Cu rosu am facut

Raspundeti la minim un punct de la fiecare tema propusa:

Teme seminar 1 - Dreptul comerţului internaţional
• Definiți minim 3 noțiuni specifice Dreptului Comerțului Internațional (DCI).
• Sintetizați principiile DCI și exemplificați aplicarea lor.
• Care sunt izvoarele DCI?
Teme seminar 2 - Subiectele raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional
• Definiți și comentați subiecții de drept național participanți la raporturile juridice de DCI.
NU E GATA
• Ce reprezinta fuziunea societăților comerciale, exemplificați?
• Ce rol au statele în raporturile juridice de DCI? NU SUNT SIGURĂ
Teme seminar 3 - Contractul de comerţ internaţional
• Enumerați clauzele necesare și exemplificați minim 3 dintre acestea.
• Ce reprezintă clauza de aur?
• Explicați regulile de interpretarea ale contractelor de comerț internațional.
• Precizați importanța arbitrajului pentru contractele de comerț internațional.
Teme seminar 4 - Contractul de vânzare – cumpărare internaţional
• Care sunt caracteristicile contractului de vanzare cumparare in DCI?
• Care este momentul perfectării contractului de DCI?
• Exemplificați importanța vânzării prin burse sau licitații.
• Exemplificați noțiunea de prescripiție în DCI.
Teme seminar 5 - Contractul de engineering
• Definiți contractul de consulting-engineering și subliniați importanța acestuia.
• Care sunt operațiunile derulate în cadrul contractelor de c-e?
• Care este cea mai importantă modalitate de realizare a contractului de c-e, exemplificați?
Teme seminar 6 - Contractele de leasing şi factoring
• Definiți contractul de factoring și contractul de leasing. Nuanțați importanța acestora.
• Care sunt elementele caracteristice celor două contracte?
• Ce reprezintă contractul de lease-back?
• Exemplificați modalitățile de realizarea ale contractului de factoring.
Teme seminar 7 – Falimentul
• Care sunt drepturile debitorului în cadrul procedurii falimentului?
• Explicați procedura falimentului.
• Care sunt efectele declarării falimentului?
• Explicați când intervine reabilitarea în cazul falimentului.
 Tema Dreptul Comerțului Internațional

Teme seminar 1 - Dreptul comerţului internaţional

-Sintetizați principiile DCI și exemplificați aplicarea lor

Activitatea economică desfășurată în cadrul comerțului internațional este călăuzită de
următoarele principii fundamentale:
principiul libertății comerțului: Libertatea comerțului este o cerință fundamentală în
vederea participării neîngrădite la schimburile internaționale de mărfuri și servicii. Libertatea
comerțului facilitează existența economiei de piață. Expresia practică a acestui principiu este
reprezentată de posibilitatea persoanelor fizice și juridice de a exercita activatați de comerț
internațional. Pentru exercitarea comerțului se cere ca persoanele să aibă calitatea de
comerciant iar obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de comerț internațional.
Acest principiu acționează în materia investițiilor străine și a licențelor de export-import.
Libertatea comerțului nu exclude controlul statului, care intervine prin intermediul impunerii
de taxe, impozite și licențe de export-import.
principiul protecției concurenței loiale: Acest principiu activează asupra comercianților
care exercită o activitate asemănătoare. Concurența este o confruntare între comercianții care
acționează pe același segment de piață și oferă consumatorilor produse similare în scopul
obținerii de profit. În funcție de mijloacele de atragere a consumatorilor sau de alți indicatori
concurența poate fi loială sau neloială.
Concurența loială se manifestă în limita uzanțelor comerciale oneste. Concurența loială
îndeplinește următoarele funcții:
 funcția de garanție a economiei de piață
 funcția de facilitare a liberei circulații
 funcția de stimulare a inițiativei participanților la activitatea de comerț internațional
Concurența loială are un rol determinant în stabilirea prețurilor mărfurilor în funcție de cerere
și ofertă. Restricțiile impuse concurenței urmăresc suprimarea practicilor monopoliste,
impiedicând folosirea abuzivă a puterii economice.
principiul libertății convențiilor: Puterea de decizie a părților în contractele
comerciale internaționale se exprimă prin intermediul contractelor, iar voința juridică a
părților este configurată de principiul libertății convențiilor. O parte își asumă o obligație
contractuală prin manifestarea propriei voințe numai în măsura în care acceptă și dorește
acest lucru. În dreptul român principiul libertății convențiilor este consacrat de art. 969
din Codul Civil, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părți.
Părțile sunt libere să încheie potrivit propriei manifestări de voință, orice fel de contracte de
comerț internațional, să aleagă partenerul contractual, să negocieze condițiile de contractare,
să determine clauzele contractului, să modifice sau să stingă obligațiile contractuale.

- Care sunt izvoarele DCI?

 Dreptul comerţului internaţional constituie ansamblul normelor de drept care
reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică stabilite între participanții la comerţul internaţional.
Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară, care cuprinde mai
multe norme juridice, aparţinînd mai multor ramuri de drept, în principal de drept comercial,
drept civil, drept procesual-civil, drept internaţional privat.
Izvoarele dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate în două categorii:
a) Interne;
b) Internaţionale.
Cele interne sunt:
a) Legile interne;
b) Uzanţele comerciale interne.
Legile interne cuprind:
a) Constituţia şi legile constituţionale;
b) Legile organice;
c) Legile ordinare (Legea cu privire la S. A., Legea vînzării de mărfuri).
Uzanţele comerciale sunt în esenţa lor uzanţe profesionale. Uzanţele comerciale sunt incluse
de regulă în conţinutul contractelor comerciale, forţa lor juridică fiind aceea a unei clauze
contractuale.

Izvoarele internaţionale sunt:

a) Convenţiile şi tratatele internaţionale;
b) Uzanţele comerciale uniforme internaţionale.
Convenţiile internaţionale pot fi:
a) Bilaterale;
b) Multilaterale.

Printre convenţiile multilaterale, putem enumera următoarele:

• Convenţia de la Viena privind vînzarea internaţională de mărfuri, din 11 aprilie 1980;
• Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă a obligaţiilor contractuale.
Uzanțele comerciale uniforme internaţionale constituie acele reguli prin folosirea repetată a
unor clauze contractuale în armonie cu obiceiurile practicate în diverse centre comerciale şi
pe care practica comercială internațională le-a pus în valoare, instituind o anumită
standardizare şi unificare a lor, realizată prin metode diferite precum:
a) Adoptarea de condiţii uniforme cu caracter general
b) Elaborarea de contracte model cu privire la grupuri speciale de mărfuri
c) Includerea într-un contract internațional anumit a unor condiţii generale de livrare.
Exemplul cel mai elocvent sunt regulile INCOTERMS adoptate sub egida Camerei
internaţionale de Comerț din Paris. Corespunzător acestor reguli din SUA si Canada se aplica
uzanțele RAFTD. Unii autori consideră că din izvoarele internaţionale ale dreptului
comerțului internațional mai fac parte de asemenea regulamentele si directivele U.E.,
principiile UNIDROIT, modele de contracte internaţionale uniforme elaborate de către
Camera internaționala de Comerț din Paris sau de către Asociațiile internaţionale de
specialitate.
 Teme seminar 2 - Subiectele raporturilor juridice de drept al comerţului
internaţional.

- Definiți și comentați subiecții de drept național participanți la raporturile

juridice de DCI
Subiectele pot fi clasificate după mai multe criterii.
1. În funcţie de ordinea juridică de apartenenţă, acestea pot fi clasficate:
– Subiecte de drept internaţional;
– Subiecte de drept naţional;
– Societăţile trans-naţionale sau multi-naţionale.
Subiectele de drept internaţional pot fi clasificate la rîndul lor, în două subgrupe:
a) Statul;
b) Organizațiile internaţionale.
Dreptul statelor de a face comerţ este un drept fundamental, prevăzut în Carta Drepturilor şi
Îndatoririlor Economice ale statelor, fiecare stat fiind liber să aleagă modalităţile de
organizare a relaţiilor sale economice externe.
Conform art. 58, alin. 1 cod civil al R. M., statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă
la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept.
Atribuţiile statului şi ale unităţilor administrativ – teritoriale se exercită în asemenea raporturi
de organele acestora, în conformitate cu competenţa lor. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că
organele împuternicite să exercite o parte din funcţiile Guvernului posedă personalitate
juridică doar dacă aceasta decurge din prevederile legii sau în cazurile expres prevăzute de
lege din actele autorităţilor publice centrale sau locale.
Organizaţiile internaţionale sunt create prin acorduri de voinţă al statelor interesate.
Capacitatea juridică a acestora este determinată prin convenţia de constituire a lor. Asemenea
statelor, organizaţiile internaţionale figurează în calitate de subiecte de drept a raporturilor de
comerţ internaţional doar atunci cînd acţionează în administrarea patrimoniului atribuit
acestora, şi doar în măsura în care este necesar pentru atingerea scopului.
Societăţile trans-naţionale sau multinaţionale, sunt societăţi comerciale care chiar de la
constituirea lor se caracterizează prin elemente fără caracter naţional, cum ar fi:
a) Capitalul ce provine de la asociaţi din ţări diferite;
b) Stabilirea uneori, a unora sau mai multor sedii principale în ţări diferite, şi care sunt lipsite
de o legătură juridică cu un anumit stat, astfel în privinţa lor, nu primeşte vocaţie nici una din
legile naţionale.
Participanţii cei mai des întîlniţi în raporturile de comerţ internaţional sunt subiectele de drept
naţional (persoanele fizice/juridice).

- Ce rol au statele în raporturile juridice de DCI?

În desfăşurarea schimbului mondial de valori materiale şi spirituale iau naştere
numeroase şi variate categorii de raporturi juridice reglementate deopotrivă de sistemele
naţionale de drept şi de dreptul internaţional public:
 - raporturi stabilite în domeniul economic, între state suverane şi egale în drepturi,
între state şi organizaţii internaţionale interguvernamentale sau doar între asemenea
organizaţii; - raporturi ce se stabilesc între state şi comercianţi persoane fizice sau juridice,
privind politicile comerciale, vamale, financiare ale statelor, raporturi caracterizate prin
subordonarea administrativă a comercianţilor faţă de organele statului;
- raporturi care se stabilesc între un stat şi subiectele de drept privat străine, raporturi
patrimoniale semi-internaţionale şi se realizează în baza acordurilor de investiţii străine şi a
contractelor de concesiune;
- raporturi care se stabilesc între comercianţii persoane fizice şi persoane juridice din
diferite state, în calitate de participanţi nemijlociţi la activitatea de comerţ internaţional,
caracterizate prin egalitatea juridică a părţilor şi supuse normelor de drept civil, comercial ori
dreptului comerţului internaţional, în funcţie de distincţiile existente în sistemele juridice
naţionale sub imperiul cărora se află.

Teme seminar 3 - Contractul de comerţ internaţional.

- Enumerați clauzele necesare și exemplificați minim 3 dintre acestea.
Conţinutul contractului de comerţ internaţional desemnează totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor la care dă naştere voinţa juridică a contractanţilor, materializată prin clauze.
Clauzele reprezintă stipulaţii sau prevederi din cuprinsul unui act juridic, a căror
existenţă este specifică tuturor contractelor comerciale. Spre deosebire de clauzele
specifice dreptului comerţului naţional, în comerţul internaţional se regăsesc clauze
specifice, prin care părţile aleg legea care va guverna contractul, stabilesc modul de
soluţionare a litigiilor, readaptează contractul la circumstanţele imprevizibile sau îşi
menţin valoarea faţă de fluctuaţiile pieţei internaţionale etc.
În afara clauzelor generale (necesare), contractul de comerţ internaţional conţine
clauze specifice, comune tuturor contractelor din acest domeniu, referitoare la
consecinţele neîndeplinirii lui, a îndeplinirii defectuoase sau a reglementărilor legale
aplicabile. Omiterea clauzelor din această categorie nu influenţează existenţa contractului,
generând doar dificultăţi în stabilirea răspunderii contractanţilor sau a legii aplicabile
contractului.
Asemenea clauze sunt cele prin care se atenuează sau agravează răspunderea, clauzele
privind dreptul aplicabil, clauzele privind soluţionarea litigiilor.
1.Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părţilor contractante.
În contract – pentru a-i asigura executarea – trebuie stipulate acele sancţiuni care se
vor aplica vânzătorului sau cumpărătorului în cazul în care încalcă prevederile
contractului. Aceste sancţiuni (penalităţi, despăgubiri), sunt conţinute în clauza penală,
care nu este o clauză indispensabilă, de care să depindă validitatea contractului, dar care
are un rol important în derularea în bune condiţii a contractului, deoarece, prin funcţiile
sale sancţionarii stimulează răspunderea părţilor în executarea la timp a obligaţiilor
stipulate în contract.
Totodată, părţile pot stipula clauze exoneratorii de răspundere, în cazul în care în
cursul executării obligaţiilor contractual survin evenimente imprevizibile care împiedică
îndeplinirea obligaţiilor asumate. După cum observă profesorii Jean-Michel Jacquet şi
Philippe Delebecque, în acest caz se aplică ,,clauza exonerării de responsabilitate’’ sau
a ,,unei responsabilităţi limitate’’, care urmează a fi precizată. După cum s-a relevat în
literatura noastră juridică,,prin astfel de clauze trebuie să se precizeze modul de constatare
şi de notificare a cauzei de împiedicare sau de agravare a executării prestaţiei’’.
 Contractual poate include şi clauza solve et repete, potrivit căreia ,,debitorul unei
prestaţii contractual (mai ales a preţului) nu poate pune în mişcare o acţiune în rezoluţiune
şi nici opune excepţii bazate pe neexecutarea obligaţiei correlative a celeilalte părţi, atâta
timp cât el însuşi nu şi-a îndeplinit obligaţia contractual (respectiv, nu a plătit integral
preţul convenit)’’. Precizăm că această clauză este criticată, apreciindu-se că ,,se poate
transforma într-un privilegiu excesiv al uneia dintre părţi faţă de cealaltă’’.
În contract se pot stipula şi clauze privind rezoluţiunea contractului pentru
neexecutarea obligaţiilor de către una sau alta dintre părţi
2. Clauze referitoare la dreptul aplicabil.
Părţile – pentru a evita incertitudinea pe care o prezintă conflictele de legi – exprimă,
încă din momentul încheierii contractului, voinţa lor de a supune raporturile lor
contractual unui anumit sistem de drept. Stipularea unei asemenea clauze este uzuală în
contractele de comerţ internaţional. Suntem în prezenţa unei manifestări a autonomiei de
voinţă a părţilor contractante, care face o electio juris. Libertatea contractual, concretizată
în lex voluntaris, permite părţilor să convină asupra dreptului aplicabil. Opţiunea pentru
dreptul aplicabil implică, totodată, asumarea obligaţiilor ce decurg din această
opţiune. Electio juris survine în măsura în care părţile vor să deroge de la prevederile
dispositive ale legii uniforme. În  consecinţă, sistemul de drept ales de părţi va reprezenta
dreptul aplicabil contractului.
Clauza referitoare la dreptul aplicabil este ,,o soluţie curentă’’ în contractele de
comerţ internaţional. ,,Regulile conflictelor de legi permit efectuarea unei asemenea
desemnări’’. Profesorii Jean-Michel Jacquet şi Philippe Delebecque atrag atenţia că prin
Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 – care constituie în present dreptul internaţional
privat comun pentru ţările member ale Uniunii Europene – ,,a fost consacrat principiul
autonomiei’’. În baza Convenţiei, funcţionează principiul potrivit căruia ,,contractul este
cârmuit de legea aleasă de către părţi’’. După cum observă cei doi universitari ,,părţile au
tot interesul să facă uz de această facultate’’, motiv pentru care ele o stipulează ca ,,o
clauză a contractului’’, cu cât mai mult cu cât Convenţia de la Roma nu precizează ,,nici
un fel de restricţie’’].
Clauza electio juris a dreptului aplicabil poartă denumirea de pactum de lege utenda,
întemeindu-se pe principiile autonomiei de voinţă şi libertăţii convenţiilor. În cazul în
care părţile contractante nu fac uz de clauză electio juris la încheierii contractului lor, lex
contractus va fi determinată de către organul de jurisdicţie competent.
3. Clauza privind soluţionarea litigiilor.
Părţile contractante obişnuiesc să prevadă în contractele lor, mai ales în cele încheiate
pe termen lung, clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe parcursul executării
obligaţiilor stipulate în contract. În acest sens, sunt convenite consultări periodiceale
reprezentanţilor părţilor contractante în cursul cărora sunt analizate: stadiul realizării
obligaţiilor, eventualele dificultăţi în executarea obligaţiilor şi soluţiile pentru rezolvarea
problemelor apărute.
Daca litigiile nu pot fi preîntâmpinate, părţile contractante recurg mai întâi la o
soluţionare amiabilă, care nu are caracter jurisdicţional, pe cale de conciliere, care a dat şi
continuă să dea rezultatele scontate, în cele mai multe cazuri. Practica demonstrează că
părţile contractante , în cele mai multe cazuri, acţionează pentru a preîntâmpina
diferendele dintre ele, nu neapărat şi, nu în primul rând, prin consultări, care s-au dovedit
a fi extreme de utile, ci mai ales prin măsuri adecvate pentru îndeplinirea la termen şi în
condiţiile stipulate a obligaţiilor contractual. Toţi analiştii apreciază că ,,aceasta este
modalitatea principală pentru evitarea oricărui litigiu dintre părţi’’.
Oricum în contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicţie privind opţiunea părţilor
contractante pentru instanţele judecătoreşti sau un tribunal arbitral.
 În cazul în care părţile decid să recurgă la arbitraj, ele stipulează în contract o clauză
în acest sens, cunoscută sub denumirea de clauză compromisorie. Convenţia de
arbitraj este înţelegerea prin care părţile contractante supun spre soluţionare diferendul
dintre ele unui arbitraj, renunţând la dreptul lor de a supune litigiul respectiv unei instanţe
judecătoreşti. Părţile contractante au obligaţia să arate, în cadrul compromisului – sub
sancţiunea nulităţii – obiectul litigiului, ceea ce distinge compromisul de clauza
compromisorie, care stipulează înţelegerea părţilor cu privire la soluţionarea unui ,,litigiu
viitor şi eventual’’.
În clauza de arbitraj, părţile contractante trebuie să precizeze ,,dacă arbitrajul va
judeca în drept strict sau numai ex aequo et bono’’, ţinându-se seama de consecinţele la
care poate să ducă ,,un arbitraj din această ultimă categorie (ex aequitate)’’.
Soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului reprezintă unul din cele mai actuale
subiecte, aflate în dezbaterea forurilor internaţionale de specialitate, care – în baza
experienţei acumulate şi a ultimelor dezvoltări în domeniu – examinează ,,căile de parcurs
în vederea perfecţionării acestei proceduri’’ pentru o mai bună soluţionare a diferendelor
din raporturile contractual de comerţ internaţional.

- Ce reprezintă clauza de aur?

În scopul prevenirii riscurilor valutare, părţile contractante pot stipula în contract
asemenea clauze asiguratorii cum sunt:
 1. Clauza aur; 
2. Clauze valutare; 
3. Clauze de opţiune a locului de plată; 
4. Clauza de opţiune a monedei liberatorii etc.
Principalele forme ale clauzei aur sunt:
 a. gold-value clause; 
b. gold-coin clause. La prima formă se recurge atunci când preţul stipulat în contract este
exprimat într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al acestei valute. La a doua formă se recurge
atunci când preţul este exprimat direct în aur urmând a fi platit în monedă de aur.
Potrivit clauzei aur (în prima sa formă de manifestare, gold-value clause, în baza căreia se
pot face stipulaţiile necesare în contract pentru menţinerea valorii care îi constituie obiectul),
preţul stipulat în contract în momentul încheierii sale se modifică în mod corespunzător
evoluţiei parităţii aşa încât la data achitării preţului – făcându-se corelaţiile necesare – acesta
să fie echivalent celui stipulate la încheierea contractului, ceea ce face posibil ca părţile să fie
protejate împotriva efectelor schimbării parităţii.
Stipularea unei asemenea clauze presupune ca aurul să aibă rolul de etalon monetar,
funcţiune avută până în 1971, când a fost suspendată convertibilitatea dolarului SUA în aur.
În aceste condiţii, este necesară regândirea clauzei valoare-aur şi adaptarea la noile
realităţi. Încercarea de a lega preţul contractual de preţul aurului de pe piaţa liberă, în
circumstanţele în care şi preţul aurului este fluctuant, s-a dovedit o soluţie complicată, prin
care nu se poate asigura apărarea împotriva riscului valutar decât parţial.

Teme seminar 4 - Contractul de vânzare – cumpărare internaţional.

- Care sunt caracteristicile contractului de vanzare cumparare in DCI?
Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare, contractul de vânzare-
cumpărare se particularizează prin următoarele caractere juridice:
a) Vânzarea are caracter consensual.
 Potrivit art. 1178 Noul Cod Civil, „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al
părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”.
Vânzarea este însă numai în principiu consensuală.
Prin excepţie, în anumite cazuri, special prevăzute de lege, vânzarea devine un
contract solemn. Astfel: „drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se
dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe
baza „actului autentic notarial” (art. 885 şi art. 888 Noul Cod Civil).
Ad probationem, în toate cazurile când bunul are o valoare mai mare de 250 bani este
cerută forma scrisă (art. 309 alin. 2 C. proc. civ.)
începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte
mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii (art. 310 alin. 3 C. proc.
civ.).
b) Vânzarea este un contract sinalagmatic.
Contractul este sinalagmatic deoarece „obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente” (art. 1171 Noul Cod Civil). Astfel, vânzătorul are obligaţia principală de a
preda lucrul, iar cumpărătorul trebuie să plătească preţul.
Caracterul sinalagmatic presupune deci interdependenţa obligaţiilor, în sensul că
prestaţia uneia dintre părţi reprezintă cauza obligaţiei asumate de cealaltă parte.
De regulă, interdependenţa obligaţiilor derivă din interdependenţa voinţelor
vânzătorului şi cumpărătorului (voinţa fiind fundamentul contractului). Ca excepţie, legea
intervine uneori pentru asigurarea reciprocităţii, interdependenţei şi, mai ales, a unui echilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (de exemplu, Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori).
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor creează premisele unei prezumţii de
echilibru economic între prestaţiile părţilor contractului de vânzare-cumpărare.
c) Vânzarea este un contract cu titlu oneros.
Contractul este oneros deoarece „fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în
schimbul obligaţiilor asumate” (art. 1172 alin. 1 Noul Cod Civil). Mai precis, încă din faza
formării contractului, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul urmăresc obţinerea unui echivalent
material, în schimbul angajamentului propriu. Putem afirma astfel că vânzarea se află (din
acest punct de vedere) într-o stare de normalitate contractuală.
în materie comercială, caracterul oneros îmbracă o formă mai pronunţată în sensul că, pe
lângă „ avantajul”, procurat părţile contractante urmăresc şi obţinerea unui profit. Este cazul
raporturilor juridice dintre profesioniştii comercianţi, unde vânzarea-cumpărarea depăşeşte
caracterul oneros şi devine speculativă. Aceasta întrucât profesioniştii comercianţi cumpără
cu scopul de a revinde, iar în urma re-vânzării urmăresc şi realizează obţinerea de profit. Este
suficient să luăm ca exemplu în acest sens întreprinderile comerciale specializate în
distribuţie en gros sau en detail a mărfurilor.
Caracterul oneros este în strânsă legătură cu caracterul sinalagmatic al vânzării.
d) Vânzarea este un contract comutativ.
Contractul este comutativ deoarece „la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor
şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă”
(art. 1173 alin. 1 Noul Cod Civil).
Caracterul comutativ al vânzării deosebeşte contractul de vânzare-cumpărare de orice
contract aleatoriu care, „prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre
părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment
viitor şi incert” (de exemplu, contractul de asigurare, renta viageră etc.).
Caracterul comutativ al vânzării nu este însă absolut. Ca excepţie, în doctrină se
admite, de exemplu, că vânzarea de drepturi litigioase (ca varietate a vânzării de drept
comun) are caracter aleatoriu.^
 e) Vânzarea este translativă de proprietate
deoarece, prin natura sa, contractul transmite acest drept real (principal).
Vânzarea este translativă de proprietate mai ales pentru că transferul proprietăţii se
produce de drept, acordul de voinţe (contractul în sine) fiind sursa transferului (indiferent de
momentul în care se realizează transferul).
Pentru considerentul de mai sus, vânzarea nu face parte din categoria contractelor
numai „creatoare de obligaţii”.
De regulă, „proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii
contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă” (art. 1674 Noul
Cod Civil).
Transmiterea imediată a dreptului de proprietate (la momentul încheierii vânzării)
operează numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
- vânzătorul este proprietarul lucrului vândut,
- obiectul contractului este un bun determinat individual]
- lucrul vândut există;
- părţile sau legea să nu fi amânat transferul dreptului de proprietate. De exemplu, „drepturile
reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de
terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară” (art. 885 alin. 1 Noul Cod Civil).
f) Dispoziţiile „privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător,
obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea
unui drept”
(dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în
general nu rezultă altfel - art. 1651).

Teme seminar 5 - Contractul de engineering

- Definiți contractul de consulting-engineering și subliniați importanța acestuia.
NU ARE DIACRITICE. PUN DUPA CE STABILIM CE RAMANE
Contractul comercial de consulting si engineering este contractul prin care o parte
(prestator) se obliga fata de cealalta parte (client) ca, in schimbul unui pret, sa dea
consultatiile tehnice de specialitate si sa asigure asistenta tehnica privind realizarea unui
anumit obiectiv industrial, social etc.
Consulting-ul este o activitate de consultare care cuprinde o sfera larga de operatiuni, si
anume studierea si cercetarea, in folosul beneficiarului, a posibilitatilor tehnice si comerciale,
raportate Ia stadiul actual al stiintei si practicii, intr-un anumit domeniu (exceptandu-se,
totusi, participarea la luarea deciziilor).
Engineering-ul este un complex de operatiuni, prealabile sau concomitente, de conceptie
si elaborare, precum si de coordonare si executare a proiectelor si lucrarilor pentru realizarea
unui sau unor obiective. Astfel de operatiuni se indeplinesc in doua faze: faza de studii, care
include cercetarile in baza careia se elaboreaza un proiect; faza de executare, care cuprinde
realizarea sau punerea in functiune a unui obiectiv.
Sfera larga a operatiunilor ce se efectueaza in baza contractului de consulting-
engineering, care merge de la simple consultatii pana la realizarea unor proiecte sau chiar
infaptuirea fizica a unor obiective, impune o stabilire riguroasa a obiectului contractului,
domeniul sau de cuprindere trebuind a fi determinat printr-o descriere cat mai exacta posibil.
In ceea ce priveste efectele contractului de consulting-engineering, acestea sunt in functie
de specificul (forma, continutul) contractului incheiat, societatea respectiva trebuind sa-si
indeplineasca obligatiile asumate prin conventie, respectand indicatiile beneficiarului.
In linii generale, obligatiile societatii pot fi urmatoarele: efectuarea de studii; prestarea de
asistenta tehnica; conducerea realizarii obiectivului lucrarilor de montaj; predarea
documentatiei obiectivului; garantarea functionarii si capacitatii obiectivului; pastrarea
secretului informatiilor si realizarilor etc.
Clientul (beneficiarul) are, in principal, obligatia de a plati pretul si a preda toate datele si
informatiile cerute. De asemenea, el poate fi obligat sa presteze unele servicii, sa furnizeze
anumite materiale sau produse ori sa obtina autorizatiile si avizele necesare.
Plata pretului se face numai de client (beneficiar). Valoarea retributiei include si
cheltuielile cu caracter permanent, intreprinse de societate pentru sporirea potentialului
tehnico-stiintific.

Teme seminar 6 - Contractele de leasing şi factoring

- Definiți contractul de factoring și contractul de leasing. Nuanțați importanța
acestora.
Factoringul ca operaţiune comercială a fost menţionat pentru prima dată în legislaţia
noastră prin O.U.G. nr. 10/1997 cu privire la diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor
din economie, dar nici acest act normativ nu legifera contractul de factoring în ansamblul lui.
Pe plan internaţional, contractul de factoring constituie obiectul de reglementare al
Convenţiei Unidroit cu privire la factoringul internaţional, semnată la Ottawa, la 28 mai
1988, şi, în completare, Convenţia Naţiunilor Unite privind cesiunea de creanţă în comerţul
internaţional de la New York din 2001.
Potrivit art. 6 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 469/2002, factoringul era definit ca fiind
contactul încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de
servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin
care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor
de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea
de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi. Chiar dacă nu putea fi considerată o veritabilă
definiţie a
Contractul de factoring are un obiect specific ce constă din finanţarea, urmărirea şi
prezervarea contra riscurilor de credit de către factor, în schimbul dobândirii creanţelor de la
aderent. Contractul ce are ca obiect orice alte prestaţii decât cele precizate nu va putea fi
calificat drept contract de factoring.
Prin încheierea unui contract de factoring nu se are în vedere o operaţiune izolată, ci
se urmăreşte de regulă exclusivitatea pe un anumit segment de clienţi, regiune sau ţară.
Factorul acceptă facturile pe riscul său, iar în cazul în care debitorul nu plăteşte, acesta nu
poate cere plata de la aderent. Pentru a-şi asuma riscul neplăţii unei facturi, factorul trebuie să
o accepte mai intâi, altfel spus acesta va lucra doar cu clienţii pe care-i agreează şi care
prezintă garanţii. Dacă nu acceptă factura, factorul o poate încasa în virtutea unui contract de
mandat, fără să-şi asume riscul neplăţii.

Contractul de leasing şi operaţiunile de leasing sunt reglementate, în principal, de

O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing. Acest act normativ
nu defineşte contractul de leasing, însă conţine o definiţie a operaţiunilor de leasing, care
cuprinde suficiente elemente pe baza cărora se poate formula o definiţie a acestui contract.
Prin operaţiunile de leasing, o parte denumită locator/finanţator, transmite pentru o
perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte
părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită
rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte
dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale.
Contractul de leasing nu se confundă cu operaţiunea de leasing, pentru că aceasta din
urmă cuprinde toate raporturile născute în legătură cu un contract de leasing, pe câtă vreme
 contractul de leasing reprezintă exclusiv actul juridic încheiat între finanţator şi utilizator,
astfel cum a fost mai sus definit.
Operaţiunea de leasing este mult mai complexă şi generează o multitudine de alte
raporturi juridice. Astfel, dacă finanţatorul nu are bunul, el trebuie să îl cumpere de la
furnizor, generând raporturi de vânzare-cumpărare sau de altă natură apte să conducă la
dobândirea dreptului de proprietate a finanţatorului asupra bunului ce urmează a fi exploatat
în regim de leasing. Aceasta deoarece, aşa cum rezultă din definiţia dată de legiuitor
operaţiunilor de leasing, în art. 1 din O.G. nr. 51/1997, finanţatorul trebuie să fie titularul
dreptului de proprietate asupra bunului pe care urmează să-l transmită în regim de leasing
utilizatorului.
- Ce reprezintă contractul de lease-back?
Varietate a contractului de leasing exprimand pe plan juridic operatia complexa in cadrul
careia calitatile de vanzator si utilizator se reunesc in aceeasi persoana, ce contracteaza cu
institutia de credit.
Spre deosebire de operatia de leasing propriu-zisa, care se deruleaza cu participarea a trei
subiecti de drept distincti - vanzatorul, utilizatorul si finantatorul (cumparator) - de aceasta
data se leaga un singur raport juridic intre doi subiecti de drept: utilizatorul (care intruneste si
calitatea de vanzator) si institutia de credit.
Contractul de lease-back exprima raportul juridic dintre utilizator si finantator avand ca
obiect un bun din patrimoniul celui dintai si se concretizeaza in procurarea de fonduri de
catre utilizator, pe care le garanteaza cu proprietatea asupra unui bun din propriu sau
patrimoniu.
Utilizatorul isi procura fondurile necesare pe care urmeaza sa le restituie esalonat, sub
forma de rate ale chiriei, iar la expirarea contractului de inchiriere va plati restul din pret,
redobandindu-si bunul.

Contractul de leaseback prezintă avantaje şi pentru finanţator, datorită dobândirii dreptului de

proprietate asupra bunurilor, văzându-şi astfel garantat creditul până la recuperarea sa integral
de la utilizator.
Din punct de vedere contabil, operaţiunea de leaseback este tratată la punctul 219 din
Reglementările contabile aprobate prin OMFP 1802/2014, astfel: o tranzacţie de vânzare a
unui activ pe termen lung şi de închiriere a aceluiaşi activ în regim de leasing (leaseback) se
contabilizează în funcţie de clauzele contractului de leasing

Teme seminar 7 – Falimentul

-Explicați procedura falimentului.
Falimentul este o situatie juridica în care o persoana fizica, intreprindere sau institutie nu
poate face fata platilor scadente, acestea fiind superioare ca valoare resurselor disponibile.
Falimentul este a doua etapa a procedurii de insolventa.
Procedura falimentului este procedura de insolventa, concursuala, colectiva si egalitara,
care se aplica debitorului in vederea lichidarii averii acestuia pentru acoperirea pasivului,
urmata de radierea debitorului din registrul in care este inmatriculat.
Aplicarea acestei proceduri are loc in momentul in care, in mod cert, redresarea unei
societati comerciale nu mai este posibila, singura solutie de achitare a datoriilor sale
comerciale fiind lichidarea in intregime a activului.
Procedura falimentului parcurge urmatoarele etape:
a. Luarea primelor masuri:
 ridicarea drepturilor debitorului de a-si administra averea;
 sigilarea bunurilor care fac parte din averea debitorului;
 inventarierea acestor bunuri;
 luarea masurilor de conservare a bunurilor;
 vanzarea unor bunuri;
 blocarea depozitelor bancare;
 inscrieri sau inregistrari in registrele de publicitate imobiliara.
                                                                           
b. Stabilirea masei pasive:
 intocmirea listei creditorilor, a listei bunurilor debitorului si a contului de profit si pierderi pe
anul anterior depunerii cererii;
 verificarea creantelor si intocmirea tabelelor de creante;
 intocmirea de catre lichidator a tabelului preliminar al tuturor obligatiilor debitorului;
 solutionarea de catre judecatorul-sindic a contestatiilor;
      intocmirea si afisarea tabelului definitiv al obligatiilor debitorului.
c. Efectuarea lichidarii:
 vanzarea bunurilor debitorului la licitatie sau direct, cat mai avantajos si cat mai repede, la
timpul potrivit si la pretul maxim;
 evaluarea bunurilor prin expert;
 publicitatea vanzarilor;
 incasarea veniturilor rezultate din administrarea bunurilor debitorului;
 depunerea sumelor obtinute din vanzari;
 plata taxelor, a timbrelor si a tuturor cheltuielilor aferente vanzarii bunurilor, inclusiv
cheltuielile necesare pentru conservarea si administrarea acestor bunuri, precum si plata
retributiilor persoanelor angajate;
 plata creditorilor care au garantii reale.
d. Distribuirea sumelor presupune:
 intocmirea de catre lichidator a raportului si a planului de distribuire si notificarea acestora
catre creditori;
 solutionarea de catre judecatorul-sindic a obiectiilor la raport si la plan;
 acoperirea cheltuielilor aferente procedurii de lichidare si plata creantelor in ordinea stabilita
de lege;
 consemnarea unor sume pentru plata ulterioara a unor creante;
 rezolvarea contestatiilor cu privire la creante;
 intocmirea raportului final si a bilantului de catre lichidator, solutionarea obiectiilor la acestea
si aprobarea lor de catre judecatorul-sindic;
 distribuirea finala a fondurilor debitorului.

- Care sunt efectele declarării falimentului?

Nu pot fi deschise proceduri de executare silită sau de deposedare pentru active care fac obiectul
procedurii de faliment în timpul procedurii de faliment; procedurile de executare silită sau de
deposedare deja deschise sunt întrerupte la declararea falimentului.
Executarea unei garanții reale nu poate fi inițiată sau continuată pentru activele aparținând
debitorului în cazul pasivelor debitorului garantate prin garanții reale; acest efect nu se aplică:
-executării unei garanții reale aferente fondurilor bănești sau creanțelor de la un cont la o bancă sau
sucursală a unei bănci străine;
-titlurilor de stat;
-valorilor mobiliare.
Dacă, înainte de declararea falimentului, obiectul unei licitații a fost atribuit în
conformitate cu alte reglementări, iar acest obiect este supus procedurii de faliment și
ofertantul a plătit adjudecătorului prețul stabilit la licitație, dreptul de proprietate sau un alt
drept asupra obiectului licitației este transferat ofertantului. Încasările din licitație devin o
parte a patrimoniului relevant, iar costurile licitației constituie o creanță patrimonială; dacă
licitația a fost solicitată de un creditor cu o creanță garantată, încasările sunt plătite
creditorului până la valoarea creanței garantate, ca și cum falimentul nu ar fi fost declarat.
Instanța hotărăște, la cerere sau din proprie inițiativă, să închidă procedura de faliment
dacă constată că debitorul nu deține active suficiente nici pentru a plăti creanțele
patrimoniale; în cadrul hotărârii pronunțate, instanța stabilește și onorariile și cheltuielile
practicianului în insolvență, care sunt plătite din activele debitorului, plata în avans a
onorariului și cheltuielilor practicianului interimar și plata în avans pentru acoperirea
costurilor implicate de procedura de faliment.
De asemenea, instanța hotărăște, la cerere sau din proprie inițiativă, să închidă procedura
de faliment dacă constată că nu au fost îndeplinite condițiile prealabile aplicabile
falimentului; instanța stabilește onorariul și cheltuielile practicianului în insolvență la fel ca în
cazul închiderii procedurii de faliment din cauza constatării insuficienței activelor.
La cererea practicianului în insolvență, instanța hotărăște să închidă procedura de faliment
după implementarea planului final de distribuire a încasărilor.
Instanța publică cu promptitudine hotărârea de închidere a procedurii de faliment în
Buletinul comercial și o notifică, de asemenea, debitorului și practicianului în insolvență.
Practicianul în insolvență și un creditor a cărui creanță stabilită nu a fost satisfăcută integral
sau nici măcar parțial au dreptul de a contesta hotărârea judecătorească.
Instanța anunță în Buletinul comercial intenția de a pronunța hotărârea de închidere a
procedurii de faliment. La publicarea acestui anunț, încetează mai multe efecte și funcția
comitetului creditorilor (dacă s-a constituit un astfel de comitet). Valabilitatea și efectul
actelor puse în aplicare pe durata procedurii de faliment nu sunt afectate.
În ziua închiderii procedurii de faliment, practicianul în insolvență închide conturile și
întocmește un set individual de situații financiare, în conformitate cu legislația aplicabilă.
Practicianul în insolvență predă, de asemenea, toate documentele necesare și activele rămase
debitorului sau lichidatorului și ia măsurile necesare legate de închiderea procedurii de
faliment. Odată ce practicianul în insolvență și-a îndeplinit aceste atribuții, instanța îl
eliberează din funcție.
Procedura de faliment poate fi închisă și printr-o hotărâre judecătorească prin care
instanța de apel anulează hotărârea instanței de prim grad sau modifică partea referitoare la
declararea falimentului. Instanța notifică această hotărâre debitorului și practicianului în
insolvență. De asemenea, publică cu promptitudine hotărârea în Buletinul comercial; odată cu
această publicare, încetează efectele procedurii de faliment, garanțiile reale care au fost stinse
sunt restaurate și se încheie funcția practicianului în insolvență și a comitetului creditorilor
(dacă s-a constituit un astfel de comitet).
În cadrul hotărârii menționate la paragraful de mai sus, instanța se pronunță cu privire la
onorariul practicianului în insolvență, care va fi plătit, în conformitate cu hotărârea
judecătorească, de persoana care a depus cererea de declarare a falimentului.
Dacă debitorul este o persoană fizică și decedează în timpul procedurii de faliment,
moștenitorii debitorului iau locul acestuia în raport cu activele care fac obiectul procedurii de
faliment sau, dacă nu există moștenitori sau dacă moștenitorii renunță la succesiune, statul va
acționa în locul debitorului.
Pe baza unui extras din lista creanțelor, după închiderea procedurii de faliment se poate
depune o cerere în vederea executării silite sau a procedurii de deposedare în raport cu o
creanță stabilită pe care debitorul nu a contestat-o în mod explicit în termenul stabilit de
practicianul în insolvență. După închiderea procedurii de faliment, practicianul în insolvență
depune lista de creanțe la instanță.
 -Explicați când intervine reabilitarea în cazul falimentului.
În ceea ce privește comercianții, după ce comerciantul este declarat falimentar și se
distribuie încasările obținute din valorificarea activelor, prin intermediul unei cereri adresate
operatorului de registru, comerciantul falimentar poate solicita să se prezinte în fața unui
judecător, zi în care instanța va convoca creditorii și curatorul implicat în falimentul acestuia
pentru a stabili în ce măsură comerciantul poate fi reabilitat pentru a desfășura din nou
activități comerciale.
În cazul în care comerciantul nu a acționat în mod fraudulos sau cu rea-credință, acesta
poate fi reabilitat pentru a desfășura activități comerciale. Această reabilitare are efectul de a
degreva comerciantul falimentar atât cu privire la persoana sa, cât și la proprietatea dobândită
ulterior de toate datoriile care ar fi putut fi invocate împotriva sa în orice moment înainte de
declararea falimentului.

Bibliografie
www.dreptmd.wordpress.com
www.wikipedia.org
www.dreptmd.wordpress.com
www.legeaz.net
www.qreferat.com
www.bursa.ro
www.contabilitate-timis.ro
www.ujmag.ro
www.edirect.e-guvernare.ro