală între un licenţiator
şi licenţiat.
Licenţiatorul este fie titularul sau deţinătorul anumitor drepturi de
proprietate intelectuală sau de tehnologie, care permite licenţiatului să le
utilizeze, în schimbul unor remuneraţii sau avantaje. Drepturile de

76
proprietate intelectuală, care pot fi licenţiate includ drepturi statutare sau
non-statutare de proprietate intelectuală.
Drepturile de proprietate intelectuală statutare includ brevete, desene sau
modele, mărci comerciale şi drepturile de autor, în timp ce drepturile
nonstatutare de proprietate intelectuală includ know-how, secrete
comerciale, liste de clienţi, formule, metode de afaceri, instruirea
personalului şi a manualelor.
În acţiunea de francizare, pentru succesul afacerii atât din partea
francizorului cât şi a francizatului, trebuie să exite o constantă
reciprocitate a beneficiilor
Similar cu alte contracte, contractul de franciză prevede, de asemenea,
un acord referitor la drepturile şi obligaţiile părţilor implicate. Pe lângă
aceasta, contractul de franciză conţine anumite caracteristici speciale.
Datorită acestui fapt, contractul de franciză este definit de dreptul
naţional şi dreptul internaţional de organizare.
Cu toate acestea, contractul de franciză încă diferă de alte contracte, de
exemplu, contractul de agenţie şi contractul de distribuţie. De exemplu,
produsele sunt distribuite în regim de franciză de către francizaţi sub
denumirea comercială a francizorului în timp ce distribuitorii vând
produsele sub nume propriu, deşi acestea pot avea afişată marca
inregistrată a produsului.

77
 CURSUL 10

Contractul de know-how
Reglementare
Deşi nu are o reglementare de sine stătătoare în legislaţia noastră, putem
regăsi o definiţie legală a know-how-ului în OG 52/1997 privind
regimul juridic al francizei, modificată şi aprobată prin Legea nr.
79/1998.
Definiţie Contractul de know-how este acel contract prin care o
parte, denumită furnizor, se obligă să asigure unei alte părţi, denumită
nebeficiar, cunoştiinţele tehnice necesare (brevetabile sau
nebrevetabile) fabricării sau comercializării unor produse, pe o
perioadă determinată şi în schimbul unui preţ.
Conceptul de Know-how
Termenul de know-how se referă de obicei la o multitudine de
cunoştinţe tehnice, informaţii comerciale şi de experienţă dezvoltate şi
achiziţionate de către o întreprindere de producţie specializată. Acesta
este adesea redusă la forma unui manual de operare sau reflectat în
documente similare. Multe dintre caracteristicile de succes ale
francizelor rezidă în know-how, secrete comerciale şi informaţii
confidenţiale.
Este important de remarcat faptul că, în cazul în care know-how-ul sau
secretele comerciale devin publice, acestea nu vor mai fi protejate
putând deveni lipsite de valoare. Prin urmare, dispoziţiile referitoare la

78
competenţa confidenţialităţii ar trebui incluse în contractul de franciză
şi/sau în contractele de muncă.
Know-how-ul a fost definit după adoptarea Ordonanţei nr. 52/1997 ca
fiind:
- cunoştinţe tehnice prezentând o noutate relativă şi subiectivă,
nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate, referitoare la
fabricarea, funcţionarea, întreţinerera ori comercializarea unor
mărfuri sau privitoare la elaborarea şi punerea în lucrare a
unor tehnici ori procedee;
- ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor,
desenelor şi modelelor, reţetelor tehnice, procedeelor,
experienţei de producţie şi a altor asemenea elemente ce
servesc la fabricarea unui produs determinat;
- formulă prin care se desemnează arta de fabricaţie, subsumând
ansamblul de noţiuni, de cunoştinţe şi experienţă, de operaţii şi
procedee necesare unui produs;
- cunoştinţele şi experienţa acumulată pentru aplicarea în
practică a unei anumite tehnici;
- expresie ce desemnează procedeele de fabricaţie sau cunoştinţe
privitoare la utilizarea şi aplicarea de tehnici industriale.
PĂRŢI
Furnizor- partea care asigură cunoştiinţele necesare fabricării sau
comercializării unor produse.
Beneficiar- partea căreia i se asigură cunoştiinţele necesare fabricării
sau comercializării unor produse.
Trăsături - Contractul de know-how este un contract: - sinalagmatic -
oneros - consensual însă supus formei scrise.
Condiţii de valabilitate a contractului.

79
 Pentru încheierea valabilă a contractului de know-how este necesară
existenţa condiţiilor generale de valabilitate a contractelor prevăzute de
art. 948 Cod civil (consimţământul părţilor, capacitatea, cauza licită a
obligaţiei contractuale, obiectul contractului).
În legătură cu obiectul acestui contract, trebuie făcută precizarea că el
este destul de greu de identificat. Pentru a putea stabili cu exactitate
întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui contract de know-how
este necesară descrierea cu exactitate în cuprinsul contractului sau într-
un document anexat a informaţiilor şi cunoştinţelor nebrevetabile sau
brevetabile, dar nebrevetate, precum şi determinarea produsului sau
serviciului la care aceste informaţii şi cunoştinţe se aplică, în scopul
producerii sau al exploatării lor.
Particularităţile contractului
Prin el se transmit cunoştiinţele necesre fabricării sau comercializării
unor produse- cunoştiinţe care au caracter confidenţial. Acestea nu sunt
încă brevetate, ri sunt nebrevetabile ori brevetabile, şi deşi nu
îndeplinesc condiţiile unei invenţii, li se asigură un monopol de fapt
asupra lor (date, informaţii, experienţă, abilitate). Protecţia know-how-
ului se face printr-un contract de opţiune, prealabil celui de knowhow, a
clauzei de confidenţialitate din contrat, etc.
Furnizorul transmite datele, informaţiile, documentaţia tehnică,
experienţa, abilităţile, asigurând aşadar o asistenţă de specialitate. Părţile
pot să convină clauze speciale privind eventualitate perfecţionării
ulterioare a know-how-ului, interzicerea utilizării cunoştiinţelor
respective după încetarea contractului, unele restricţii în exploatare,
clauze de exclusivitate, etc.
Know-how-ul este un pachet de informaţii şi cunoştinţe tehnice,
nebrevetabile sau brevetabile, dar niciodată brevetate.Cu toate acestea,
există posibilitatea transmiterii ansamblului de cunoştinţe tehnice ce

80
alcătuieşte know-how-ul şi separat, printr-un contract care nu include şi
drepturi protejate prin brevet.

Contractul de leasing

Reglementare
Contractul de leasing are sediul juridic în OG nr. 51/1997, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 90/1998, ordonanţă republicată în M.Of. r. 9
din 12 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Definiţie
Contractul de leasing este acel contract prin care, o parte, denumită
locator/finanţator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de
folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi,
denumită utilizator, contra unui preţ, urmând ca la sfârşitul perioadei
de leasing locatorul să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a
cumpăra bunul, de a prelungi durata contractului ori de a înceta
raporturile contractuale. Acest contract este o formă complexă a
creditului.

PĂRŢILE
Locator/finanţator- partea care transmite dreptul de folosinţă a unui bun,
al cărui proprietar este, în schimbul unui preţ, celeilalte părţi. Utilizator-

81
partea care solicită bunul de la locator/utilizator şi care plăteşte preţul/
rata de leasing.
Trăsături
Contractul de leasing prezintă următoarele caractere juridice:
- contract consensual- prin acordul de voinţă - sinalagmatic- prestaţii
reciproce - oneros- ambele părţi urmăresc un interes patrimonial -
comutativ- încă de la început, părţile îşi cunosc întinderea obligaţiilor -
cu executare succesivă- prestaţiile părţilor se execută pe o anumită
perioadă, în timp: transmiterea folosinţei şi plata ratelor de leasing la
scadenţele convenite.
Particularităţile contractului
Contractul de leasing trece prin următoarele faze:
- oferta fermă, însoţită de lista cu bunurile care vor constitui obiectul
contractului şi de actele din care să rezulte situaţia sa financiară
- vânzarea-cumpărarea (utilizatorul are dreptul de a-şi alege cu acordul
societăţii de leasing, furnizorul, precum şi societatea care va asigura
bunul)
- contractul de locaţie
- opţiunea finală a utilizatorului. Bineînţeles, că pe lângă acestea, după
împrejurări, se pot adăuga şi alte contracte accesorii. Contractul de
leasing se încheie întotdeauna pe o perioadă de cel puţin un an. Acest
contract constituie titlu executoriu dacă utilizatorul nu predă bunul la
finalul perioadei de leasing (dacă nu a optat să îl cumpere sau să
prelungească contractul) ori în cazul rezilierii din vina exclusivă a
utilizatorului.
În baza contractului, utilizatorul are acţiune directă împotriva
furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa
tehnică, service-ul necesar pe perioada de garanţie şi post-garanţie,

82
având de asemenea şi dreptul de a exercita acţiuni posesorii faţă de terţe
persoane.
PUBLICITATEA OPERAŢIUNILOR DE LEASING
În cazul leasingului finanaciar înregistrarea amortizării bunului care
face obiectul contractului se realizează de către utilizator/locatar, pe
când, în cazul leasingului operaţional, aceasta se realizează de către
finanţator/locator.
Achiziţiile de bunuri mobile şi imobile, în cazul leasingului financiar,
sunt tratate ca invetiţii, fiind supuse amortizării în conformitate cu actele
normative în vigoare. Înregistrarea operaţiunilor de leasing în evidenţele
contabile ale societăţilor care efectuează operaţiuni de leasing, precum şi
ale societăţilor comerciale care utilizează bunuri în sistem de leasing, se
efectuează conform dispoziţiilor contabile în vigoare.
Fiecare operaţiune se evidenţiază distinct, după natura bunului închiriat.
De exemplu, contractele care au ca obiect imobile, se notează în cartea
funciară. În cazul în care apar schimbări cu privire la sediul utilizatorului
sau al finanţatorului, ori schimbări cu privire la situaţia juridică a
bunului, persoana în cauză trebuie să procedeze la notificarea celeilalte
părţi şi la rectificare în cartea funciara.

SOCIETĂŢILE DE LEASING
Societăţile de leasing pot încheia contracte de leasing având ca obiect:
1. realizarea unei construcţii pe terenul proprprietate a utilizatorului, caz
în care părţile pot conveni că perioada de rambursare a ratelor de leasing
începe să curgă de la recepţionarea construcţiei, conferind finanţatorului
un drept de proprietate asupra construcţiei şi un drept de folosinţă asupra
terenului, dacă părţile nu au convenit altfel.
2.Dobândirea dreptului de edificare a unei construcţii pe terenul
finanţatorului, caz în care părţile pot conveni că perioada de rambursare
83
a ratelor de leasing începe să curgă de la recepţionarea construcţiei şi
conferă utilizatorului un drept de proprietate asupra construcţiei şi un
drept de folosinţă asupra terenului, dacă părţile nu au convenit altfel.
3.Contractul de leasing care are ca obiect bunuri imobile, se poate
încheia pe o durată stabilită de părţi. În cazul veniturilor obţinute de
nerezidenţi, sub formă de dobândă sau de redevenţă (rată de leasing)
stabilită de părţile contractante, în materia contractelor de leasing
financiar sau operaţional, se impun în România prin reţinere la sursă,
conform prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri sau ale
legislaţiei interne.
4. La contractele de leasing operaţional, încheiate cu nerezidenţi,
redevenţa semnifică beneficiul stabilit de părţi sau chiar toată rata de
leasing, dacă prin contrat nu se identifică partea de beneficiu.
În cazul înregistrării de daune şi încasării sumelor din asigurarea
bunurilor- obiect al contractelor de leasing- părţile pot conveni stingerea
creanţelor reciproce prin compensare.
Dacă, utilizatorul, din vina societăţii de leasing ori a furnizorului, nu şi-
a exercitat dreptul de opţiune prevăzut în contract, privind prelungirea
termenului de leasing sau chiziţia bunului, iar bunul nu fost restituit,
utilizatorul este obligat să plătească taxele vamale la valoarea reziduală a
bunului, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a
acestuia, indiferent dacă părţile au convenit o valoare reziduală.
În cazul achiziţiei bunurilor introduse în ţară de utilizatori- persoane
fizice sau juridice române ori societăţi de leasing- persoane juridice
române, utilizatorul este obligat să achite taxa vamală calculată la
vloarea reziduală a bunului din momentul încheierii ontractului de
vânzarecumpărare, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de
intrare a bunului, indiferent dacă părţile au convenit o valoare reziduală.
Termenul în cadrul căruia bunurile urmează să fie restituite sau să
primească o destinaţie nouă, vamală, este cel convenit între părţi prin
84
contractul de leasing dar acesta nu poate fi mai mare de 7 ani de la data
introduerii în ţară a bunului.
Bunurile care fac obiectul unui contract de leasing încheiat între
finanţatori, persoane juridie române, cu utilizatori, persoane fizice sau
juridice străine, şi care se exportă din ţară în baza acestor contracte, se
încadrează în regimul vamal de export temporar, conform legislaţiei
actuale în materie.

Contractul de vânzare-cumpărare
comercială
Reglementare
Contractul de vânzare-cumpărare are sediul materiei în art. 1650-1740
Noul cod civil. Codul civil prevede anumite reguli speciale atât cu
privire la lucrul vândut cât şi cu privire la preţul vânzării care se aplică
cu precădere în raporturile juridice specifice întreprinderilor comerciale
şi profesioniştilor care au calitatea de comercianţi.
Definiţie
Contractul internaţional de vânzare-cumpărare comercială este
contractul prin care o parte denumită vânzător, se obligă să transmită
celeilalte părţi, deumite cumpărător, dreptul de proprietate asupra
unui bun sau a unui alt drept, în schimbul unui preţ (echivalentul in
LEI/USD/EURO, etc al bunului transmis.

PĂRŢILE
Vânzător- partea care se obligă să transmită dreptul de proprietate
asupra unui bun sau aunui alt drept, în schimbul preţului.

85
 Cumpărător-partea care primeşte dreptul de proprietate asupra
unui bun sau a unui alt drept.
Caractere juridice
Este un contract: - Sinalagmatic - Cu titlu oneros - Comutativ - Cu
caracter translativ - Consensual
Caractere juridice specifice şi cumulative
- Comercialitatea – pe plan internaţional, distincţia dintre vânzarea
civilă şi cea comercială, are o importanţă redusă. Competentă a
determina caracterul civil ori comercial al vânzării este lex contractus.
Vânzarea este supusă lex loci actus- legea locului unde se încheie actul-
şi lex fori- legea instanţei arbitrale sau judecătoreşti sesizate.
- Internaţionalitate- vânzarea comercială are caracter internaţional
atunci când părţile au sediul comercial ori reşedinţa pe teritoriul unor
state diferite, dacă contractul presupune că lucrul vândut face sau va face
obiectul transportului de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altui stat ori
atunci când actele care constituie oferta şi acceptarea sunt îndeplinite pe
teritoriul unor state diferite sau dacă predarea lucrului trebuie să se
realizeze pe teritoriul unui alt stat decât cel unde s-au fpcut actele care
constituie oferta şi acceptarea.
Consecinţele interdependenţei obligaţiilor părţilor
- Excepţia de neexecutare a contractului- se poate invoca de oricare
dintre părţi, atunci când cealaltă parte se află într-o situaţie economică
atât de precară încât există temerea că aceasta nu îşi va putea executa o
parte esenţială din obligaţii.
-Rezoluţiunea pentru neexecutare- intervine, în cazul contractelor cu
executare succesivă, când nu se execută de către o parte, o anumită
obligaţie referitoare la o livrare, fapt care dp celeilalte părţi motive de
teamă de neexecutare a obligaţiilor viitoare, urmare cărora, se poate cere
rezoluţiunea într-un termen scurt.

86
- Riscurile contractuale- în lipsă de stipulaţie contrară, sunt guvernate
de legea care reglementează însuşi contractul- trec de la vânzător la
cumpărător din momentul predării bunului, etc.
- Cheltuielile contractului- se împart între cele două părţi: vânzătorului
îi revin cele pentru predarea bunului iar cumpărătorului, cele ulterioare
predări

CURSUL 11

FALIMENTUL
Generalităţi.
1. Prin faliment se înţelege o procedură judiciară specială de executarea
silită asupra patrimoniului debitorului aflat în stare de insolvenţă
(încetare de plăţi) în scopul satisfacerii creditorilor într-un mod colectiv,
concursual, unitar şi, în principiu, egalitar.
87
 2. Întrucât comercianţii îşi extind activitatea dincolo de teritoriul
naţional, având reşedinţe sau sucursale, filiale ori reprezentanţe şi în alte
state, unde se regăsesc şi fracţiuni ale patrimoniului lor, apar inevitabil
conflicte de legi şi de jurisdicţii atunci când se pune problema declarării
şi organizării falimentului.
Conflictele de competenţă sunt sporite de particularităţile falimentului,
care prin consecinţele sale afectează persoana comerciantului,
contractele pe care le derulează, patrimoniul, interesele creditorilor aflaţi
în faţa insolvenţei comerciantului debitor. Aşadar, desfiinţarea calităţii
de comerciant, dar şi dizolvarea patrimoniului acestuia, produc
consecinţe deosebite în mediul de afaceri de sub jurisdicţia unui stat.
Determinarea instanţei competente.
Fiecare stat doreşte să-şi asigure un climat propice mediului de afaceri,
inclusiv prin stabilirea regulilor care cârmuiesc falimentul pe teritoriul
naţional, protejând astfel creditorii care contractează cu un debitor
stabilit pe teritoriul lor.
Acest scop este şi mai bine realizat atunci când unui stat i s-ar accepta
extinderea competenţei în materie de faliment dincolo de teritoriul
naţional unde debitorul ar deţine o fracţiune din patrimoniu.
În acest fel s-ar asigura egalitate de tratament tuturor creditorilor,
procedura ar fi mult mai simplă, uniformă şi s-ar evita soluţii
contradictorii.
Necesitatea unei proceduri uniforme extrateritoriale se izbeşte de
dorinţa fiecărui stat de a realiza executarea silită asupra bunurilor de pe
teritoriul lor.
Din această contradicţie s-au născut două concepţii, care numai parţial
au putut fi conciliate: teoria unităţii (universalităţii) falimentului şi teoria
pluralităţii (teritorialităţii) falimentului.

88
Legea aplicabilă falimentului.
Legea falimentului este legea instanţei chemate să se pronunţe în
această cauză ( lex fori).
Această soluţie se impune datorită caracterului procedural al
falimentului, care este o cale specială de executare silită şi, drept urmare,
este apanajul legii forului. Numai legea instanţei sesizate (lex fori)
„permite ca falimentul, pe plan internaţional, să-şi poată îndeplini rolul
care i-a fost menit pe plan naţional”

Domeniul legii falimentului.

Lex fori, în calitate de lege a falimentului, are, într-adevăr, vocaţie
universală însă nu are competenţă exclusivă. Dacă în ce priveşte
materiile ce ţin de esenţa instituţiei falimentului, cum ar fi cele care
asigură protecţia creditului, egalitatea între creditori sau redresarea
debitorului se va aplica lex fori, în alte domenii se vor aplica legea
societăţii (lex societatis), legea situării bunurilor (lex rei sitae), a
contractelor (lex contractus), etc. în funcţie de diverse puncte de
legătură.

CURSUL 12
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Conceptul de arbitraj comercial internaţional este susceptibil de mai

multe accepţiuni, şi anume:
Într-o primă accepţiune, acest concept desemnează mijlocul
corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile internaţionale

89
care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor
de bunuri şi servicii şi din contractele de cooperare industrială .
Într-o altă accepţiune conceptul la care ne referim poate fi definit ca
metodă de soluţionare a litigiilor născute din relaţiile comerciale
internaţionale
În fine, arbitrajul comercial internaţional se analizează ca jurisdicţie
specială şi derogatorie de la dreptul comun procesual, menită să
asigure rezolvarea litigiilor izvorâte din raporturile comerciale
internaţionale şi totodată să faciliteze participarea statului la
diviziunea mondială a muncii.

Caracterele şi natura juridică a arbitrajului comercial internaţional.

Stabilirea naturii juridice a arbitrajului comercial internaţional constituie
obiect de controversă. În literatura juridică s-au conturat trei puncte de
vedere:
1. Potrivit unui punct de vedere arbitrajul comercial internaţional are
caracter jurisdicţional;
2. Potrivit punctului de vedere opus arbitrajul comercial internaţional
are caracter contractual;
3. Potrivit celei de a treia opinii arbitrajului comercial internaţional are o
figură juridică mixtă prezentând atât elemente de natură comercială cât
şi elemente de natură jurisdicţională.
În concepţia jurisdicţională arbitrajul rezidă în voinţa statului, care, în
virtutea dreptului său suveran de a asigura realizarea justiţiei pe întreg
teritoriul ce-i aparţine, poate autoriza părţile ca, în anumite domenii, să
recurgă la arbitraj ca modalitate de realizare a justiţiei, delegată de
puterea suverană.

90
 Teza jurisdicţională, susţine cu precădere în literatura juridică franceză,
engleză şi elveţiană, îşi găseşte suportul într-o serie de particularităţi ce
denotă similitudinea arbitrajului cu activitatea instanţelor judecătoreşti:
-Sentinţa arbitrală are aceeaşi natură ca şi o hotărâre pronunţată de
judecător, ceea ce îi conferă autoritatea lucrului judecat şi posibilitatea
punerii ei în executare;
- Posibilitatea recunoscută părţii nemulţumite de sentinţa arbitrală de a
exercita anumite căi de atac împotriva sentinţei a căror soluţionare este
de competenţa instanţelor judecătoreşti;
- Posibilitatea judecătorului de a interveni în procedura arbitrală fie
pentru a desemna un arbitru, fie pentru a rezolva o cerere de recuzare a
unui arbitru.
În concepţia tezei contractuale arbitrajul este privit ca un ansamblu de
acte juridice a căror natură este predominant contractuală. Părţile în
exercitarea libertăţii lor dispun de facultatea de a organiza în limitele
stabilite de lege, soluţionarea litigiilor lor de către persoane care le
inspiră încredere, puterile pe care le exercită arbitrii decurgând din
voinţa părţilor. În această teză se recunoaşte voinţa părţilor, valoarea
normativă, fără a se nega, totuşi, elementul autoritar întemeiat pe puterea
statală care conferă în ultima instanţă eficacitate regulilor instituite prin
voinţa părţilor.
Autorii care susţin această teză consideră că sentinţa arbitrală nu se
bucură de puterea lucrului judecat ca şi sentinţele pronunţate de
instanţele justiţiei statale ci de o simplă irevocabilitate în raporturile
dintre părţi, ca efect al voinţei lor exprimate în convenţia arbitrală.
Teza eclectică (mixtă), potrivit căreia arbitrajul comercial internaţional
are o figură juridică complexă, prezentând atât elemente de natură
comercială cât şi elemente de natură jurisdicţională, ia în considerare
faptul că nici teza contractualistă nici cea jurisdicţională nu pot fi

91
susţinute şi explicate integral prin criterii obiective, ceea ce face ca nici
una dintre ele să nu poată fi integral admisă sau integral respinsă.
În literatura noastră juridică această teză a fost larg acceptată
considerându-se că „în timp ce izvorul juridic al arbitrajului comercial
internaţional este de natură contractuală, rezolvarea litigiului şi hotărârea
în care aceasta se finalizează au caracter jurisdicţional”.
În delimitarea celor două laturi ale arbitrajului, literatura de specialitate
a reţinut ca elemente definitorii ale caracterului contractual: „condiţiile
de validitate a convenţiei arbitrale, precum capacitatea părţilor,
declaraţiile lor de voinţă, determinarea caracterului licit al arbitrajului”,
în timp ce „cuprinsul acţiunii şi întâmplării, mecanismele de desemnare
a arbitrilor, desfăşurarea dezbaterilor, pronunţarea hotărârii, căile de atac
împotriva ei şi modalităţile de executare”, ţin de sfera jurisdicţională.
Modul în care a evoluat instituţia arbitrajului comercial internaţional în
timp şi faptul că, deşi voinţa părţilor constituie elementul fundamental
de care depinde soluţionarea unui litigiu pe calea arbitrajului, intervenţia
statului în reglementările acestei instituţii, precum şi garantarea execuţiei
sentinţelor arbitrale sunt necesare, ne conduc la concluzia că teza mixtă
explică într-un mod convingător natura juridică a instituţiei arbitrajului
comercial internaţional.

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL ÎN

ROMANIA

Soluţionarea unui litigiu pe cale arbitrală presupune, ca o condiţie

inerentă şi obligatorie, existenţa unei convenţii scrise între părţi prin care
acestea să deroge de la competenţa jurisdicţională de drept comun şi să
92
încredinţeze judecarea litigiului izvorât din raporturile lor de comerţ
internaţional unei instanţe de arbitraj comercial internaţional.
Printr-o astfel de convenţie, părţile interesate convin să soluţioneze un
litigiu determinant sau determinabil prin mijlocirea arbitrajului ocazional
ori permanent, renunţând la dreptul de a se adresa în acest scop
organelor jurisdicţionale de stat.
Prin convenţia arbitrală părţile desemnează una sau mai multe persoane,
denumite arbitri, întotdeauna în număr impar, cărora le încredinţează
spre rezolvare litigiul.
Convenţia de arbitraj, astfel cum s-a remarcat în literatura de
specialitate, este o noţiune complexă care se poate înfăţişa sub forma a
două acte juridice distincte: compromisul şi clauza compromisorie.
Convenţia de arbitraj

Între contractul comercial şi convenţia de arbitraj există o conexiune

evidentă deoarece, convenţia de arbitraj, nu poate fi concepută fără
existenţa unui contract comercial.
Cu toate acestea, legătura evidentă dintre afacerea comercială şi
convenţia de arbitraj nu exclude autonomia acesteia faţă de contractul
comercial.
Pornindu-se de la aceste premize reale, în doctrina franceză, unii autori
susţin independenţa totală a convenţiei arbitrale faţă de contractul
principal, considerând că se impune abandonarea metodei conflictuale
de soluţionare a problemelor care au ca obiect existenţa şi validitatea
unei convenţii arbitrale internaţionale. Acest punct de vedere şi-a găsit
consacrarea într-o recentă decizie a Curţii de Casaţie din Franţa.
În opoziţie cu concepţia evocată, susţinătorii metodei conflictuale
argumentează că prin renunţarea globală la normele conflictuale se
sacrifică dreptul internaţional privat fără a se realiza din punct de vedere
93
ştiinţific un progres. Dimpotrivă, demersul semnalat, denotă în fapt o
involuţie.
În legătură cu controversa menţionată trebuie să remarcăm soluţia pe
care o dă art. 178 al Legii elveţiene de drept internaţional privat. Potrivit
acestui text, convenţia arbitrală este valabilă pe fond „dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute fie de sistemul de drept ales de părţi, fie de cel care
guvernează obiectul litigiului şi îndeosebi de dreptul aplicabil
contractual principal, fie încă de dreptul elveţian”. Textul legii elveţiene
permite o pluritate de soluţii care, în principal decurg din aplicarea
metodei conflictuale, regulile de drept material ale fondului devenind
componente numai în mod subsidiar.
Reglementările recente din dreptul nostru nu oferă soluţii explicite în
controversa la care ne referim. Este motivul pentru care autorii citaţi
consideră în mod judicios recomandabil „să ne orientăm spre soluţii de
drept internaţional privat care să asigure cât mai deplin validitatea
convenţiei arbitrale”.
Compromisul.
Compromisul poate fi definit ca un acord prin care părţile supun spre
rezolvarea arbitrajului un litigiu preexistent. Condiţia ca litigiul să fie
născut anterior încheierii compromisului caracterizează această
convenţie. Din definiţie rezultă că compromisul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să se refere la un litigiu existent, actual, iar nu unul eventual. Dacă un
astfel de litigiu nu există încă , convenţia părţilor are valoarea unei
clauze compromisorii. Părţile pot încheia însă un compromis în cazul în
care s-a produs faptul litigios deoarece un atare fapt este susceptibil să
genereze un litigiu.
- compromisul trebuie să exprime clar voinţa părţilor ca litigiul
respectiv, să fie supus spre rezolvare arbitrajului;

94
- în cuprinsul compromisului părţile trebuie să desemneze arbitrul
(arbitrii) care urmează să soluţioneze litigiul şi să facă precizările
necesare privind organizarea arbitrajului şi procedura de arbitrare,
precum şi asupra termenului în care trebuie să aibă loc arbitrajul.
Clauza compromisorie.
Clauza compromisorie este acordul părţilor prin care părţile dintr-un
contract comercial stabilesc ca litigiile eventuale ce s-ar naşte în viitor
între ele în legătură cu contractul respectiv, vor fi soluţionate pe cale
arbitrală.
Cerinţa ca litigiul să fie viitor şi eventual constituie elementul
caracteristic ce deosebeşte clauza compromisorie de compromis.
Clauza compromisorie îndeplineşte următoarele funcţii:
- obligând părţile contractului să rezolve eventualele litigii pe calea
arbitrajului le obligă implicit la acceptarea şi la executarea sentinţei
arbitrale;
- înlătură competenţa instanţelor de drept comun de a soluţiona litigiile
decurgând din contractul comercial;
- conferă arbitrilor competenţa şi puterea de a rezolva litigiile decurgând
din contractul respectiv;
- permite organizarea unei proceduri care are ca finalitate pronunţarea
unei sentinţe susceptibile de a fi executată silit.
De regulă clauza compromisorie se inserează în cuprinsul contractului la
care se referă.
Este însă posibil ca părţile să o adauge contractului ulterior, ele având
libertatea să-l completeze cu orice clauză doresc.
Adăugarea sa ulterioară trebuie făcută însă până la ivirea litigiului,
deoarece după acest moment o atare clauză ar constitui un compromis.
Fiind inclusă în contractul principal, clauza compromisorie se
95
înfăţişează, cel puţin din punct de vedere formal, distinct de contractul
comercial, având un obiect specific şi o fizionomie proprie.
Prin acest contract părţile îşi asumă reciproc obligaţia ca în
eventualitatea ivirii unui contencios între ele cu privire la contractul
principal, să-l rezolve pe calea arbitrajului.
Încheierea convenţiei arbitrale în ambele variante, lasă intact dreptul la
acţiune şi fondul dreptului contestat; părţile nu renunţă nici la dreptul la
acţiune, nici la fondul dreptului.
Dreptul la acţiune se va exercita însă într-un mod specific şi anume în
faţa instanţei de arbitraj şi după procedurile specifice acesteia, iar nu în
faţa instanţelor de drept comun.
Legea aplicabilă convenţiei arbitrale
Dreptul părţilor de a alege legea aplicabilă convenţiei arbitrale. Întrucât
convenţia arbitrală are un pronunţat caracter contractual sistemul
normelor conflictuale recunoaşte părţilor dreptul de opţiune asupra legii
aplicabile acesteia.
În acest sens art. 73 din Legea nr. 105/1992 consacră principiul conform
căreia „contractul este supus legii alese prin consens de părţi”, principiu
care are în vedere atât legea aplicabilă contractului comercial cât şi legea
aplicabilă convenţiei arbitrale.
Aşa cum am precizat deja într-o secţiune anterioară părţile au facultatea
de a supune convenţia arbitrală fie aceleaşi legi căreia îi este supus
contractul comercial, fie unei legi diferite.
În conformitate cu concepţia dominantă în literatura noastră juridică,
orice lege română sau străină, are vocaţia de a guverna convenţia
arbitrală, chiar dacă nu prezintă nici o legătură cu naţionalitatea părţilor
în cauză. Se asigură astfel o deplină egalitate a părţilor în plan juridic
evitându-se impunerea legii uneia din părţi care ar pune cealaltă parte
într-o situaţie de inferioritate.

96
Soluţia consacrată de dreptul român corespunde unui punct de vedere
larg acceptat şi în doctrina străină conform căreia „nu este necesar ca
legea aleasă de părţi să aibă neapărat un raport rezonabil cu
litigiul...tocmai absenţa unei atare legături constituie, în materie de
arbitraj un raport rezonabil, în sensul că grija de a menţine echilibrul
dintre părţi poate fi îndestulătoare pentru a justifica alegerea, ca lege a
arbitrajului, a sistemului de drept dintr-o ţară fără nici un raport cu
diferendul” .
Convenţia de la New York, 10 iulie 1958 pentru recunoaşterea şi
executarea sentinţelor arbitrale străine, şi Convenţia Europeană de
Arbitraj Comercial Internaţional (Geneva 1961) consacră în art. 5 alin. 1
lit.a şi respectiv art. 6 pct. 2 lit.a şi b, dreptul părţilor de a desemna ele
însele legea aplicabilă convenţiei arbitrale (LEX VOLUNTATIS).
Determinarea legii aplicabile convenţiei arbitrale în lipsa unei
opţiuni a părţilor.
Legislaţia noastră nu conţine prevederi exprese care să rezolve
problema legii aplicabile convenţiei arbitrale în cazul în care părţile n-au
desemnat ele însele această lege (LEX VOLUNTATIS).
Totuşi prevederile art. 77-79 din Legea nr. 105/1992 permit identificarea
soluţiilor posibile în cazul unei convenţii arbitrale lipsită de lex
voluntatis. Astfel potrivit principiului proximităţii consacrat de art. 77
alin. 1, în absenţa de lex voluntatis „contractul este supus legii statului
cu care prezintă legăturile cele mai strânse”.
Această regulă deşi are în vedere în mod special contractul comercial,
poate fi extinsă şi la convenţia arbitrală. Dacă convenţia arbitrală se
prezintă sub forma clauzei compromisorii, dat fiind faptul că această
convenţie are legături foarte strânse cu contractul comercial şi a fost
convenită odată cu acesta, este firesc să fie supusă aceleiaşi legi căreia
părţile i-au supus contractul comercial. Soluţia îşi găseşte suportul în
prevederile art. 70 din Legea nr. 105/1992 potrivit cărora „actul juridic

97
accesoriu este cârmuit de legea care se aplică fondului actului juridic
principal, în lipsa unei manifestări de voinţă diferite”.
Domeniul de aplicare al legii contractului.
Legea aplicabilă contractului comercial, aleasă de părţi sau desemnată
în conformitate cu normele conflictuale, guvernează, în principal
condiţiile de fond ale actului juridic respectiv, exceptând aspectele
referitoare la capacitatea părţilor care sunt supuse legii naţionale a
părţilor contractante.
În subsidiar însă, LEX CONTRACTUS, are incidenţă şi asupra
convenţiei arbitrale. Astfel, potrivit art. 80 din Legea nr. 105/1992, lex
contractus include în sfera sa de guvernare şi problemele privind:
- interpretarea convenţiei arbitrale;
- executarea obligaţiilor asumate de părţi, inclusiv aceea de a
supune litigiile spre rezolvare arbitrajului;
- consecinţele neexecutării obligaţiilor;
- modul de stingere a obligaţiilor;
- cauzele de nulitate a convenţiei arbitrale şi consecinţele acestei
nulităţi.

98
 CURSUL 13

PROCEDURA ARBITRALĂ
Legea aplicabilă procedurii arbitrale.
Natura complexă a arbitrajului comercial internaţional – contractuală şi
jurisdicţională – influenţează şi determinarea legii care guvernează
procedura. Adepţii tezei contractuale consideră că se aplică legea
convenţiei arbitrale , pe când adepţii tezei jurisdicţionale au preferinţă
pentru legea organului arbitral .
În legătură cu legea aplicabilă procedurii arbitrale există deosebiri
substanţiale de la o legislaţie la alta. Astfel, sistemul de COMMON
LAW englez face distincţie între legea convenţiei arbitrale şi legea
procedurală. În sistemele juridice continentale legea convenţiei arbitrale
poate guverna şi procedura corespunzătoare, mai ales în arbitrajul
ocazional.
Practica soluţionării litigiilor confirmă faptul că în arbitrajul ocazional
normele de procedură sunt de cele mai multe ori stabilite prin convenţia
părţilor, iar legea care le guvernează coincide, de regulă, cu legea
aplicabilă convenţiei arbitrale.
În această formă de arbitraj, se consideră totodată că în măsura în care
părţile n-au stabilit prin convenţie normele de procedură, arbitrii au
competenţa de a stabili ei aceste norme.
Cât priveşte arbitrajul instituţionalizat, normele sale de procedură sunt ,
de regulă, predeterminate, stabilite prin regulamente.
Aceasta este şi situaţia Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Faptul că părţile au
acceptat competenţa unei instituţii de arbitraj instituţionalizat, implică şi

99
achiesarea la procedura prestabilită de acea instituţie prin Regulamentul
său de funcţionare.
Procedura de arbitraj prezintă un specific aparte în cazul arbitrajului în
echitate. În această formă de arbitraj, arbitrii au libertatea de a statua
după o procedură care să evite rigiditatea formelor, a termenelor, etc.
În concluzie , procedura arbitrală se caracterizează printr-o mare supleţe,
concretizată printre altele în posibilitatea conferită părţilor de a stabili
ele însele regulile procedurale, posibilitatea care este mai largă în cazul
arbitrajului ad-hoc şi în echitate şi mai restrânsă în cazul arbitrajului
instituţionalizat.
Hotărârea arbitrală.
Litigiul arbitral supus spre soluţionare instanţei de arbitraj, ia sfârşit, de
regulă, prin pronunţarea unei hotărâri, iar uneori printr-o încheiere a
procedurii arbitrale.
Finalizarea litigiului printr-o hotărâre intervine, potrivit art. 40 din
Regulile de procedură ale CAB, în trei situaţii:
1. - când arbitrii soluţionează litigiul pe fond, prin admiterea sau
respingerea integrală sau în parte a acţiunii şi, sau cererii
reconvenţionale;
2. - când reclamantul renunţă la pretenţiile sale;
3. - pentru dezvoltări privind legea aplicabilă, când arbitrii pronunţă la
cererea părţilor prin care se constată învoiala lor, obiectul hotărârii
constituindu-l în acest caz tranzacţia intervenită între părţi.
Oricare dintre hotărârile menţionate este rezultatul unei deliberări în
şedinţă secretă, în care hotărârea se ia cu votul majoritar al arbitrilor.
Hotărârea pronunţată reprezintă o sinteză a întregii activităţi a
tribunalului arbitral şi totodată scopul final al procesului arbitral.

100
În litigiile rezolvate în complet de 3 arbitri, hotărârea se adoptă cu votul
a cel puţin 2 arbitri. Votul supraarbitrului are putere juridică egală cu
votul fiecăruia dintre ceilalţi membrii ai completului însă el se va
exprima după ce vor fi fost exprimate voturile celorlalţi arbitrii.
Deliberarea se finalizează prin întocmirea dispozitivului hotărârii. În
caz de necesitate deliberarea şi pronunţarea hotărârii pot fi amânate cu
cel mult 30 de zile, iar uneori tribunalul arbitral poate decide
redeschiderea dezbaterilor, deci repunerea litigiului pe rol, dacă se
găseşte ca necesare noi lămuriri.
Ca şi în procedura instanţelor de drept comun, dispozitivul hotărârii se
semnează de toţi membrii completului de arbitri, precum şi de asistentul
arbitral.
Dacă opinia unui arbitru rămâne minoritară, ea va fi trecută în dispozitiv
cu motivarea sa proprie, chiar dacă opinia minoritară aparţine
supraarbitrului. Hotărârea arbitrală se pronunţă în numele Curţii de
Arbitraj, fiind considerată ca hotărâre a respectivei Curţi, după care, în
termen de 30 de zile se comunică părţilor.
La redactarea hotărârii tribunalului arbitral trebuie să observe
prevederile art. 43 din Regulile de procedură, potrivit cărora hotărârea
trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu menţiunile expres precizate în
articolul citat.
În cazul în care completul de arbitraj a omis să hotărască cu privire la un
capăt de cerere, oricărei dintre părţi, va putea solicita, în termen de 30 de
zile de la pronunţarea sentinţei, o hotărâre de completare, ce se va putea
da cu citarea părţilor.
În acest caz hotărârea iniţială se întregeşte cu hotărârea completatoare.
Potrivit prevederilor art. 363 alin.3 c.pr.civ., hotărârea arbitrală
comunicată are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.

101
 Fiind obligatorie ea este totodată şi executorie putând fi adusă la
îndeplinire, fie de bună voie de către partea împotriva căreia s-a
pronunţat, fie pe calea silită, ca orice hotărâre judecătorească, însă
printr-o procedură de executare specifică, diferită în anumite aspecte de
procedura de executare a hotărârii judecătoreşti.
Acţiunea în anularea hotărârii arbitrale.
Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de
pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României care au fost în
vigoare între 12 mai 1990 şi 31 decembrie 1993, prevedeau în art. 53, că
sentinţa arbitrală este definitivă, ea putând fi însă atacată numai pe calea
extraordinară a cererii de reexaminare, introdusă la această Curte, pentru
motivele expres şi limitativ precizate de text.
Noile Reguli de procedură ale aceleaşi Curţi, intrate în vigoare la 1
ianuarie 1994, nu cuprind nici o prevedere expresă cu referire la căile de
atac împotriva hotărârii arbitrale. Art. 52 din noile „Reguli” face însă
trimitere la dispoziţiile de drept comun de procedură civilă, precizând că
„prevederile prezentelor Reguli se completează cu dispoziţiile de drept
comun, de procedură civilă română, în măsura în care acestea sunt
aplicabile ţinând seama de natura comercială a litigiilor şi de caracterul
internaţional al competenţei Curţii de arbitraj”. Aşa cum s-a precizat în
literatura de specialitate, aceste norme de trimitere fac referire – din
punctul de vedere care interesează în această secţiune – la capitolul VIII
din Cartea a IV-a Codului de procedură civilă, intitulat „Desfiinţarea
hotărârii arbitrale”.
Textul art. 364 alin.3 c.pr.civ., plasat în acest capitol, prevede că
„hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare”,
pentru unul din următoarele motive:
- litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe cale arbitrală;
- tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie
arbitrală, sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
102
 - tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu
convenţia arbitrală;
- partea a lipsit de la termenul când au avut loc dezbaterile şi
procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
- hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului până la
care litigiul trebuia să fie soluţionat;
- tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au
cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai
mult decât s-a cerut;
- hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată
data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitrii;
- dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot
aduce la îndeplinire;
Hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţii
imperative ale legii. Potrivit aceluiaşi articol, părţile nu pot renunţa
anticipat, prin convenţia arbitrală, la dreptul de a introduce acţiunea în
anulare împotriva hotărârii arbitrale.
Renunţarea la acest drept se poate face însă, potrivit art. 3641 , după
pronunţarea hotărârii arbitrale. Competenţa soluţionării acţiunii în
anulare aparţine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei în
circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul şi poate fi promovată în termen
de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Primind acţiunea în
anulare instanţa judecătorească poate să suspende „cu sau fără cauţiune”,
executarea hotărârii atacate .
Admiterea acţiunii în anulare produce efectele prevăzute de art. 366
c.pr.civ., respectiv:
- dacă litigiul este în stare de judecată, instanţa de judecată se va
pronunţa şi asupra fondului, în limitele convenţiei arbitrale;

103
 - dacă în prealabil este nevoie de noi probe, se va pronunţa asupra
fondului după administrarea lor.

CURSUL 14

Executarea silită a hotărârii arbitrale

Regimul juridic al executării hotărârilor arbitrale diferă după cum

hotărârea arbitrală este o hotărâre străină sau naţională.
Cât priveşte definirea hotărârea arbitrale străine, art. 370 c.pr.civ.
precizează că „ prin hotărârea arbitrală străină se înţelege o hotărâre dată
pe teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărârea
naţională în România”.
Executarea hotărârilor arbitrale date pe teritoriul României (sau
asimilate acestora) nu comportă probleme deosebite în ceea ce priveşte
punerea lor în executare. În cazul în care o astfel de hotărâre nu este
executată de bună voie de cel împotriva căruia a fost dată, hotărârea
arbitrală poate fi investită cu formula executorie la cererea părţii
câştigătoare. Potrivit art. 3671 c.pr.civ. competenţa investirii cu formula
executorie aparţine instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia a avut
loc arbitrajul.
Această instanţă poate acorda formula executorie a hotărârilor arbitrale
pronunţate în România, în literatura juridică s-a exprimat opinia că
investirea este necesară numai în cazul hotărârilor arbitrale pronunţate în
cadrul arbitrajului ad-hoc.

104
Dimpotrivă, cât priveşte hotărârile arbitrale pronunţate de Curtea de
Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României, hotărâri prin care s-a soluţionat un litigiu arbitral
născut din 101 raporturi comerciale internaţionale, în raport cu
reglementările în vigoare nu ar fi necesară investirea cu formulă
executorie. În susţinerea acestei opinii se invocă prevederile art. 13 alin.
4 din Decretul-lege nr. 139/1990, conform cărora „hotărârile Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional se execută în ţară fără investirea cu
formulă executorie”. Autorul citat trage această concluzie din faptul că
art. 13 alin. 4 din Decretul-lege nr. 139/1990 nu a fost abrogat nici
expres nici implicit prin Legea nr. 59/1993.
Pe de altă parte se invocă faptul că Convenţia de la New York (1958) nu
include printre ipotezele în care se poate refuza executarea unei sentinţe
arbitrale „neinvestirea cu formula executorie”.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că art. 3671 c.pr.civ. se aplică şi
hotărârilor arbitrale pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României,
întrucât art. 13 alin. 4 din Decretul-lege nr. 139/1990, a fost abrogat prin
Legea nr. 59/1993.
Executarea hotărârilor arbitrale străine se realizează, în cazul în care cel
obligat nu execută de bună voie, printr-o procedură specifică, ce se
realizează în faţa instanţei de exequatur, astfel cum dispune art. 3702
c.pr.civ. Potrivit prevederilor Convenţiei de la New York (1958),
procedura de exequatur este supusă legislaţiei statului unde are loc
urmărirea, cu precizarea că vor fi excluse procedurile de executare mai
complicate şi cheltuielile mai mari decât pentru cele aplicate sentinţelor
arbitrale interne. Convenţia stabileşte prezumţia de regularitate a
hotărârii arbitrale străine, aceasta constituind prin ea însăşi un titlu
căruia i se datorează deplina încredere.
Partea care invocă sentinţa nu trebuie să facă dovada că sunt îndeplinite
condiţiile de regularitate precizate de convenţie, trebuind numai să
105
înfăţişeze originalul hotărârii şi al convenţiei de arbitraj pe care se
întemeiază.
În cazul în care ar exista motive care să justifice refuzul recunoaşterii şi
executării, acestea trebuie să fie invocate şi dovedite de partea adversă.
Potrivit Convenţiei de la New York (1958), recunoaşterea şi executarea
hotărârii va putea fi refuzată dacă se dovedeşte în faţa autorităţii
competente a ţării unde se cere recunoaşterea şi executarea:
- că părţile la convenţia de arbitraj, în virtutea legii aplicabile lor,
erau lovite de incapacitate sau că, convenţia nu este valabilă în
virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, ori în lipsa unor
indicaţii în acest sens în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost
dată;
- sau că partea împotriva căreia se invocă hotărârea nu a fost
informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre
procedura de arbitraj, ori că i-a fost imposibil, pentru alt motiv, să-
şi pună în valoare mijloacele sale de apărare;
- sau că hotărârea se referă la un diferend menţionat în compromis
sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii, sau că ar
conţine hotărâri care depăşesc prevederile compromisului sau ale
clauzei compromisorii;
- sau că constituirea instanţei arbitrale sau procedura de arbitraj nu
a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsă de convenţie, că
ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul;
- sau că hotărârea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost
anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în care,
sau după legea căreia a fost dată sentinţa. Recunoaşterea şi
executarea hotărârii arbitrale străine, vor putea fi refuzate, de
asemenea, dacă autoritatea competentă a ţării în care se cere
recunoaşterea şi executarea constatate că:

106
 - în conformitate cu legea acestei ţări obiectul diferendului nu este
susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului;
- sau recunoaşterea şi executarea sentinţei ar fi contrare ordinii
publice a acestei ţări. Din analiza prevederilor Convenţiei de la
New York (1958), rezultă că pentru recunoaşterea şi executarea
unei hotărâri arbitrale străine în România trebuie îndeplinite
cumulativ o serie de condiţii ce rezultă implicit din enumerarea de
către convenţie a cazurilor în care recunoaşterea şi executarea
poate fi refuzată. Acordarea exquaturului implică deci o verificare
a regularităţii hotărârii arbitrale de către instanţa în faţa căreia se
cere recunoaşterea şi executarea.
Potrivit prevederilor art. 3702 c.pr.civ. şi celor ale Legii nr. 105/1992
(art. 168-169, 173-177, 181) procedura verificării regularităţii sentinţei
se desfăşoară cu citarea părţilor, iar competenţa aparţine tribunalului
judeţean în circumscripţia căruia urmează să aibă loc executarea.
În legătură cu executarea hotărârii arbitrale străine în România,
semnalăm faptul că potrivit legislaţiei noastre, aceasta este supusă
condiţiei reciprocităţii formulată de România prin Decretul nr. 186/1961
de ratificare a Convenţiei de la New York.
Recunoaşterea unei hotărâri arbitrale străine implică recunoaşterea
efectelor acesteia cu excepţia puterii executorii, care se dobândeşte
numai prin obţinerea exequatorului. De aici distincţia ce trebuie făcută
între recunoaşterea hotărârii arbitrale, care operează de deplin drept, şi
executarea acesteia, care trebuie autorizată de autorităţile competente în
statul în care se cere executarea.
Această distincţie rezultă atât din Convenţia de la New York care face
respectiva distincţie prin însuşi titlul său, cât şi din Convenţia de la
Washington, (din 18 martie 1965) pentru reglementarea diferendelor
privitoare la investiţiile între state şi resortisanţii altor state.

107
Cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine în
România, apreciem că noile reglementări în materia arbitrajului
comercial internaţional se înscriu pe linia evoluţiei din ultimele decenii a
reglementărilor şi practicilor în acest domeniu.

108
109
110
111