Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative

Programul de studii universitare de licență Drept

Anul IV de studii

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

(Suport de curs)
UZ INTERN

TITULAR DE CURS
Lector univ. dr. Alina Ioana Szabó

BACĂU
2018

1
2
 Cuprins

Capitolul I
Noţiunea, izvoarele şi principiile dreptului comerţului internaţional

Capitolul II
Participanţii la activitatea de comerţ internaţional

Capitolul III
Falimentul internaţional

Capitolul IV
Contractele internaţionale de vânzare de mărfuri

Capitolul V
Contractele de intermediere în comerţul internaţional

Capitolul VI
Contractele de concesiune în comerţul internaţional

Capitolul VII
Contractele de transfer de tehnologie în comerţul internaţional

Capitolul VIII
Contractele de finanţare în comerţul internaţional

Capitolul IX
Contractele de transport internaţional

Capitolul X
Consideraţii generale asupra titlurilor de valoare

Capitolul XI
Biletul la ordin şi cecul

Capitolul XII
Modalităţile de plată internaţionale

Capitolul XIII
Plăţile prin compensaţie

BIBLIOGRAFIE

3
4
Capitolul I

Noţiunea, izvoarele şi principiile dreptului comerţului internaţional

Dreptul comerţului internaţional reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează

relaţiile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico – ştiinţifică internaţionale,
în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică.

Raporturile juridice de dreptul comerţului internaţional

Acestea se stabilesc între:

- persoane fizice şi persoane juridice;
- între state suverane şi egale în drepturi;
- între state şi organizaţii interguvernamentale;
- între organizaţii interstatale;
- între state suverane şi comercianţi;
- între stat şi subiecte de drept privat străine;
- între comercianţi personae fizice şi persoane juridice din diferite state, în calitate de poarticipanţi
nemijlociţi la activitatea de comerţ internaţional.

Conţinutul dreptului comerţului internaţional este format , în principal, din norme de drept
material. În acesta se regăsesc norme juridice de drept commercial, civil, procesual civil ş.a.
Metoda de reglemantare este cea de egalitate juridică a părţilor, normele juridice ale dreptului
comerţului internaţional aparţinînd, în majoritatea lor dreptului privat.

Obiectul dreptului comerţului internaţional

Obiectul dreptului comerţului internaţional este constituit din raporturile juridice, care au
caracter comercial, cât şi internaţional
Comercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi commercial.
În definirea comercialităţii se cunosc două conceptii specifice: concepţia subiectivă şi
concepţia obiectivă.
Concepţia subiectivă are în vedere calitatea participantului la raportul juridic, potricit
căreia operaţiunile efectuate de un comerciant în exercitarea profesiei sale sunt socotite acte sau
fapte comerciale . Se are în vedere numai calitatea de comerciant.
Calitatea de comerciant determină o prezumţie legală de comercialitate.
Concepţia obiectivă are în vedere obiectul reglementării juridice, adică activitatea
comercială ; actele şi faptele de comerţ sunt operaţiunile pe care legea le determină ca atare
indiferent de calitatea şi voinţa părţilor.
Concepţia mixtă , potrivit căreia comerciantul se determină după natura actelor pe care le
efetuează, iar natura actelor este dependentă de calitatea persoanei care le exercită.
Caraterul internaţional se defineşte prin prezenţa elementului de extraneitate şi de specificul
operaţiunii.

Actele şi faptele de comerţ internaţional

Prin acte şi fapte de comerţ se înţeleg opraţiunile comerciale şi de cooperare economică şi

tehnico – ştiinţifică internaţională, care guvernează obligaţiile juridice. În doctrină s – au propus
mai multe criterii pentru calificarea actelor şi faptelor de comerţ: criteriul circulaţiei, criteriul
întreprinderii, şi criteriul speculaţiei. După conţinutul lor actele şi faptele de comerţ se clasifică în
următoarele categorii: obiective, subiective şi mixte. Actele şi faptele de coperare economică şi
5
tehnico – ştiinţifică internaţională. Actele şi faptele de cooperare se desfăşoară în domenii de interes
reciproc, cum ar fi: industria, agricultura, transporturilşe, telecomunicaţiile etc.

Izvoarele dreptului comerţului internaţional

Izvoarele dreptului comerţului internaţional cuprind norme de drept material şi norme

conflictuale în materie Izvoarele interne sunt : legea şi celelalte acte normative, jurisprudenţa. În
sistemul nostru juridic izvoarele interne sunt: Constituţia, Codul comercial, Codul civil şi alte acte
normative care privesc relaţiile comerciale internaţionale. Izvoarele internaţionale sunt formate din
convenţiile internaţionale şi uzanţele comerciale. Convenţiile internaţionale sunt înţelegeri
intervenite între state sau organizaţii internaţionale privind reglementarea raporturilor dintre ele.
Acestea pot fi bilaterale sau multilaterale.
Dintre convenţiile multilaterale enumerăm:
- convenţii privind contractele comerciale internaţionale:Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958
referitoare la legea aplicabilă transferului proprietăţii în cazul vânzării cu caracter internaţional de
obiecte corporale mobile;
- Convenţia de la Haga din 14 martie cu privire la legea aplicabilă contractelor de intermediere şi
reprezentare ş.a.
- convenţii asupra instrumentelor de plată;
- convenţii referitoare la transporturi;
- convenţii vamale;
- convenţii cu privire la licenţele de import şi de export;
- convenţii asupra arbitrajului commercial internaţional.

Convenţia bilaterală reprezintă forma obişnuită şi frecventă a înţelegerilor comerciale.

Tratatele comerciale sunt înţelegeri internaţionale care constituie cadrul juridic în domenii de
interes reciproc. Prevederile tratatelor comerciale include, în mod obişnuit, două clauze importante:
clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional. Acordurile comerciale sunt
înţelegeri internaţionale prin care se reglementează schimburile reciproce de mărfuri şi servicii între
două state. După perioada de valabilitate, acordurile comerciale se clasifică în modul următor: pe
termen scurt – 1 an; pe termen mediu; - 3 ani; ; pe termen lung – 5 ani
Clauzele esenţiale ale acordurilor sunt clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza
regimuluii naţional. Prin clauza naţiunii celei mai favorizate se înţelege că statele contractante se
angajează să – şi acorde privilegii şi avantaje comerciale, la fel de favorabile ca oricărui stat terţ.
Din punct de vedere al poziţiei statelor, clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi condiţionată(
principiul compensaţiei ) şi necondiţionată ( principiul egalităţii de tratament), iar după domeniile la
care se aplică aceasta poate fi generală sau specială. Prin clauza regimului naţional ( principiul
posibilităţii egale) se înţelege că persoanele aparţinând unui stat străin, care exercită activitate de
comerţ exterior pe teritoriul statului partener, au în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi
naţionalii.
Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în relaţiile contractuale
dintre participanţii la activitatea de comerţ internaţional. Individualizarea uzanţelor comerciale
comportă o practică obiectivă şi colectivă. În primul rînd uzanţele comerciale necesită un element
obiectiv determinat de o anumită practică, atitudine sau comportare. Actele şi faptele care constituie
această practică trebuie aplicate în mod repetat, într – o perioadă de limp - longa invederata,
diuturna consuetudo. În al doilea rând, uzanţele comerciale implică un caracter colectiv, fiind
aplicate de mai mulţi participanţi la operaţiunile de comerţ internaţional. Prin folosirea lor pe un
anumit teritoriu sau într –o ramură a comerţului, uzanţele sunt generale şi abstracte. În această
materie , textul Codului civil utilizează noţiunea de ,,obicei”.
Deosebirea dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le
aplică. Obişnuinţele se formează în relaţiile dintre partenerii comerciali. În contractele pe care le
încheie părţile pot introduce anumite expresii, care exprimă atitudini sau comportări existente în

6
activitatea lor comună. Simple practice sau obişnuinţe se stabilesc între părţile contractante.
Practicile individuale obligă numai partenerii respectivi. Prin aplicarea lor de către mai mulţi
participanţi, practicile dintre părţi dobâ-ndesc un caracter colectiv. În măsura în care devin generale,
acestea se transformă în uzanţe comerciale.
Acestea sunt de mai multe feluri şi pot fi clasificate în funcţie de aplicarea în spaţiu, sfera de
cuprindere, forţa juridică sau alte criterii, După întinderea aplicării lor în spaţiu, uzanţele comerciale
sunt interne ( care se folosesc pe teritoriul unui stat) sau internaţionale. Potrivit sferei lor de
aplicare, uzanţele sunt locale, speciale sau generale. Cele locale se aplică într – o anumită localitate,
port sau regiune determinată. Uzanţele speciale sunt configurate de ramura de activitate comercială,
obiectul contractului sau profesiunea părţilor.
După forţa lor juridică, uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale. Uzanţele
normative au valoarea unor norme juridice, fiind numite de drept sau legale, iar cele convenţionale
au valoare unor clauze contractuale fiind numite uzanţe de fapt sau interpretative. În dreptul român,
uzanţele normative nu au caracter de izvor de drept. Cu caracter derogatoriu, uzanţele comerciale
dobândesc putere legală în situaţia în care o lege specială trimite la ele. De exemplu, se consideră ca
fiind normative, uzanţele locului de plată, în funcţie de care se determină valoare monedei străine
atunci când o cambie, respectiv un cec este plătibil într o monedă care nu are cursul respectiv.
Forţa juridică a uzanţelor comerciale rezultă din voinţa părţilor. Prin înserarea lor în contract,
acestea nu pot depăşi forţa juridică a clauzelor contractuale.
Uzanţele comerciale se concretizează,în principal, prin clauze tip, contracte - tip şi condiţii
generale. Uzanţele comerciale sub forma clauzelor - tip sunt standardizate. Contractele – tip cuprind
clauze uniforme care se întemeiază, în principal, pe uzanţele existente în comerţul internaţional . În
contractele tip clauzele esenţiale sunt prestabilite, configurînd cadrul juridic al realizării unor
operaţiuni comerciale. Aceste clauze pot fi completate sau modificate de către părţi. Contractele -
tip se elaborează de către una din părţile contractante, de asociaţiiile comerciale internaţionale sau
de organizaţii neutre. Condiţiile generale prin care se precizează principalele elemente ale
contractelor de acelaşi tip într – o anumită ramură a comerţului internaţional. Pentru evitarea unor
situaţii inechitabile, în care condiţiile generale conţin contracte de adeziune, orice clauză îndoielnică
se va interpreta în favoarea părţii care se obligă.
Principalele clauze uniforme folosite pentru interpretarea termenilor comerciali din
contractele de vânzare internaţională au fost standardizate în două documente:
− Regulile Internaţionale pentru interpretarea Uzanţelor de Comerţ – Incoterms – 2000 ;
− Definiţiile revizuite de Comerţ America Exterior - Rafd 1941.

Uzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze de
trimitere sau prin formularea unei clause integrate în contracte – tip sau în condiţii generale de
livrare. Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională, având acelaşi regim juridic
ca şi prevederile contractuale. Uzanţele comerciale se folosesc pentru a determina drepturile şi
obligaţiile părţilor prin completarea şi precizarea conţinutului contractului . Ele au rolul de a
determina sau explica termeii şi expresiile utilizate în contractul de comerţ internaţional.
Utilzarea uzanţelor în contractele de comerţ internaţional poate determina unele conflicte.
a. În conflictul între două uzanţe convenţionale, prioritate va avea ultima uzanţă în timp.
b. În conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă se aplică uzanţa normativă.
c. În comflictul dintre o uzanţă şi o lege supletivă, rezolvarea va fi în favoarea uzanţei.
d. În conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege imperativă, se va aplica legea imperativă.
e. În conflictul dintre o uzanţă normativă şi o lege imperativă , prioritară va fi uzanţa normativă.
f. În conflictul dintre o uzanţă comercială şi o lege uniformă, se va aplica prevederile uzanţei
comerciale.
g. În conflictul între o uzanţă comercială şi convenţia expresă a părţilor sau dispoziţii legale de
ordine publică, convenţia expresă a părţilor sau dispoziţiile de ordine publică vor înlătura aplicarea
uzanţelor normative sau convenţionale.
Principiile dreptului comerţului internaţional

7
Principiul libertăţii comerţului
Acest principiu reprezintă o cerinţă fundamentala, care asigură participarea activa şi
neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. Principiul libertăţii comerţului se
exprimă în posibilitatea, recunoscută prin lege, persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte ale
dreptului comerţului internaţional. Libertatea comerţului, fiind un principiu de drept internaţional
public, nu exclude controlul statului.
Principiul concurenţei loiale
În funcţie de mijloacele folosite concurenţa poate fi loială sau neloială
Concurenţa loială îndeplineşte următoarele funcţii:
- funcţia de garanţie a economiei de piaţă;
- funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor;
- funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la activitatea de comerţ naţional.
Principiul libertăţii convenţiilor
Acest principiu presupune că o parte se obligă prin manifestarea propriei voinţei numai la ceea ce
accepta şi doar în măsura în care doreşte. Principiul libertăţii convenţiilor este consacrat de Codul
civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.În relaţiile
comerciale internaţionale, libertatea contractuală implică o autonomie derivată şi nu primordială.

8
Capitolul II

Participanţii la activitatea de comerţ internaţional

Paricipanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional se impart în două categorii:

subiecte de drept intern şi subiecte de drept internaţional. Subiecte de drept intern pot fi de
naţionalitate română sau străină. Pot fi subiecte de drept ale raporturilor de comerţ internaţional
persoanele fizice şi persoanele juridice. La ceste categorii se adaugă şi alte subiecte cum ar fi:
regiile autonome, organizaţiile cooperatiste şi grupurile de interes economic. De asemenea, acte şi
fapte de comerţ mai pot efectua asociaţiile familiale şi persoanele juridice fără scop lucrativ, precum
şi entităţile colective. Subiecte de drept internaţional sunt statele ca subiecte originare şi
organizaţiile internaţionale guvernamentale, acestea din urmă fiind subiecte derivate.

Statele

Statul posedă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional şi acţionează ca putere

suverană în raporturile juridice internaţională. În raporturile de cooperare economică internaţională
şi tehnico – ştiinţifică internaţională, statul se implică într – o dublă calitate, de titular de
suveranitate şi de subiect de drept privat. Majoritatea raporturilor comerciale internaţionale la care
participă statul are un caracter contractual.

Organizaţiile interguvernamentale

Acestea au capacitatea de a fi titulare de drepturi şi obligaţii internaţionale, necesare îndeplinirii

funcţiilor şi realizării scopurilor pentru care au fost create. Ele acţionează ca entităţi distincte de
membrii lor, dar numai în domeniile în care au fost investite cu anumite funcţii.

Comercianţii persoane fizice

În conformitate cu principalele sisteme de drept se cunosc două concepţii diferite cu privire la

noţiunea de comerciant persoană fizică. Astfel, potrivit concepţiei subiective, calitatea de
comerciant este recunoscută peroanelor fizice care îşi înscriu numele sau firma în registrul
comerţului. Prin înscrierea în registrul comerţului, persoana fizică dobândeşte calitatea de
comerciant. Înscriere are un caracter constitutiv,fără a avea importanţă dacă persoana fizică face sau
acte de comerţ prin natural lor. Potrivit concepţiei obiective, caitatea de comerciant este recunoscută
persoanei fizice care exercită acte de comerţ prin natura lor, îm nume propriu şi cu titlu
professional.
Condiţiile calităţii de comerciant sunt:
- exercitarea unor acte de comerţ;
- actele de comerţ să fie exercitate cu titlu professional;
- exercitarea actelor de comerţ să se facă în nume propriu;
- înscrierea în registrul comerţului.
Capacitatea de a fi comerciant este stabilită prin lege. Pentru a exercita acte de comerţ, o
persoană trebuie să aibă capaciatatea de folosinţă şi de exerciţiu. În această materie regula o
reprezintă existenţa capacităţii de folosinţă.
Capacitatea persoanelor fizice romîne de a efectua opraţiuni comerciale internaţionale rezultă din
dispoziţiile Constituţiei, fiind recunoscută indirect, prin Legea nr. 300 / 2004 privind autorizarea
persoanelor fizice şi a asociaţiilor famililae care desfăşoară activităţi economice pe teritoriul
României. Libertatea de a a face comerţ prezintă anumite restricţii care urmăresc protecţia
intereselor generale sau personale. Unele restricţii privesc accesul la profesiunea de comerciant.
Acestea se concretizează prin incompatilităţi, decăderi, interdicţii şi autorizaţii prealabile. Sunt

9
incompatibili cu calitatea de comeciant: parlamentarii, magistraţii, funcţionarii publici, militarii,
diplomaţii. De asemenea, nu pot fi comercianţi: avocaţii, notarii, medicii şi arhitecţii.Decăderea din
dreptul de a exercita o profesiune comercială intervine ca urmare a săvârşirii de către comerciant a
unor fapte grave, prin hotărâre judecătorească penală. Interdicţia de a exercita activitatea
comercială poate fi stabilită din raţiuni economice sociale sau morale. Autorizaţia administrativă
prealabilă pentru exercitarea comerţului se eliberează la solicitarea persaonei fizice de către
autoritatea publică. În scopul ocrotirii intereselor personale, restricţiile vizează persoanele care sunt
incapabile respectiv, minorii şi interzişii.

Obligaţiile specifice comercianţilor sunt:

- înregistrarea în registrul comerţului;
- ţinerea registrelor comerciale;
- respectarea regulilor de morală comercială.

Întreprinderea şi fondul de comerţ

Întreprinderea este o unitate complexă de producţie şi de comerţ. La elementele economice

ale întreprinderii se adaugă un criteriu profesional şi un criteriu al interpunerii în schimbul muncii.
Formată din elemente umane şi materiale,organizate sistematic de către comerciant, pe riscul său,
întreprinderea are ca scop producerea de bunuri şi prestarea de servicii, destinate schimbului, pentru
obţinerea de profit. După obiectul lor de activitate, întreprinderile se împart în două
categoriiîntreprinderi de producţie sau industriale şi întreprinderi de servicii.
Prima categorie include întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi
manufactură. A doua categorie cuprinde întreprinderile de furnituri, întreprinderile de spectacole
publice, întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri, întreprinderile de
editură,imprimerie,librărie, obiecte de artă, întreprinderile de asigurare, întreprinderile de depozit în
docuri şi antrepozite. În desfăşurarea activităţii comerciale, instituţia fondului de comerţ asigură
interesele comerciantului,precum şi respectarea drepturilor creditorilor. Fondul de comerţ reprezintă
un ansamblu de elemente reunite de un comerciant pentru exercitarea unei activităţi comerciale, în
scopul atragerii clientelei şi obţinerii de profit. În raport cu întreprinderea, fondul de comerţ este o
parte componentăcu valoare economică. Elementele corporale şi incoporale care alcătuies fondul de
comerţ, nu implică prezenţa elementului uman. Întreprinderea constituie un organism autonom,
având personalitate juridică. Aceasta reprizintă unsistem organizer, care înglobează, ca o latura
patrimonială, şi fondulde comerţ. Fondul de comerţ cuprinde ca elemente bunuri corporale şi bunuri
incorporale În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ se cuprind:
- numele commercial sau firma;
- emblema;
- clientela şi vadul commercial;
- drepturile de proprietate industrială;
- drepturile de autor.
Aceste elemente se încadrează în categoria drepturilor private şi conferă titularului
posibilitatea de a le exploata exclusiv în folosul său. Ele au o valoare economică, fiind protejate de
lege. În categoria elementelor corporale ale fondului de comerţ se include maşinile, utilajele,
echipamentle şi materialele. Aceste elemente sunt luate în considerare în măsura în care atrag
clientele. De asemenea, în aceata categorie intră şi mărfurile rezultate din activitatea comercială sau
achiziţionate spre a fi revândute. Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din elementele
fondului de comerţ. Creanţele şi datoriile sunt elemente ale patrimoniului comerciantului,
reprezentând o universalitate juridică. În cazul înstrăinării fondului de comerţ, creanţele şi datoriile
nu se transmit dobânditorului cu execepţia celor care rezultă din contractele cu executare sucesivă
Cu acordul creditorului, se pot transmite şi datoriile, dar numai prin novaţie. Potrivit opiniei
majoritare fondul de comerţ este o universalitate ce prezintă o identitate de sine stătătoare. Aceasta
este definită ca o universalitate de fapt şi nu de drept. Fondul de comerţ nu poate fi asimilat cu

10
patrimonial. Fondul de comerţ are o natură comercial. El poate fi dat în gaj fără deposedare,
închiriat sau înstrăinat prin acte cu titlu oneros sau gratuit. Mijloacele de apărare a fondului de
comerţ sunt actiunea în concurenţă neloială şi acţiunea în contrafacere.

Societăţile comerciale

Alături de comercianţii persoane fizice legiuitorul oferă calitatea de subiect de drept şi

societăţilor comerciale. Termenul de societate derivă din latinescul “societas” şi se refera la diferite
domenii de activitate de natură civilă sau comercială. Întrucât legislaţia comercială, în speţă Codul
cicil şi Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, nu cuprinde reglementări proprii cu privire la
noţiunea de societatea comercială sunt luate în considerare, şi constituie izvor subsidiar în această
materie, prevederile codului civil care definesc societatea civilă ca fiind: “un contract prin care
două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scopul de a împărţi foloasele ce
ar putea deriva ”. Întrucât textul de lege citat se consideră perimat în raport cu stadiul actual al
activităţilor şi relaţiilor comerciale şi nu poate să satisfacă sub toate aspectele definirea societăţii
comerciale, s-a încercat conturarea de către specialişti a unei definiţii proprii, corespunzătoare,
pentru noţiunea de societate comercială.
Astfel doctrină comercială a definit societatea comercială, ca fiind o colectivitate economică
cu caracter instituţional, născută dintr-un contract de asociere şi/sau statut denumit act constitutiv
şi care are drept scop reunirea şi valorificarea superioară a capitalului şi a muncii în raport cu
nevoile materiale şi spirituale ale pieţii, ţinând cont de permisibilitatea legii în vederea obţinerii de
câştiguri.
Societatea comercială se înfiinţează printr – un contract, care determină structura originară.
În funcţie de forma de constituire, actul constitutiv, va cuprinde, pe lângă contractul de societate, şi
un statut. Contractul de societate comercială se evidenţiază prin o serie de particularităţi, unele cu
caracter general, altele specific pe care le menţionăm în continuare:
a) caracter sinalagmatic - în sensul că, actul juridic nu se poate încheia valabil decât cu participarea
a cel puţin două persoane. Excepţie de la acest caracter face doar societatea cu răspundere limitată,
fiind singura ce poate funcţiona cu asociat unic.
b) caracter consensual, - în sensul că, actul juridic se consideră valabil încheiat prin acordul de
voinţă al părţilor. Ţinând cont de particularităţile acestui tip de contract, caracterul
consensualismului, valabil pentru majoritatea actelor juridice, comportă în acest caz nuanţe
specifice în sensul că legea cere imperativ ca acordul de voinţă al părţilor să fie exprimat în formă
solemnă.
c) caracter oneros, - în sensul că prin încheierea actului juridic se urmăreşte de către părţi obţinerea
unui profit.
d) caracter comutativ, - adică se cunoaşte existenţa şi întinderea obligaţiilor ce revin părţilor chiar
din momentul încheierii actului juridic.
e) este un contract cu executare succesivă, - care se desfăşoară în timp fiind menţionată durata
contractului care poate fi determinată sau nedeterminată.
f) caracter intuitu personae, - acest caracter se manifestă şi se cere în mod expres în cazul
constituirii societăţilor de persoane, în sensul că la asociere se iau în considerare calităţile personale
ale fiecărui asociat fiind necesară totodată existenţa încrederii reciproce..
g) caracter comercial – constituie un caracter specific care este dat de obiectul de activitate al
viitoarei societăţi şi care determină practic convertirea actului juridic civil în act de natură
comercială.
Comercialitatea este dobândită de societate prin fixarea ca obiect de activitate a unor
operaţiuni care se înscriu în categoria faptelor de comerţ consacrate de Codul comercial şi prin
înmatricularea societăţii în condiţiile Legii nr.26/1990.
Contractul de societate cuprinde următoarele elemente:
- aportul asociaţilor;
- exercitarea în comun a unor activităţi comerciale;

11
- realizarea de beneficii.

Condiţii generale de fond ale contractului de societate sunt:

a) Capacitatea juridică – constituie condiţie de fond esenţială, imperativă şi generală care, exprimă
aptitudinea juridică a părţilor de a contracta, cerută pentru încheierea valabilă a actului juridic de
asociere sub forma unei societăţii comerciale. Persoanele care nu pot participa la încheierea unui
astfel de act juridic sunt cele care nu dispun de capacitate de exerciţiu deplină (minorii şi interzişii
judecătoreşti) întrucât legislaţia comercială în vigoare condiţionează asocierea de persoane în
vederea constituirii unei societăţi de această calitate. În ceea ce priveşte capacitatea juridică a
persoanelor juridice care se pot asocia pentru crearea unei societăţi menţionăm doar că trebuie
respectate condiţiile cerute de lege pentru exercitarea acestei calităţi de un astfel de subiect de drept.
Excepţiile cu privire la persoanele juridice care încheie acte juridice şi în speţă un contract de
societate comercială sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.

b) Consimţământul: este, de asemenea, o condiţie de fond esenţiala, imperativă şi generală care

pune în evidenţă voinţa juridică a părţilor de a încheia acte juridice, în cazul nostru un contract de
societate în vederea constituirii unei societăţi comerciale.
Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
▪ Să provină de la o persoană cu discernământ. Această cerinţă decurge din caracterul conştient al
actului juridic în sensul că participanţii trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele care se produc
prin încheierea actului juridic ca urmare a manifestărilor lor de voinţă. Discernământul nu trebuie
confundat cu capacitatea juridică, deşi există o strânsă legătură între ele, întrucât prezenţa sau lipsa
discernământului reprezintă o stare de fapt iar capacitatea reprezintă o stare de drept. În acest
context se prezumă că persoana care are capacitate de exerciţiu deplină ca are şi discernământ iar
lipsa capacităţii de exerciţiu prezumă şi lipsa discernământului.
▪ Trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice .
▪ Trebuie să fie exteriorizat. Principiul aplicabil în privinţa exteriorizării consimţământului este
cel al consensualismului. Părţile pot alege forma de exteriorizare a consimţământului, expresă sau
tacită, acesta putând fi practic dat în scris, verbal, gesturi sau fapte concludente), cu precizarea ca la
contractul de societate comercială legea impune manifestarea expresă a voinţei, actul juridic
încheindu-se doar în formă autentică.
▪ Să nu fie viciat de vreun viciu de consimţământ – deoarece se consideră că nimic şi nimeni nu
poate altera voinţa juridică a celui care încheie un act juridic, în cazul nostru contract de societate
comercială.
Viciile de consimţământ reprezintă acele împrejurări care pot afecta caracterul conştient şi
liber al voinţei celui care încheie actul juridic. Sunt considerate vicii de consimţământ: eroarea,
dolul şi violenţa. Eroarea desemnează falsa reprezentare a unei împrejurări de care depinde
încheierea valabilă a unui act juridic. Dolul (viclenia) - este viciul de consimţământ care constă în
inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive spre a o determina să încheie
un anumit act juridic. Violenţa este viciul de consimţământ care constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău de natură să îi producă o temere care să o determine să încheie un anumit act
juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

c). Obiectul contractului de societate comercială - reprezintă condiţia de fond esenţială, imperativă
şi generală care indică conduita subiectelor de drept participante la încheierea actului juridic
indicând practic, acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de la care sunt ţinute. Această
conduită trebuie să contureze şi să determine realizarea obiectului de activitate propus prin
încheierea acestui contract de societate.
Obiectul oricărui act juridic trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
obiectul trebuie să existe la data încheierii actului juridic;
obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, conduita părţilor trebuie să fie cunoscută sau
să poată fi (re)cunoscută prin indicarea anumitor elemente, chiar din momentul încheierii actului

12
juridic.
obiectul să fie posibil, adică obiectul conduitei părţilor trebuie să se supună regulilor dreptului
comun în materie, potrivit cărora nimeni nu se poate obliga la imposibil. Imposibilitatea este
echivalentă cu lipsa obiectului de activitate şi atrage după sine nulitatea actului juridic.
obiectul trebuie să fie licit şi moral în sensul că conduita părţilor trebuie să fie în concordanţă atât
cu legislaţia în vigoare cât şi cu regulile de convieţuire socială.
obiectul trebuie să fie un fapt social al celui care se obligă în sensul că o persoană nu poate fi
obligată sau nu se poate obliga decât prin voinţa sa.

d).Cauza sau scopul de societate comercială, - constituie o condiţie de fond, esenţială şi imperativă
a oricărui act juridic care reflectă obiectivul avut în vedere la încheierea lui. Pentru a fi valabilă
cauza trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
cauza trebuie să existe, această cerinţă este prevăzută în mod expres în prevederile codului civil
care dispune: “obligaţia fără cauză nu poate avea un efect” .
cauza trebuie să fie reala şi nu falsă - cerinţa desprinsă de asemenea din prevederile codului civil
care indică “o cauză nefondată nu poate avea efect”.
cauza să fie licită şi morală, cerinţa consacrată în mod expres de codul civil care indică
“obligaţia nelicită nu poate avea nici un efect”.

Condiţii de fond speciale privind natura comercială a contractului de societate

Societatea comercială este considerată subiect de drept comercial, dacă este înfiinţată pentru a face
acte de comerţ. În acelaşi sens se pronunţă şi Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, în
sensul că acestea se constituie prin asociere de persoane fizice sau juridice in vederea efectuării
unor activităţi de natură comercială. Prin urmare contractul de societate comercială trebuie să se
subordoneze şi acestei condiţii de fond cu caracter specific, de care depinde natura comercială a
obiectului său.
Condiţiile de formă şi de publicitate ale contractului de societate comercială.
Contractul de societate comercială se încheie sub forma unui înscris unic numit act constitutiv care
este semnat de către toţi asociaţii şi supus autentificării de către notar. Caracterul solemn al
contractului de societate comercială este impus de lege pe de o parte pentru protecţia intereselor
asociaţilor iar pe de altă parte pentru protecţia terţilor. Neîndeplinirea acestor condiţii determină
nevaliditatea actului juridic. Totodată forma solemnă a contractului de societate comercială
constituie o garanţie şi un mijloc de probă în cadrul litigiilor comerciale. După autentificare, în
termen de 15 zile reprezentanţii societăţii (fondatori, administratori, conducători) sau un
împuternicit al acestora au obligaţia de a cere înmatricularea societăţii la Registrul Comerţului.
Pentru realizarea acestui scop aceştia vor depune la Registrul Comerţului o cerere de
înmatriculare care va fi însoţită de actul constitutiv al societăţii comerciale şi de o serie de
documente cerute de lege prin care să se facă dovada: vărsării capitalului subscris de către fiecare
asociat la constituirea capitalului social; dovada aportului patrimonial sau nepatrimonial făcut de
către fiecare asociat în cazul constituirii societăţilor de persoane cu indicarea (evaluarea pecuniară
sau financiară) contribuţiei fiecărui asociat.
În funcţie de obiectul de activitate propus vor fi anexate autorizaţii de la autorităţile
competente. După depunerea acestor documente şi a cererii de înmatriculare la Registrul
Comerţului, controlul legalităţii lor va fi efectuat de către justiţie prin intermediul unui judecător
delegat de tribunalul judeţean sau municipal. În termen de cinci zile de la depunerea actelor
judecătorul delegat este obligat să verifice conformitatea şi legalitatea acestora iar în cazul în care
nu sunt constatate nereguli judecătorul delegat pronunţă o încheiere prin care autorizează
înmatricularea societăţii comerciale la Registrul Comerţului. Înmatricularea trebuie efectuată în
termen de 24 de ore de la data la care încheierea pronunţată de către judecător a rămas definitivă şi
irevocabilă. Încheierea pronunţată de către judecător în baza căreia se înfiinţează societatea
comercială este trimisă din oficiu pe cheltuiala societăţii comerciale la Monitorul Oficial al
României spre publicare, cât şi administraţiei financiare în a cărei rază teritorială îşi va avea sediul

13
principal societatea pentru luarea în evidenţa fiscală. Prin aceste ultime două operaţiuni se consideră
îndeplinite condiţiile de formă şi de publicitate ale unui contract de societate comercială prin care se
poate înfiinţa o societate comercială.
Societatea comercială constituită în mod legal, cu îndeplinirea condiţiilor de fond şi de
formă stabilite, dobândeşte personalitate juridică. De la data înregistrării în registrul comerţului,
societetea comercială este persoană juridică. Din momentul recunoaşterii personalităţii juridice,
societatea comercială are o firmă, un sediu social, o naţionalitate, un patrimoniu, o voinţă socială şi
o capacitate juridică specifică. Societatea comercială participă în nume propriu la circuitul
comercial, răspunde pentru obilgaţiile sociale şi are dreptul de a sta în justiţie.

Clasificarea societăţilor comerciale

Societăţile comerciale se pot clasifica după mai multe criterii şi anume :
− după natura societăţii;
− după obiectul de activitate;
− după întinderea răspunderii asociaţilor;
− după forma de constituire şi provenienţa capitalului social.

În funcţie de natura lor societăţile comerciale se împart în societăţi de persoane şi societăţi

de capitaluri. Din punct de vedere al obiectului de activitate, acestea pot fi societăţi de producţie de
bunuri şi de comercializare a mărfurilor. Art. 2 din Legea 31/1990 defineşte cinci forme de societăţi
comerciale care pot exista şi funcţiona la ora actuală în economia românească, după cum urmează:
Societatea în nume colectiv;
Societatea în comandită simplă;
Societatea pe acţiuni;
Societatea în comandită pe acţiuni;
Societatea cu răspundere limitată.

Literatura şi doctrina comercială pornind de la aceste cu prevederi legale reuşesc sa realizeze

o structurare a societăţilor comerciale in funcţie de o serie de criterii.
a) după natura lor şi ţinând cont de modalitatea de încheiere a actului constitutiv societăţile
comerciale se clasifică în:
Societăţi de persoane;
Societăţi de capitaluri.

Societăţile de persoane - au ca notă distinctă caracterul “intuitu personae” în sensul că la

constituirea unei astfel de societăţi se iau în considerare calităţile personale ale asociaţilor si de
încrederea reciproca dintre aceştia care trebuie să subziste pe toată durata de funcţionare a societăţii.
Includem în aceasta categorie:
Societatea în nume colectiv;
Societatea în comandita simplă;
Societatea cu răspundere limitată.

Societăţile de capitaluri au ca nota distinctă faptul că la constituirea lor interesează doar vărsarea
aportului de capital la care s-au obligat fiecare dintre asociaţi. Capitalul social, astfel format, se
divide în acţiuni sau părţi sociale, funcţie de tipul de societate. Fac parte din această categorie:
Societatea pe acţiuni;
Societatea in comandită pe acţiuni;
Societatea cu răspundere limitată.

b) după obiectul de activitate, se disting următoarele tipuri de societăţi comerciale:

Societăţi de producţie de mărfuri;
Societăţi de comercializare a mărfurilor;

14
 Societăţi de construcţii montaj;
Societăţi de transport;
Societăţi de prestări de servicii;
Societăţi de exploatări miniere, petroliere, etc.

c) în funcţie de întinderea sau gradul de răspundere al asociaţilor societăţile comercial se

clasifică în:
Societăţi cu răspundere nelimitată;
Societăţi cu răspundere limitată;
Societăţi cu răspundere mixtă.

Societăţile comerciale cu răspundere nelimitată au ca notă distinctă faptul că obligaţiile sunt

garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Includem în această categorie:
Societatea in nume colectiv

Societăţile comerciale cu răspundere limitată se caracterizează prin faptul că fiecare asociat

răspunde doar in limita aportului la care s-a obligat. Includem in aceasta categorie:
Societatea pe acţiuni;
Societatea cu răspundere limitată.

Societăţile comerciale cu răspundere mixtă au ca nota distinctă faptul că in acest caz pentru
obligaţiile angajate de societate unii asociaţi (comanditaţii) răspund nelimitat si solidar, ca in cazul
societăţilor de persoane iar cealaltă categorie de asociaţi (comanditarii) răspund doar in limita
aportului la care s-au obligat, ca în cazul societăţilor de capitaluri. Includem în această categorie:
Societatea în comandită simplă;
Societatea în comandită pe acţiuni.

15
16
Capitolul III

Falimentul internaţional

Noţiunea de faliment şi elementele acestuia

Falimentul este o cale specială de executare silită asupra tuturor bunurilor comerciantului
debitor, care a încetat plata datoriilor sale comerciale. Falimentul indică situaţia unui comerciant,
care nu – şi plăti datoriile ajunse la scadenţă, fiind în încetare de plăţi. Acesta mai reprezintă
organizarea juridică a creditorilor, care se apără în comun de insolvenţa comercială a debitorilor lor.
Tot falimentul constituie şi o măsură legală de ocrotire a creditului prin repartizarea riscurilor între
toţi creditorii comerciantului. Falimentul se caracterizează prin următoarele elemente:
- instituirea unei proceduri concursuale de executare silită;
- lichidarea întreprinderii comerciale;
- sancţionarea falitului culpabil;
- situaţia infamată a debitorului falit.

Reglementări privind falimentul

Reglementarea legislaţiilor naţionale în materia falimentului conţin prevederi diferite.

Principalele deosebiri se referă la sfera de aplicare şi finalitatea procedurilor colective. În legisalţiile
de influenţă franceză, ( Belgia, Grecia, Italia, Spania ) falimentul are un caracter profesional,
aplicându – se numai comercianţilor. Încetarea plăţilor de către un necomerciant nu atrage
consecinţe specifice. În celelate legislaţii procedura este unitară pentru toţi debitorii, comercianţi
sau necomercianţi. Soluţii diferite sunt consacrate şi cu privire la finalitatea procedurilor colective.
Sistemul legislaţiilor naţionale îmbină măsurile de prevenire a falimentului cu cele de redresare şi
lichidare judiciară. În unele legislaţii , acentul se pune pe prima fază, de prevenire a falimentului. .
Cu toate că este în dificultate întreprinderea îşi continuă activitatea, în scopul redresării sale.
În alte legislaţii, importanţă prezintă posibilitatea de redresare a întreprinderii. Măsurile de
redresare au ca scop plata creditorilor. În caz de nereuşită, întreprinderea nerentabilă va fi lichidată.
Activitatea de armonizare în materia falimentului se concretizează prin încheierea de convenţii
internaţionale, prin adoptarea de regulamente sau prin elaborarea de legi interne, care transpun acte
internaţionale. Dintre acestea enumerăm:
- Tratatul de la Montevideo ( 1889 ) ;
- Convenţia de la Havana ( 1928) ;
- Convenţia statelor nordice ( 1933 );
- Convenţia de la Instambul (1990);
- Convenţia UE ( 1995);
- Legea model UNCITRAL ( 1997);
- Regulamentul nr. 1346/ 2000 Consiliului Uniunii Europene.

Redresarea şi lichidarea judiciară

În unele sisteme de drept contemporane, reglementarea procedurii falimentului prezintă o

concepţie modernă, care pune accentul pe măsurile de salvare a întreprinderii debitorului,
menţinerea locurilor de muncă şi plata datoriilor. Prevenirea insolvenţei comerciale presupune
determinarea rapidă a dificultăţilor financiare ale întreprinderii şi rezolvarea lor amiabilă. În dreptul
francez, prevenirea insolvenţei se realizează cu ajutorul următoarelor mojloace:
- prin utilizarea informaţiilor contabile interne;
- prin folosirea instrumentelor de publicitate comercială;

17
- prin procedura de alertă, adică informarea conducerii întreprinderii despre unele fapte de natură a
compromite continuarea activităţii şi măsurile ce se impun pentru redresarea situaţiei. Aceasta poate
fi internă sau externă . Alerta internă se poate declanşa de cenzori, salariaţi prin comitetul
întreprinderii şi asociaţi. Alerta internă poate fi iniţiată de preşedintele tribunalului commercial sau
de grupurile de prevenire agreate.
Redresarea judiciară constituie o procedură care se aplică întreprinderiiilor aflate în stare de
încetare de plăţi, care au posibilitatea de a – şi restabili situaţia economică. În condiţiile menţinerii
activităţii, redresarea judiciară are ca scop plata creditorilor. În dreptul francez, redresarea judiciară
poate fi simplă sau generală. Procedura simplă se aplică ăn cazul întreprinderilor mici şi mijlocii,
respectiv acele care au cel mult 50 de salariaţi şi realizează o cifră minimă de faceri stabilită de
lege. Procedura generală este destinată întreprinderilor importante. Normele care reglementează
procedura generală formează regimul de drept comun.
Lichidarea judiciară se aplică întreprinderilor care nu mai pot să – şi reface situaţia
economică. În cazul neexecutării de către debitor a angajamentelor financiare prevăzute în planul de
redresare, instanţa va pronunţa lichidarea întreprinderii. Hotărârea de lichidare judiciară produce
efecte nepatrimoniale şi patrimoniale. Lichidarea presupunea realizarea activului şi plata pasivului
În situaţia terminării distribuţiei sumelor realizate sau insuficienţei activului, procedura lichidării se
închide. Masa credală se desfiinţează, iar creditorii plătiţi parţial îl pot urmări, în continuare, pe
debitor, numai printr –o procedură individuală. Prin ordonanţa preşedintelui tribunalului, creditorii
individuali pot primi şi un tilu executor.

18
Capitolul IV

Contractele internaţionale de vânzare de mărfuri

Vânzarea internaţională de mărfuri

Vânzarea - cumpărarea este un contract prin care părţile, vânzător şi cumpărător, se obligă,
reciproc, să transmită proprietatea unui bun în schimbul unui preţ. Principala reglementare în
materie o formează Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri încheiată la Viena, la 11 aprilie 1980, care a intrat în vigoare la 1 ianuraie 1988. Caracterele
juridice sunt : comune şi specifice.
Caracterele juridice comune ale contractului de vânzare – cumpărare sunt următoarele:
- bilateral sau sinalagmatic;
- cu titlu oneros;
- comutativ;
- translativ de proprietate ( de natura contractului şi nu de esenţa acestuia).
Caracterele juridice specifice sunt: comercialitatea şi internaţionalitatea.
Pentru determinarea caracterului internaţional, Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri din 1980 prevde că dispoziţiile acesteia se aplică contractelor de
vânzare de mărfuri care îşi au sediul în state diferite.
Convenţia se aplică între părţi care îşi au sediul în state diferite.
Domeniul de aplicare personal al Convenţiei include două situaţii:
- când statele sunt părţi la convenţie;
- când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.
Faţă de alte înţelegeri internaţionale Convenţia a optat pentru sediul părţilor. Noţiunea de sediu nu
este definită în Convenţie, calificarea urmând a fi dată de norma conflictuală în cauză. Criteriul
sediului trebuie cunoscut de părţi, cel mai târziu in momentul încheierii contractului. Dacă o parte
are mai multe sedii, se ia în considerare sediul care prezintă cea mai strînsă legătură cu prevederile
contractului şi executarea sa, ţinând sema de circumstanţele cunoscute sau avute ân vedere între
părţi înainte sau cu ocazia încheierii contractului. Când o parte nu are sediu, se va recurge la
reşedinţa sa obişnuită. Dacă niciuna sau numai una din părţi îşi are sediul pe teritoriul unui stat
contractant, norma de drept internaţional privat poate trimite la legea unui stat contractant. Legătura
normei conflictuale poate consta în mai multe circumstanţe, cum ar fi voinţa părţilor, mişcarea
obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării bunului vândut, care devin
relevante pentru incidenţa Convenţei.
În privinţa obiectului de reglementare, Convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de
mărfuri. Bunurile trebuie să fie determinate sau determinabile. Sunt considerate vânzări contractele
de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse. Prevederile Convenţiei au un caracter
supletiv, părţile pot să excudă aplicarea Convenţiei printr – o clauză înserată în contract sau prin
referirea la o altă reglementare. De asemenea, sub rezerva art. 12 părţile pot să deroge de la oricare
din dispoziţiile Convenţiei ori să le modifice efectele.
Oferta de a contracta reprezintă propunerea de încheiere a unui contract.
Oferta de a contracta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate;
- să fie suficient de precisă;
- să denote voinţa ofertantului de a se angaja în caz de acceptare.
Oferta produce efecte când ajunge la destinatar ( sistemul recepţiei ).
Oferta poate fi retractată sau revocată.
Acceptarea ofertei este o declaraţie sau o altă manifestare a destinatarului care exprimă
acordul său în privinţa ofertei. Voinţa aceptantului se poate manifesta în formă expresă sau tacită.
În privinţa conţinutului, acceptarea trebuie să fie pură şi simplă. Termenul de acceptare poate fi

19
stabilit de către ofertant printr – o telegramă sau scrisoare, telefon, telex sau alte mijloace de
comunicare instantanee. Zilele de sărbătoare sau nelucrătoare nu se iau în calculul termenului de
acceptare. Acceptarea poate fi retractată dacă dezicerea acceptantului ajunge la ofertant înainte de
momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment. Prin urmare, retractarea
acceptării poate interveni până în momentul încheierii contractului.
Contractul se încheie în momentul în care aceptarea ofertei produce efecte în conformitate
cu dispoziţiile Convenţiei. Momentul încheierii contractului se stabileşte după cum părţile sunt
prezente sau absente, iar acceptarea este expresă sau tacită. În mod corespunzător contractul se
încheie ăn următorul moment:
- al realizării acordului de voinţă între părţi;
- al recepţiei acceptării ofertei;
- al îndeplinirii actului de acceptare tacită.
În privinţa momentului încheierii contractului, Convenţia consacră sistemul recepţiei.
În aplicarea principiului consensualismului art. 11 prevede că un contract de vânzare –
cumpărare nu trebuie să fie, nici încheieat, nici constatat în scris şi este supus nici unei alte condiţii
de formă. Întrucât unele legislaţii naţionale stabilesc forma scrisă a contractului de vânzare, orice
stat contractant poate oricînd să declare că dispoziţiile art. 11 şi ale art. 29, care autorizează altă
formă decât cea scrisă, nu se aplică din moment ce una din părţi îşi are sediul în acest stat. Părţile nu
pot deroga de la condiţia formei scrise a contractului şi nici să – i modifice efectele.
În privinţa probei contractului, prevederile Convenţei adoptă principiul libertăţii probei ,
potrivit art. 11 un contract poate fi probat prin orice mijloace inclusiv prin martori.
Termenul de înscris cuprinde şi comunicările adresate prin telegramă sau prin telex.

Efectele contractului

Obligaţiile vânzătorului sunt:

- predarea mărfii;
- remiterea documentelor referitoare la marfă;
- conformitatea mărfii;
- garanţia pentru evicţiune.
Obligaţiile cumpărătorului sunt:
- plata preţului;
- preluarea mărfii predate.
Momentul transmiterii proprietăţii se determină de către părţi, în funcţie de specificul
contractului. În caz contrar, transmiterea dreptului de proprietate va fi guvernat de lex contractus.
Textele de la Viena se referă numai la predarea şi preluarea mărfilor, adică la remiterea efectivă a
mărfurilor, care nu înseamnă întotdeauna şi tradiţia lor. În sistemul de la Viena, riscurile se transmit
de la vânzător la cumpărător în momentul predării mărfii. În situaţia încare contractul de vînzare
implică transportul mărfurilor, potrivit art. 67, se deosebesc două aspecte. Dacă vânzătorul nu este
ţinut să remită marfa într – un loc determinat, riscurile sunt transmise cumpărătorului din momentul
predării mării primului transportator pentru a fi transmisă cumpărătorului conform prevederilor
contractuale. Atunci când vânzîtorul este ţinut să remită marfa într – un loc determinat,
transportatorului, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului până ce marfa nu a fost predată
transportatorului în acel loc.
Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate, se consideră că marfa este pusă la
dispoziţia cumpărătorului numai din momentul în care s – a făcut identificarea lor.
Referitor la mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt transferate cumpărătorului din
momentul încheierii contractului. În celelate împrejurări, riscurile sunt transferate cumpărătorului
când preia mărfurile sau, dacă nu o face, la termenul stabilit, din momentul în care mărfurile sunt
puse la dispoziţia sa, iar el săvârşete o contravenţie la contract prin nepreluarea lor.

20
Răspunderea în vânzarea internaţională

Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie în contract de către vânzător

sunt:
- executarea obligaţiilor contractuale;
- rezoluţiunea contractului.
Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie în contract de către cumpărător
sunt:
- executarea obligaţiilor contractuale;
- rezoluţiunea contractului.

Alte aspecte ale vânzării internaţionale

Excepţia de neexecutare a contractului este mijlocul procesual pe care o parte il are la indemana,
putand să amâne executarea obligaţiilor sale când, după încheierea contractului, rezultă că cealată
parte nu va executa o parte esenţială a obligaţiilor ce îi revin. Un alt mijloc este rezolutiunea
contractului.Un prim efect al rezoluţiunii contractului constă în liberarea celor două părţi de
obligaţiile lor. În al doilea rând, partea care a executat contractul, total sau parţial, poate să ceară
celeilalte părţi restituirea prestaţiilor furnizate sau sumele plătite în executarea contractului. În
contractele cu predări succesive, se declară, de obicei, rezoluţiunea parţială. Se mai pot cere daune-
interese si dobanzi.

Prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri

Convenţia de la New York ( 1974 ) asupra prescripţiei are un caracter supletiv. În acest sens,
se stipulează că părţile pot deroga de la Dispoziţiile Convenţiei incluzând în contract o clauză
contrară sau o altă reglementare. Convenţia se aplică în următoarele situaţii:
- în momentul încheierii contractului de vînzare, părţile îşi au sediul în state contractante;
- regulilor de drept internaţional privat fac aplicabilă contractului de vânzare legea unui stat
contractant. Termenul de prescripţie stabilit de Convenţie este de 4 ani. Prin textul art. 23 se prevede
că, fără a ţine seama de dispoziţiile Convenţiei, orice termen de prescripţie expiră cel mai tîrziu 10
ani după data la care a început să curgă în conformitate cu reglemenzările convenite. Termenul de
prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi prelungită. Punctul de plecare al termenului de
prescripţie nu este întârziat în cazurile următoare:
- când o parte este obligată prin contract să adreseze o notificare celeilalte părţi;
- când covenţia de arbitraj prevde că nici un drept nu va lua naştere atâta timp cât o sentinţă arbirală
nu a fost pronunţată. Această prevedere trebuie coroborată cu dispoziţiile Convenţei, care
precizează că introducerea unei acţiuni arbitrale face să înceteze curgerea termenului de prescripţie
Convenţia stabileşte şi unele reguli în această materie. Prima regulă, prevede că acţiunea rezultând
dintr - o încălcare a contracrtului poate fi exercitată începând cu data la care această încălcare s – a
produs.
A doua regula priveşte introducerea acţiunii pentru neconformitatea lucrurilor, care poate fi
exercitată începând cu data la care lucrul a fost efectiv remis cumpărătorului sau oferta de remitere
a lucrului refuzată de către cumpărător. A treia regulă vizaeză introducerea acţiunii în cazul dolului
care poate fi exercitată începând cu data la care faptul a fost sau trebuia în mod raţional descoperit.
A patra regulă prevede că în cazul viciilor ascunse ale lucrului vândut, termenul de prescripţie al
acţiunii sprijinite pe garanţie începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzîtorului
faptul care motivează exercitarea acţiunii sale şi, cel mai târziu, începând cu data expirării garanţiei.
Ultima regulă vizează acţiunea în rezoluţiune a contractului, termenul de prescripţie curge la data la
care declaraţia de rezoluţiune adresată celeilalte părţi
Termenul de prescripţie a oricărui drept sprijinit pe neexecutarea de către o parte a unui
contract prevăzând prestaţii speciale sau plăţi eşalonate curge, pentru fiecare dintre obligaţiile cu

21
executare succesivă, începând cu data la care neexecutarea ce le afectează s – a produs . Cu toate
acestea, potrivit legii aplicabile contractului, când o parte declară rezoluţiunea contractului următor
acestei neexecutări, termenuul de prescripţie a tuturor obligaţiilor este adresată celeilalte părţi.
Convenţia de la New York prevede trei cauze de încetare a curgerii termenului de prescripţie
şi anume:
- îndeplinirea de către creditor a unui act introduuctiv al oricărei proceduri împotriva debitorului;
- îndeplinirea de către creditor a oricărui act întreruptiv de prescripţie conform legii statului unde
debitorul îşi are sediul;
- recunoaşterea de către creditor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor.
Termenul de prescripţie se prelungeşte când intervin anumite împrejurări ce nu sunt
imputabile creditorului şi pe care nu le putea evita ori învinge, fiind în imposibilitatea de a face să
curgă cursul prescripţiei.
Conform prevederilor art. 21, începând din momentul în care aceste împrejurări au încetat să
existe, termenul de prescripţie se prelungeşte cu un an. Termenul de prescripţie nu poate fi
modificat, nici cursul său nu poate fi schimbat printr – o declaraţie a părţilor sau pe pe calea unui
acord între ele. Cu caracter derogatoriu, debitorul poate, în cursul prescripţei , să preelungească
acest termen printr - o declaraţie scrisă adresată creditorului, care poate fi reînnoită.
Efectul termenului de prescripţie constă în faptul că nici un drept nu este recunoscut şi nici
nu devine executoriu în nici o procedură începută după expirarea termenului de prescripţie. Acest
efect priveşte numai presripţia dreptului la acţiune al creditorului, nu şi a dreptului de a cere
executarea silită. Cu toate acestea , efectul prescripţiei nu se produce în următoarele situaţii:
- cînd prescripţia nu este invocată de către partea interesată;
- când dreptul este invocat pe cale de excepţie.
Termenul de prescripţie se calculează astfel încât să expirela miezul nopţii al zilei a cărei
dată corespunde celei la care termenul a început să curgă. În lipsa unei date corespunzătoare,
termenul expiră la miezul noţii al ultimei zile a ultimei luni a termenului.Termenul este calculat prin
referire la data locului unde procedura este angajată. În privinţa datei se va aplica lex fori. Dacă
ultima zi a termenului este o zi de sărbătoare sau orice altă zi de vacanţă judiociară, împiedicând ca
procedura să fie începută în juridicţia unde creditorul angajează o procedură judiciară sau revendică
un drept, termenul de prescripţie este prelungit în aşa fel încât să înglobeze prima zi utilă, care
urmează zilei de sărbătoare sau de vacanţă judiciară.

22
Capitolul V

Contractele de intermediere în comerţul internaţional

Noţiuni introductive

Prin intermediere se înţelege activitatea depusă de o persoană pe seama unei alte persoane,
titulară a interesului. În calitatea de reprezentant , intermediarul poate lucra în numele persoanei
reprezentate sau în nume propriu. Regimul juridic al intermedierilor în comerţul internaţional este
determinat de conţinutul concret al contractului de mijlocire. Drepturile şi obligaţiile lor sunt
prevăzute printr - un contact de mandat sau de comision, la care se adaugă unele variante. Pe plan
internaţional cadrul juridic în materie îl constituie Convenţia de la Geneva din 1983 privind
reprezentarea în vânzarea internaţională de mărfuri, Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă
contractului de internediere şi reprezentării, Principiile UNIDROIT 2004 şi contactele model
eliberate de Camera de Comerţ Internaţională de la Paris. În sistemul de drept, contractul de agenţie
a fost reglementat de Legea nr. 509/ 2002 privind agenţii permamenţi. Având ca fundament
Directivele CEE nr. 86/ 653/ 1986, dispoziţiile legii se completează cu prevederile referitoare la
contractul de mandat comercial.

Contractul internaţional de mandat comercial

Mandatul comercial prin care opersoană, mandatar, se obligă, în baza însărcinării primite de
la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale. Elementele proprii care individualizează
configuraţia mandatului comercial sunt următoarele:
- mandatul comercial poate fi numai convenţional;
- reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui;
- mandatul comercial este întodeauna cu titlul oneros;
- mandatul este împuternicit de a face actele necesare executării opraţiunii cu care a fost
însărcinat,chiar dacă nu afost prevăzute în contract;
- libertatea de acţiune şi independenţă acordată mandatarului permit angajarea mandatului şi în
cazul unei aparenţe de reprezentare;
- mandatul comercial se revocă numi pentru motive întemeiate.
Contractul de mandat comercial este folosit în activitatea de intermediere a agenţilor
comerciali. Ei au calitatea de comerciant, exercitând activitatea intermediară în mod independent şi
cu titlu profesional.
Efectele contractului constau in obligatiile partilor. Mandatarul are următoarele obligaţii:
- de a executa mandatul;
- de a informa pe mandant despre operaţiunile pe care le întreprinde.
În îndeplinrea obligaţiilor sale, mandatarul trebuie să acţioneze cu diligenţa unui bun
comerciant, fiind ţinut să răspundă de culpa levis in abstracto.În aprecierea graduluide diligenţă se
va lua în comsiderare obiectul contractului, specializarea mandatarului şi cuantumul remuneraţiei.
Mandatarul nu răspunde însă, în absenţa unei stipulaţii exprese, de neexecutarea obligaţiilor
asumate de terţ prin încheierea contractului.
Mandantul este obligat:
- să plătească renumeraţia convenită;
- să creeze condiţiile necesare executării mandatului;
- să restituie cheltuielile efectuate de mandatar.
Mandatul încetează prin:
- realizarea obligaţiilor convenite;
- expirarea termenului stipulat de părţi;
- imposibiltatea fortuită de executare.

23
Contractul internaţional de comision

Comisionul este un contract prin care o persoană, comisionar, se obligă să trateze acte de
comerţ, în numele său propriu, dar pe seama altei persoane, comitent, în schimbul unei remuneraţii.
Acesta este o varietate a contractului de mandat, care se întemeiază pe o reprezentare imperfectă.
Este un comtract bilateral, comsensual, comutativ, intuitu personae şi cu titlu oneros. Persoanele
implicate în contractul de comision sunt: comitentul, comisionarul şi terţul. Contractul de comision
se particularizează prin următoarele trăsături:
- existenţa relaţiilor de mandat, în raporturile dintre comisionar şi comitent;
- comisionarul are calitatea de parte în contractul perfectat cu terţul, garantând executarea
contractului;
- privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate, ca o garanţie a creanţelor împotriva
comitentului. În practica internaţională, contractul de comision este folosit în vânzarea –
cumpărarea de mărfuri, în domeniul transporturilor şi în operaţiunile asupra valorilor mobiliare.
Comerciantul este obligat:
- să îndeplinească operaţiunea comercială cu care a fost împuternicit;
- să se conformeze instrucţiunilor comitentului;
- să dea socoteală despre executarea mandatului.
Comitentul are următoarele obligaţii:
- să plătească remuneraţia convenită;
- să restituie comisionarului cheltuielile efectuate în executarea contractului;
- să-l despăgubească de pierderile suferite.
În cadrul contractului de comision, comisionarul îşi poate asuma printr- o clauză expresă
obligaţia de a garanta executarea contractului principal de către terţ.
Efectele contractului faţă de terţi sunt configurate de poziţia comisionarului. Drepturile care
rezultă din contractele încheiate cu terţii pot fi exercitate numai de comisionar. Terţul contractant
rămâne străin faă de comitent, cu excepţia cazului în care intervine o cesiune. Cesionarul nu poate
dobândi decât drepturile pe care le –a avut comisionarul.
Contractul de comision fiind o formă a mandatului comercial încetează în aceleaşi cazuri. În
situaţia în care contractul de comision este revocat unilateral de către comitent, comisionarul are
dreptul la despăgubiri şi la cheltuielile efectuate pentru realizarea operaţiunii comerciale.

Contractul de agency

Prin agency se înţelege raportul ce se stabileşte în temeiul împuternicirii date de o persoană,

principal, unei alte persoane, care acceptă să acţioneze în numele său.4 Raportul de agency poate
rezulta din acordul părţilor sau dintr – o prezumţie legală. Această instituţie se utilizează cu
precădere în domeniul comerţului internaţional şi include reprezentarea, mandatul, contractul de
muncă, contractul de antrepriză, gestiunea de afaceri, răspunderea delictuală indirectă. Actele
agentului trebuie să fie precedate de consimţămîntul principalului. Operaţiunile efectuate pe seama
principalului, fără împuternicire, pot fi ratificate ulterior numai dacă existenţa sau identitatea
acestuia au fost aduse la cunoştiinţa terţilor. Dacă principalul este necunoscut, agentul acţionează
faţă de terţi în nume propriu şi nu se poate proceda la ratificare.
Păţile contractului de agency sunt principalul şi agentul. Principalul trebuie să aibă
capacitatea de a cocntracta, actele fiind încheiate pe sema sa. În calitate de intermedeiar, agentul
este necesar să aibă discernământ şi o voinţă neviciată. Acesta poate fi persoană fizică sau persoană
juridică. Instituţia agency poate fi exinsă şi la funcţionarii publici. În funcţie de intensitatea
controlului efecutuat de principal, agentul poate fi agent servant sau independent sau contractor –
agent. După limiteele împuternicirii acirdate, agenrul este general - agent şi special agent. În funcţie
de operaţiunile pe care le îndeplinesc, agenţii se împart în mai multe categorii: broker, factor ,
manager, schimpmaster şi attorney at law.

24
 Potrivit împuternicirii primite, agentul poate acţiona în nume propriu sau în numele
principalului. Agentul are următoarele obligaţii:
- să se conformeze promisiunii facute principalului;
- să lucreze mumai în folosul lui şi sub controlul lui;
- să fie loial;
-să de socoteală de ceea ce a primit ori a plătit pentru principal şi să transmită informaţiile care
privesc operaţiune încredinţată.
- dacă este retribuit trebuie să depună o anumită competenţă şi diligenţă;
Dacă agentul lucrează gratuit, se vor aplica regulile privind răspunderea civilă delictuală,
action of tort.
Principalul are următoarele obligaţii:
- să furnizeze toate informaţiile necesare;
- să plătească suma promisă pentru serviciile prestate;
- pentru pierderile şi spezele suportate de agent, principalul trebuie să acorde îndemnizaţie.

Contractul de mandat în reglementarea Principiilor UNIDROIT

În scopul armonizării şi coordonării dreptului privat al statelor şi elaborării unor reguli

uniforme, Principiile UNIDROIT, în versiunea 2004, au inclus şi reglementarea mandatului de
reprezentare. Aceste dispuiţii stabilesc posibilitatea uni mandatar de a ăncheia acte juridice care
produc efecte asupra relaţiilor dintre un mandant şi un terţ. Dispoziţiile guvernează numai relaţiile
dintre mandant sau mandatar, pe de o parte, şi terţ, pe de altă parte. În absenţa altor distincţii, fapul
că mandatarul acţionează în nume propriu sau ăn numele mandantuilui este irelevantă.
Acordarea mandatului de către mandant poate fi expresă sau implicită. Mandatarul are toată
puterea de a efctua actele necesare în vderea îndeplinirii scopurilor pentru care i – a fost acordată
împuternicirea. Referiror la feluriloe intermedierii, Principiile UNIDROIT fac distincţie intre două
situaţii esenţiale. Mandatarul poate acţiona în limitele împutenicirii sale şi fără imputernicire sau
peste limitele mandatului său.
Un mandatar are dreptul implicit de a desemna un substituit care să execute actele pe care nu
este rezonabil să le efecueze el însuşi. Numirea de către mandatar a unuia sau mai multor substituiţi
se poate face numai în condiţiile împuternicirii acordate. În lipsa oricăror precizări, mandatarul are
totuşi posibilitatea de a numi substituiţi. Un act al unui mandatar care acţionează fără împuternicire
sau depăşindu – şi limitele mandatului poate fi ratificat de mandant. Încetarea mandatului nu
produce efecte decît dacă terţul ştia sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă despre încetare. După
încetarea împuternicirii, mandatarul rămâne împuternicit să efectueze anumite acte necesare în
cauză. Prin admiterea mandatului de mecesitate, se evită prejudicierea intereselor mandantului.

25
26
Capitolul VI

Contractele de concesiune în comerţul internaţional

Contractul internaţional de concesiune exclusivă

Contractul de concesiune exclusivă este operaţiunea prin care o persoană numită

concendent, vinde mărfurile sale, într – o anumită zonă teritorială, unei alte persoane, concesionar,
ce le cumpără spre a le revinde clienţilor săi. Este un contract bilateral, consensual, intuitu personae,
comutativ şi cu titlu oneros. Paricularităţile contractului sunt:
- dubla exclusivitate, prin care concedentul se obligă să vândă anumite mărfuri, iar concesionarul să
le cumpere şi să le revândă sale. Contractul se poate încheia cu o clauză de excusivitate de vânzare
sau de vânzare.
- activitatea comisionarului se desfăşoară în mod independent, el fiind ţinut să răspundă pentru
afacerea întreprinsă;
- remuneraţia concesionarului constă în diferenţa dintre preţul de cumpărarea şi revânzare;
- durata obişnuită concesiunii este de un an.
Operaţiunea de concesiune este supusă regulilor generale ale comerţului internaţional.
Camera Internaţională din Paris a elaborat contractul model pentru distribuţie cu unic importator –
Distributorship Contract ( Sole Importater – Distributor ) - Publicaţia nr. 646 din 2002.
Contractul se poate încheia cu o clauză de excusivitate de vânzare sau de aprovizionare. Prin
exclusivitate de revînzare, concedentul se obligă să vîndă mărfuri numai concesionarului, care le va
plasa clienţilor săi într –o anumită zonă teritorială. Exclusivitatea de vînzare poate să fie deschisă,
închisă şi absolută. Prin exclusivitate de aprovizionare, concesionarul se obligă să cumpere
mărfurile numai de la concendentul din ţara de origine.
Concendentul are următoarele obligaţii:
- să livreze mărfurile către concesionar;
- să acorde concesionnarului o exclusivitate ;
- să respecte exclusivitatea teritorială a concesionarului.
Concesionarul este obligat:
- să primească mărfurile livrate de concedent;
- să plătească preţul;
- să promoveze vânzările în zona teritorială convenită;
- să realizeze gestiunea comercială.
Contractul încetează prin :
- ajungerea la termen;
- moartea concesionarului;
- incapacitatea concesionarului;
- cauze specifice privind solvabilitatea ( falimentul uneia dintre părţi; protestul unei cambii, neplata
unui cec).

Contractul internaţional de franchising

Contractul de franchising este operaţiunea prin care o persoană, franchisor, acordă unei alte
persoane, franchisee, concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu, precum şi ansamblul de
metode şi nijloace de comercializare, care să asigure exploatarea şi gestiunea în condiţii de
rentabilitate. Este un contract bilateral, consensual, intuitu personae, comutativ şi cu titlu oneros
De obicei, se încheie pe o perioadă lungă, care poate ajunge până la 20 de ani. Contractul de
franchising se caracterizează prin următoarele trăsături:
- colaborarea continuă dintre părţi pe toată durata contractului;
- partenerii nu se află în raporturi de sublordonare; activitatea franchisee – ului se desfăşoară în mod

27
independent, pentru el şi în contul său;
- folosirea numelui comercial şi a mărcii franchisor – ului pentru mărfurile produse şi
comercializate sau serviciile prestate;
- plata unei remuneraţii de către franchisor.
Franchisee – ul îşi desfăşoară activitatea cu mijloacele concedentului, folosind – ui numele,
marca, experienţa tehnică şi comercială, precum şi sistemul de organizare şi publicitate. Obiectul
contractului este format de concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu, împreună cu asistenţa
tehnică şi toate cunoştinţele necesare. Cunoştinţele sunt de natură comercială şi industrială.
Totodată, acesta poate consta în prestaţiuni de ordin financiar.
În funcţie de obiectul lor,sistemele de franciză pot fi:
- franciza de servicii;
- franciza de distribuţie;
- franciza de producţie;
- franciza financiară;
- franciza de stand;
- franciza afilită;
- franciza zonală;
- franciza de afaceri;
- franciza principală.

Obligaţiile franchisorului:
Acesta se obligă să cedeze beneficiarului folosinţa mărcii sale comerciale. Marca franchisorului se
transmite împreună cu un complex de cunoştinţe tehnice. Know – howul se transmite de franchisor
numai după ce beneficiarul plăteşte taxa de intrare în reţeaua de franciză. Franchisorul îşi asumă
obligaţia de a nu – şi valorifica dreptul sau de excusivitate asupra mărcii şi de garanta rentabilitatea
investiţiilor făcute de franchisee. De asemenea, este ţiunut să acorde concesionarului o asistenţă
continuă. Aceasta poate fi în domeniul financiar, comercial, tehnic, juridic. Totodată, trebuie să
modernizeze produsele şi serviciile pe care le oferă partenerului şi să controleze modul în care este
menţinută calitatea lor.
Franchise – ul are următoarele obligaţii:
- de a exploata investiţiile făcute de concedent;
- de a respecta marca sau formula de proprietate a concendentului şi să asigure un anumit nivel de
calitate, cu îndeplinirea strictă a indicaţiilor primite;
- obligaţia de aprovizionare exclusivă cu produsele concendentului în condiţiile orevăzute în
contract;
- de a furniza toate informaţiile care ar contribui la perfecţionarea tehnicilor de comercializare;
- este ţinut să nu comunice terţilor informaţiile furnizate de franchisor.
Contractul încetează prin :
- ajungerea la termen;
- reziliere

28
Capitolul VII

Contractele de transfer de tehnologie în comerţul internaţional

Contractul internaţional de licenţă

Prin contractul de licenţă, titularul unibrevet, licenţiator,transmite unui beneficiar, licenţiat,

dreptul de folosinţă a unei invenţii. Conţinutul şi efectele licenţei sunt reglementate de legea
contractului, care se determină de către părţi în conformitate cu principiul autonomiei de voinţă.
Libertatea contractuală a părţilor este limitată de actele administrative care condiţionează încheierea
contractelor de comerţ internaţional, de interdicţia stipulării clauzelor abuzive şi de incidenţa
legislaţiei antitrust.
În dreptul nostru, contractul de licenţă este consacrat de Legea nr. 64/1991, potrivit căreia se
admite drepturilor ce decurg din decurg din brevet prin licenţă, excusivă sau neexclusivă. Contractul
de licenţă este un contract bilateral, consensual, intuitu personae, cu titlu oneros, comutativ şi cu
executare succesivă. În absenţa unor reglementări speciale, raporturile contractului dintre părţi sunt
supuse dispoziţiilor dreptului comun. Licenţa convenţională are valoarea unui contract de locaţiune
sau a unui contract de vânzare. Dacă licenţa este cu titlu gratuit, se vor lua în considerare
dispoziţiile dreptului comun în materie de comodat.
Obiectul contractului îl formează autorizarea sau acordarea dreptului ca o invenţie brevetată
să fie folosită de partener. Contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie asupra dreptului
exclusiv de exploatare. Titularul transmite doar folosinţa dreptului său de exploatare, care poate fi
totală sau parţiala.
Clasificarea licenţelor
a. În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract, licenţa poate poate fi exclusivă
şi neexclusivă.
b. După caracterul lor licenţele se impart în două categorii: nelimitate şi limitate.
c. După izvorul lor acestea pot fi voluntare şi obligatorii.
Licenţiatorul are următoarele obligaţii:
- de a remite obiectul contractului;
- obligaţia de garanţie;
- plata taxelor legale;
-asigurarea exploatării optime a invenţiei;
- acordarea asistenţei tehnice.
Obligaţiile licenţiatului sunt:
- obligaţia de exploatare a licenţei;
- obligaţia de plată a preţului
În cazul contractului pe o perioadă determinată, acesta încetează la termenul convenit de
către părţi. Dacă este pe perioadă nedeterminată contractul încetează la expirarea perioadei de
valabilitate a brevetului, invenţia trecând în domeniul liberei concurenţe.

Contractul de know –how

Know – how – ul reprezintă un ansamblu de cunoştinţe nebrevetate şi transmisibile,

necesare pentru fabricarea unui produs sau elaborarea unui procedeu. Elementele unui know – how
sunt: abilitate tehnică, experienţă tehnică, cunoştinţele şi procedeele. Know – how – ul se
individualizează prin mai multe trăsături esenţiale. Ansamblul de cunoştinţe trebuie să fie secret,
substanţial şi identificat, complex şi dinamic. Prin prisma elementelor materiale, care implică o
remitere, contractul se aseamănă cu vânzarea sau locaţiunea, iar prin cele imateriale poate fi
asimilat cu antrepriza.
Contractele pot fi grupate în două categorii:

29
a. În funcţie de gradul de complexitate al opraţiunilor de efectuat ;
b. În funcţie de interferarea cu alte operaţiuni tehnico – economice.
Obiectul contractului îl constituie comunicarea de cunoştinţe tehnice. Elementele
intelectuale care formează obiectul contractului pot fi materializate în anumite documente. Dacă nu
pot fi concretizate, ele se transmit prin asistenţă tehnică.
Furnizorul sau transmiţătorul are , în principal două obligaţii:
- obligaţia de comunicare a cunoştinţelor tehnice;
- obligaţia de garantare de vicii ascunse;
− poate fi ţinut să nu transmită altor personae acelaşi know – how;
− -să menţină secretul cunoştinţelor tehnice transmise;
− să comunice perfecţionările ulterioare.
Obligaţiile beneficiarului de know – how sunt:
- obligaţia de a plăti preţul;
- obligaţia de a păstra secretul.
Contractul încetează la expirarea termenului stipulate sau prin reziliere.

Contractul internaţional de consulting –engineering

Consulting – ul constă în studierea şi cercetarea, pentru un beneficiar, a posibilităţilor

tehnice tehnice şi comerciale, precum şi acordarea corespunzătoare de asistenţă tehnică. În relaţiile
economice internaţionale, consulting – ul include, prin alăturae, şi activitatea de engineering. Acesta
constă dintr - un complex de operaţiuni, prealabile sau concomitente, de concepţie şi elaborare,
precum şi de coordonare şi executare, a proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unui obiectiv. În
funcţie de natura prestaţiilor activitatea de engineering implică următoarele operaţiuni:
- engineering economic, care urmăreşte stabilirea ştiinţifică, pe baza unor principii economice, a
soluţiei optime pentru realizarea unui obiectiv industzrial;
- engineering de proiectare, care cuprinde lucrările de proiectare necesare pentru realizarea fizică a
obiectivului industrial;
- engineering industrial, care se ocupă cu organizarea şi coordonarea activităţii oamenilor, utilajelor
şi materialelor, cu organizarea conducerii obiectului industrial
Consultig – engineering – ul este o activitate de natură intelectuală, care se concretizează, în
principal, prin furnizarea de sfaturi sau studii tehnice. În absenţa unor reglementări proprii,
încheierea şi clauzele contractului sunt guvernate de legea desemnată prin acordul părţilor, în caz
contrar, legea aplicabilă va fi determinată potrivit principiilor generale în materie. În practica
internaţională se folosesc contracte – model, elaborate de asociaţii de ingineri consultanţi,precum şi
condiţiile generale formulate de asociaţii sau organisme ale ONU. Aplicarea şi forţa lor juridică
rezultă din voinţa expresă a părţilor contractante.
Contractul este bilateral, consensual, intuitu personae, comutativ, cu titlu oneros şi executare
sucesivă. Se încheie în formă scrisă ad probationem. Este calificat un contract nenumit, se
individualizează prin interferarea prestaţiilor, având un conţinut diferit în funcţie de voinţa părţilor
sau prin juxtapunerea unor contracte numite, supuse regimului dreptului comun.
În practica internaţională se folosesc următoarele tipuri de contracte:
- contracte la cheie;
- contracte separate;
- contracte combinate.
Obiectul contractului îl formează operaţiunile prestate de la simpla consultaţie până la
realizarea unor proiecte sau obiective. Prestaţiile pentru un obiectivv industrial cuprind următoarele
operaţiuni:
- cercetări şi studii preliminare;
- elaborarea planurilor; asigurarea materiilor prime şi utilităţilor;
- realizarea construcţiilor civile;
- furmizarea de echipamente, utilaje, materiale sau piese de schimb;

30
- livrarea documentaţiei tehnice.
Ele se realizează sub forma unor importuri sau exporturi complexe. Contractul de consulting
- engineering cuprinde obligaţii de mijloace, iar contractul de commercial – engineering conţine
obligaţii de rezultat.
Obligaţiile prestatorului de consulting – engineering:
În funcţiie de specificul contractului, prestatorul poate avea următoarele obligaţii:
- efectuarea de studii;
− conducerea realizării obiectivului industrial;
− - prestarea asistenţei tehnice;
− - coordonarea activităţii antreprenorilor;
− - verificarea lucrărilor de montaj;
− - predarea documentaţiei obiectivului;
− - garantarea funcţionării obiectivului;
− păstrarea secretului profesional asupra tuturor informaţiilor şi realizărilor.
În perioada executării contractului, societatea de consulting - engineering este ţinută să
colaboreze permanent cu beneficiarul lucrării. De asemenea, poate fi obligată la penalităţi pentru
nerespectarea termenelor de executare stabilite.
Obligaţiile beneficiarului de consulting – engineering sunt: plata preţului şi predarea tuturor
datelor şi informaţiilor cerute. De asemenea, mai poate fi obligat să presteze unele servicii, să
furnizeze anumite bunuri şi să obţină autorizaţiile necesare. Prin prisma prestaţiilor de natură
intelectuală, precum şi a know – how – ului propriu sau dobândit, beneficiarului îi incumbă şi o
îndatorire specială. , respective pe durata stabilită în contract, beneficiarul trebuie să păstreze
secretul asupra documentaţiilor, proiectelor, planurilor, know – how – uli şi datelor economice.
Societatatea va răspunde în funcţie de întinderea misiunii şi caracterulobligaţiilor. Ea va
putea fi obligată să plătească daune – interese şi penalităţi. Clientul este ţinut să răspundă pentru
respectarea dreptului de proprietate industrială şi intelectuală al sociietăţii şi pentru corectitudinea şi
exactitatea datelor şi informaţiilor transmise prestatorului.
Contractul încetează prin ajungerea la termen şi reziliere.

31
32
Capitolul VIII

Contractelede finanţare în comerţul internaţional

Contractul internaţional de leasing

Contactul de leasing este operaţiunea, prin care o persoană finanţatorul, cumpără unele
bunuri de la furnizor pentru a le închiria unei alte persoane utilizator. În contactele de leasing
intervin următoarele trei persoane:
-finanţatorul opraţiunii;
- cumpărătorul bunului sau creditorul, care de obicei este opersoană specializată;
- furnizprul, vânzătorul, producătorul, constructorul sau fabricantul bunului.;
- utilzatorul, locatarul, clinetul solicitator sau beneficiarul bunului.
Elementele definorii ale operaţiunii de creditare – închiriere sunt următoarele;
- cumpărarea de către o societate specializată, în vederea închirierii, a unor bunuri, în conformitate
cu specificaţiile primite;
- închirierea bunurilor de către locatar unui utilzator;
- ratele închirierii permit amortizarea valorii bunurilor;
- folosirea bunurilor de către utilizator numai în scopuri profesionale, potrivit obiectului de
activitate;
- posibilitatea utilzatorului, la împlinirea termenului stipulat, de a cumpăra bunurile închiriate în
schimbul plăţii unui preţ rezidual convenit, de a reînnoi locaţiunea ori de a restitui lucrul socităţii de
leasing.
Prin operaţiunea de leasing se închiriază bunuri de investitţii, bunuri imobiliare şi servicii. În
mod obişnuit, bunurile date în locaţie sunt echipamentele, instalaţiile şi utilajele.
În dreptul nostru, contractul de leasing este consacrat de OG nr. 51 / 1997 , modificată şi completată
prin Legea nr. 287/ 2006.
Pe plan internaţional, sediul materiei îl constituie Convenţia de la Otawa din 1988, care a
intrat în vigoare la 1 mai 1995 ( 1 ianuarie 2009 erau membre ale Convenţiei, 20 de state ).
Convenţia se aplică operaţiunilor de leasing cu privire la bunurile mobile de utilitate profesională.
Indiferent de perioada lor de folosinţă sunt luate în considerare orice fel de echipamente, instalaţii
sau utilaje. Convenţia are un caracter facultativ. Declaraţiile de neaplicare pot fi făcute împreună
sau pot fi unilaterale şi reciproce. Regulile Convenţiei pot fi înlăturate numai dacă părţile din
contractul de furniozare şi din contractul de leasing, consimt la excluderea aplicării sale.
Contractul de leasing este bilateral, intuitu personae, cu titlu oneros, comutativ, cu executare
succesivă şi irevocabil. De asemenea, se caracterizează prin comercialitate şi internaţionalitate;
sediul finanţatorului şi utilzatorului trebuie să fie din state diferite. În acest contract, dreptul de
proprietate fiind disociat de dreptul de folosinţă, beneficiile se obţin prin utilzarea bunului închiriat.
Contractul de leasing se realizează în mai multe etape, care cuprind o vânzare – cumpărare,
un mandat, o locaţie şi o promisiune de vînzare. Contractul de vânzare se încheie între furmizor şi
finanţator utilizator în vederea achiziţionării bunului; contractul de mandat intervine între finanţator
şi, în momentul încheierii procesului – verbal a materialului; contactul de locaţiune se încheie între
finanţator şi utilizator, fiind supus regulilor de drept comun, cu unele specificări. Durata locaţiei şi
ratele închirierii sunt determinate de termenul de amortizare a bunului. Tot astfel, utilzatorul trebuie
să asigure bunul, riscurile pierderii fiind în sarcina sa. În cadrul operaţiunii de finanţare, contractul
de locaţiune are un caracter intuitu personae şi revocabil. Finanţatorul se obligă numai în urma
verificării solvabilităţii şi capacităţii profesionale a utilizatorului. Locaţia fiind incesibilă,
utilizatorul nu poate să – şi substituie un terţ ori să subînchirieze bunul de echipament. În perioada
de amortizare fiscală a bunului închiriat, contractul este irevocabil. Părţile nu pot să rezileze locaţia
în mod unilateral.
Promisiunea unilaterală de vânzare între finanţator şi utilizator la începutul opreraţiunii de
leasing. Ea implică recunoaşterea unei opţiuni în favoarea utilizatorului. La încetarea perioadei de

33
închiriere, utilizatorul are următoarele posibilităţi:
- să substituie bunul finanţatorului, contractul luând sfârşit;
- să reînnoiască locaţiunea pentro nouă perioadă şi cu chirie redusă;
- să cumpere bunul la preţul rezidual. În cazul în care utilizatorul optează pentru ultima posibilitate,
finanţatorul este obligat să vândă bunul închiriat. Dacă părţile se înţeleg asupra clauzelor esenţiale,
promisiunea unilaterală are valoarea unui contract de vânzare.
Formele de leasing. Acestea se pot clasifica, după mai multe criterii, care se referă la părţile
contractante, obiectul locaţiei, conţinutul ratelor, elementele de calcul al ratelor, durata închirieii,
tehnica de realizare.
a. în funcţie de părţile contractante, lesing – ul se împarte în două grupe: leasing – ul direct şi
leasing – ul indirect;
b. obiectul său concret, leasingul cunoaşte două modalităţi: mobiliar şi imobiliar. În activiatea de
comerţ internaţional este folosit numai lesing – ul mobiliar;
c. ţinând sema de conţinutul ratelor, leasing – ul este de două feluri: leasing – ul financiar, financial
leasing, şi leasing – ul funcţional, operating leasing;
d. în raport de lelementele în baza cărora se calculează ratele, leasing – ul se grupează în
următoarele categorii: leasing net şi leasing brut, full service leasing;
e. după durata închirierii, leasing – ul poate fi : leasing pe termen scurt şi leasing pe termen lung;
f. în conformitate cu particularităţile tehnice de realizare leasing – ul prezintă următoarele variante:
renting, hire, time sharing, master leasing şi leas - back.
Obligaţiile furnizorului: Furnizorul este ţinut să livreze şi instaleze materialul comandat, să
asigure conformitatea materialului livrat şi să garanteze pentru viciile ascunse.
Obligaţiile finanţatorului: Finanţatorul îşi asumă următoarele obligaţii:
- de a suporta şi riscul insolvabilităţii utilizatorului;
- de a plăti furnizorului preţul echipamentului;
- de a fixa durata locaţiunii;
- să garanteze contra evicţiunii sau oricăror tulburări prin fapta unei persoane ce are un drept de
proprietate sau un drept superior ori care invocă un astfel de drept în cadrul unei proceduri
judiciare; dreptul sau pretenţia invovată nu trebuie să rezulte din acţiunea sau omisiunea
utilzatorului.
- pe toată perioada contractului trebuie să controleze periodic starea bunului şi modul lui de folosire,
mai mult finanţatorul poate să consimtă şi garanţii asupra bunului sau echipamentului;
- poate să cedeze, în total sau în parte, drepturile sale asupra echipamentului sau cele pe care le are
din contractul de leasing, dar ceesiunea nu eliberează pe finanţator de niciuna din obligaţiile care ii
revin din contract.
Obligaţiile utilizatorului sunt:
- de a se îngriji de echipament;
- de a – l utiliza în condiţii rezonabile;
- de a – l menţine în starea în care i –a fost predat, ţinînd sema de uzura rezultată din utilizarea
normală şi de orice modificare a bunului convenită de părţi;
- să plătească chiria;
- să respecte dreptul de proprietate al finaţatorului;
- de a se îngriji să obţină de la furnizor, la data şi locul indicat, bunul închiriat de finanţator;
- de a informa pe finanţator despre orice accident sau întrerupere a funcţionării utilajului;
- de a asigura şi răspunde pentru pierderea, furtul, distrugerea sau prejudiciul suferit de bunul
închiriat;
- poate ceda dreptul de folosinţă al echipamentului sau orice alt drept ce – i revine din contractul de
leasing, cu acordul finanţatorului şi sub rezerva drepturilor terţilor.

Finanţatorul răspunde pentru nelivrarea, livrarea cu întârziere sau livrarea unui echipament
neconform clauzelor contractului de furnizare. Acesta are posibiliatea să remedieze neexecutarea
obligaţiei sale de livrare. Până la remediere, utilizatorul pierde dreptul de a refuza echipamentul ,

34
dar poate reţine chiria stipulată în contract. În situaţia în care utilizatorul nu îşi îndeplineşte
obligaţiile, finanţatorul poate să perceapă chiria scadentă şi neprimită, precum şi penalităţi de
întârziere şi daune – interese. Acestea nu pot fi percepute dacă nu s – au luat toate măsurile necesare
pentru a limita prejudiciul. Dacă nerespectarea obligaţiei asumate este substanţială, finanţatorul
poate să pretindă şi plata anticipată a chiriilor viitoare, care au fost prevăzute în contract. Această
posibilitate presupune ca finanţatorul să ofere utilizatorului posibilitatea efectivă de a remedia
neexecutarea , în măsura în care este posibil.
Contractul poate înceta în următoarele siuaţii:
- la încetarea perioadei de închiriere, dacă nu a optat pentru prelungirea locaţiunii
- pentru neexecuatrea obligaţiilor asumate, prin reziliere.

Contractul internaţional de factoring

Contractul de factoring este operaţiunea prin care o persoană, aderent, cedezaă dreptul
asupra creanţelor sale comerciale unei alte persoane, factor, ce se obligă să preia activitatea de
încasare, în schimbul unui comision. Contractul implică trei persoane:
- aderentul, vânzător de bunuri sau furnizor de servicii;
- factorul sau cesionarul creanţelor, care este o întreprindere specializată;
- clientul, cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor.
În factoring – ul internaţional, la operaţiune participă un factor din ţara exportatoare şi un
factor din ţara importatoare Contractul constiuie un instrument de finanţare pe termen scurt şi un
intrument de gestiune financiară. Sediul materiei îl constituie Convenţia de la Otawa din 1988,
Convenţia privinde cesiunea de creanţă în comerţul internaţional adoptată de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite la 12 decembrie 2001, care reglementează atât contractul de cât şi contractul de
concesiune, dacă cedentul este situat pe teritoriul unui stat contractant, precum şi principiile
UNIDROIT aplicabile Contractelor Comerciale Internaţionale din 2004. Potrivit acestor principii,
cesiunea prin acordul părţilor priveşte plata unei sume de bani sau altă prestaţie executată de către
debitorul cedat.
Convenţia de la Otawa se ocupă de contractul de factoring şi de transferul creanţelor cedate.
Contractul se încheie între o parte, furnizor, şi o parte, întreprinderea de factoring sau
cesionar.Furnizorul poate sau trebuie să cedeze cesionarului creanţele născute din contractele de
vânzare de mărfuri ori prestare de servicii, încheiate între aderent şi clienţii săi, debitori. Sunt
execeptate contractele care privesc măsfuri sau servicii cumpărate cu titlu principal pentru folosul
personal, familial sau casnic. Prevederile Convenţiei se aplică dacă furnizorul şi debitorul îşi au
sediul în state diferite, precum şi în cazul în care contractul de vânzare şi contractul de factoring
sunt reglementate de legea unui stat contractant. Aplicarea Convenţiei are un caracter facultativ,
exluderea acesteia poate fi numai totală.
Contractul de factoring este bilateral, consensual, cu titlu oneros şi cu executare succesivă.
Este un contract de adeziune la clauzele impuse de factor, intuitu personae, în privinţa persoanei
aderentului. De asemenea, are un carater comercial şi internaţional, şi, cuprinde şi o cluză de
excusivitate. Elementul de internaţionalitate constă în faptul că furnizorul şi debitorul îşi au sediul
pe teritoriul unor state diferite.
Operaţiunea de factoring are elemente comune cu cesiunea de creanţă şi subrogaţia
convenţională. De asemenea, prezintă unele asemănări cu împrumutul, mandatul comercial, scontul
şi operaţiunea de asigurare - credit. Contractul de factoring reprezintă o formă specială de creditare
pe termen scurt . Factoring – ul presupune vânzarea unor bunuri sau prestări de servicii, o clientelă
stabilă, creanţe pe termen scurt şi creditul acordat de factor. Transmiterea creanţelor către factor se
realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale.
După momentul în care se achită creanţele de cesionar, factoring – ul este de două feluri;
factoring tradiţional, old line factoring, şi factoring la scadenţă, maturity factoring. În practica
internaţională se folosesc şi alte forme de factoring, cum ar fi agency factoring, factoring wit
recouse, inoice discounting.

35
 Obligaţiile factorului constau in :
- plata către aderent a creanţelor cedate;
- trebuie să încaseze facturile cedate;
- să suporte riscul insolvabilităţii debitorului;
- este ţinut de a presta pentru aderent unele servicii de natură administrativă şi comercială (
secţionarea clienţilor, prospectarea pieţei, procurarea de informaţii, asistenţă juridică ş.a.).
Obligaţiile aderentului sunt:
- să transmite factorului creanţele sale comerciale şi de a menţiona pe ele că plata se va face, în mod
obligatoriu, către întreprinderea specializată;
- să garanteze existenţa creanţei la data cesiunii;
- să coopereze cu factorul pe toată peroada contractului;
- să plătească factorului comisionul convenit.
Obligaţiile debitorului cedat
În cazul în care nu are cunoştinţă despre un drept de preferinţă şi cesiunea i –a fost
notificată,debitorul este ţinut să plătească cesionarului. Plata cesionarului va fi valabilă numai dacă
este efectuată în condiţiile stabilite de Convenţie.
Creanţa preluată de la aderent poate fi cesionată de factor unui alt factor.
Prevederile Convenţiei referitoare la cesiuunea primară sunt aplicabile oricărei cesiuni succesive.
Pentru a produce efecte, cesiunea succesivă trebuie notificată debitorului cedat, şi priveşte pe
factorul iniţial, care nu mai poate solicita plata de la debitor. Cesiunea succesivă nu mai poate fi
posibilă când transferul creanţei a fost intrezis prin clauzele de factoring.
Contractul poate înceta :
- prin expirarea perioadei pentru cedarea creanţelor;
- prin reziliere;
- datorită incapacităţii ori morţii aderentului.

36
Capitolul IX

Contractele de transport internaţional

Noţiune, caracterele juridice şi clasificarea contractelor de transport internaţional de

mărfuri

Prin contractul internaţional de mărfuri cărăuşul profesionist se obligă, in schimbul unui

preţ, să efectueze deplsarea mărfii încredinţate de expeditor, pe care o va preda destinatarului.
Contractul de transport este bilateral, cu titlu oneros şi comutativ. Contractul de transport este
autonom, nefiind un accesoriu al altor convenţii. De asemenea, se mai caracterizează prin
comercialitate şi internaţionalitate. Carcterul de internaţionalitate rezultă din faptul că marfa
tranzitează teritoriul uneia sau mai multor ţări. Transporturile pot fi clasificate după mai multe
criterii.
După obiectul lor acestea pot fi:
- transporturi de persoane;
- transporturi de bunuri, de regulă mărfuri
După itinerarul parcurs:
- transporturi interne;
- transporturi internaţionale.
După calea utilizată:
- transporturi terestre;
- transporturi pe apă ( maritime, fluviale ,pe râuri şi canale de navigaţie, pe lacuri navigabile);
- aeriene.
După modalităţile de transport:
- transporturi simple sau unimodale;
- transporturi combinate;
- transporturi multimodale.

Contractul internaţional de transporturi de mărfuri

Convenţia referitoare la contractul internaţional de mărfuri pe şosele ( CMR),încheiată la

Geneva în anul 1956, care a intrat în vigoare la 2 iulie 1961, modificată prin protocolul din 5 iulie
1978, fiind părţi 44 de state. Dispoziţiile acestei Convenţii se completează cu următoarele
reglementări internaţionale:
- Convenţia vamală referitoare la transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea T.I.R.,
adopată la Geneva la 15 ianuarie 1959 şi regoneciată la 14 noiembrie 1975;
- Convenţia vamală relativă al carnetului A..T.A. Pentru admiterea temporară a mărfurilor –
Bruxelles , 6 decembrie 1961;
- Convenţia asupra circulaţiei rutiere - Viena, 8 decembrie , 1968, completată prin Acordul european
- Geneva , 1 mai 1971;
- Convenţia referitoare la admiterea - Istambul, 26 iunie, 1990.
Prevederile referitoare la aceste convenţii conţin şi numeroase acorduri bilaterale. Aceste
prevderi sunt aplicabile pentru unele elemente, şi contractelor de transport rutier. Convenţia de la
Geneva se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe şosele, când locul primirii mărfii şi
locul pentru eliberare sunt situate în două ţări diferite, dintre care cel puţin una este parte
contractantă la CMR. Convenţia nu ţine seama de domiciliul sau naţionalitatea părţilor contractului
de transport. Contractul trebuie să fie internaţional şi cu tilu oneros, iar transportul să se efectueze
pe o cale rutieră şi cu un vehicul specific. Pentru determinarea caracterului internaţional relevantă
este intenţia iniţială a părţilor. Dacă punctul de plecare şi punctul de destinaţie se află în state
diferite, sediul părţilor contractante poate fi pe teritoriul aceluiaşi stat. Acest caracter se menţine

37
chiar dacă, în urma întreruperii transportului, marfa nu părăseşte teritoriul statului de plecare.
Convenţia are în vedere automobilele, vehiculele articulate, remorcile şi semiremorcile. Definiţiile
acvestor mijloace de transport sunt consacrate de Convenţia de la Viena asupra circulaţiei rutiere.
În Convenţie sunt incluse transporturile omogene executate de acelaşi cărăuş, pe întreg
traseu, cu un singur tip de vehicul rutier. Cu toate că titlul de transport este unic, deplasarea mărfii
poate fi realizată şi de cărăuşi succesivi. Convenţia este aplicabilă întregului transport, cînd este
vorba de transporuri combinate, respectiv când vehiculul este transporta pe o parte a parcursului pe
mare, cale ferată, cale navigabilă interioară sau aeriană, fără descărcarea mărfii. Convenţia nu se
aplică atunci când marfa este deplasată cu mijloace de transport ce aparţin unor căi de transport
diferite, fiind încărcată şi descărcată. Sunt excluse transporturile poştale internaţionale,
transporturile funerare şi transportul efectelor de strămutare. Aceste dispoziţii fiind imperative,
statele contractante pot deroga de la ele prin acorduri speciale.
Convenţia se aplică numai în raporturile dintre părţile contractante, cu posibilitatea
expeditorului de a acţiona prin intermediul unui mandatar cu drept de reprezentare. În cazul în care
contractul a fost încheiat de un comisionar, Convenţia are incidenţă doar în raporturile dintre cărăuş
şi comisionar. Părţile contractante se obligă să nu aducă nici o modificare Convenţei prin acorduri
speciale încheiate între ele. Statele pot scoate de sub aceste prevederi, micul trafic de frontieră sau
autorizarea folosirii scrisorii de trăsură reprezentative a mărfii exclusiv pe teritoriile lor.
Încheierea contractului de transport rutier internaţional de mărfuri se constată printr – o
scrisoare de trăsură. Existenţa, precum şi valabilitatea contractului de transport, nu sunt afectate de
absenţa, neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură. Contractul de transport fiind consensual,
scrisoarea de trăsură este cerută ad probationem. Pâna la proba contrară, scrisoarea de trăsură face
dovada condiţiilor contractului şi a primirii mărfii de către transportator. Între condiţiile contractului
şi menţiunile înscrise în scrisoarea de trăsură trebuie să existe o concordanţă. Contractul fiind
consensual, partea interesată poate să probeze existenţa altor condiţii decât cele menţionate sau că
marfa nu a fost primită de către transportator. În absenţa înscrierii în scrisoarea de trăsură a unor
rezerve motiovate, se prezumă că marfa şi ambalazul erau în stare aparentă bună în momentul
primirii de către transportator şi că numărul coletelor, marcajelor şi numerele lor sunt conforme cu
menţiunile înscrise. Scrisoarea de trăsură conţine menţiuni obligatorii şi facultative. În cazul în care
condiţiile contractului comportă anumite modalităţi, scrisoarea de trăsură va cuprinde menţiuni
adiţionale sau circumstanţiale. În unele situaţii, expeditorul poate cere transportatorului să înscrie în
scrisoarea de trăsură menţiunile obligatorii, până la proba contrară, se consideră că transportatorul a
acţionat în contul expeditorului. Dacă prin scrisoarea de trăsură nu se menţionează că transportul
este supue dispoziţiilor Convenţei, transportatorul va răspunde pentru toate cheltuielile şi daunele
rezultate.
Obligaţiile expeditorului: Din textele Convenţiei se desprind următoarele obligaţii principale
ale expeditorului:
- obligaţia de ambalare a mărfii:
- obligaţia de predare a mărfii;
- obligaţia de a suporta cheltuielile de verificare a mărfii;
- obligaţia de a – l informa pe transportator despre natura exactă a pericolului şi a indica eventual
precauţiile care trebuie luate atunci predă la transport mărfuri periculoase, menţionînd în
documentul de transport şi denumirea lor general recunoscută;
- obligaţia de încărcare a mărfii, dacă a fost conventă de părţile contractante. În lipsa unor dispoziţii
ale Convenţiei, se poate stabili, printr – o menţiune facultativă, în sarcina cui va reveni obligaţia de
încărcare a mărfii;
- obligaţia de a furniza transportatorului documentele necesare şi informaţiile solicitate are în
vedere îndeplinirea formalităţilor de vamă.
- obligaţia de plată a preţului de transport. O altă soluţie prevăzută de Convenţie, este aceea de a se
indica cheltuielile pe care expeditorul le ia asupra sa în menţiunile adiţionale. Dacă obligaţia de
plată a cheltuielilor îi revine expeditorului, el va fi ţinut să achite creanţele care rezultă din
scrisoarea de trăsură.

38
 Obligaţiile transportatorului:
În funcţie de etapele deplasării rutiere, obligaţiile transportatorului sunt următoarele:
- obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii din vehicul. Conveneţia nu prevede o astfel de
obligaţie, dar prin menţiunile înscrise în document, părţile pot conveni în sarcina cui va reveni
această obligaţie;
- obligaţia de verificare a mărfii;
- obligaţia de a transporta marfa în termenele convenite implică respectarea momentului privind
executarea deplasării;
- obligaţia de îndeplinire a formalităţilor de vamă;
- obligaţia de conservare a mărfii;
- obligaţia de predare a mărfii şi a scrisorii de trăsură;
- obligaţia de a cere instrucţiuni în cazul unor impedimente la transport sau la livrare.
Obligaţiile destinatarului:
În funcţie de prevederile aplicabile destinatarului îi revin următoarele obligaţii:
- obligaţia de descărcare a mărfii din vehicul;
- obligaţia de plată a cheltuielilor aferente transportatorului;
- obligaţia de plată a sumelor ramburs indicate în scrisoarea de trăsură.
Dreptul de a modifica contractul de transport aparţine expeditorului şi, prin derogare,
destinatarului. Titularul dreptului poate să ceară oprirea transportului, schimbarea locului prevăzut
pentru predarea încărcăturii ori să elibereze marfa unui lat destinatar. Dreptul de dispoziţie asupra
mărfii aparţine expeditorului din momentul întocmirii scrisorii de trăsură, care durează până la
momentul ăn care cel de al doilea exemplar al scrisorii de trăsură este remis destinatarului. Dacă
marfa a ajuns la locul de predare, destinatarul poate să ceară eliberarea mărfii şi remiterea
docmentelor de transport. Cu caracter derogatoriu, destinatarul poate dobândi dreptul de dispoziţie
asupra mărfii, dacă expeditorul face o asemenea menţiune în scrisoarea de trăsură. Aceste prergative
se exercită din momentul întocmirii scrisorii de trăsură.
Dacă destinatarul ordonă eliberarea mărfii altei persoane, aceasta nu poate desemna alţi
destinatari.
Condiţii privind modificarea contractului:
Condiţiile de formă şi de fond sunt:
- titularul dreptului trebuie să prezinte primul exemplar al scrisorii de trăsură pe care să fie înscrise
noile instrucţiuni şi să despăgubească pe transportator pentru cheltuielile şi prejudiciul antrenate;
- executarea noilor instrucţiuni trebuie să fie posibilă în momentul în care parvin transportatorului,
să nu împiedice exploatarea normală a întreprinderii cărăuşului şi să nu aducă prejudicii
expeditorilor sau destinatarilor altor transporturi;
- instrucţiunile nu trebuie să aibă ca efect divizarea transportului
Transportatorul va răspunde pentru:
− pierderea totală sau parţială a mărfii;
− - avarierea încărcăturii;
− - întârzierea în eliberarea mărfii.
Asumându – şi o obligaţie de rezultat, răspunderea transportatorului este întemeiată pe
culpă. El are sarcina probei privind exonerarea de răspundere.
Exonerarea de răspundere a transportatorului poate interveni in caz de:
- culpa persoanei în drept să dispună de marfă;
- ordinul persoanei îndreptăţite care nu rezultă dintr – o culpă a transportatorului;
- viciul propriu al mărfii;
- circumstanţe imposibil de evitat şi ale căror consecinţe nu puteau fi prevăzute .
- folosirea de vehicule descoperite, fără prelate, dacă această folosire a fost convenită în mod expres
şi menţionată în scrisoara de trăsură;
- lipsa sau defectuozitatea ambalajului pentru mărfurile expuse prin felul lor la stricăciuni sau
avariere, când aceste mărfuri nu sunt amabalate sau sunt rău ambalate;
- manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii de către expeditor sau destinatar sau de

39
către alte persoane care acţionează în contul expeditorului sau destinatarului;
- natura unor mărfuri expuse, datorită cauzelor inerente însăşi naturii lor, fie pierdcerea totală sau
parţială, fie la avarie în special prin spargere, rugină, deteriorare internă şi spontană, uscare,
curgere, pierdere normală sau prin acţiunea insectelor sau rozătoarelor;
- insuficienţa sau imperfecţiunea marcajelor sau a numerelor coletelor;
- transportul de animale vii.
Transportatorul va fi exonerat de răspundere dacă stabileşte, ţinând seama de circumstanţe
de fapt că pierderea sau avarierea rezultă dintr – o împtrejurare specifică, întrucât paguba există
efectiv din această cauză. Sarcina probei fiind răsturnată, cel îndreptăţit poate să facă dovada că
dauna nu a avut drept cauză în întrgime sau parţial riscul invocat de transportator.
Acţiunile derivînd din transporturile de mărfuri pe şosele se prescriu în termen de un an.
Prin derogare, în caz de dol sau de culpă, consacrată de legea ţării căreia îi aparţine organul de
jurisdicţie sesizat ca echivalentă cu dolul, termenul de prescripţie este de 3 ani. Termenul de
prescripţie începe să curgă:
- în caz de pierdere parţială, de avarie sau întârziere, din ziua în care marfa a fost eliberată;
- în caz de pierdere totală, începând de la treizecea zi după expirarea termrnului convenit sau de la a
şaissprezecea zi de la primirea mărfii de către transportator, când nu a fost convenit un termen;
- în toate celelate cazuri, începând de la expirarea uni termen de 3 luni de la data încheierii
contractului de transport.
În toate împrejurările, ziua indicată ca punct de plecare a prescripţiei acţiunii nu este cuprinsă în
termen. Suspendarea şi întreruperea prescripţiei sunt reglementate de legea ţării căreia îi aparţine
organul de jurisdicţie sesizat. Cu toate acestea, prescripţia este suspendată dacă o reclamaţie scrisă
este adresată transportatorului.
Transportatorul care, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, a fost obligat să plătească
despăgubiri, deşi nu a provocat paguaba, poate exercita dreptul de regres. În absenţa unei tranzacţii
amiabile, transportatorul va recupera suma plătită, în totalitate sau parţial, împreună cu dobânzile şi
cheltuielile suportate. Dreptul de regres poate fi exercitat înaintea tribunalului competent al ţării în
care unul dintre cărăuşii interesaţi îşi are reşedinţa obişnuită, sediul său principal sau sucursala ori
agenţia prin intermediul căreia a fost încheiat contractul de transport. Regresul poate fi exercitat
împotriva tuturor transportatorilor interesaţi, printr – o singură acţiune. De la aceste reguli,
transportatorii pot să convină între ei asupra dispoziţiilor derogatorii în privinţa modului de
repartizare a despăgubirilor şi a supotării insolvabilităţii unuia dintre cărăuşi.

Contractul internaţional de transport de mărfuri pe calea ferată

Actul normativ de bază în acest domeniu este reprezentat de Convenţia privind

transporturile internaţionale feroviare COTIF, încheiată la Berna, la 9 mai 1980, prin care s-a
constituit Organizaţia Interguvernamentală pentru Transporturile Internaţionale Feroviare. Aceatsa
are ca scop stabilirea unui regim de drept uniform aplicabil transporturilor de mărfuri, precum şi
transporturilor de călători şi bagaje, în trafic internaţional direct între statele membre. Ulterior,
Convenţia a fost revizuită de mai multe ori.
Prin contractul de transport, transportatorul se angajează să transporte marfa, cu titlu oneros,
la locul de destinaţie şi să o predea destinatarului. Existenţa contractului de transport se constată
printr – o scrisoare de trăsură, faorma scrisă este cerută ad probationem
Contractul de transport are un caracter consensual. Contractul se încheie în momentul realizării de
voinţă, iar predarea mărfii este doar un efect al raporturilor contractuale. Pe de altă parte, lipsa
inexistenţa sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează existenţa şi valabilitatea contractului, care
rămâne supus regulilor uniforme. Prin urmare, scrisoarea de trăsură constituie doar un înscris
constatator al contractului. Până la proba contrară, scrisoarea de trăsură face dovada încheierii şi a
condiţiilor contractului de transport, precum şi a luării în primire a mărfii de către transportator.
Scrisoarea de trăsură permite deducerea unei prezumţii relative de luare în primire a mărfii.
De asemenea, face dovada, până la proba contrară a stării mărfii şi a ambalajului indicat în

40
documentul de transport , în cazul în care încărcarea se face de transportator. Dacă expeditorul a
efectuat încărcarea, scrisoarea de trăsură face dovada menţiunilor enumerate numai în măsura în
care transportatorul le – a verificat şi a scris în documentul de transport rezultatul verificărilor.
Scrisoarea de trăsură nu constituie o dovadă când conţine o rezervă motivată ( de ex., lipsa
mijloacelor adecvate de control.) Scrisoarea de transport conţine menţiuni: obligatorii,
circumstanţiale şi facultative.

Contractul internaţional de transport de mărfuri pe mare

Transportul maritim se efecuează pe baza unor contracte de transport. În funcţie de modul de

realizare, deplasarea mărfurilor pe mare poate fi ocazională sau cu periodicitate regulată.
Transporturile maritime ocazionale au un caracter incidental, fără să aibă o rută şi un orar stabilite
anterior. Cele organizate cu caracter permanent au un itinerar, un orar şi escale prestabilite. În
general, cursele ocazionale se efecuează pe baza unui contract de navlosire, iar cursele permanente
a unui contract de transport maritim.
Obiectul contractului de navlosire îl formează nava în stare de navigabilitate, pe cînd
contractul de transport maritim are în vedere deplasarea unor mărfuri între cărăuşi.
Raporturile dintre părţi se stabilesc între armator şi navlositor prin contractul de navlosire şi între
cărăuş şi expeditor în contractul maritim.
În privinţa probei, contractul de navlosire se dovedeşte prin charty party, iar contractul de
transport maritim prin conosament. Principalele reglementări internaţionale sunt:
- Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego – Bay, la 10 decembrie
1982;
- Convenţia privind facilitarea traficului maritim internaţional, adoptată la Londra, la 9 aprilie 1965,
modificată şi completată prin amendamentele dib 1984, 1986, 1989, 1991 şi 1994;
- Convenţia internaţională de la Bruxelles, la 25 august 1924;
- Protocolul de amendare a Convenţiei internaţionale pentru unificarea unor reguli dec drept
privitoare la coosamente, adopta la Bruxelles, la 23 februarie 1968 şi Protocolul de amendare a
Regulilor de la Haga – Visby, adopta la Bruxelles, la 21 decembrie 1979;
- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg, la 30
martie 1978.

Contractul de transport maritim

În materia transporturilor maritime organizate, reglementarea de bază este Convenţia

Naţiunilopr unite privind transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg, la 31 martie 1978 ,
care cuprinde , în principal, reguli uniforme de drept material aplicabile contractului de transport
maritim.
Statele care devin părţi contractante trebuie să denunţe Regulile de la Haga adoptate prin
Convenţia de la Bruxelles din 25 august 1924, precum şi regulile de la HAGA – Viby, cuprinse în
Protocolul de la Bruxelles din 23 februarie 1968. Nici o rezervă de la prevederile Convenţiei nu este
admisă.
Convenţia de la Hamburg se aplică transportuluii internaţional de mărfuri pe mare, fiind
incluse toate contractele de transport de mărfuri pe mare între state diferite. Condiţiile de aplicare a
Regulilor sunt:
- portul de încărcare, portul de descărcare sau portul facultativ de descărcare care este portul efectiv
de descărcare să fie situat pe teritoriul unui stat contractant;
- conosamentul sau alt document care face dovada contractului de transport pe mare să fie emis într
– un stat contractant;
- conosamentul sau un alt document care face dovada contractului de transport pe mare prevede că
stipulaţiile contractuale să fie guvernate de Convenţia de la Hamburg sau de legislaţia unui stat

41
contractant.
Aceste dispoziţii se aplică independent de naţionalitatea navei, a cărăuşului, a cărăuşului
efectiv, a încărcătorului, a destinatarului sau a oricărei persoane interesate.
Prin contractul de transport pe mare cărăuşul se obligă, contra plăţii unui navlu, să transporte
mărfuri de la un port la altul. Contractul este bilateral, consensual, comutativ şi cu titlu oneros.
Părţile contractului de transport maritim sunt cărăuşul, încărcătorul şi destinatarul.
Contractul se încheie prin acordul de voinţă al părţilor.

Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri

Statele riverane Dunării au adoptat la Siofok, la 2 septembrie 1989, Convenţia privind

condiţiile generale de transport de mărfuri în trafic internaţional pe Dunăre, fiind modificată şi
completată la Convenţia de la Viena din 3 septembrie 1994.
Aceasta este aplicabilă transportului internaţional de mărfuri între porturile dunărene de
încărcare şi descărcare Nu include transportul de persoane şi nici transportul intern de mărfuri pe
Dunăre.
Nu sunt primite la transport.
- mărfurile care necesită expedierea obligatorie prin poştă;
- armele, cu excepţia celor sportive şi de vânătoare ş.a.;
Transportul mărfurilor explozive, otrăvitoare, toxice, inflamabile, cu autoaprindere şi a ltor
mărfuri periculoase, cât şi al animalelor se efectuează numai pe baza înţelegerii între navlositor şi
cărăuş. Convenţia are o natură contractuală, transportul putându – se desfăşura numai cu respectarea
prevederilor acesteia. Prin contractul de transport fluvial cărăuşul se obligă faţă de navlositor să
transporte marfa luată în primire, între două porturi dunărene, şi să o predea primitorului, la termnul
stabilit, în schimbul plăţii unui navlu. Acesta este bilateral, consensual, comutativ, comercial,
internaţional şi cu titlu oneros. Încheierea contractului are loc prin acceptarea de către cărăuş a
cererii de transport întocmită de navlositor. Cererea se prezintă în scris, prin scrisoare, telegramă,
telex sau fax cu cel puţin 7 zile înainte de data punerii la dispoziţie a mărfii pentru transport. Când
cererea a fost formulată telefonic, cererea va fi transmisă şi în scris, cu cel puţin 5 zile înainte de
data predării mărfii.
În cazuri execpţionale, părţile se pot înţelege ca cererea să fie trimisă şi într – un termen mai
scurt. Acceptarea cererii se confirmă de cărăuş în decurs de trei zile de la primirea ei. În absenţa
confirmării cererii se consideră că cererea a fost respinsă. Confirmarea cererii este o dovadă a
încheierii contractului, ocazie cu care părţile stabilesc navlu. Expeditorul este obligat, cu cel puţin
24 de ore înainte de începerea încărcării, să transmită cărăuşului ordinul de încărcare şi toate
documentele necesare. După încărcare expeditorul întocmeşte scrisoarea de trăsură, în care va
menţiona că transportul este supus prevderilor Convenţiei.

Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri

Principala reglementare este cuprinsă în Convenţia pentru unificarea anumitor reguli

referitoare la transportul aerian internaţional, încheiată la Montreal, la 28 mai 1999. Alte
reglementări în materie sunt:
- Convenţia pentru unificarea anumitor reguli privitoare la sechestrul asigurărilor asupra
aeronavelor, semnată la Roma, la 29 mai 1933;
- Convenţia pentru unificarea anumitor reguli cu privire la daunele cauzate de către aeronave terţilor
pe pământ, semnată la Roma, la 29 mai 1933;
- Convenţia privind navigaţia civilă internaţională, semnată la Chicago, la 7 decembrie 1944.
Sfera de aplicare a Convenţiei de la Montreal cuprinde transporturile aeriene, cu caracter
internaţional, de persoane, bagaje, sau mărfuri efectuate cu o aeronavă şi oneros .
Caraterul internaţinal al transportului aerian se defineşte prin situarea punctului de plecare şi a
punctului de destinaţie pe teritoriul a două state membre ale Convenţiei, indiferent dacă există sau

42
nu o întrerupere a transportului sau o transbordare. De asemenea, punctul de plecare şi cel de
destinaţie se pot afla pe teritoriul unui singur stat, în cazul ăn care există o escală stabilită pe
teritoriul unui alt stat, chiar dacă acesta nu este parte la Convenţie. Fac parte, din domeniul de
aplicare, şi transportul efectuat de transportatorii succesivi, transportul combinat şi transportul
îndeplinit de un transportator de fapt. Sunt exceptate transporturtile de expediţii poştale.

Contractul internaţional de transport multimodal de mărfuri

Transportul multimodal internaţional implică deplasarea mărfii prin cel puţin două moduri
de transport diferite. În temeiul unui contract multimodal, deplasarea se efecuează de la locul
preluării până la cel de predare, cu transbordarea mărfii.
Sediul materiei îl constituie Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la transportul multimodal
internaţional de mărfuri, încheiată la Geneva, la 24 mai 1980.
Convenţia se aplică tuturor contractelor de transport multimodal,şi are incidenţă dacă locul
de predare sau locul de predare a mărfii de către antreprenorul de transport multimodal este situat pe
teritoriul unui stat contractant. Orice clauză înserată încontract, prin care se derogă, direct sau
indirect, de la prevederile a Convenţiei este lovită de nulitate. Nulitatea unei asemenea clauze nu
aduce atingere valabilităţii contractului.
Prin contractul multimodal, antreprenorul, antreprenorul de transport multimodal se
angajează, în schimbul plăţii transportului, să execute ori să facă să se execute un transport
multimodal internaţional. Părţile contractului sunt expeditorul şi antreprenorul de transport
multimodal. Contractul este bilateral, comutativ, cu titlu oneros, comercial, internaţional şi real.

43
44
Capitolul X

Consideraţii generale asupra titlurilor de valoare

Noţiune, caracteristici, clasificare

Titlurile de valoare sunt documente negociabile care permit titularilor să – şi exercite, la

scadenţă, drepturile literale şi autonome menţionate în cuprinsul lor. În literatura de specialitate, se
folosec pentru desemnarea acestor documente denumirile generice de titluri de credit, titluri
negociabile sunt titluri de valoare. În materia titlurilor de valoare la Geneva, în anii 1930 şi 1931 au
fost adoptate următoarele convenţii:
- Convenţia din 7 iunie 1930 cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin;
- Convenţia din 7 iunie 1930 privind reglementarea unor conflicte de legi în materie de cambie şi
bilet la ordin;
- Convenţia din 7 iunie 1930 relativă la dreptul de timbru în materie de cambie şi bilet la ordin;
Convenţia din 19 martie 1931 cuprinzând legea uniformă asupra cecului;
- Convenţia din 19 martie 1931privind reglementarea unor conflicte de legi în materia cecului.
- Convenţia Naţiunilor Unite din 11 decembrie 1988 privind cambiile internaţionale şi biletele la
ordin internaţionale.

Titlurile de valoare se pot grupa în mai multe categorii .

A. După natura prestaţiei sau conţinutul lor acestea sunt de 4 feluri:
- titluri propriu- zise ( cambia, biletul la ordin, cecul, titlurile emise de stat, obligaţiunile emise de
societăţile comerciale);
- titluri reprezentative ( conosamentul, recipisa de depozit, warantul);
- titluri de participaţie ( acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale;
- titluri improprii, care cuprind documentele de legitimare şi tilurile aparente. Documentele de
legitimare sunt biletele de tren, metrou, autobuz, sau tramvai, biletele de intrare la teatru, biletele de
loterie etc. Din categoria titlurilor aparente ce mai importantă este factura, care confirmă expedierea
mărfii.
B .După modul de circulaţie, acestea pot fi:
- titluri nominative;
- titluri la ordin;
- tititluri la purtător.
C. După cauza titlului ele pot fi:
- titluri cauzale;
- tiluri abstracte.

Titlurile de valoare au următoarele roluri:

- instrument de credit;
- instrument de plată.
Ca instrument de credit acestea are rolul de a amâna pltata la o dată ulterioară. Prin
transmiterea înscrisului ăn plină proprietate sau în gaj, titularul va încasa şi dobânda stabilită.
Posesorul titlului poate dispune de suma înscrisă în document şi până la scadenţă. Prin transmiterea
înscrisului în plină proprietate sau în gaj, titularul va beneficia de credit. Prin intermediul acestor
operaţiuni, titlurile contribuie la mobilizarea creditelor. Funcţia de instrument de plată a titlurilor se
realizează prin predarea documentului. Beneficiarul titlului poate obţine suma de bani menţionată
prin transmiterea înscrisului unei alte persoane.

45
Cambia

Cambia este înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoană, trăgător, unei alte persoane,
tras, de a plăti unui beneficiar, la scadenţa şi locul stabilit, o sumă de bani. Pentru desemnarea
cambiei se folosesc şi termenii de trată sau poliţă. Cambia implică participarea următoarelor
persoane:
- trăgătorul , creditorul sau exportatorul, care emite titlul;
- trasul, debitorul sau importatorul, căruia îi este adresat ordinul sau mandatul de a plăti o sumă de
bani determinată;
- beneficiarul sau persoana terţă, către care ori la ordinul căruia se face plata.
Pe lângă caracterele comune, cambia se individualizează şi prin următoarele trăsături
specifice:
- formalism, întrucât titlul se exprimă în cuprinsul unui înscris;
- este un titlu complet, întrucât nu poate fi întregit cu alte documente;
- este un titlu la ordin, care se transmite de către posesor prin gir;
- obiectul cambiei constă într – o sumă de bani;
- crează obligaţii abstracte, autonome şi necondiţionate;
- obligaţii cambiali răspund solidar;
- este un titlu executor pentru capital şi accesorii, care includ dobânzile şi cheltuielile prevăzute de
lege.

Cambia reprezintă un act juridic complex având un dublu izvor: actul voliţional al
trăgătorului şi puterea legii. Pentru emiterea cambiei este necesară existenţa unui document sau act
scris, care poate fi sub semnătură privată sau un act autentic. Înscrisul se redactează în limba aleasă
de părţi, putându – se utiliza orice mijloace olografe. Mentiunile obligatorii ale cambiei sunt:
- denumirea de cambie;
- mandatul necondiţionat de plată a unei sume determinate;
- numele trasului;
- indicarea scadenţei;
- locul de plată;
- numele beneficiarului;
- data şi locul emiterii;
- semnătura trăgătorului.
Lipsa acestor menţiuni, cu unele excepţii expres determinate se sancţionează cu nulitatea cambiei.
Exista si cateva menţiunile facutative:
- clauze explicative;
- clauze complementare;
- clauze suplimentare;
- clauze derogatorii;
- clauze interzise.
Acceptarea cambiei reprezintă o garanţie suplimentară prin care trasul devine debitor
cambial principal. Trasul devine parte în raportul cambial numai în urma acceptării ordinului de
plată. Cambia se prezintă la aceptare de către posesor sau chiar unsimplu deţinător a titlului.
Acceptarea poate fi cerută până la ajungerea cambiei la scadenţă. Regula prezentării cambiei
implică două situaţii distincte:
- obligativitatea prezentărri cambiei la acceptare;
- interzicerea prezentării.
Pentru a produce efecte cambiale, acceptarea trebuie să îndeplinească unele condiţii de
formă şi conţinut. Acceptarea se menţionează pe titlu de către tras. În cazul în care cambia este
plătibilă la un anumit termen de la vedere ori când s – a fixat printr – o clauză specială un termen
pentru prezentare, menţiunea accceptării trebuie să fie datată. Acceptarea nedatată se sancţionează
cu pierderea acţiunilor de regres. Pentru conservarea dreptului la acţiune împotriva giranţilor şi

46
trăgătorului, posesorul poate solicita ca lipsa datei să fie constatată printr – un protest adresat în
termen util. Cambia se acceptă pu şi simplu, în condiţiile indicate de emitent. Acceptarea parţială,
ca excepţie, se admite atunci când îşi asumă o obligaţie certă.
În urma acceptării, trasul devine debitor cambial, fiind obligat direct principal şi solidar.
Obligaţia acceptantului este literar, autonomă şi abstractă. Spre deosebire de tras, ceilalţi semntari
cambiali îşi asumă obligaţia de a face să se plătească. Trăgătorii, giranţii şi avaliştii sunt debitori de
regres. Ei pot fi urmăriţii de posesorul cambiei numai în caz de refuz al acceptantului de a plăti.
Revocarea poate fi exercitată atâta timp cânt titlul se află în posesia trasului Aceasta se face
prin ştergerea acceptării înscrisă în cambie. Declaraţia de refuz trebuie constatată printr – un protest
de neacceptare, ăn termenele fixate pentru prezentarea la acceptare.

Girul

Girul sau andosarea reprezintă operaţiunea specifică prin care se realizează circulaţia
juridică a cambiei. Acestea se realizează printr – o declaraţie scrisă şi tradiţiunea titului. Girul poate
fi dat în beneficiul trasului, acceptant sau nu, trăgătorului sau al oricui alt obligat cambial. Aceste
persoane pot să gireze din nou cambia. Girul se menţionează pe titlu, de obicei pe verso – ul
cambiei. Dacă intervin mai multe giruri, ele se pot înscrie şi pe o prelungire, o foaie ataşată, numită
adaos sau allonge Relizarea girului implică şi predarea cambiei. Efectele girului sunt:
- efectul translativ al girului;
- efectul de legitimare a girului.
Prin prisma intereselor urmărite de părţi, girurile prezintă mai multe forme. Ele sunt
configurate de forma operaţiunii sau de efectle pe care le produc. În funcţie de forma sau indicarea
beneficiarului, girul poate fi:
- plin;
- în alb;
- la purtător.
Având în vedere efectele care se produc, poate fi:
-girul propriu;
- girul impropriu. Acesta produce alte efecte decât cele specifice sau numai o parte din ele. În
această categorie se includ:
- girul pentru procură;
- girul în garanţie;
- girul de întoarcere;
- girul după protest;
- girul fiduciar;
- girul simulat.

Scontarea

Este operaţiunea prin care beneficiarul transmite cambia către o bancă comercială, pentru a
obţine suma indicată în titlu, înainte de ajungerea la scadenţă. Banca plăteşte valoarea cambiei, mai
puţin taxa scontului, percepând şi un comision. Rescontarea este operaţiunea prin care o bancă
comercială scontează cambia la banca centrală de emisiune. Taxa de rescont sau taxa oficială a
scontului se reţine de banca centrală.

Acceptarea şi plata cambiei se garanteză prin gir şi aval.

Transmiterea cambiei prin gir constituie în sarcina girantului obligaţia de a garanta acceptarea şi
plata cambiei. Girantul este un obligat cambial solidar, care, în cazul reuzului de acceptare sau plată
a trasului, va trebui să achite trasului suma indicată în titlu. Avalul este o obligaţie cambială prin
care se garantează plata titlului. Garanţia poate fi pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din
ea. Garanţia specifică dreptului cambial este avalul. Prin acesta o persoană îşi asumă obligaţia de a

47
plăti la scadenţă suma din cambie, în solidar cu debitorul garantat. Cambia poate fi garantată de
unul sau mai mulţi avalişti. La rândul lor, ei pot avaliza acelaşi debitor sau mai mulţi debitori
cambiali, precum şi un avalist. Avalul se poate constitui de orice persoană, semnatar cambial sau
terţ. Garanţai trebuie dat până la scadenţă sau cel mult până la dresarea protestului de neplată ori
expirarea termenului pentru protest. Avalul se înscrie pe cambie sau pe allonge, cu menţiunea ,, bun
pentru aval” sau altă formulă echivalentă urmată de semnătura avalistului. Formula avalului trebuie
să indice numele avalizatului, astfel se prezumă că a fost dat în favoarea trăgătorului. Avalistul are
obligaţia de a plăti cambia pentru persoana care a garantat El este un obligat solidar. Avalistul unui
tras devine obligat direct. Avalistul unui girant va răspunde faţă de posesorul cambiei şi giratarul
care urmează în succesiunea girurilor. Avalistul care a plătit cambia dobândeşte drepturile ce rezultă
din titlu împotriva garantului şi celor ţinuţi faţă de acesta din urmă.
Plata cambie se poate face:
- la scadenţă
- anticipat;
- parţială;
- în monedă străină.
Persoana care plăteşte este îndrituită să solicite predarea cambiei. Remiterea se face cu
menţiunea de achitare înscrisă pe titlu de către posesor. În cazul plăţii parţiale, plătitorul va cere
numai înscrierea unei menţiuni de plată parţială pe cambie şi eliberarea unei chitanţe. Pentru
protejarea intereselor obligaţiilor cambiali, orice debitor are posibilitatea de a da suma menţionată
în depozit unei autorităţi competente, cheltuiala făcându – se pe riscul posesorului. În cazul în care
trasul refuză acceptarea saz plata cambiei, exercitarea acţiunii cambiale poate fi evitată prin
intervenţia unei alte persoane. Instituţia intervenţei asigură, ăn condiţii specifice, acceptarea sau
plata cambiei în favoarea oricăreia dintre obligaţii cambiali. Intervenia poate fi provocată sau
solicitată şi voluntară. Prin intervenţia provocată, trăgătorul, girantul sau avalistul desemnează un
indicat la nevoie, numit şi recomandatr. Intervenţia voluntară se produce din iniţiativa unei
persoane, care este un intervenient pentru onoare.
Acceptarea prin intervenţie se poate face când posesorul cambiei supusă acceptării este
îndreptăţit să promoveze acţiunea înainte de scadenţă şi se menţionează pe cambie de către
intervenient. Formula aleasă trebuie să arate pentru cine este dată, altefel se consideră dată pentru
trăgător. Plata prin intervenţie se face când posesorul cambiei este îndreptăţit să promoveze acţiunea
la scadenţă sau înainte de această dată. Plata trebuie să cuprindă întreaga sumă pe care o are de
plătit cel în locul căruia s – a făcut intervenţia. Plata trebuie constatată printr – o confirmare dată pe
cambie, indicându – se persoana pentru care se face plata, încaz contrar se prezumă că a fost
efectuată pentru trăgător.
În cazul în care trasul refuză plata cambiei, posesorul îşi poate valorifica drepturile rezultând
din titlu prin intermediul modalităţilor de constrângere. Posesorul cambiei poate recurge la mijloace
specifice cambiale, dar şi extracambiale de drept comun. Mijloacele specifice cambiale sunt
proceduri rapide şi eficiente care asigură realizarea creanţei cambiale, şi constau în acţiuni cambiale
şi punerea în executare a titlului. Acţiunile cambiale pot fi directe sau de regres, corespunzîtor
poziţiei obligaţilor cambiali Mijloacele extracambiale sunt acţiuni reglementate de dreptul comun (
acţiunea cauzală, acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză ).
Obligaţia de plată a cambiei, în caz de refuz al trasului, revine în subsidiar debitorilor de
regres. Toţi cei care au tras, girat sau avalizat o cambie sunt răspunzători solidar pentru plata titlului.
Regresul sepoate exercita la scadenţă sau chiar înainte de scadenţă. Posesorul cambiei poate acţiona
împotriva tuturor acestor persoane, individual sau colectiv, fără a fi ţinut să respecte ordinea în care
s – a obligat. Regresul se poate exercita la scadenţă sau chiar înainte de scadenţă Acţiunea de regres
se exercită la scadenţă, dacă trasul refuză plata cambiei, în tot sau în parte. Acţiunea se exercită
înainte de scadenţă, când intervin anumite împrejurări, existând riscul ca plata cambiei să nu poată
fi realizată.
Protestul este un act autentic prin care se constată refuzul de acceptare sau de plată a
cambiei. Dresarea protestului reprezintă o cerinţă esenţială pentru conservarea acţiunii de regres,

48
fiind exercitat de executorul judecătoresc sau de notarul public. Redactarea protestului se poate face
pe cambie, pe un duplicat sau copie a cambiei, pe un adaos. Acesta mai poate fi întocmit pe un act
separat, cu condiţia efectuării menţiunii de dresare pe cambie. Principalele forme de protest sunt:
- protestul de neacceptare;
- protestul de neplată.
Debitorii de regres pot să renunţe la dresarea protestului. Prin clauza ,, fără cheltuieli”, „
fără protest” sau altă formulă echivalentă, înscrisă pe cambie şi semnată, posesorul va fi dispensat
de obligaţia de dresare a protestului. Dresarea protestului nu esate necesar nici în cazul în care
debitorul a fost declarat în stare de faliment. Înlocuirea protestului cu declaraţia de refuz este
posibilă dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe:
- trăgătorul să nu fi impus, printr – o clauză înscrisă în titlu, dresarea protestului;
- posesorul cambiei să fie de acord cu folosirea acestei posibilităţi.
Pentru evitarea eventualelor înţelegeri frauduloase, declaraţia de refuz trebuie să obţină dată
certă, în termenul fixat pentru dresarea protestului. Posibilitatea de a cere executarea cambială
revine posesorului cambiei, precum şi debitorilor de regres care nu au plătit suma înscrisă în titlu.
Procedura de executare se exercită împotriva debitorilor cambiali. Înscrisul cambial se investită cu
execorie de către judecătorie. În termen de 5 zile de la primirea notificării, debitorul poate face
opoziţie la executare, la judecătoria care a investit cambia. Împotriva pretenţiilor creditorilor,
debitorul nu poate opune decât anumite excepţii, care se referă la următoarele probleme:
- nulitatea titlului;
- incapacitatea unui semnatar cambial;
- falsificarea semnăturii;
- lipsa de reprezentare;
- decăderea din acţiunea de regres;
- alterarea textului cambiei.
Toate acţiunile decurcând din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi se prescriu în
termen de trei ani. La acţiunile directe, termenul de prescripţie cuege de la data scadenţei, creanţa
devenind exigibilă Pentru cambia trasă cu scadenţa la un anumit teremn de la vedere,prescriţia
începe să curgă de la data acaceptării sau vizei cambiei ori a protestului de nedatare. Acţiunile
posesorului împotriva giranţilor, trăgătorilor şi avaliştilor se prescriu în termen de un an. Acţiunile
giranţilor exercitate de unii împotriva celorlalţi şi a trăgătorului se prescriu în termen de şase luni.
Acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză se prescrie în termen de un an. Acţiunea cauzală se prescrie
în termenul prevăzut de dreptul comun, după natura civilă sau comercială a raportului fundamental.
Termenul general este de trei ani, care curge de la naşterea dreptului la acţiune. Întreruperea
prescripţiei nu are efect decât faţă de cel împotriva căruia s –a făcut actul întruptiv.

Prin prisma conţinutului şi a modului de circulaţie, principalele forme distincte sunt:

- cambia domiciliată;
− cambia în alb;
− contracambia

Posesorul înscrisului cambial are posibilitatea de a solicita eliberarea de duplicate ori să facă
una sau mai multe copii. Copiile pot fi girate sau avalizate. Posesorul titlului poate înştiinţa pe tras
de pierderea, sustragerea sau distrugerea cambiei. El va solicita anularea titlului printr – o cerere
adresată preşedintelui judecătoriei locului în care cambia este plătibilă. După examninarea cererii,
instanţa va pronunţa o ordonanţă de amortizare, prin care cambia se declară nulă şi posesorul
legitim este autorizat să – exercite drepturile. Ordonanţa de anulare sau hotărârea definitivă stinge
orice drept decutcând din cambia anulată. Posesorul cambiei anultae are totuşi la dispoziţie o
acţiune de drept comun în daune împotriva celui care a obţinut anularea. Sumele rezultate din
cambiile anulate sunt producătoare de dobâmzi. Curgerea dobânzilor este împiedicată dacă suma a
fost consemnată de debitor.

49
50
Capitolul XI

Biletul la ordin şi cecul

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, emitent, se obligă să plătească la scadenţă o
sumă de bani unei persoane, beneficiar, sau la ordinul acestuia. În biletul la ordin intervin
următoarele persoane:
- emitentul, subscriitorul sau importatorul, care emite înscrisul, obligându – se să efectueze o plată;
- beneficiarul, creditorul sau exportatorul, către care ori la ordinul căruia urmează să se facă plata.
Biletul la ordin are o structură asemănătoare cambiei. În măsura în care nu sunt compatibile,
dispoziţiile referitoare la cambie se aplică şi biletului la ordin. Spre desosebire de cambie, biletul la
ordin implică raporturi juridice numai între două persoane. Biletul la ordin apare ca o recunoaştere
de datorie către debitor. Biletul la ordin cuprinde menţiuni obligatorii, iar lipsa vreunei menţiuni,
duce la pierderea valorii acestuia. Dacă nu se indică scadenţa, se considereă plătibil la vedere, locul
de plată va fi locul emiterii, în cazul că nu există vreo menţiune în acest sens.
Acesta se transmite prin gir şi poate fi garantat prin aval. Dacă avalul nu indică pentru cine a
fost dat, se consideră acordat emitentului. Plata biletului la ordin se face de către emitent, fiind
plătibil la un anumit termen de la vedere. În acest sens, va trebui prezentat pentru viză emitentului,
în termen de un an de la data emiterii. Refuzul emitentului de a pune viza datată se constată printr –
un protest, care serveşte ca punct de plecare pentru termenul de la vedere.
Neplata la scadenţă implică întocmirea unui protest şi exercitatrea acţiunilor cambiale de
către posesorul biletului la ordin, cu respectarea termenelor de prescripţie. Biletul la ordin are
valoare de titlu executor, putând a fi investit cu formula executorie.

Cecul

Cecul este un înscris prin care o persoană, trăgător, dă ordin unei bănci, tras, de a plăti o
sumă de bani unei alte persoane beneficiar. Cecul constituie atât instrument de plată cât şi de credit.
La raporturile juridice stabilite de cec participă următoarele trei persoane:
- trăgătorul sau emitentul titlului, care dispune efectuarea plăţii;
- trasul sau banca, ce primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani determinată;
- beneficiarul, purtătorul titlului sau terţa persaonă, care încasează la scadenţă suma indicată.
Cecul se trage asupraunei bănci, care deţine fonduri la dispoziţia trăgătorului. Fondul bănesc
pentru efectuarea plăţii este denumit provizion, acoperire sau disponibil. Proviziunea are la bază un
depozit bancar al trăgătorului sau o deschidere de credit în favoarea clientului. Disponibilul trebuie
să fie prealabil emiterii titlului şi de o valoare corespunzătoare ceului. Suma ce constituie
proviziunea este necesar a fi lichidă, certă şi exigibilă, fără nici un impediment juridic sau faptic în
efectuarea plăţii. Cecul se emite de trăgător în temeiul unei convenţii încheiate între client şi bancă.
Autorizarea clientului prin cec aupra unei proviziuni poate fi expresă sau tacită. Convenţia se
exprimă sub forma unei clauze a contractului privind serviciul de casă pentru client sau a unui credit
în numerar acordat de bancă.
Menţiunile obligatorii ale cecului sunt:
- denumirea de cec;
- mandatul necondiţionat de a plăti o sumă determinată;
- numele băncii care trebuie să plătească;
- indicarea locului unde trebuie să facă plata;
- precizarea datei şi a locului de emitere a cambiei;
- semnătura trăgătorului.
Titlul în care lipseşte o menţiune esenţială, nu se socoteşte ca fiind cec. Un asemenea înscris
are valoarea unei simple obligaţii, putând fi folosit ca mijloc de probă. Modalitatea de transfer este
diferită, după cum cecul este la ordin, la purtător sau nominativ. Cecul stipulat ca plătibil unei

51
persoane, cu sau fără clauza expresă „ la ordin”, se transmite prin gir: În absenţa unei clauze, cecul
este transferabil prin gir, dacă trăgărorul indică numele beneficiarului. Girul trebuie să fie pur şi
simplu. Cecul stipulat ca plătibil la purtător se transmite prin simpla tradiţie a titlului Cecul stipulat
ca plătibil unei anumite persoane, cu clauza ,, nu la ordin” ori altă expresie echivalentă, se transmite
numai în forma şi cu efectele unei cesiuni obişnuite. Raporturile dintre cedent şi cesionar vor fi
supuse regulilor dreptului comun.
Plata unui cec poate fi garantată printr – un aval. Garanţia se poate da pentru întreaga sumă
sau numai pentru o parte din aceasta. Avalul se dă pe cec sau pe alonjă. Avalistul care plăteşte cecul
dobândeşte toate drepturile rezultând dincec, împotriva avalizatului şi a celor ţinuţi faţă de persoana
garantată. Cecul fiind un instrument de plată imediată, titlul nu este supus acceptării. Răspunderea
pentru plata ceului revine trăgătorului şi nu trasului. Cecul este plătibil la vedere, adică prin
prezentarea titlului. Cecul emis şi plătibil în aceeaşi ţară se prezintă la plată în termen de de 8 zile.
Cel emis şi plătibil în alta se prezintă la plată în termen de 20 de zile sau de 70 de zile, după cum
locul de emitere şi de plată sunt situate în aceeaşi ţară sau în altă parte a lumii. În situaţia în care
trasul nu plăteşte cecul prezentat în termenul util, posesorul titlului nu are la dispoziţie o acţiune
directă. El poate exercita toate doar acţiunile împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.
Pentru exercitarea acţiunilor sale, posesorul trebuie să întocmescă protestul şi să avizeze de neplată
pe girantul său pe trăgător.
Cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii. Acţiunile în regres ale
posesorului cecului împotriva giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi obligaţi se prescriu în 6 luni. Acest
termen curge de la data expirării termenului de prezentare a cecului. Acţiunile în regres a diverşilor
obligaţi la plata cecului, unii împotriva celorlaţi, se prescriu în termen de 6 luni, socotit din ziua în
care obligatul a plătit titlul sau din ziua când a fost el însuşi acţionat. În caz de pierdere, sustragere
sau distrugere a cecului, posesorul va recurge la amortizarea cecului. Procedura de anulare şi
înlocuire a cecului este similară cu cea stabilită pentru cambie. Totuşi, posesorul nu poate solicita un
duplicat, ci numai plata sumei specificate în titlu.

52
Capitolul XII

Modalităţile de plată internaţionale

Noţiune şi forme

Modalităţile internaţionale în relaţiile internaţionale constituie totalitatea mecanismelor prin

care se transmite de la importator la exportator contravaloarea mărfurilor livrate, a serviciilor
prestate sau lucrărilor executate. Formle modalităţilor de plată internaţionale sunt:
- plăţi effective sau în numerar, care se realizează prin remiterea directă sau prin intermediul unei
bănci, consecutive livrării mărfurilor;
- plăţi documentare, care se efetuează de către bancă, după un anumit timp de la livrare, numai
contra unor documente prezentate de beneficiar;
- plăţi prin compensaţie, care constau în schimbul marfă contra marfă.
În transporturile comerciale internaţionale, tehnicile de decontare utilizate în principal sunt
acreditivul, incaso documentar şi ordinul de plată. Schimburile comerciale şi relaţiile de plăţi sunt
reglementate prin înţelegeri intervenite între state, prin acorduri şi convenţii bilaterale sau
multilaterale. Dintre documentele elaborate sub auspiciile Camerei de Comerţ Internaţional din
Paris se disting următoarele:
- Reguli şi uzanţe uniforme privind acreditivele documentare – Publicaţia nr. 600 din 2007;
- Regului uniforme pentru incaso – Publicaţia nr. 552 din 1995;
- Regului uniforme pentru garanţiile contractuale – Publicaţia nr. 325 din 1993;
- Regului uniforme privind garanţiile la cerere – Publicaţia nr. 458 din 1995;
- Convenţia Naţiunilor Unite privind garanţiile independente şi acreditivul stan – by - New York, 11
decembrie 1995.

Acreditivul documentar

Acreditivul documentar este un angajament irevocabil, asumat de banca importatorului, la

cererea unui client, de a plăti o sumă de bani contra prezentării anumitor documente. Părţile
implicate în derulararea unui acreditic documentar sunt următoarle:
- exportatorul, debitorul, clientul, aplicantul sau ordonatorul, care iniţiază deschiderea acrditivului
documentar, prin instrucţiunile date băncii de a efectua plata în anumite condiţii;
- exportatorul, creditorul sau beneficiarul acreditivului documentar, care încasează suma convenită
cu respectarea condiţiilor de termene şi documente;
- banca emitentă sau ordonatoare, care care emite acreditivul şi îşi asumaă angajamentul de plată în
favoarea exportatorului;
- banca corespondentă sau intermediară, care transmite beneficiarului textul acreditivului
documentar.
Acredivul documentar constituie un mijloc de garanţie şi de control reciproc, o plată
condiţionată. Acreditivul este un titlu bancar. Deschiderea acreditivului documentar implică mai
multe operaţiuni succesive întreprinse de către părţi şi anume:
- un acord între importator şi exportator;
- o convenţie între importator şi bancă;
- ordinul de deschidere a acreditivului documentar;
- notificarea deschiderii acreditivului documentar;
- confirmarea deschideriii acreditivului documentar;
- verificarea acreditivului documentar de către exportator.
Documentele care confirmă livarearea mărfii în termenii şi condiţiile acreditivului
documentar se depunla banca exportatorului. În funcţie de natura caracterul, fermitatea sau garanţia
lor acreditivele documentare sunt de patru feluri:

53
- acreditive revocabile;
− acreditive irevocabile;
− acreditive irevocabile neconfirmate;
− acreditive irevocabile confirmate.
După domicilierea lor acreditivele documentare pot fi:
- acreditive documentare domiciliate în ţara importatorului;
- acreditive domiciliate în ţara exportatorului;
- acreditive domiciliate într – o ţară terţă.
Ţinând seama de modul de plată, acreditivele documentare pot fi:
- cu plata la vedere;
- cu plata amânată;
- cu plata prin acceptare;
- cu plata prin negociere.
Având în vedere destinaţia utilizării, acreditivele documentare prezintă următoarele tipuri:
- acreditivul documentar transferabil;
- acreditivul documentar revolving;
- acreditivul documentar cu clauză roşie;
- acreditivul documentar de compensaţie;
- acreditivul documentar subsidiar;
- acreditivul documentar cesionat.

Scrisoarea de credit comercială este o variantă a creditului documentar, prin care banca emitentă se
angajează irevocabil să onoreze, prin plată sau acceptare, cambiile trase asupra sa de exportator, sub
condiţia prezentării în termen a documentelor de expediţie. Aceasta se întocmeşte la ordinul
importatorului de către banca emitentă. Scrisoarea de credit comercială reprezintă un titlu de
valoare şi o modalitate de plată, fiind irevocabilă. Principalele caracteristici sunt:
- se emite de o bancă străină;
- este domiciliată în străinătate;
- se utilizează prin cambii trase asupra băncii emitente;
- stă la baza cambiilor emise şi negociate de exportator la banca locală.

Incaso documentar

Prin incaso documentar banca exportatorului se angajează să încaseze contravaloarea unei

tranzacţii, pe baza remiterii documentelor de expediţie. Acesta este o modalitate de plată, dar şi o
operaţiune financiar – bancară. Modalitatea de plată prin incaso documentar se convine de către
părţi prin contractul de comerţ internaţional. Marfa se livrează în conformitate cu termenele şi
condiţiile de livare stabilite în contract. După livrarea mărfii, exportatorul va depune la banca
remitenă documentele care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale, însoţite de ordinul de
incaso. După încasarea contravalorii documentelor,banca importatorului remite banii sau cambia
băncii remitente.
În raport de documentele utilizate de părţi, incaso este de două feluri:
- simplu clean collection;
- documentar.
Din punctul de vedere al condiţiilor de plată:
- incaso documentar cu clauza „ documentele contra plată”
- incaso documentar cu clauza „ documente contra acceptare”.

Ordinul de plată

Ordinul de plată reprezintă dispoziţia dată de o persoană, ordonator, unei bănci, de a plăti o
sumă de bani determinată în favoarea altei persaone beneficiar. Decontarea prin ordinul de plată

54
presupune existenţa unei relaţii între părţi, ordonatorul fiind dator benificiarului o sumă de bani.
Pentru stingerea obligaţiei băneşti,ordonatorul poate recurge la o modalitate simplă şi directă.
Transmisiunea efectivă a banilor de la plătitor la titularul creanţei se va realiza prin conturi bancare.
Ordinul de plată se individualizează prin următoarele caracteristici:
− declanşarea operaţiunii se produce la iniţiativa ordonatorului, care stabileşte condiţiile de
plată;
− - constituirea uni provizion bancar în vederea plăţii;
− revocabilitaea operaţiunii, care poate fi modificată sau anulată de către ordonator până la
efectuarea plăţii.

Prin prisma modalităţilor de încasare, ordinul de plată poate fi simplu sau documentar. În
ordinul de plată simplu, încasrea nu este condiţionată de prezentarea unor documente sau explicaţii,
care să justifice operaţiunea.Această formă a ordinului se aseamănă cu plata prin cec. Desfăşurarea
acţiunii implică un formular, sub formă tipizată. Dispoziţia de platăse poate transmite letric,
telegrafic, prin telex sau SWIFT. În relaţiile comerciale internaţionale, decontarea prin ordinul de
plată este folosită sub forma unei tranzacţii cu plata prin cont deschis sau direct în cont. Între
exportator şi importator intervine o înţelegere verbală, prin care plata mărfurilor se face după
livrarea lor, într – un anumit termen. După expedierea mărfii, exportatorul transmite factura
importatorului, care dispune efectuarea plăţii.

55
56
Capitolul XIII

Plăţile prin compensaţie

Noţiunea de operaţiuni prin compensaţie

Compensaţia este operaţiunea prin care între doi sau mai mulţi parteneri de afaceri, din ţări
diferite, se schimbă mărfuri de valori egale. În realizarea compensaţiei, importul este legat de
derularea exportului. Fiecare partener este în acelaşi timp şi debitor şi creditor. Schimbul de marfă
contra marfă se realizează direct sau indirect. Mărfurile sunt determinate calitativ, cantitativ şi
sortimental într – un anumit interval de timp. Evidenţa schimbului se ţine de pateneri sau de bancă.

Clasificareaoperaţiunilor prin compensaţie

Din punct de vedere valoric, cînd exportul unei mărfi este acoperit integral de importul altei
mărfi, compensaţia este totală. Dacă partenerul plăteşte o parte din marfa importată în valută, iar
restul, în mărfuri, compaensaţia va fi parţială. În funcţie de sfera lor de cuprindere, compensaţiile
sunt de două feluri:
- compenaţii particulare, care se realizează la nivel de firme, prin înţelegere directă între parteneri;
- compensaţii globale, care se desfăşoară la nivel interguvernamental pe baza acordurilor de cliring
sau barter.
Compensaţia particulară sau individuală se foloseşte numai pentru schimbul de mărfuri. Prin
aceasta se evită dificultăţile determinate de procurarea mijloacelor de plată. În conformitate cu
numărul participanţilor şi numărul lor de desfăşurare, compensaţia particulară poate fi simplă sau
progresivă.
Compensaţia simplă se realizează între doi parteneri din ţări diferite. Partizele de mărfuri
sunt de valoare egală şi se compensează reciproc. Compensaţia progresivă implică participarea mai
multor parteneri. Operaţiunea se practică sub forma compensaţiei bilaterale lărgite, triunghiulară şi
multiplă în lanţ. Compensaţia globală sau cliringul se utilizează pentru lichidarea tuturor creanţelor
şi datoriilor între două sau mai multe state. Operaţiuea de compensaţie globală privind schimbul de
reciproc de mărfuri şi servicii se prevede printr – un acord de cliring sau un acord de barter. În
funcţie de ţările care intervin, cliringul poate fi bilateral sau multilateral. După tehnica de realizare ,
se distinge cliringul cu două conturi, cliriringul cun un cont şi cliringul descentralizat
Operaţiunea de barter reprezintă schimbul de mărfuri între doi parteneri prin compensaţie
reciprocă: Principalele particularităţi ale operaţiunii de barter sunt următoarele:
- schimbul de mărfuri se desfăşoară în conformitate cu prevederile contractului comercial încheiate
între parteneri:
-mărfurile şi documentele se transmit direct;
- fiecare partener suportă cheltuielile detransport;
- partenerii nu recurg la servicii bancare sau la plata în valută. În relaţiile internaţionale, operaţiunea
este folosită în zonele de frontieră şi ăntre parteneri cu legături economice reciproce.
Operaţiile paralele constau în condiţionarea reciprocă a derulării exportului şi a importului
de mărfuri. În aceste operaţiuni, importul de mărfuri depinde de un export concomitent sau de un
export de un import. Din această cauză, ele poartă denumirea de operaţiuni conexate, conjudate sau
de reciprocitate. După modul cum se realizează compensarea exportului cu importul, operaţiunile
paralele prezintă următoarele variante:
- operaţiuni legate:
- operaţiuni iunctinate;
- operaţiuni de buy – back.
Operaţiunile legate consatu în obligaţia exportatorului de a cumpăra anumite produse de la
partenerul din ţara de import. Marfa de care dispune importatorul este oferită ca o contraplată.
Operaţiunile iunctinate sau adresate reprezintă o compensaţie inversă, exportatorul îndeplineşte

57
obligaţia de contrapartidă, cumpărând în avans de la importator o anumită marfă. Operaţiunile de
buy – back constituie o formă de cooperare economică internaţională, exportatorul de bunuri de
echipament se obligă, în contul rambursării investiţiei sale, să importe de la beneficiar produse sau
semifabricate realizate cu instalaţiile importate, produse similare sau materii prime. Operaţiunile de
switch reprezintă o formă de compensaţie internaţională prin care regimul legal al devizelor unei
terţe ţări se foloseşte printr – o firmă specializată.
Tranzacţiile de switch presupun existenţa unui acord de plăţi în cliring. Clasificarea
operaţiunilor este configurată de mai multe criterii. Din punctul de vedere al numărului
participanţilor, operaţiunile de svitch sunt de două feluri:
- operaţiuni simple, normale sau primare;
- operaţiuni multiple sau în lanţ;
În funcţie de obiectul lor, operaţiunile de svitch se împart astfel:
- operaţiuni cu marfă;
- operaţiuni financiare.
După sensul mişcării fondurilor, operaţiunile de svitch sunt de trei feluri:
- operaţiuni de tip aller sau de alimentare a contului de cliring;
- operaţiuni de tip rettour sau vînzarea de disponibilităţi din contul de cliring;
− operaţiuni de tip aler – retour, care combină cele două variante, când apar anumite
dificultăţi.

58
 BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri şi alte lucrări de specialitate

1.Carmen Tamara Ungureanu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Hamangiu,

Bucuresti 2018
2.Dumitrescu Aida Diana, Dreptul comerţului internaţional, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2014;
3.Dumitru Mazilu, Tratat privind Dreptul comerţului internaţional, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011;
4.Daniel Mihai Şandru, Dreptul comerţului internaţional, Editura Universitară, Bucureşti,
2012;
5.Dumitrescu Aida Diana, Titlurile de valoare, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011;
6.Nicolae Chirilă, Convenţia naţiunilor unite asupra contractelor de vânzare internaţională
de mărfuri. Vol. 1, art. 1-29, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
7.Bocşa Marcel Ionel, Încheierea contractelor de comerţ internaţional prin mijloace
electronice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
8.Sorescu Laurenţiu, Insolvenţa bancară în dreptul comerţului internaţional, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
9.Navasardyan Lusine, Protecţia şi garantarea investiţiilor străine în dreptul comerţului
internaţional, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010;
10.Sitaru Alexandru Dragoş, Stănescu Şerban Alexandru, Dreptul comerţului international.
Tratat - Partea generală şi Partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
11. Amititeloaie A., Novac L., Dreptul afacerilor, Ed. PIM, Iaşi, 2010
12.Angheni S., Volonciu M., Stoica C., Drept comercial, Ediţia 4, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2008;
13.Babiuc V., Nucă I., Condiţiile de exercitare a acţiunii cambiale de regres şi a acţiunii
cauzale, 1978 ;
14.Boroi G, Stănciulescu L., Drept civil. Curs selectiv. Teste grilă; Ediţia II; Ed. All Beck,
2003, p.46.
15.Căpăţână O., Brânduşa Ştefănescu,Tratat de drept al comerţului internaţional, vol. II,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, Partea Specială, 1987
16.Căpăţână O., Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, Ed.
Actami, Bucureşti, 1997
17.Cărpenaru S. şi colectiv, Societăţile comerciale reglementare, doctrina, jurisprudenţa,
Editura All Beck, Bucureşti, 2006;
18.Cărpenaru S., Drept comercial român, Ediţia a VIII-a, Ed.Universul Juridic, Bucureşti,
2008;
19. Cocris V, Chirleşan D., Managementul bancar & analiza de risc în activitatea de
creditare, Ediţia III, Ed. Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi 2010
20.Costin Mircea şi Deleanu S., Dreptul comerţului internaţional, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1994 ;
21.Cristea S.L., Cambia în dreptul comparat, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001
22.Cristea S., Stoica C., Drept comercial, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
23.Cristoforeanu E., Tratat de drept cambial, vol.I şi II, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti,
1936

59
24.Demetrescu P., Ionescu I. şi Georgescu I.L., “Noua lege asupra cambiei şi biletului la
ordin şi legea asupra cecului comentate şi adnotate”, Bucureşti, 1934;
25.Economu R., Manual practic de drept cambial, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996
26.Filipescu I., Drept civil, Editura Actami, Bucureşti, 2000;
27.Găină V., Drept Comercial Român, Ed. Universitaria, Craiova, 2003
28.Gălăşescu – Pyk, Cambia şi biletul la ordin, vol. I şi II, Tiparul universitar, Bucureşti,
1939 şi 1947 ;
29.Georgescu I.L., Drept comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994;
30.Georgescu L-Golosoiu, Mijloace, modalităţi şi instrumente de plată, Ed. ASE Bucureşti,
2003
31.Gionea V., Curs de drept comercial, Ed. Scaiul, Bucureşti, 1996 ;
32.Gruia F., Noile instrumente de plată specifice economiei de piaţă, Ed. Danubius, Brăila,
Seria XII, nr.2 din 1995 ;
33.Hacman M., Drept comercial comparat, vol.I şi II, Bucureşti, 1932 ;
34.Hamangiu C, Rosetti I.-Bălănescu, Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. I, Ed.
All Beck, 2002.
35.Luha V., Titluri de credit - Cambia, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
36.Macovei I ., Dreptul comerţului internaţional, Ed.Junimea, Iaşi,1980 ;
37.Macovei I., Dreptul comerţului internaţional, vol.II, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009; 117

Autori straini

1.Bridge Michael, The International Sale of Goods: Law and Practice 2nd ed Oxford:
Oxford University Press, 2007;
2.Crawford and Falconbridge -„Banking and bills of exchange”, Editura „Law Book”, ediţia
VIII, Ontario, 1986;
3.Daniel V. Davidson, Brenda E. Knowles, Lynn M. Forsythe, Robert R. Jespersen
„Comprehensive business-law – Principles and cases”, Kent Publishing Company, Boston,
1987
4.Jacquet J-M.,Delebecque Ph., Droit du commerce international, Dalloz, Paris,2002
5.René Roblot in „Les effets de commerce”, Ed. Sirey, Paris, 1975
6.Pascale Bloch “Les lettres de change et billets a ordre daris les relations commerciales
internationales”. Ed. Economia, Paris
7.Rodiere Rene -„Droit commercial”, Editura „Dalloz”, Paris, 1970;
8.Ripert.,G,Roblot R, Traite de droit commercial, vol.II, Paris ,1990
9.Ripert.,G,Roblot R, Traite, elementaire de droit commercial, vol.II, Sirey,Paris, 1996
10.Todd Paul, Cases and Materials on International Trade Law (London: Thomson–Sweet
& Maxwell, 2003)
11.Valeri in „Le varie di circolazione della cambiale”, in Riv. Dir. Com. Nr. I din 1935

Legi şi alte acte normative

1. Constituţia României
2. Codul civil roman 2009.
3. Legea 31/1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale
4. Ordonanţa de urgenţă nr.32/1997
5. Legea 26/1990 privind registrul comerţului
6. Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale
7. Legea nr.58/1991privind privatizarea societăţilor comerciale, Legea nr.33/1991
privind activitatea bancară, etc.
8. Legea 58/1934 – privind cambia şi biletul la ordin
9. Legea 59/1934 – asupra CEC-ului.

60
10. Legea nr. 64/1995 privind instituţia reorganizării şi lichidării judiciare

61