T E S T nr.

21

pentru examen la DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

anul IV, Facultatea de Drept

Subiectul 1
NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICA GENERALĂ A DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL.

1.1.Relataţi importanţa dreptul comerţului internaţional ca ramură de drept.

Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară, care cuprinde mai multe norme
juridice, aparţinînd mai multor ramuri de drept, în principal de drept comercial, drept civil, drept procesual-civil,
drept internaţional privat.
În raporturile comerciale internaţionale este caracteristică poziţia de egalitate juridică în care se află subiectele unele
faţă de altele. Trebuie de menţionat că în aceste raporturi, statul acţionează ca subiect de drept privat, adică de pe
poziţii de egalitate juridică cu cealaltă parte, care poate fi o persoană fizică sau juridică care aparţine altui stat. În
alte cazuri, în raporturile cu persoanele fizice şi juridice străine, statul acţionează ca putere suverană.
Normele juridice prin care sunt reglementate raporturile de drept al comerţului internaţional, constituie un set de
reguli privind simplificarea şi accelerarea operaţiunilor comerciale. Aceste norme au următoarele caracteristici:
a) Formalităţile cerute pentru validitatea actului juridic sunt minime şi uşor de îndeplinit. Exemplu: contractul de
vînzare – cumpărare internaţional.
b) În materie comercială, majoritatea sistemelor de drept naţional nu reclamă o formulare anume pentru punerea în
întîrziere a debitorului. Se prevede că punerea în întîrziere poate rezulta din orice înscris.
c) Normele dreptului comerţului internaţional consacră în materie de probaţiune, principiul libertăţii probelor,
potrivit cărora dovada unui contract comercial poate fi făcută prin orice mijloace, inclusiv proba cu martori şi
prezumţiei, indiferent de valoarea acelui contract.
d) Procedura simplificată de soluţionare a litigiilor datorită posibilităţii supunerii jurisdicţiei arbitrajului
internaţional.

1.2. Analizaţi raportul juridic de comerţ internaţional.

Elementele care determină specificitatea raportului de comerț internațional:
a) comercialitatea;
  b) internaționalitatea.
 
Comercialitatea:
 La modul general: desemnează calitatea sau atributul unui raport juridic de a fi comercial;
 La modul concret: comercialitatea se definește în dreptul intern al fiecărei țări, ea fiinddeterminată în raport cu
criteriile stabilite în acest sens de sistemul de drept respectiv.
 Pentru determinarea caracterului comercial al unui raport juridic, legislațiile naționale folosescdouă elemente de
distincție:
 a) subiecții de drept implicați;
 b) actele sau faptele juridice săvârșite.
 
a) Dacă se ia în considerare primul element (subiecții de drept implicați), dreptul comercial seva aplica doar
cu privire la persoanele care au calitatea de comerciant.

Concepția fondată pe acest criteriu este numită

subiectivă.
Potrivit acestei concepții, calitatea de comerciant a celui care săvârșește un anumit act sau fapt juridic determină prin
ea însăși caracterul comercial al acelui act sau fapt juridic.
 Concepția subiectivă comportă cel puțin două dificultăți majore:
 
a) ea presupune o determinare a profesiunilor comerciale sau măcar o clasificare legală aacestora;
 b) nu toate actele făcute de un comerciant privesc exercițiul profesiei sale;
 c) din ce în ce mai mult operațiuni juridice specifice activității comerciale sunt săvârșite de persoane care nu au
calitatea de comerciant.
 b) Dacă se ia în considerare cel de-al doilea element (actele sau faptele juridice săvârșite), normele de drept
comercial se aplică doar cu privire la actele necesare vieții comerciale.
 
Concepția care promovează acest criteriu de distincție este
obiectivă.
 
Potrivit concepției obiective,
sunt luate în considerare ca acte sau fapte de comerț operațiunilenecesare vieții comerciale, actele și faptele
comerciale prin ele însele, făcându-se abstracție decalitatea celui care le săvârșește.
 
B. Internaționalitatea
 Pentru ca un raport comercial să dobândească caracter internaţional trebuie să aibă în conţinutullui, pe lângă
atributul comercialităţii, şi un element de internaţionalitate.
  Nu orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic este de natură să-i confere acestuia
atributul internaționalității.
 Sediul sau domiciliul, ori în lipsa acestuia, reședința în străinătate a uneia din părțile contractante constituie
elemente de extraneitate cărora practicainternațională și doctrina juridică le-a recunoscut și elemente
deinternaționalitate.
 În practica de comerț internațional deseori un element de extraneitate estedublat de un alt element de extraneitate în
structura aceluiași contract.

C. Actele și faptele de comerț internațional

 Constituie elementul esențial pentru determinarea aplicabilității dreptului comercial (intern sauinternațional);
Orice act sau fapt juridic poate fi sau deveni act sau fapt de comerț internațional în măsura încare în specificitatea lui
conține un element de internaționalitate.
Definiție
Actul sau faptul de comerț internațional
este un act sau un fapt juridic care generează unraport juridic cu elemente de internaționalitate și prin care
se realizează o interpunere încirculația bunurilor săvârșită cu intenția de a obține un beneficiu (profit).
 Conform unor opinii doctrinare, pot fi luate în considerare următoarele criterii de distincție întreactele civile și
actele de comerț:
 a) interpunerea în schimb;
  b) activitatea economică organizată sub forma unei întreprinderi;
 c) conexiunea economică a oricărui act sau fapt juridic cu celelalte două categorii.
 
Potrivit altor opinii doctrinare, criteriile de distincție între actele civile, pe de o parte, și celecomerciale, pe de altă
parte, sunt următoarele:a) caracterul speculativ al faptului juridic dat;
 
 a) caracterul de act de interpunere în circulație a acelui fapt juridic;
 b) caracterul de act de întreprindere a faptului juridic respectiv;
 c) legătura de conexiune, cel puțin pe plan economic, între faptul juridic supus calificării cuoricare din elementele
menționate anterior.
 
D. Participanții la raportul juridic de comerț internațional
 Pot fi clasificați, în funcție de apartenență, în două categorii:
 
Subiecți de drept care aparțin ordinii juridice naționale a diferitelor state
Subiecți de drept care aparțin ordinii juridice internaționale.
 Alături de cele două grupe este implicată în raporturi de comerț internațional și o a treiacategorie de subiecți de
drept – societățile multinaționale, care prin statutul lor juridic ocupă unloc aparte între participanții la asemenea
raporturi.
 Sfera participanților la comerțul internațional cuprinde, în calitate de subiecți de dreptinternațional:
 a) Statele;
 b) Organizațiile internaționale de state cu caracter neguvernamental.
 
Statul
 Are ca element definitoriu calitatea de titular de suveranitate.
 Nu are calitatea de comerciant
 Este o entitate sui generis neconfundabilă cu vreo altă categorie de participanți la viața juridică internă și
internațională.
 Organizațiile interguvernamentale

 Sunt create prin acordul de voință al statelor interesate.

Apariția și existența lor decurg dintr-o convenție internațională multilaterală, realizată cu participarea mai multor
state, ca titulare de suveranitate care prin voințele lor dau naștereunui nou subiect de drept internațional.
 Capacitatea juridică a organizațiilor internaționale este determinată prin convențiainternațională de constituire a lor,
convenție care conține prevederi și cu privire lastructura și finalitățile acestora.
 
Societățile transnaționale
Acele societăți comerciale care de la constituirea lor se bazează pe elemente fără caracternațional (capitalul ce
provine de la asociați din diferite țări; stabilirea mai multor sedii principale în țări diferite, etc.) și care sunt lipsite de
o legătură juridică cu un anumit stat.
 
Subiecții de drept național
Majoritatea raporturilor de comerț internațional se leagă între subiecți de drept național – persoane juridice și
persoane fizice – din diferite țări care participă la asemenea raporturiîn condiții de egalitate juridică.
Între subiecții de drept național implicați în raporturi de comerț internațional societățilecomerciale dețin ponderea
cea mai importantă.

Activitatea internațională a societăților comerciale

Participarea societăților comerciale la raporturile de drept comercial internațional pune problema recunoașterii
internaționale a personalității lor juridice.
 
Doar în condițiile în care statele străine unde ele desfășoară activități permanente sau temporarele acordă o deplină
recunoaștere a personalității juridice, participarea lor la raporturile juridicede comerț internațional poate deveni
efectivă și eficientă.
 
Prin recunoașterea personalității juridice a societății comerciale străine nu trebuie să i se creeze persoanei juridice
respective un regim de favoare comparativ cu subiecții de drept existenți înordinea juridică națională a statului de
recunoaștere.
 
Personalitatea juridică recunoscută presupune anumite limitări:
 
a) societatea străină nu poate dobândi prin efectul recunoașterii personalității sale juridice maimulte drepturi decât
cele ce i-au fost încredințate de lex societatis (o aplicare a principiuluirespectului internațional al drepturilor
câștigate).

 b) Societatea străină nu poate dobândi în statul de recunoaștere drepturi pe care legea acelui statnu le
acordă societăților comerciale făcând parte din ordinea juridică națională a statuluirespectiv.
 
Art. 2 al Convenției de la Haga din 1 iunie 1956
: personalitatea juridică a unei societățicomerciale străine va putea fi recunoscută într -un stat contractant ce ia în
considerare sediulreal doar atunci când legislația națională a statului respectiv consideră că acel sediu se află
peteritoriul altui stat a cărui legislație națională acordă și ea importanță sediului real.
 
Sucursala societății
 Este un sediu secundar al societății comerciale stabilit în țara de constituire a acesteia sauîn alte țări.
Nu are personalitate juridică și, prin consecință, nu are nici independență din punct devedere juridic față de
societatea care a creat-o.
 Sucursala este supusă legii societății care a decis constituirea ei, fiind supusă legilorțării străine în care
ea funcționează doar în ce privește înființarea sucursalei.
 

Reprezentanța (agenția) societății comerciale

 Este o entitate juridico-economică, care are rolul de intermediar între societatea care aconstituit-o și partenerii
ei contractuali.
  Nu este și nu poate fi organizată ca întreprindere producătoare de mărfuri, prestatoare deservicii sau executantă de
lucrări pentru clientelă.
 Grupări de societăți comerciale
 
a) Gruparea de tip trust
 – constituie o structură realizată prin reunirea mai multor societățicomerciale de forță economică relativ redusă în
cadrul căreia integrarea societăților implicateeste totală.
 Societățile implicate sunt subordonate unei conduceri centralizate care stabilește direcțiiileactivității economice a
grupului, precum și obiectivele și mijloacele acestei activități.
 
b) Gruparea de tip holding
este în esență o societate comercială care, deținând în mod legal,majoritatea acțiunilor uneia sau mai multor filiale,
are controlul activității acestora. De regulă, holding-ul stabilește directive obligatorii pentru societățile aflate
sub controlul său pe linie financiară, de management și de comercializare a produselor.
 
c) Gruparea de interes economic
 – se deosebește de societatea comercială propriu-zisă,deoarece nu urmărește în mod necesar un scop lucrativ; Nu
este necesară constituirea unui capital social ca instrument economic de realizare afinalității pentru care această
grupare a fost creată.
  Societățile implicate în constituirea grupării au o resposabilitate nelimitată și solidară pentruobligațiile asumate de
grupare.
 
Comercianții persoane fizice
 Participă, pe o scară din ce în ce mai redusă, la raporturile de comerț internațional.
Capacitatea de a săvârși acte sau fapte de comerț este supusă legii care guverneazăcapacitatea civilă –lex personalis,
care se aplică aspectelor ce țin de statutul personal alsubiectului de drept.
 
E. Conținutul raportului juridic de comerț internațional
 Este format din drepturile dobândite de subiectul activ și din obligațiile asumate de subiectul pasiv.
  De regulă, fiecare din subiecții raportului juridic de comerț internațional cumulează în persoanasa dubla
calitate de creditor și debitor față de celălalt.
 Multe dintre raporturile de comerț internațional (contractul de factoring, de leasing, etc.) au unconținut complex,
implicând stabilirea, între subiecții de drept care participă la ele, a maimultor raporturi juridice conexe generate prin
efectul unui acord de voințe multivalent din punct de vedere juridic.
  În numeroase situații, subiecții raportului juridic de comerț internațional stabilesc conținutulacestui raport juridic
făcând trimitere la uzanțe comerciale codificate precum INCOTERMS sauRAFTD.
 
F. Obiectul raportului juridic de comerț internațional
În esența sa, raportul juridic de comerț internațional este un raport obligațional.
Acesta are ca obiect doar prestații de natură patrimonială, spre deosebire de raporturileobligaționale din perimetrul
dreptului civil.
 Obligațiile generate de faptele de comerț internațional sunt, în cvasitotalitatea lor,obligații de rezultat.

1.3.Caracterizaţi izvoarele internaţionale ale dreptului comerţului internaţional.

Izvoarele dreptului comertului international pot fi clasificate in : Izvoare interne si izvoare internationale
Izvoarele interne pot fi clasificate in doua mari categorii:
Izvoare specific , care contin norme destinate reglementarii raporturilor din comertul international, si izvoare
nespecifice , constituite din actele normative care intereseaza in primul rind alte ramuri de drept, dar care contin si
norme de drept ale comertului international.
Izvoarele internat. ale dr. comertului internat. sunt formate din conventiile si uzantele comerciale.
In dreptul international un rol important il are arbitarjul, jurisprudenta si doctrina

Subiectul 2
CONTRACTE MODERNE ŞI COMPLEXE

2.1. Definiţi contractul de consulting-engineering.

Contractul de consulting-engineering este conventia prin care o parte, denumita furnizor de engineering, se
obliga, in schimbul unei sume de bani sa presteze in favoarea celeilalte parti, denumita beneficiar, diferite servicii de
natura preponderent intelectuala pentru conceperea, proiectarea, realizarea si darea in folosinta a unei lucrari sau
instalatii in industrie, agricultura sau ramuri conexe.
2.2. Determinaţi formele contractului internaţional de consulting-engineering.

Desi in activitatea de engineering se utilizeaza o mare diversitate de contracte, se poate considera ca exista trei tipuri principale de
contracte de consulting-engineering si anume: contractul “la cheie”, “contractul pentru servicii” si contractul unic.

A) Contractul “la cheie”, se caracterizeaza prin faptul ca in temeiul lui, furnizorul de engineering se obliga sa livreze
beneficiarului obiectivul contractat in stare de functionare, fara ca beneficiarul sa aiba alta obligatie decat aceea de a plati un pret
forfetar prestabilit.

Acest tip de contract este mai rar folosit in practica din urmatoarele motive:
a) de regula, clientii pretind sa contribuie la realizarea obiectivelor industriale, punand la dispozitie mana de lucru si utilitatile si
furnizand o parte din utilaje si materiale. De asemenea, pretind furnizorului de engineering formarea si instructajul personalului
local chemat sa ia parte la functionarea obiectivului industrial;

b) fiscalitatea suportata de societatile de engineering este mai mare in cazul livrarii unei instalatii “la cheie”, decat in cazul prestarii
unor servicii de consulting-engineering.

Pentru aceste motive se utilizeaza alte forme de contracte, intre care si contractul “aproape la cheie”.

B) “Contractul pentru servicii”. In cazul acestui tip de contract, clientul incheie contracte distincte pentru fiecare
dintre prestatiile esentiale necesare pentru realizarea instalatiei: lucrari de constructii-montaj, furnizarea de materiale
si utilaje, furnizarea de tehnologie, brevete si know-how etc.
Dezavantajul acestui contract consta in primul rand, in faptul ca incheindu-se contracte separate pentru fiecare
operatie de consulting-engineering, fiecare dintre contractanti raspunde numai pentru prestatia proprie, in limitele
contractului incheiat si nu pentru functionarea intregului ansamblu.
In al doilea rand, dezavantajul “contractelor pentru servicii” consta in faptul ca in lipsa conventiei partilor, fiecareia
dintre ele i se aplica legea determinata conform normelor conflictuale ale forului si ca urmare, nu toate contractele
vor fi carmuite de aceeasi lege, lucru ce va creea incertitudini pentru client.
Avantajul acestui tip de contract este dat de pretul mai mic al realizarii instalatiei, fata de cazul incheierii
contractului “la cheie”.
Rolul determinant in realizarea unei instalatii il are tehnologia. Detinerea acesteia de catre beneficiar influenteaza in
mare masura costul instalatiei. Astfel, in cazul in care clientul detine tehnologia, el trebuie sa mai incheie contracte
cu un antreprenor pentru executarea constructiilor civile si cu furnizorul utilajelor. In acest caz, pretul este mai mic,
dar si garantiile pentru functionarea optima a instalatiei sunt mai mici, pentru ca antreprenorul si furnizorul raspund
in limitele contractelor respective.
In cazul in care clientul nu are tehnologia, aceasta va fi cumparata de la furnizorul echipamentelor sau de la un tert,
care poate pretinde sa livreze el o parte din echipament.
C) Contractul unic (abordat in doctrina si sub denumirea de “contract combinat” sau “contract mixt”) se incheie de
beneficiar, de regula, cu executantul uneia dintre prestatiile esentiale (furnizor sau constructor), care isi asuma
raspunderea pentru toate serviciile si lucrarile cerute de realizarea instalatiei, inclusiv pentru subprestatii.
In cazul acestui tip de contract, constructiile civile sunt realizate de beneficiar, care poate livra si o parte din utilaje
(executate dupa desenele oferite de furnizor).
Uneori, societatea de engineering apare in relatiile contractuale ca furnizor general, calitate in care, pe langa
activitatea de engineering, mai indeplieste si pe aceea de furnizor al masinilor si utilajelor necesare pentru realizarea
de lucrari industriale, pe care le obtine de la societatile producatoare (care au rolul de subfurnizori) si de furnizor al
licentelor de fabricatie pe care le obtine de la institutele de proiectari (care au calitatea de subproiectanti )

2.3. Analizaţi obligaţiile părţilor în contractul internaţional de consulting-engineering.

Obligatiile societatii de engineering.
Aceste obligatii nu sunt aceleasi in toate cazurile, fiind determinate de obiectul concret al contractului de
engineering. Ele pot consta in acordarea unei simple consultatii ingineresti sau in acordarea de asistenta tehnica pana
la finalizarea obiectivului industrial sau pana la receptia lui, ori pana la verificarea eficientei lui in exploatare sau pot
consta in prestari de servicii (precum efectuarea de studii, acordarea de asistenta tehnica, conducerea realizarii
intregului obiectiv industrial sau numai in coordonarea activitatii antreprenorilor, in verificarea lucrarilor de montaj
etc.), executari de lucrari, furnizari de materiale si utilaje, furnizarea de licente, brevete, know-how, garantarea
functionarii obiectivului, pastrarea secretului asupra informatiilor si realizarilor etc.
Obligatiile societatii de consulting-engineering sunt foarte diferite ca natura juridica: obligatii de a da, de a face, de a
nu face, in raport de specificul contractului.
Furnizorul de engineering poate avea obligatia de a presta servicii de engineering doar in una sau alta dintre fazele
de executare a lucrarii industriale sau poate avea raspunderea realizarii intregii instalatii.
Chiar in cadrul unei anumite faze, obligatiile furnizorului de engineering pot fi diferite, in functie de vointa partilor
contractante. De exemplu, in faza punerii in functiune a instalatiei industriale, societatea de engineering poate avea
obligatia de a da clientului indicatii pentru punerea in functiune a instalatiei sau de a garanta demarajul instalatiei. In
raport de obligatiile asumate, se va putea angaja si raspunderea societatii de engineering.
Obligatiile furnizorului de engineering trebuie evidentiate in contract, pe faze de executare a lucrarii, incepand cu
studiile de fezabilitate si proiectare si continuand cu executarea (supravegherea) lucrarilor de constructii-montaj,
furnizarea materialelor, utilajelor, solutiilor tehnologice, realizarea receptiei si punerea in functiune a
echipamentului industrial, verificarea eficientei in exploatare a instalatiei etc.
Obligatiile societatii de engineering pot fi completate cu termene de executare si cu penalitati pentru cazul
nerespectarii lor.
Furnizorul de engineering are obligatia de a colabora permanent cu clientul in timpul executarii contractului si de a
respecta prevederile contractului si indicatiile clientului.

Principala obligatie a beneficiarului este de a plati pretul prestatiilor furnizorului de consulting-engineering.

Plata pretului. Pretul trebuie sa cuprinda toate cheltuielile facute de societatea de engineering cu realizarea
prestatiilor cerute de specificul lucrarii, precum si beneficiul corespunzator.
Modalitati de stabilire a pretului
Pentru calculul pretului se pot folosi mai multe metode:
1) determinarea pretului in functie de timpul de lucru utilizat (denumita si “metoda timpului utilizat”), situatie in
care retribuirea se face prin aplicarea unor nivele de plata pe unitatea de timp consumat, la care se adauga cheltuilile
specifice;
2) determinarea pretului in functie de cheltuielile justificate la care se adauga un onorariu stabilit anticipat (denumita
si metoda “cost plus onorariu”), ipoteza in care la cheltuielile efective facute de societatea de engineering pentru
realizarea obiectului contractului, se adauga cu titlu de onorariu, o suma convenita anticipat;
3) stabilirea pretului printr-o suma forfetara (denumita metoda “suma forfetara”), ipoteza in care se plateste o suma
globala, care cuprinde toate prestatiile societatii de engineering. Aceasta suma se corecteaza pe parcurs, daca datele
concrete de realizare a obligatiilor firmei de engineering au fost modificate;
4) pretul poate fi stabilit procentual (metoda “pretului procentual”). In aceasta ipoteza, cuantumul platii se determina
prin aplicarea, la valoarea finala a lucrarii, a unui coeficient stabilit prin contract;
5) stabilirea unui pret maxim garantat, (metoda “pretului maxim garantat”), ipoteza in care se remunereaza numai
serviciile, in timp ce comanda si plata directa a furniturilor le realizeaza clientul beneficiar.
Beneficiarul de engineering (denumit si cumparator sau client) mai poate avea si urmatoarele obligatii:
a) sa furnizeze toate informatiile (“datele primare”) cerute de societatea de engineering;
b) sa furnizeze anumite bunuri sau sa presteze unele servicii ori sa obtina autorizatiile necesare;
c) sa exploateze instalatia in conformitate cu instructiunile furnizorului de engineering;
d) sa respecte termenele stabilite pentru aprobarea planurilor prezentate de furnizorul de engineering, termenele
pentru alegerea furnizorilor de materiale si utilaje etc.
O obligatie comuna ambelor parti se refera la pastrarea secretului asupra documentatiilor, proiectelor,
planurilor, know-how-ului (care poate fi propriu sau dobandit), datelor economice etc., atat pe durata executarii
obiectivului industrial cat si un anumit timp dupa terminarea acestuia.
 UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Departamentul Drept Internaţional şi European

APROBAT DE ŞEFUL DEPARTAMENTULUI

Dr. în drept, conf. univ. O. Dorul

_________________________

T E S T nr. 22

pentru examen la DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

anul IV, Facultatea de Drept

Subiectul 1
EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

1.1.Relataţi despre principiul forţei obligatorii a contractelor comerciale internaţionale.

Principiul forţei obligatorii, exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda, este acea regulă de drept potrivit
căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor întocmai ca legea. Cu alte cuvinte, executarea actului
juridic civil este obligatorie pentru părţi, iar nu facultativă. In aplicarea principiului pacta sunt servanda, s-a decis că
o parte contractantă nu poate să modifice, în mod unilateral, preţul convenit în momentul încheierii contractului.

1.2.Determinaţi condiţiile în care devine operantă excepţia de neexecutare a contractelor

(exceptio non adimpleti contractus).
Excepţia de executare a contractului sinalagmatic este un mijloc de apărare specific, care poate fi folosit de
partea căreia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i revine, fără ca partea care pretinde această executare să-şi fi
executat propria obligaţie.
Partea care invocă excepţia în discuţie obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării
propriilor obligaţii până când cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin. Efectul suspensiv al excepţiei de
neexecutare încetează în momentul în care se vor îndeplini aceste obligaţii.
Condiţii pentru invocarea excepţiei de executare a contractului
1) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. În principiu sunt reciproce şi
interdependente numai obligaţiile care izvorăsc din acelaşi contract. O parte nu poate invoca excepţia neexecutării
pe motiv că cealaltă parte nu şi-a îndeplinit o obligaţie pe care şi-o asumase într-un alt contract. Astfel, deşii aceleaşi
părţi pot stabili raporturi juridice în baza mai multor contracte, excepţia de neexecutare va putea fi invocată numai în
legătură cu obligaţia corelativă asumată prin acelaşi contract.
2) să existe o neexecutare a obligaţiei suficient de importantă din partea celuilalt contractat, chiar dacă aceasta ar fi
parţială.
Nu are relevanţă cauza acestei neexecutări. Ea poate fi culpa debitorului sau chiar forţa majoră care îl impiedică
pentru moment să execute obligaţia. Totuşi, dacă neexecutarea datorată forţei majore este definitivă, contractul
încetează pentru imposibilitate fortuită de executare.
3) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia, faptă care să-l fi împiedicat pe celălalt să-şi
execute obligaţia;
4) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligaţiile reciproce. Stipularea unui asemenea termen
echivalează cu o renunţare la simultaneitatea de executare a obligaţiei şi ca urmare invocarea acesteia este lipsită de
temei. Termenul se consideră stipulat tacit când rezultă din uzuri;
5) natura obligaţiilor sau legea să nu facă imposibilă simultaneitatea de executare a obligaţiilor ceea ce ar atrage şi
imposibilitatea invocării excepţiei de neexecutare;
De asemenea, excepţia de neexecutare a contractului poate fi invocată şi în instanţă, ca mijloc de apărare al
pârâtului. În acest caz, instanţa, fie va respinge acţiunea în executare introdusă de reclamant, fie va dispune, după
caz, obligarea acestuia la executarea obligaţiei propriii, stabilind un termen în acest scop.

1.3.Determinaţi momentul şi locul executării obligaţiei ce rezultă din contractele comerciale

internaţionale, prin prisma prevederilor Principiilor UNIDROIT asupra contractelor comerciale
internaţionale, Ediţia 2016.
O parte este ţinută să îşi execute obligaţiile:
(a)dacă este fixat un termen pentru executarea acelei obligaţii ori acesta poate fi determinat din contract, la acel
termen;
(b)dacă este fixată o perioadă de timp sau această perioadă rezultă din contract, oricând pe durata perioadei
respective cu excepţia situaţiei în care circumstanţele indică faptul că momentul executării obligaţiei este la
latitudinea celeilalte părţi;
(c)în orice altă situaţie, în cadrul unei perioade rezonabile de timp după
 încheierea contractului.
Creditorul poate să respingă o ofertă de executare parţială a contractului la momentul scaden
ţei, fie că această ofertă este însoţită ori nu de asigurarea executării integrale a obligaţiilor, exceptând situaţia în care
creditorul nu justifică nici un interes legitim pentru aceasta.
Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea parţială
trebuiesuportate de către debitor, aceasta neacoperind alte eventuale prejudicii.
(Ordinea executării)
În măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt obligate să le execute astfel, cu excepţia cazului în
care din împrejurări rezultă contrariul.
În măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp,acea parte este obligată să execute
contractul prima, cu excepţia cazului în care circumstanţele indică altfel.
(Executarea înainte de termen)
(1) Creditorul poate refuza executarea înainte de termen cu excepţia cazului în care nu poate justifica un interes
legitim pentru aceasta.
(2) Acceptarea executării înainte de termen nu afectează momentul executării propriilor obligaţii, dacă acel termen a
fost fixat distinct de executarea obligaţiilor celeilalte părţi.
(3) Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de o executare înainte determen trebuie suportatede către debitor,
fără a exclude posibilitatea altor sancţiuni.
(Locul execut ă rii)
(1) Dacă locul executării nu este fixat şi nu este determinabil din contract,executarea obligaţiile se face astfel:
(a) obligaţia de a plăti o sumă de bani, la sediul creditorului;
(b) orice altă obligaţie, la sediul debitorului.
(2) Partea care îşi schimbă sediul după încheierea contractului trebuie să suporte cheltuielilor suplimentare pentru
executare pe care o astfel de schimbare le-ar putea genera

Subiectul 2
CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL FLUVIAL DE MĂRFURI

2.1. Expuneţi modalitatea de încheiere a contractului de transport internaţional fluvial de mărfuri.

Contractul de transport international fluvial de marfuri se incheie printr-o scrisoare de trasura fluviala,
obiectul sau fiind transportul de marfuri pe fluviile internationale. De cele mai multe ori, cadrul juridic al efectuarii
unui asemenea transport este configurat prin acorduri bilaterale de comert si navigatie, perfectate intre statele
riverane, sau prin intelegeri bi- si multilaterale, intervenite intre armatorii din statele riverane

2.2. Caracterizaţi obligaţiile părţilor şi destinatarului în contractul de transport internaţional

fluvial de mărfuri.
Expeditorului navlositor îi revine obligaţia privind predarea-primirea mărfurilor pentru transport. Acesta
trebuie să asigure cantitatea de mărfuri convenită sub sancţiunea achitării către navlosant a unei penalităţi de 50%
din tariful de transport aferent cantităţii de marfă nepredată. Dacă navlosantul nu pune nava la încărcare sau refuză
marfa, suportă aceeaşi penalitate.
 Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfurilor se efectuează de către navlosant în contul expeditorului
sau destinatarului. Notice-ul se înmânează de către organizaţia de transport la orice oră din zi şi noapte, iar operaţiile
de încărcare şi descărcare se fac zilnic, fără întrerupere, inclusiv în zilele nelucrătoare. Cărăuşul răspunde pentru
aducerea mărfurilor în bune condiţii până la destinaţie. De asemenea, el este obligat la o bună stivuire a mărfii şi la
încărcarea spaţiilor goale, făcând el încărcarea sau să-l supravegheze pe expeditor atunci când operaţiile de încărcare
sunt efectuate de către acesta. Potrivit Convenţiei de la Bratislava, transportatorul răspunde pentru pierderea sau
avarierea mărfurilor primite pentru transport. Cuantumul pagubei se stabileşte după costul real al mărfurilor,
pornindu-se de la pierderile oficial angros de la locul de destinaţie în ziua predării mărfurilor. Transportatorul este
exonerat de răspundere dacă se dovedeşte că pierderea, avarierea sau scurgerea mărfurilor s-a produs în urma unor
situaţii pe care nu le-a putut evita. De asemenea, el nu va răspunde în situaţia când avarierea mărfurilor este datorată
stării ambalajului al cărui caracter necorespunzător n-a putut fi descoperit cu ocazia primirii mărfurilor.
Destinatarul este obligat să primească mărfurile transportate, reclamând imediat transportatorului pierderea
parţială sau avarierea acestora. Convenţia de la Bratislava prevede termenele în care se pot formula reclamaţiile,
actele necesare, termenul de prescripţie al acestor reclamaţii sau acţiuni.

2.3. Argumentaţi răspunderea părţilor în contractul de transport internaţional fluvial de mărfuri.

Daca proprietarul marfii sau navlositorul nu pune la dispozitie marfa destinata transportului sau o prezinta
in cantitati mai mici decat cele convenite, atunci achita transportatorului o penalitate egala cu 50% din taxele de
transport cuvenite pentru cantitatea de marfa suspendata pentru incarcare.
Daca transportatorul refuza primirea cantitatii convenite de marfa sau nu pune la dispozitie nava pentru
transportul marfii, el achita expeditorului marfii sau navlositorului o penalitate egala cu 50% din navlu calculata
asupra cantitatii de marfa refuzata.
Pentru prezentarea cu intarziere a marfurilor, fata de termenul convenit, expeditorul sau navlositorul
plateste transportatorului, in cursul primelor 8 zile, o penalitate pentru stationarea efectiva a navei calculata pe tona
de capacitate de incarcare a navei pe zi sau pentru cota parte din zi, daca intarzierea nu depaseste 8 zile de la
termenul convenit. Cand intarzierea depaseste 8 zile fata de termenul convenit transportatorul are dreptul sa refuze
executarea transportului respectiv si sa perceapa de la expeditor sau navlositor o penalitate egala cu 50% din navlu,
calculat asupra cantitatii de marfa convenita la care se adauga si suma penalitatii cuvenita transportatorului pentru
prezentarea cu intarziere a marfii.
Transportatorul poarta raspunderea pentru asezarea marfurilor in spatiile de incarcare ale navei, care sa
asigure pastrarea marfii si incarcarea justa a navei. Expeditorul este obligat sa indeplineasca toate indicatiile
comandantului (carmaciului) navei, care se refera la incarcarea si stivuirea marfurilor in spatiile de incarcare si pe
punte.
Expeditorul si navlositorul poarta raspunderea pentru exacta declarare a denumirii marfii iar navlositorul si
pentru cantitatea ambalajului interior necesar acestei marfi.
Transportatorul raspunde de pierderea sau avarierea marfii

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Departamentul Drept Internaţional şi European

APROBAT DE ŞEFUL DEPARTAMENTULUI

Dr. în drept, conf. univ. O. Dorul

_________________________

T E S T nr. 23

pentru examen la DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

anul IV, Facultatea de Drept

Subiectul 1
EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

1.1.Relataţi despre principiul forţei obligatorii a contractelor comerciale internaţionale.

 Principiul forţei obligatorii, exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda, este acea regulă de drept potrivit
căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor întocmai ca legea. Cu alte cuvinte, executarea actului
juridic civil este obligatorie pentru părţi, iar nu facultativă. In aplicarea principiului pacta sunt servanda, s-a decis că
o parte contractantă nu poate să modifice, în mod unilateral, preţul convenit în momentul încheierii contractului.

1.2.Determinaţi condiţiile în care devine operantă excepţia de neexecutare a contractelor

(exceptio non adimpleti contractus).
Excepţia de executare a contractului sinalagmatic este un mijloc de apărare specific, care poate fi folosit de
partea căreia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i revine, fără ca partea care pretinde această executare să-şi fi
executat propria obligaţie.
Partea care invocă excepţia în discuţie obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării
propriilor obligaţii până când cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin. Efectul suspensiv al excepţiei de
neexecutare încetează în momentul în care se vor îndeplini aceste obligaţii.
Condiţii pentru invocarea excepţiei de executare a contractului
1) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. În principiu sunt reciproce şi
interdependente numai obligaţiile care izvorăsc din acelaşi contract. O parte nu poate invoca excepţia neexecutării
pe motiv că cealaltă parte nu şi-a îndeplinit o obligaţie pe care şi-o asumase într-un alt contract. Astfel, deşii aceleaşi
părţi pot stabili raporturi juridice în baza mai multor contracte, excepţia de neexecutare va putea fi invocată numai în
legătură cu obligaţia corelativă asumată prin acelaşi contract.
2) să existe o neexecutare a obligaţiei suficient de importantă din partea celuilalt contractat, chiar dacă aceasta ar fi
parţială.
Nu are relevanţă cauza acestei neexecutări. Ea poate fi culpa debitorului sau chiar forţa majoră care îl impiedică
pentru moment să execute obligaţia. Totuşi, dacă neexecutarea datorată forţei majore este definitivă, contractul
încetează pentru imposibilitate fortuită de executare.
3) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia, faptă care să-l fi împiedicat pe celălalt să-şi
execute obligaţia;
4) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligaţiile reciproce. Stipularea unui asemenea termen
echivalează cu o renunţare la simultaneitatea de executare a obligaţiei şi ca urmare invocarea acesteia este lipsită de
temei. Termenul se consideră stipulat tacit când rezultă din uzuri;
5) natura obligaţiilor sau legea să nu facă imposibilă simultaneitatea de executare a obligaţiilor ceea ce ar atrage şi
imposibilitatea invocării excepţiei de neexecutare;
De asemenea, excepţia de neexecutare a contractului poate fi invocată şi în instanţă, ca mijloc de apărare al
pârâtului. În acest caz, instanţa, fie va respinge acţiunea în executare introdusă de reclamant, fie va dispune, după
caz, obligarea acestuia la executarea obligaţiei propriii, stabilind un termen în acest scop.

1.3. Analizaţi modalităţile de evaluare a despăgubirilor utilizate în practica arbitrală de comerţ

internaţional.
Pentru evaluarea despagubirilor pot fi mentionate mai multe modalitati, si anume: pe cale judicialra. Legala
sau conventionala (clauza penala).
Potrivit Conventiei de la Viena , daunele interese pentru o contraventie la contract savirsita de o parte sunt egale cu
dauna suportata si cistigul nerealizat de cealalta parte din cauza contraventiei.
Daunele interese nu pot fi superioare pierderilor si venitului nerealizat pe care partea in culpa le-a prevazut sau
trebuia sa le prevada in momentul incheierii contractului.
Conventia de la Viena stabilete doua modalitati de calculare a daunelor interese:
Cind contractul este rezolvit iar cumparatorul intr-o maniera rezonabila si intr-un termen rezonabil ldupa rezolvire a
procedat la un act de inlocuire sau la vinzare compensatorie partea care cere daunele poate cere diferenta dintre
pretul din contract si pretul de inlocuire sau a vinzarii compensatorii.
Cind contractul este rezolvit iar partea nu a procedat la o vinzare de inlocuire sau la o vinzare compensatorie si
marfurile au un pret curent ea poate cere daune interese echivalente cu diferenta dintre pretul stabilit in contract si
pretul curent din momentul rezolvirii.
Conventia de la Viena deasemenea stabiliste faptul ca partea care invoca contraventia de la contract trebuie sa i-a
masurile rezonabile tinind seama de imprejurari pt a limita pierderile inclusiv cistigul nerealizat ca rezultat al
contraventiei. Daca neglijeaza sa faca acest lucru partea in culpapoate cere o reducere a daunelor interese cu
marimea pierderilor care ar fi trebuit evitata.

Subiectul 2
CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE ASIGURARE
2.1. Menţionaţi clauzele ce urmează a fi inserate în mod obligatoriu în contractul de asigurare.
Doctrina şi practica relaţiilor comerciale internaţionale evidenţiază clauzele ce urmează a fi inserate în contractele
comerciale internaţionale pentru ca ele să fie valabile şi utile pentru reglementarea eficientă şi completă a
raporturilor juridice de comerţ internaţional. Astfel, sunt incluse în această categorie: clauzele privind părţile
contractante, privind obiectul material şi obiectul pecuniar al contractului, clauzele referitoare la modificarea şi
rezoluţiunea contractului, precum şi menţiunile finale
2.2. Caracterizaţi condiţiile de asigurare a mărfurilor elaborate de Institutul American al
Asigurărilor Maritime.
Condiţia de asigurare A6 , cu cea mai largă sferă de cuprindere, oferindu-se protecţie pentru toate
riscurile de pierdere şi avariere a bunului asigurat, cu excepţia unor grupuri de riscuri prezentate separat. Excluderile
sunt grupate în trei categorii. a) Pierderea, avaria sau cheltuiala rezultată din/ sau provocate de: – comportamentul
necorespunzător intenţionat al asiguratului;
– scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum, uzura normală a bunului asigurat; – ambalarea
şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului asigurat; – viciul propriu sau natura bunului asigurat; –
întârzierea directă, chiar dacă întârzierea se datorează unui risc asigurat; – insolvabilitatea sau neîndeplinirea
obligaţiilor financiare de către proprietarii, managerii, navlositorii sau operatorii navei, în cazul în care, la momentul
încărcării obiectului asigurat la bordul navei, asiguratul este conştient sau ar trebui să fie conştient de faptul că
insolvabilitatea ar putea să împiedice cursul obişnuit al călătoriei; – utilizarea oricărei arme de război, care foloseşte
fisiunea şi/sau fuziunea atomică, nucleară sau altă reacţie asemănătoare, ori altă forţă sau obiectiv radioactiv; b)
Riscuri de război7 . Condiţia de asigurare riscuri de război cuprinde: – război, război civil, revoluţie, rebeliune,
insurecţie sau conflicte civile care rezultă din acestea sau orice act ostil al său împotriva oricărei puteri beligerante; –
capturare, sechestrare, arestare, reţinere sau detenţie rezultând din aceste riscuri, tentativa de a le face şi consecinţele
acestora; – mine, torpile, bombe sau alte arme de război abandonate; – cheltuielile şi contribuţiile la avaria comună
şi/ sau cheltuielile de salvare. c) Riscuri de greve (conflicte sociale)8 .
Condiţia de asigurare B9 , care acoperă pierderea şi avaria bunului asigurat, cauzate de următoarele
riscuri numite: – incendiu sau explozie; – eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcaţiunii; –
răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru; – coliziunea sau contactul navei, ambarcaţiunii sau
mijlocului de transport cu un obiect exterior, altul decât apa; – descărcarea mărfii într-un port de refugiu; – cutremur
de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet; – sacrificiul în avaria comună; – aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri
peste bord; – intrarea apei de mare, lac sau râu în navă, ambarcaţiune, mijloc de transport, container sau loc de
depozitare; – dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul încărcării/descărcării pe/de pe navă,
ambarcaţiune sau alt mijloc de transport.
Condiţia de asigurare C10 este mai puţin cuprinzătoare, în raport cu Condiţia de asigurare A şi Condiţia
de asigurare B. Condiţia de asigurare C acoperă pierderea şi avaria bunului asigurat, cauzate de următoarele riscuri
numite: – incendiu sau explozie; – eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcaţiunii; – răsturnarea sau
deraierea mijlocului de transport terestru; – coliziunea sau contactul navei, ambarcaţiunii sau mijlocului de transport
cu un obiect exterior, altul decât apa; – descărcarea mărfii într-un port de refugiu; – cutremur de pământ, erupţie
vulcanică sau trăsnet; – sacrificiul în avaria comună; – aruncarea mărfii peste bord. Asigurările încheiate în
condiţiile A, B şi C mai acoperă: – cheltuielile şi contribuţiile la avaria comună şi/ sau cheltuielile de salvare, plătite
de asigurat, stabilite conform contractului de navlosire şi/sau legii aplicabile, dacă acestea au fost făcute pentru sau
în legătură cu înlăturarea unei pierderi cauzate de orice eveniment; – suma care reprezintă proporţia răspunderii
stabilite, conform clauzei culpă comună în caz de coliziune, dacă această clauză este prevăzută în contractul de
navlosire. În cazul Condiţiei de asigurare C, sunt aplicate aceleaşi excluderi ca şi în cazul Condiţiei de asigurare A şi
Condiţiei de asigurare B.

2.3. Analizaţi condiţiile de asigurare a navelor elaborate de Asociaţia Internaţională a

Asigurătorilor.
Condiţia „pierdere totală, avarii şi răspundere pentru coliziuni”, care acoperă pierderea totală,
pierderile şi avariile la navă, contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi salvare, răspunderea pentru daunele
rezultate din coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalaţii portuare sau alte obiecte fixe ori plutitoare şi
cheltuielile ce rezultă din acestea. Despăgubirile se plătesc pentru pagubele produse navei de următoarele riscuri: –
pericole specifice mărilor, fluviilor, lacurilor sau altor căi navigabile; – incendiu, explozie; – fapt comis de către
persoane din afara navei; – aruncare peste bord şi luare de valuri;
– piraterie; – coliziune cu navă, avion sau alte obiecte similare, cu obiecte care cad din acestea, mijloace de
transport terestru, echipamente sau instalaţii de doc sau portuare; – coliziune cu port, doc uscat sau de alt fel, cală de
construcţie, cală de lansare, suport de carenaj, ponton, mol, chei, dig, platformă, geamandură, cablu telegrafic sau
orice alt obiect fix sau plutitor de orice fel, inclusiv cu gheaţă plutitoare; – cutremur de pământ, erupţie vulcanică
sau trăsnet; – accidente la încărcarea, descărcarea sau mişcarea încărcăturii sau combustibilului; – spargerea
cazanelor sau instalaţiilor sau orice defect latent la maşini sau corpul navei; – măsuri de salvare a navei; – măsuri ce
se iau de autorităţi pentru prevenirea sau micşorarea pericolului poluării sau al ameninţării cu poluarea rezultând
direct din avaria la navă; – eroare de navigaţie; – neglijenţa comandantului, ofiţerilor, echipajului sau piloţilor; –
neglijenţa reparatorilor sau navlositorilor, cu condiţia ca aceştia să nu se identifice cu persoana asigurată; – barateria
comandantului, ofiţerilor, echipajului sau piloţilor; – cheltuielile necesare şi economicoase pentru prevenirea
pagubei, micşorarea pagubelor produse, stabilirea împrejurărilor, cauzelor, efectelor, realităţii şi dimensiunii
acesteia; – cheltuielile de salvare sau asistenţă acordate navei, inclusiv cheltuielile suportate cu avocaţii, cheltuielile
de judecată sau arbitraj şi altele asemănătoare pentru stabilirea contribuţiei; – cheltuielile reprezentând contribuţia
navei la avaria comună, inclusiv cheltuielile suportate cu avocaţii, cheltuielile de judecată sau arbitraj şi altele
asemănătoare pentru stabilirea contribuţiei; – suma în sarcina asiguratului, când, ca urmare a coliziunii navei
asigurate cu alte nave, instalaţii portuare, alte obiecte fixe sau plutitoare, acesta este răspunzător pentru: pierdere sau
avarie la altă navă sau bun de pe aceasta, instalaţie portuară sau alt obiect fix sau plutitor; întârziere sau pierdere de
folosinţă a altei nave sau bun de pe aceasta, instalaţie portuară sau alt obiect fix sau plutitor; avarie comună, salvare
sau salvare în baza unui contract al altei nave sau bun de pe aceasta, instalaţie portuară sau alt obiect fix sau plutitor.
Condiţia „pierdere totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni”, care acoperă pierderea totală
a navei, contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi salvare, răspunderea pentru daunele ce rezultă din coliziunea
navei asigurate cu alte nave, instalaţii portuare, alte obiecte fixe sau plutitoare şi cheltuielile decurgând din acestea.
Condiţia „pierdere totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni” acoperă daunele ce rezultă din avaria
particulară doar dacă acestea sunt o consecinţă a coliziunii navei cu alte nave, instalaţii portuare sau alte obiecte fixe
sau plutitoare. • Condiţia „pierdere totală” acoperă pierderea totală a navei, cheltuielile de salvare şi alte cheltuieli ce
decurg din acestea. Asigurătorul acordă despăgubiri pentru situaţiile menţionate la primele două condiţii sus-
menţionate, cu excepţia cheltuielilor şi sumelor reprezentând contribuţia navei la avaria comună şi cele în sarcina
asiguratului, coliziunea cu alte nave, instalaţii portuare, alte obiecte fixe sau plutitoare, este răspunzător pentru
daunele produse direct sau indirect navei terţe.
Condiţia „pierdere totală şi avarii” acoperă pierderea totală, pierderile şi avariile la navă, precum şi
contribuţia la avaria comună.
Condiţia „pierdere totală şi avarie comună” acoperă pierderea totală a navei, precum şi contribuţia la
avaria comună şi cheltuielile de salvare. • Asigurarea navelor aflate în construcţie în şantierele navale. Asigurarea
maritimă cunoaşte, pe lângă asigurarea navei, mărfurilor, navlului, persoanelor aflate la bordul navei şi asigurarea
răspunderii pe care nava o are faţă de cei cărora le poate provoca pierderi materiale sau suferinţe. Astfel, în
asigurările maritime sunt distinse două forme de asigurare: a) forma contractuală, care se bazează pe un contract de
asigurare încheiat între asigurat şi asugurător, reprezentat prin poliţa de asigurare; b) forma asigurărilor reciproce
sau mutuale, care este o asigurare complementară asigurării contractuale şi nu are la bază un contract, deoarece
asigurătorii care doresc să îşi asigure răspunderile faţă de terţi constituie asociaţii ale armatorilor, denumite Asociaţii
(Cluburi) de Protecţie şi Indemnizare – Protection and Indemnity Associations sau Protection and Indemnity Clubs.
În cadrul acestor asociaţii, din cotizaţiile membrilor se constituie un fond comun, din care se acoperă sumele ce
trebuie plătite de către aceştia pentru riscurile şi tipurile de pierderi prevăzute în regulile asociaţiei. Cu titlu de
exemplu menţionăm: American Steamship Owners Mutual Protection and Indemnity Association, Inc (the American
Club)19, The Britannia Steam Ship Insurance Association20, The Japan Ship Owner’s Mutual Protection and
Indemnity Association21, The London P&I Club22, North of England P&I Association Ltd23, The West of England
Ship Owners Mutual Insurance Association24. Asociaţiile menţionate sunt membre al Grupului Internaţional al
Cluburilor de Protecţie şi Indemnizaţie – International Group of P&I Clubs25. Din acest Grup fac parte 13 Cluburi
independente de P&I, care împreună asigură Protecţie şi Indemnizare pentru aproximativ 90% din transportul
maritim mondial
 UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Departamentul Drept Internaţional şi European

APROBAT DE ŞEFUL DEPARTAMENTULUI

Dr. în drept, conf. univ. O. Dorul

_________________________

T E S T nr. 24

pentru examen la DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

anul IV, Facultatea de Drept

Subiectul 1
ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

1.1.Relataţi despre răspunderea părţilor negociatoare în perioada precontractuală.

Contracte negociate sunt acele contractele ale căror clauze sunt rezultatul negocierilor între părţi, fără
intervenţia vreunei voinţe din exterior. Aceste contracte sunt tradiţionale pentru dreptul comerţului internaţional,
încheierea lor presupune, de obicei, existenţa unei faze precontractuale, în cadrul căreia partenerii contractuali
poartă tratative, discuţii privind obiectul viitoarei prestaţii, natura şi întinderea obligaţiilor şi alte condiţii ale
operaţiunii juridice preconizate. Negocierile se finalizează prin adoptarea de către părţile contractante a unor decizii
comune asupra tuturor aspectelor esenţiale ale operaţiunii lor, care se materializează în clauzele contractului.

1.2.Argumentaţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta de a contracta.

Pentru a fi considerate oferta, propunerea trebuie sa fie:
-ferma,adica sa fie facuta cu intentie de a se angaja din punct de vedere juridic;
-precisa si complete,adica sa cuprinda toti termenii si toate elementele contractului, astfel ca printr-o simpla
acceptare sa se poata incheia contractual.
-neechivoca,adica sa rezulte ca este vorba de o oferta.
-adresata uneia sau mai multor persoane determinate. Conform Conventiei de la Viena o propunere adresata unei
persoane nedeterminate e considerate numai o invitatie de a oferta ,cu exceptia cazului cind persoana ce a facut
propunerea nu a indicat contrariul.

1.3.Decideţi asupra formei încheierii contractelor comerciale internaţionale.

Principiile UNIDROIT, art. 25, prevede: o declaraţie sau orice altă expresie care poate fi dedusă din
comportamentul destinatarului ofertei, care exteriorizează acordul la ofertă acestei persoane, este acceptarea.
Acceptarea poate fi:
1. Expresă;
2. Tacită.

Acceptarea expresă este manifestarea destinatarului ofertei, care conţine acordul acestuia privind propunerea de
contractare a ofertantului.
Acceptarea tacită se prezintă sub forma oricărui alt fapt juridic care poate fi considerat echivalent acceptării. De
exemplu: executarea, începutul executării sau cel puţin promisiunea de executare a contractului, emiterea unei
cambii, etc.
Ofertantul nu poate institui ca mod de acceptare a ofertei de contractare tăcerea destinatarului ofertei. Prin urmare,
este nulă orice clauză a ofertei care prevede că tăcerea acceptantului valorează acceptarea.
Unele sisteme de drept, de exemplu cel al R. M., admit că o atare regulă comportă următoarele excepţii:

1. Tăcerea valorează acceptarea, cînd însăşi legea recunoaşte tăcerii unele efecte juridice. Exemplu: contractul
de mandat;

2. Tăcerea valorează acceptarea şi atunci cînd părţie, printr-un ante-contract, au decis să recunoască o atare
voinţă juridică;
3. Cînd tăcerea valorează acceptarea în temeiul uzanţelor comerciale internaţionale sau a obișnuințelor
existente între părţi.

Atît principiile UNIDROIT, cît şi Convenţia de la Viena din 1980, consacră, în ceea ce priveşte modalităţile
acceptării ofertei şi regimul juridic al tăcerii, soluţii identice cu legislaţia R. M. (art. 694, Cod Civil R. M.).
Condiţiile acceptării ofertei:

1. Să fie conformă cu oferta;

2. Să emane de la destinatarul ofertei sau de la reprezentantul său;
3. Să ajungă la cunoştinţa ofertantului în termenul de acceptare, adică înainte de a deveni caducă sau de a fi
revocată;
4. Acceptarea trebuie să corespundă exact ofertei. Lipsa de concordanţă între ofertă şi acceptare constituie un
obstacol la încheierea contractului.

Un răspuns care tinde să fie acceptarea ofertei, dar care conţine modificări, completări, imitări, etc., este o
respingere a ofertei şi constituie o contra-ofertă. Cu toate acestea, un răspuns care constituie acceptarea ofertei şi
care conţine modificări ce nu alterează în mod substanţial termenii ofertei, constituie acceptare, în afara cazului cînd
ofertantul a relevat verbal diferenţele, sau a adresat un aviz în acest scop.
Conform Convenţiei de la Viena din 1980, sunt considerate ca alterînd în mod substanţial termenii ofertei,
elementele privind:

 preţul,
 plata,
 calitatea şi cantitatea mărfurilor,
 locul şi momentul predării mărfurilor,
 întinderea responsabilităţilor unei părţi faţă de cealaltă sau rezolvarea litigiilor.

Dacă oferta a fost făcută unei anumite persoane, aceasta poate emite acceptarea. Ea poate fi emisă de asemenea de
reprezentantul autorizat al destinatarului. Dacă este vorba despre o ofertă publică, acceptarea poate veni de la orice
persoană.

1. Dacă părțile nu au prevăzut în contract arbitrajul competent să soluționeze eventualele litigii ce pot apărea
între ele în legătură cu executarea contractului, instanţa competentă să soluţioneze aceste litigii, va fi
determinată în raport cu prevederile legii în vigoare la locul încheierii contractului;
2. Pentru interpretarea contractului se vor lua în considerare uzanţele existente la locul încheierii contractului.
3. Încheierea contractelor comerciale internaţionale prin mijloace electronice

În materie sunt aplicabile în special dispoziţiile legii nr. 284 din 22 iulie 2004 privind comerţul electronic.

Subiectul 2
CONTRACTUL DE TRANSPORT AERIAN INTERNAŢIONAL DE MARFURI
2.1. Expuneţi menţiunile care trebuie inserate în scrisoarea de transport aerian în conformitate cu
prevederile Convenţiei pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian
internaţional de la Montreal din 28.05.1999.
Scrisoarea de transport aerian se intocmeste in 3 exeplare:
I exeplar contine mentiuni pt transportator si este semnat de expeditor
II exemplar- mentiui pt destinatar semnat de expeditor si transportator
III exemplar- transporatorul semneaza si este inminat expeditorului dupa acceptarea marfii
Meniuni obligatorii: Conventia d e la Montreal 1999 prevede urm mentiuni obligatorii:
- Numele si adresele partilor si destinatarului
- Indicarea punctelor de plecare si destinatie sau escala
- Demensiuni/ ambalaj marfurilor. Numarul de colete
- Cantitatea/ volumul / starea marfii
- Documentele accesorii anexate la scrisoarea de trasura necesare indeplinirii formalitatilor vamale, fiscal,
fito-sanitare

2.2. Analizaţi obligaţiile părţilor în contractul de transport aerian internaţional de mărfuri.

Obligatiile partilor in Contractul de transport aerian international de marfuri.
Expeditorul are urm obligatii:
 De predare a marfii in modul corespunzator.
 De furnizare a informatiilor si documentelor necesare pt indeplinirea formalitatilor vamale.
 Plata pretului de transport si alte preturi
 este obligat sa intocmeasca correct scrisoarea de transport internațional, sa procure carausului toate celelate
documente necesare pentru marfa in vederea indeplinirii formalitatilor vamale sau de politie, sa aduca
marfa la aeronava in stare buna si ambalata corespunzator

Transpotratorul are urmatoarele obligatii:

 De a transporta marfa in termenul prevazut in Contractul de transport aerian international de marfuri
 De indeplinire a formalitatilor vamale
 De conservare a marfii
 De livrare a marfii in modul corepunzator prevazut in Contractul de transport aerian international de
marfuri.

Doar expeditorul poate dispune de marfuri nu si destinatarul

Conventia de la Montreal 1999 limiteaza raspunderea transporttaorului la 17 drepturi de tragere .
2.3. Evidenţiaţi cauzele exoneratoare de răspundere ale transportatorului, stabilite de Convenţia
de la Montreal din 28.05.1999.

Conform Conventiei de la Montreal pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian de
marfuri din 28.05.1999, transportatorul nu este răspunzător de distrugerea, pierderea sau deteriorarea marfii dacă se
dovedeşte şi în măsura în care dovedeşte că distrugerea, pierderea sau deteriorarea mărfii s-a datorat:
a) unui defect al mărfii, calităţii sau viciului acesteia;
b) ambalării necorespunzătoare a mărfii, efectuată de către o altă persoană decât transportatorul, prepuşii
sau mandatarii acestuia;
c) unei stări de război sau conflict armat;
d) unei acţiuni a autorităţii publice realizate în legătură cu intrarea, ieşirea sau tranzitul mărfii.
În cazul în care transportatorul dovedeşte că dauna a fost provocata sau favorizată de neglijenţa sau de altă
acţiune greşită sau omisiune a persoanei care reclamă despăgubirea ori a persoanei de la care derivă drepturile
acesteia, transportatorul este exonerat în întregime sau în parte de răspundere faţă de reclamant, în măsura in care o
astfel de neglijenţă sau orice altă acţiune greşită sau omisiune a provocat dauna sau a contribuit la provocarea
acesteia. Când despăgubirea este reclamată de o altă persoană decât pasagerul, datorită decesului sau vătămării
suferite de pasager, transportatorul este în acelaşi mod exonerat, în întregime sau în parte, de răspundere, in măsura
in care dovedeşte că neglijenţa sau orice altă acţiune greşită sau omisiune a respectivului pasager a provocat dauna
ori a contribuit la provocarea acesteia.
Transportatorul este răspunzător pentru dauna survenită datorită întârzierii în transportul aerian de pasageri,
bagaje sau mărfuri. Cu toate acestea transportatorul nu este răspunzător pentru daunele survenite datorită întârzierii
dacă dovedeşte că el, prepuşii şi mandatarii săi au luat toate măsurile care se impun în mod rezonabil pentru a evita
dauna sau că Ie-a fost imposibil să ia respectivele măsuri.