Curs 1.

Aspecte introductive privind dreptul comerțului internațional;

noțiune, obiectul de reglementare, trăsături, denumire.
 În sens tradiţional – operaţiunile de import şi export de mărfuri şi servicii, realizate prin
intermediul contractelor comerciale internaţionale (precum: contractul de vânzare-
cumpărare internaţională de mărfuri, contractul de locaţiune, contractul de transport,
contractul de comision, contractul de depozit, contractul de antrepriză, contractul de
consignaţie, contractul de mandat etc.)

 În sens modern – în afara operaţiunilor de import-export de mărfuri şi servicii, comerţul

internaţional cuprinde şi operaţii economice, bancare, financiare şi altele asemenea, prin
intermediul cărora se realizează cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională.

 Comerţ internaţional ~ colaborare economică internaţională.

 Pentru realizarea comerţului internaţional modern, sub aspect juridic, s-au produs următoarele
mutaţii:
a) tipurile de contracte tradiţionale au fost adaptate noilor exigenţe ale vieţii
comerciale (de exemplu, contractele de vânzare-cumpărare pe termen lung cuprind clauze
specifice, necesare pentru menţinerea echilibrului contractual în cazul în care apar împrejurări
imprevizibile care schimbă datele esenţiale pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea
contractului, rupând echilibrul dintre prestaţiile acestora);
b) s-au imaginat noi tipuri de contracte (contractul de leasing, contractul de know-
how, contractul de consulting-enginering, contractul de factoring etc.) ;
c) s-au utilizat noi metode de contractare, în locul vechii tehnici a negocierilor
îndelungate şi prealabile, fiind preferate noi tehnici caracterizate prin folosirea condiţiilor
generale, a contractelor-tip, a clauzelor standardizate, a uzanţelor unificate şi codificate etc.

2. Obiectul comerţului internaţional

Comerţul internaţional modern are ca obiect nu numai schimbul de mărfuri corporale şi

transferul de capitaluri, ci şi schimbul de servicii, numit şi “comerţul invizibil”. Acesta
cuprinde prestări de servicii precum: transporturile internaţionale de mărfuri şi călători,
telecomunicaţiile, turismul internaţional, asigurarea şi reasigurarea internaţională, serviciile
efectuate în porturi şi aeroporturi internaţionale, întreţinerea reprezentanţelor economice,
diplomatice, consulare şi militare străine şi a personalului acestora.
 Ritmul anual de creştere a comerţului invizibil a depăşit, în ultimii ani, pe cel al
comerţului cu mărfuri.
 3. Obiectul de reglementare al dreptului comerţului internaţional

 Dreptul comerţului internaţional are ca obiect de reglementare acele raporturi juridice care se
nasc în cadrul schimburilor economice internaţionale şi colaborării economice internaţionale
şi au, în acelaşi timp, caracter comercial şi internaţional.

3.1. Caracterul comercial al raporturilor de drept al comerţului internaţional

 Calificarea unui raport juridic ca fiind de natură comercială sau civilă se face după criterii
proprii dreptului naţional care este aplicabil acelui raport juridic, potrivit normelor de drept
internaţional privat (lex causae). Această calificare are consecinţe în ce priveşte capacitatea
sau competenţa juridică. Potrivit legii române calificarea unui raport juridic se face după lex
fori (art.2558 C.civ.; art.3 din legea 105/1992).

 În privinţa determinării caracterului comercial al unui act sau fapt juridic există, în diferitele
sisteme naţionale de drept, trei concepţii, ce au ca reper antinomia drept civil-drept
comercial:
a) una subiectivă,
b) alta obiectivă şi
c) concepţia mixtă, care îmbină criteriul subiectiv cu cel obiectiv.
 3.1.a. Conceptia subiectiva

 Consideră că dreptul comercial este un drept al comercianţilor, legea comercială fiind

aplicabilă doar persoanelor ce au calitatea de comercianţi, nu tuturor celor care săvârşesc
acte de comerţ. Concepţia subiectivă este consacrată în dreptul german.

 Acestă concepţie include în categoria actelor subiective de comerţ toate operaţiunile făcute
de un comerciant în exerciţiul profesiei sale, considerând că un act civil devine comercial
datorită calităţii de comerciant a celui care-l săvârşeşte (calitatea de comerciant rezultă fie din
lege, fie din înscrierea unei persoane în registrul comerţului).

 Comercialitatea este prezumată pentru actele juridice încheiate de cel care are calitatea de
comerciant, care sunt considerate acte comerciale în temeiul principiului accesorium sequitur
principale, chiar dacă, prin natura lor, asemenea acte aparţin dreptului civil sau altor ramuri
de drept şi, obiectiv, nu au caracter de comercialitate (de exemplu, cumpărarea de către un
comerciant a unor camioane pentru transportul mărfurilor este un act de drept civil, dar în
temeiul teoriei accesoriului el devine un act de comerţ pentru că este săvârşit de un
comerciant).

 Prezumţia de comercialitate are un caracter relativ, deci poate fi înlăturată prin proba
contrară, dar administrarea acestei probe este limitată. Ea se admite în două situaţii:
a) dacă actul are o natură esenţial civilă (de exemplu, acceptarea unei moşteniri,
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, testamentul, adopţia);
b) dacă natura civilă, necomercială, rezultă, în mod expres sau tacit, din însuşi
cuprinsul actului juridic, în înţelesul său de operaţiune juridică, nu de instrument probator (de
exemplu, cumpărarea de bunuri pentru uzul personal al comerciantului sau al familiei sale nu
are caracter comercial, indiferent că părţile au precizat sau nu că operaţiunea este
străină comerţului cumpărătorului).
 3.1.b. Concepţia obiectivă

 Concepţia obiectivă a dreptului comercial ia în considerare, pentru stabilirea caracterului

comercial sau civil al unui act juridic, natura intrinsecă a actului juridic respectiv, operaţiile
care sunt necesare activităţii comerciale, indiferent de calitatea de comerciant sau
necomerciant a celui care le săvârşeşte, de profesia acestuia; deci concepţia obiectivă
consideră dreptul comercial ca fiind un drept aplicabil unei categorii de acte juridice-actele de
comerţ. Criteriul obiectiv este adoptat în dreptul francez, belgian, spaniol, portughez.

 Această concepţie consideră că sunt două feluri de acte de comerţ:

a) acte al căror caracter comercial rezultă din însăşi forma actului juridic (de exemplu,
cambia, cecul, biletul la ordin, contractul de societate);
b) acte al căror caracter comercial decurge din natura sau din obiectul actului juridic,
precum cumpărarea în scop de revânzare sau de închiriere de bunuri mobile, asigurările,
depozitele pentru cauză de comerţ, întreprinderile de transporturi, operaţiunile de bursă,
operaţiunile bancare şi de credit etc.
 3.2. Caracterul internaţional al raporturilor de drept al comerţului internaţional

 Spre deosebire de raporturile comerciale de drept intern, cele care aparţin dreptului
comerţului internaţional au în plus un element de extraneitate (internaţionalitate).
 Sunt considerate elemente de extraneitate: sediul sau domiciliul (eventual reşedinţa) părţilor,
locul încheierii contractului, locul predării bunului vândut (deci al executării contractului) etc.
 Convenţiile internaţionale sau legile uniforme ce reglementează raporturi juridice de comerţ
internaţional definesc elementele de internaţionalitate specifice acelor raporturi. De exemplu,
Convenţia de la Viena, din 1980, stipulează că prevederile sale se aplică contractelor de
vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite. În contractele care au ca
obiect prestările de servicii, elementul de internaţionalitate este legat de executarea prestaţiei
pe teritoriul altui stat (transportul de persoane sau mărfuri, executarea de lucrări etc.).
 Pentru determinarea caracterului internaţional al raporturilor juridice care formează obiectul
dreptului comerţului internaţional unele convenţii internaţionale au consacrat criteriul
subiectiv, altele criteriul obiectiv.
 Criteriul de natură subiectivă a fost avut în vedere de:
a) Convenţia europeană de arbitraj, Geneva, 1961, care se referă la persoane fizice sau
juridice având „reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite” (art.1 pct.1
lit.a),
b) Convenţia pentru reglementarea diferendelor dintre state şi resortisanţi ai altor state,
Washington, 1965, care se referă la persoane care posedă „naţionalitatea altui stat”(art.
25, par.2, lit.a),
c) Convenţia privind vânzarea internaţională de mărfuri, Viena, 1980, care precizează că „se
aplică contractelor de vânzare de mărfuri încheiate între părţi care îşi au sediul în state
diferite” (art.1), „iar dacă o parte nu are sediu, reşedinţa sa obişnuită îi ţine locul” (art.10
lit.b),
d) Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, New York,
1974, care dispune că „un contract de vânzare de bunuri mobile corporale este considerat
ca având un caracter internaţional dacă, în momentul încheierii contractului,
cumpărătorul şi vânzătorul îşi au sediul în state diferite” (art.2 alin.1 lit.a).

 Criteriul obiectiv impune ca bunul care formează obiectul raportului juridic să treacă cel
puţin un punct de frontieră. Acest criteriu este prevăzut de convenţiile internaţionale
referitoare la transporturi, precum:
1. Convenţia privind transportul internaţional de mărfuri pe şosele, Geneva, 1956, arată
(art.1 pct.1) că prevederile sale se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe
şosele când locul primirii mărfii şi locul prevăzut pentru eliberare sunt situate în două ţări
diferite, indiferent de domiciliul şi de naţionalitatea participanţilor la contract;
2. Regulile uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor,
Berna, 1980, prevăd (art.1 pct.1) că regulile respective se aplică tuturor expediţiilor de
mărfuri al căror parcurs străbate teritoriile a cel puţin două state;
3. Convenţia privind unificarea unor reguli privind transportul aerian internaţional,
Montreal, 1999, prevede (art.1 pct.2) că este considerat transport internaţional orice
transport în care punctul de plecare şi punctul de destinaţie sunt situate pe teritoriul a
două state părţi.
 În dreptul român a fost consacrat, în principal, criteriul subiectiv al internaţionalităţii,
reglementându-se cerinţa ca părţile raportului juridic să aibă domiciliul (sediul) în state
diferite (art. 2570-2571 C.civ.; art.88, din legea 105/1992); totodată, legea consideră că un
contract de vânzare are caracter internaţional şi în cazul în care una dintre părţi persoană
juridică îşi are numai fondul de comerţ într-un alt stat, acelui contract fiindu-i aplicabilă legea
statului pe teritoriul căruia se află fondul de comerţ.

4. Trăsături generale ale dreptului comerţului internaţional

 Doctrina a scos în evidenţă următoarele trăsături ale dreptului comerţului internaţional:

1) Dreptul comerţului internaţional are un caracter normativ, întrucât cuprinde norme
juridice care aparţin mai multor ramuri de drept, fiind reunite, în cadrul acestei materii
interdisciplinare, prin obiectul lor comun de reglementare.
2) Raporturile ce cad sub incidenţa reglementărilor din domeniul dreptului comerţului
internaţional trebuie să conţină cel puţin un element de extraneitate, care să aibă calitatea
de a face raportul juridic care-l cuprinde susceptibil de a fi reglementat de două sau mai multe
sisteme naţionale de drept.
3) Aceste raporturi iau naştere, în principal, între comercianţi-persoane fizice sau juridice,
dar şi statele, în anumite condiţii, pot fi subiecte ale unor asemenea raporturi.
4) Raporturile de drept al comerţului internaţional se caracterizează prin egalitatea juridică a
părţilor.
 5) Dreptul comerţului internaţional nu este o ramură de drept distinctă a sistemelor juridice
naţionale, ori a ordinii juridice internaţionale, ci este o materie juridică interdisciplinară
sau pluridisciplinară, aflată la confluenţa dreptului internaţional public cu sistemele de drept
naţional, cuprinzând norme juridice care aparţin deopotrivă dreptului internaţional şi
dreptului intern, reunite în această materie juridică prin obiectul lor comun de reglementare .
6) Obiectul social-juridic al reglementărilor din domeniul dreptului comerţului internaţional
îl constituie disciplinarea raporturilor juridice care se nasc în cadrul comerţului
internaţional şi cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale.

5. Denumirea de “drept al comerţului internaţional”

 În literatura juridică sunt folosite mai multe expresii pentru desemnarea acestei discipline:
drept comercial internaţional, drept internaţional comercial, drept internaţional privat
comercial şi evident, drept al comerţului internaţional. Toate denumirile întrebuinţate în
prezent sunt susceptibile de obiecţii:
1.Denumirea de “drept comercial internaţional”, folosită de o parte a doctrinei şi de
documentele O.N.U., este discutabilă, mai ales în ceea ce priveşte sintagma de “drept
comercial”. Astfel, sunt sisteme de drept care nu cunosc dualitatea dreptului patrimonial, de
exemplu sistemul de drept anglo-saxon, dreptul italian, elveţian, român etc., deci nu există un
drept civil şi un drept comercial. Dar şi subiectele din acele state în care este legiferată
unitatea dreptului civil, participă la schimburile internaţionale de mărfuri, fiindu-le aplicabil
dreptul comerţului internaţional.
2. Denumirea de “drept internaţional comercial” este neadecvată întrucât nu corespunde
realităţii. În comerţul internaţional nu este vorba de relaţii între state ca să se poată vorbi de
un drept internaţional comercial, ci de relaţii comerciale care se stabilesc mai ales între
comercianţi, persoane fizice şi persoane juridice; dreptul comerţului internaţional este o parte
a dreptului privat, chiar dacă unele raporturi juridice sunt reglementate de norme ale dreptului
public. În al doilea rând, această denumire sugerează că dreptul comerţului internaţional
constituie o parte a dreptului internaţional public, fapt ce nu poate fi susţinut pentru că
izvoarele sale interne (normele de drept internaţional privat, de drept civil, de drept
comercial, de drept administrativ, de drept financiar etc.) sunt foarte importante ca pondere.

3. Denumirea de “drept internaţional privat comercial” se referă numai la o parte din dreptul
comerţului internaţional, adică numai la normele ce reglementează conflictele de legi din
comerţul internaţional (deci numai la relaţiile de drept internaţional privat). Această denumire
implică o restrângere a domeniului de reglementare, excluzând o parte însemnată a
raporturilor juridice care se cuprind în sfera de incidenţă a dreptului comerţului internaţional,
adică raporturile de drept internaţional public, de drept administrativ, de drept civil, de drept
comercial, de drept financiar etc.

4. Denumirea de “drept al comerţului internaţional” este cea mai potrivită pentru ansamblul
de norme care reglementează comerţul internaţional, fiind o expresie care cuprinde toate
instituţiile juridice importante ale comerţului internaţional. Aceasta este o denumire
descriptivă, care constată existenţa unui fenomen obiectiv (comerţul internaţional) şi exprimă
sintetic ansamblul de norme juridice care-l reglementează.
 TESTE GRILĂ

 1) Pentru determinarea caracterului comercial al unui raport juridic legea română a

consacrat: a) criteriul obiectiv
b) criteriul subiectiv
c) criteriul mixt.
 2) Obiectul de reglementare al dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile
juridice care au caracter: a) internaţional
b) comercial
c) comercial şi internaţional.
 3) Potrivit legii române, calificarea unui raport juridic se face după :
a) lex contractus
b) lex personalis
c) lex fori
 4) Raportul juridic de drept al comerţului internaţional trebuie să cuprindă:
a) cel puţin un element de extraneitate
b) cel puţin două elemente de extraneitate
c) niciun element de extraneitate
 5) Prezumţia de comercialitate a actelor încheiate de un comerciant are caracter :
a) relativ
b) absolut
 Curs 2.
Izvoarele dreptului comertului international:
izvoare interne; izvoare internationale
 Izvoarele materiale ale dreptului (izvoare reale sau forţe creatoare ale dreptului) = relaţiile
din domeniul schimburilor comerciale, colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice
internaţionale.
 Izvoarele formale = formele de exprimare ale normelor de drept, actele cu caracter
normativ în care sunt cuprinse normele juridice.

 În dreptul comerţulului internaţional constituie izvoare de drept acele norme juridice şi

uzanţe comerciale care au vocaţia să reglementeze raporturile juridice care aparţin acestei
materii pluridisciplinare.

 Raporturile juridice care aparţin dreptului comerţului internaţional sunt reglementate de

norme conflictuale şi de norme de drept material sau substanţial. Fiecare dintre cele două
categorii de norme poate să aparţină unui sistem de drept national sau dreptului international
(dacă au fost adoptate printr-o convenţie internaţională).
 Normele conflictuale ajută la identificarea sistemului de drept aplicabil unui anumit raport
juridic care conţine elemente de extraneitate şi, datorită acestui fapt, generează un conflict
între două sau mai multe legi naţionale care sunt susceptibile să fie aplicate raportului juridic
respectiv. În baza normei conflictuale organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea litigiului
va determina dreptul naţional aplicabil raportului juridic respectiv.
Principalele elemente de extraneitate sunt legate de diverse aspecte:
- de părţile raportului juridic, care pot avea cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa
(naţionalitatea, sediul în cazul persoanelor juridice) într-o ţară străină; de obiectul
raportului juridic, care poate fi situat într-o ţară străină (de exemplu, obiectul vânzării se
găseşte într-o ţară străină),
- de locul producerii faptului care generează, modifică sau stinge raportul juridic (de
exemplu locul încheierii contractului, producerii prejudiciului sau executării contractului
este în străinătate),
- de locul judecării litigiului (care poate fi într-o ţară străină) etc.

Normele de drept material care intră în conţinutul dreptului comerţului internaţional aparţin fie
ordinii juridice internaţionale, fie ordinii juridice naţionale a statelor comunităţii
internaţionale.

 Având în vedere că normele juridice (conflictuale sau de drept material), care constituie
izvoare ale dreptului comerţului internaţional, pot să aparţină unui sistem de drept naţional
sau dreptului internaţional, doctrina face distincţie între:
a) izvoarele interne: legile şi celelalte acte normative emise pe baza legilor şi în
conformitate cu ele, precum şi uzanţele comerciale naţionale.
b) izvoarele internaţionale: convenţiile internaţionale şi uzanţele comerciale
internaţionale.
 Potrivit doctrinei, nu se poate stabili o ierarhie între izvoarele interne şi cele internaţionale
ale dreptului comerţului internaţional, în funcţie de forţa juridică a fiecăruia, pentru că:
a) ele aparţin unor ordini juridice diferite;
b) principiul libertăţii partenerilor de afaceri de a stabili, de comun acord, legea
aplicabilă contractului lor face inutilă o asemenea ierarhie.
 Totuşi, normele juridice internaţionale sunt preferate legilor naţionale pentru următoarele
motive:
a) se pot evita astfel conflictele de legi care ar fi posibil să apară datorită elementelor
de internaţionalitate ale raporturilor juridice de comerţ internaţional;
b) normele juridice internaţionale, realizând o reglementare uniformă, înlătură
complicaţiile pe care le comportă diferenţele de concepţie legislativă exprimate în diferenţele
de reglementare juridică;
c) dreptul uniform instituie reguli adecvate cerinţelor comerţului internaţional.

2. Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional

2.1. Legea şi celelalte acte normative

 In functie de scopul actelor normative, doctrina clasifică legile – izvoare interne ale dreptului
comerţului internaţional - în două categorii:
a) izvoare specifice, care se referă la actele normative ce conţin norme destinate să
reglementeze, cu preponderenţă, raporturi din comerţul internaţional;
b) izvoare nespecifice care se referă la acte normative ce constituie, în principal,
izvoare ale altor ramuri de drept, dar conţin şi norme juridice care privesc comerţul
internaţional.
 In functie de natura lor, în dreptul român legile mai sunt clasificate în legi comerciale (adică
legi anume edictate pentru reglementarea relaţiilor comerciale şi care se aplică şi relaţiilor de
comerţ exterior) şi legi civile, care constituie dreptul comun şi care se aplică în lipsa unor
reguli comerciale. In noua reglementare a Codului Civil, nu mai exista dualitatea drept
comercial – drept civil, trecandu-se la un sistem monist, in care dreptul comercial face parte
din dreptul civil.

 Normele juridice generale şi speciale (altele decât cele concepute şi elaborate de legiuitor
pentru a se aplica raporturilor de comerţ internaţional) se aplică raporturilor de comerţ
internaţional în următoarele situaţii:
1) când părţile contractante desemnează legea română ca lex contractus;
2) când normele de drept conflictual desemnează legea română ca fiind aplicabilă unui
anumit raport juridic.
 În aceste cazuri, dobândeşte vocaţie de aplicare faţă de un anumit raport juridic întregul
sistem juridic românesc, deci atât normele ce reglementează raporturile juridice interne cât şi
cele ce reglementează raporturile de comerţ internaţional.

2.2. Uzanţele comerciale naţionale

 Uzanţele pot fi locale, regionale, naţionale sau internaţionale. Indiferent dacă din punct de
vedere al dreptului naţional ele sunt considerate sau nu izvor de drept, din punct de vedere al
dreptului comerţului internaţional prezintă o importanţă deosebită sub acest aspect.
 Uzanţele comerciale se nasc ca urmare a caracterului conservator al normelor de drept obiectiv,
a ritmului prea lent de adaptare a normelor juridice la noile realităţi economice şi au ca scop
completarea unor reglementări legale sau chiar suplinirea acestora. Ele sunt aplicabile unui
raport juridic în măsura permisă de legea naţională ce constituie lex contractus.

3. Izvoarele internaţionale ale dreptului comerţului internaţional

3.1 .Convenţíile internaţionale

 Sintagma convenţie internaţională are două sensuri:

a) Într-un prim sens, convenţia internaţională desemnează înţelegerea intervenită între
două sau mai multe state ori organizaţii internaţionale pentru reglementarea unor probleme
internaţionale, pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi regulilor de conduită pe
care acestea se obligă să le respecte. Prin convenţiile internaţionale se creează noi norme de drept
internaţional, ori se modifică sau abrogă cele deja existente.
b) Într-un al doilea sens, care vizează aspectul formal al acestui concept, convenţia
internaţională desemnează orice acord de voinţă internaţional, bilateral sau multilateral,
încheiat într-o formă care necesită ratificarea sau adeziunea statelor contractante.
 Denumiri folosite pentru convenţiile internaţionale: tratat, acord, protocol, pact, gentlemen’s
agreement, aide memoire, modus vivendi, proces-verbal, armistiţiu, aranjament, concordat,
compromis, act final, memorandum, cartă, cartel, notă diplomatică, comunicat, declaraţie, statut
etc. Aceste denumiri nu au o semnificaţie juridică specială şi nici o influenţă
asupra forţei juridice a convenţiilor internaţionale.
 Convenţia internaţională este principalul izvor al dreptului comerţului internaţional, precum
şi al dreptului internaţional public.

 Sunt izvoare ale dreptului comerţului internaţional, în principiu, doar acele convenţii care
cuprind norme ce reglementează relaţiile de comerţ internaţional şi de cooperare economică
şi tehnico-ştiinţifică internaţională, precum convenţiile de evitare a dublei impuneri, de
garantare a investiţiilor străine, de cooperare economică, de navigaţie etc.

 Potrivit art. 11 alin.2 din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii,
fac parte din dreptul intern.

 Deoarece ratificarea se face prin lege, clauzele tratatului sunt integrate în sistemul normelor
interne, corespunzător valorii normelor statuate prin legi şi vor avea, prin urmare, forţa
juridică specifică acestei categorii de norme. Prevederile tratatului, susceptibile de integrare
în dreptul intern trebuie să fie compatibile cu Constituţia. Altfel, tratatul este ratificat sub
rezervă sau, înainte de ratificarea lui, se va proceda la revizuirea Constituţiei.

 Reglementările tratatelor ratificate de România au totdeauna caracterul de lege specială în

raport cu reglementările din dreptul naţional şi de aceea dobândesc prioritate în aplicare faţă
de acestea din urmă.

 Prevederile unei convenţii guvernează exclusiv raporturile juridice dintre (statele)

resortisanţii statelor care au ratificat convenţia.
 Clasificarea convenţiilor internaţionale
 I. Având în vedere obiectul reglementării, sunt convenţii care vizează relaţii economice,
juridice, politice, ştiinţifice, culturale etc.
 II. Având în vedere numărul statelor semnatare, în doctrină se face distincţie între convenţii
bilaterale şi multilaterale.
II. 1.Convenţiile bilaterale se încheie între două state ca titulare de suveranitate şi
reglementează raporturi dintre statele semnatare. Convenţiile bilaterale sunt numeroase
datorită faptului că reprezintă un mijloc politico-juridic foarte eficient pentru formarea şi
dezvoltarea unor norme de drept al comerţului internaţional care să realizeze un echilibru
între imperativele colaborării economice internaţionale şi necesitatea respectării suveranităţii
naţionale.
- Convenţiile bilaterale îmbracă, de regulă, forma unor tratate comerciale sau acorduri
comerciale.
a)Tratatul comercial este actul juridic prin care statele reglementează problemele
principale, de interes reciproc, precum cele referitoare la cooperarea economică, garantarea
investiţiilor, evitarea dublei impuneri, schimburile de mărfuri şi soluţionează aspectele
adiacente relaţiilor comerciale, precum transportul mărfurilor, regimul vamal, tranzitul,
asistenţa juridică în materie comercială, statutul juridic al comercianţilor resortisanţi ai unui
stat pe teritoriul celuilalt stat, statutul juridic al reprezentanţelor şi agenţiilor comerciale etc.
-Dacă problemele comerciale sunt reglementate împreună cu cele de navigaţie,
convenţia părţilor poartă denumirea de tratat de comerţ şi navigaţie.
Tratatul comercial este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic pentru o
perioadă mai îndelungată. Anual, în temeiul tratatului, se încheie acorduri comerciale.
 Între clauzele esenţiale ale unui tratat comercial pot fi:
a) clauza naţiunii celei mai favorizate - cele două părţi se angajează să-şi acorde reciproc
condiţii şi înlesniri la fel de favorabile ca cele acordate unui stat terţ.
b) clauza regimului naţional (principiul posibilităţilor egale) - constă în faptul că persoanele
care aparţin unui stat străin şi săvârşesc acte sau fapte de comerţ pe teritoriul statului
partener au, în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca naţionalii din statul respectiv.

b) Acordul comercial este o înţelegere bilaterală prin care statele reglementează

problemele concrete ale schimburilor comerciale reciproce.
- In timp ce tratatele comerciale cuprind principiile şi problemele generale referitoare
la schimburile comerciale, acordurile comerciale au un conţinut detaliat.
- Deoarece, de regulă, în acordurile comerciale se rezolvă probleme referitoare nu
numai la schimburile de mărfuri, ci şi la modalităţile de plată, aceste acorduri sunt numite
acorduri comerciale şi de plăţi.
- Acordul comercial este alcătuit din două părţi: a) textul propriu-zis (care conţine
dispoziţii de drept internaţional, de drept administrativ sau de drept financiar referitoare la
contingentele (categoriile) de mărfuri care fac obiectul schimburilor, termenele şi modalităţile
de contractare a contingentelor, nivelul de preţuri, eliberarea licenţelor de import-export,
reglementări vamale, modul de efectuare a plăţilor, soluţionarea litigiilor, valabilitatea
acordului, modul de prelungire sau de lichidare a lui etc.) şi b) anexele, care au rolul
de a exemplifica şi interpreta dispoziţiile generale cuprinse în textul
acordului.
 II. 2. Conventiile multilaterale se realizează cu participarea mai multor state ca
titulare de suveranitate şi reglementează raporturi care interesează acele state.
- Au ca scop orientarea evoluţiei relaţiilor comerciale internaţionale şi înlăturarea
dificultăţilor care apar în comerţul internaţional din cauza diversităţii legilor naţionale.
- Mijlocul de realizare al acestor scopuri este unificarea dreptului comerţului
internaţional prin uniformizarea regulilor de drept internaţional privat şi prin crearea unui
drept substanţial sau material uniform, deci aceste convenţii conţin norme de drept uniform
(norme conflictuale sau norme materiale).

 III.Având în vedere natura normelor cuprinse în convenţiile internaţionale, putem distinge

între convenţii prin care se instituie norme de drept conflictual şi convenţii care cuprind
norme de drept material sau substanţial.
1) Convenţii care vizează uniformizarea regulilor de drept internaţional privat:
a) Convenţia privind reglementarea unor conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la
ordin (Geneva, 7 iunie 1930);
b) Convenţia privind reglementarea unor conflicte de legi în materie de cec (Geneva, 19
martie 1931);
c) Convenţia privind dreptul de timbru în materie de cambie şi bilete la ordin (Geneva, 1
ianuarie 1934);
d) Convenţia privind legea aplicabilă vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri mobile
corporale (Haga, 15 iunie 1955).
 2) Convenţii care vizează crearea unui drept substanţial (sau material) uniform:
a1) Convenţia privind contractele de vânzare internaţională de mărfuri (adoptată la Viena, în
1980 şi de aceea cunoscută sub denumirea de “Convenţia de la Viena”, a fost menită să
înlocuiască cele două Convenţii de la Haga adoptate în 1964, referitoare la bunurile mobile
corporale);
a2) Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (adoptată la
New York la 14 iunie 1974) şi Protocolul de modificare a acestei Convenţii (încheiat la Viena
la 11 aprilie 1980);
a3) Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (adoptată la
New York la 10 iunie 1958);
a4) Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional (adoptată la Geneva, în
1961);
a5) Convenţia privind reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane
ale altor state (adoptată la Washington, în 1965).

 Unificarea normelor de drept material şi conflictual referitoare la comerţul internaţional se

face fie ca urmare a iniţiativei directe a statelor, fie sub egida organizaţiilor internaţionale pe
care acestea le constituie (Liga Naţiunilor, Naţiunile Unite, Comisia Naţiunilor Unite pentru
Dreptul Comercial Internaţional, Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat
(cu sediul la Roma), fie ca urmare a activităţii unor organizaţii regionale (Comunitatea
Economică Europeană, (înfiinţată prin Tratatul de la Roma, din 1957).
 3.2. Uzanţele comerciale
 Definiţie: Uzanţele comerciale (denumite în literatura juridică şi uzuri comerciale) sunt acele
reguli care se aplică între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă într-o
anumită zonă geografică sau într-un anumit domeniu de activitate şi sunt caracterizate prin
durată, continuitate, constanţă şi uniformitate.

 Uzanţele comerciale au o importanţă deosebită pentru reglementarea relaţiilor internaţionale,

pentru că atât legile naţionale, cât şi convenţiile internaţionale rămân în urma schimbărilor
economice rapide determinate de evoluţia tehnico-ştiinţifică şi de ritmul de dezvoltare al
comerţului internaţional, uzanţele având rolul de a umple lacunele de reglementare ale
raporturilor comerciale internaţionale, întrucât, fiind rezultatul activităţii comercianţilor, au
o capacitate sporită de adaptare la noile realităţi economice. Astfel se explică faptul că o mare
parte a normelor dreptului comerţului internaţional sunt de sorginte cutumiară.

Clasificarea uzanţelor comerciale

 1. În funcţie de forţa lor juridică sau de relaţia în care se găsesc cu o dispoziţie legală,
uzanţele pot fi:
a) convenţionale (numite şi interpretative, completive sau de fapt) şi
b) legale (numite şi normative sau de drept, iar uneori cutume).
a) Uzanţele convenţionale apar ca urmare a faptului că părţile contractante, în temeiul
principiului libertăţii lor de voinţă, stabilesc, de comun acord, conţinutul contractului pe
care-l încheie.
 Cea mai simplă formă a uzanţelor comerciale o constituie practicile şi obişnuinţele care se
stabilesc între părţile contractante, cu ocazia negocierii, încheierii (de exemplu, tăcerea
celeilalte părţi echivalează consimţământ) şi executării (de exemplu, sancţiuni specifice care
se aplică debitorului pentru neexecutarea la timp a obligaţiilor sau îndeplinirea anumitor
formalităţi de punere în întârziere) sau chiar ulterior executării contractului comercial
internaţional. Aceste practici sunt avute în vedere la interpretarea voinţei părţilor.
 De regulă, aceste uzanţe se nasc în mod spontan, la iniţiativa uneia dintre părţile
contractante, fiind acceptate de cealaltă parte contractantă şi se aplică în mod constant în
raporturile lor reciproce.
 În momentul în care obişnuinţele individuale (denumite şi “uzanţele părţilor”) dobândesc
caracter colectiv, social, se face trecerea către uzanţele comerciale propriu-zise. Aşadar,
uzanţele comerciale îşi au originea în “uzanţele părţilor”.
 Rolul juridic al uzanţelor convenţionale este de a preciza şi completa clauzele ce constituie
conţinutul contractului, ajutând la interpretarea voinţei părţilor.
 Forţa juridică a uzanţelor convenţionale este aceeaşi cu cea a clauzelor contractuale. Ele au
caracter facultativ, adică se aplică în temeiul voinţei părţilor, după cum pot fi înlăturate tot
prin voinţa părţilor concretizată în stipulaţiile contractuale.
 Datorită faptului că sunt formate în mod spontan, uzanţele convenţionale prezintă
inconvenientul de a fi incerte şi imprecise.
b) Uzanţele legale au o putere similară normelor de drept, fiind integrate în conţinutul acestora.
Ele îşi trag forţa juridică dintr-o jurisprudenţă constantă, care le conferă o autoritate proprie.

- Uzanţele legale îşi au originea în uzanţele convenţionale, a căror consacrare repetată, vreme
îndelungată de către instanţele judecătoreşti, a făcut posibilă convertirea lor în uzanţe legale.

- Forţa juridică a uzanţelor legale este aceeaşi cu a legii care face trimitere la ele, pe care o
completează. Uzanţele legale se vor aplica automat, întocmai ca o lege supletivă, adică se vor
aplica chiar dacă părţile contractante nu le-au acceptat în mod expres ori tacit şi chiar dacă
acestea nu le-au cunoscut. Fiind asemenea legii supletive pe care o completează, se prezumă
că părţile cunosc uzanţele legale şi nu poate fi invocată necunoaşterea lor.

- Părţile pot să înlăture aplicarea uzanţelor legale, fie în mod expres introducând în contract o
clauză în acest sens, fie în mod tacit, prin faptul că inserează în contract clauze care sunt
contrare uzanţelor.
- Sub aspectul regimului probator, uzanţele legale au acelaşi regim cu legea din care fac parte.

- Rolul juridic al uzanţelor normative este de a suplini şi de a completa legea.

- În funcţie de rolul lor juridic, uzanţele legale se clasifică astfel: uzanţe care au rolul de a
suplini legea (uzanţe praeter legem), de a completa legea (uzanţe secundum legem) şi uzanţe
împotriva legii (uzanţe contra legem).
 2. În funcţie de întinderea aplicării lor în spaţiu (numit şi criteriul geografic), uzanţele pot
fi:
a) locale, când se aplică numai într-o anumită zonă geografică (piaţă comercială,
localitate, port sau regiune etc);
b) globale, când se aplică tuturor relaţiilor comerciale, indiferent de zona geografică.

 3. În funcţie de sfera lor de cuprindere (numit şi criteriul domeniului), uzanţele pot fi:
a) speciale, când se aplică numai contractelor care au ca obiect o anumită operaţiune
comercială (de ex. uzanţele în domeniul vânzării internaţionale, asigurărilor internaţionale
etc.) sau numai unei ramuri de activitate (de ex. uzanţele în materia comerţului cu cereale,
cărbune, petrol, etc.) sau numai unei profesii (de ex. uzanţele agenţilor de bursă);
b) generale, când se aplică tuturor relaţiilor comerciale, indiferent de obiectul
contractului, de ramura de activitate sau de profesie (de ex. “uzanţa potrivit căreia atunci când
din contractul comercial lipseşte o stipulaţie privitoare la calitatea mărfii, această calitate se
determină la parametrii calităţii locale şi comerciale în armonie cu uzanţele ce definesc
concurenţa loială.”).
 TESTE GRILĂ
1) Izvoare interne ale dreptului comerţului internaţional sunt:
a) legile şi celelalte acte normative
b) practica judiciară
c) doctrina juridică
2) În dreptul român , tratatele sunt ratificate :
a) de Parlament, prin lege
b) de Preşedinte , prin decret prezidenţial
c) de Guvern , prin O. U. G.
3) În raport cu reglementările din dreptul naţional român, prevederile tratatelor ratificate de
România au caracter:
a) de lege generală
b) de lege specială
4) Tratatul comercial este o formă a convenţiilor internaţionale:
a) multilaterale
b) bilaterale
c) regionale
5) Forţa juridică a uzanţelor convenţionale este aceeaşi cu:
a) a legilor naţionale
b) a convenţiilor internaţionale
c) a clauzelor contractuale
 Curs 3.
Participantii la comertul international: societatile comerciale; gruparile de
societati comerciale; statul; organizatiile interguvernamentale
 Participanţii la comerţul internaţional sunt subiectii raporturilor juridice de drept al
comerţului internaţional. Acesti subiecti de drept au fost împărţiti de doctrină, în funcţie de
ordinea juridică de apartenenţă (adică de caracterul intern sau internaţional al actelor
normative care le guvernează existenţa), în trei grupe distincte:
a) subiecti de drept care aparţin ordinii juridice naţionale a diverselor state;
b) subiecti de drept care aparţin ordinii juridice internaţionale;
c) societăţile transnaţionale (sau multinaţionale).

 Având în vedere naţionalitatea lor, participanţii la comerţul internaţional se împart în două

categorii: subiecti de drept de naţionalitate română şi subiecti de drept de naţionalitate
străină.
 Având în vedere sediul lor intalnim: participanţi cu sediul în România şi participanţi cu
sediul în străinătate.

1. Subiecti de drept care aparţin ordinii juridice naţionale

 Subiectii de drept care aparţin ordinii juridice naţionale diferă în funcţie de legislaţia fiecărui
stat.
 Subiectii de drept de naţionalitate străină se determină potrivit legii care guvernează
capacitatea persoanelor fizice şi persoanelor juridice care participă la raporturile de drept al
comerţului internaţional.
 Potrivit legii române, din grupa subiectilor de drept (de naţionalitate română) fac parte:
- comercianţii-persoane fizice;
- societăţile comerciale;
- regiile autonome;
- cooperativele meşteşugăreşti, de consum şi de credit;
- persoanele juridice fară scop lucrativ (instituţii de stat, asociaţii, fundaţii).
 Acesti subiecti de drept formează categoria tradiţională de participanţi la comerţul
internaţional.
 Având în vedere scopul constituirii lor, sunt împărţiti în subiecti de drept cu scop patrimonial
(lucrativ) şi subiecti de drept cu scop nepatrimonial (nonprofit).
 Având în vedere regimul juridic aplicabil, distingem între subiecti de drept public şi subiecti
de drept privat.

1.1. Societăţile comerciale

 Dintre subiectii de drept naţional, participanti la raporturile de comerţ internaţional,

societăţile comerciale deţin ponderea cea mai importantă.
 În ce priveşte statutul juridic al societăţilor comerciale, trebuie remarcat faptul că în toate
sistemele de drept, societăţilor comerciale li se recunoaşte calitatea de comerciant (ceea ce
face ca ele să fie supuse regimului juridic al comercianţilor) şi calitatea de persoane juridice
( motiv pentru care au statutul juridic rezervat subiectilor colectivi de drept).

 În legătură cu calitatea de comercianţi a societăţilor comerciale, în diferitele sisteme
naţionale de drept există două concepţii:
a) concepţia obiectivă, potrivit căreia o persoană juridică are calitatea de comerciant
numai dacă obiectul său de activitate constă în săvârşirea de acte şi fapte de comerţ,
indiferent de faptul că le săvârşeşte sau nu în realitate;
b) concepţia subiectivă, potrivit căreia o persoană juridică constituită în una din
formele de societăţi comerciale pe care le reglementează legea este comerciant, indiferent de
obiectul ei de activitate. Această concepţie este consacrată şi de legea română.
 Pentru cunoaşterea statutului juridic al unei societăţi comerciale este necesară determinarea
naţionalităţii sale, plecând de la premisa că orice societate comercială este supusă unei legi
naţionale care guvernează statutul său organic (lex societatis). De asemenea, se impune
studiul modalităţilor de recunoaştere a personalităţii juridice a societăţilor comerciale pe plan
internaţional, regimului juridic al subunităţilor societăţilor comerciale, fuziunii internaţionale
a societăţilor comerciale, grupărilor de societăţi comerciale.

1.1.1. Determinarea naţionalităţii societăţilor comerciale

 Pentru determinarea legii naţionale, apartenenţei juridice la un anumit stat a subiectilor

colectivi de drept în general (deci şi a societăţilor comerciale), sunt utilizate două criterii mai
importante: criteriul obiectiv şi criteriul subiectiv.
 Potrivit criteriului obiectiv, persoana juridică dobândeşte naţionalitatea statului pe teritoriul
căruia s-a înregistrat, ori şi-a stabilit sediul social principal:

a) locul înregistrării a fost adoptat în dreptul anglo-american; în sprijinul alegerii acestui criteriu
s-a adus argumentul că numai legiuitorul din ţara unde a fost constituită şi înregistrată
societatea comercială poate să-i acorde personalitate juridică şi deci numai legea locului de
constituire şi înregistrare poate să cârmuiască statutul juridic al societăţii şi să-i asigure
protecţie, indiferent de locul unde îşi are sediul social sau îşi desfăşoară activitatea;

b) locul stabilirii sediului social al persoanei juridice a fost adoptat de statele cu legislaţie de
inspiraţie latină. Potrivit acestui criteriu persoana juridică dobândeşte naţionalitatea statului
pe teritoriul căruia şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Acest criteriu este o
aplicare a principiului libertăţii contractuale şi permite părţilor contractante alegerea sediului
social, deci a naţionalităţii, fără nicio justificare.

 Potrivit criteriului subiectiv (denumit şi criteriul controlului), naţionalitatea persoanei

juridice este dată de naţionalitatea (sau după caz, cetăţenia) asociaţilor, adică a persoanelor
fizice şi juridice care deţin acţiuni sau părţi sociale în număr suficient pentru a avea controlul
activităţii societăţii. Are la bază ideea de evitare a dominării economiei naţionale de către
capitalul străin.

 Alte teorii îmbină cele două criterii (obiectiv şi subiectiv) ceea ce creează dificultăţi sporite în
identificarea persoanelor juridice străine.
 Legislaţia României a consacrat drept criteriu de identificare a naţionalităţii persoanei
juridice sediul social al acesteia.
 Astfel, potrivit art. 2571 alin.(1) C.civ., cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, “persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a
stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.”
 Dacă persoana juridică are sedii pe teritoriile mai multor state, determinant pentru stabilirea
naţionalităţii sale, este sediul real (art. 2571 alin.(2) C.civ.).
 Potrivit art. 2571 alin.(3) si (4) C.civ.:
“(3) Prin sediul real se intelege locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune
a activitatii statutare, chiar daca hotararile organului respectiv sunt adoptate potrivit
directivelor transmise de actionari sau asociati din alte state.
(4) Cu toate acestea, daca dreptul strain astfel determinat retrimite la dreptul statului in
conformitate cu care a fost constituita persoana juridica, este aplicabil dreptul acestui din urma
stat”.

 Ca urmare a faptului că legea română a consacrat sediul social al persoanei juridice drept criteriu
pentru determinarea naţionalităţii acesteia, societăţile comerciale constituite în România, cu
capital integral sau majoritar străin, ori cu capital provenind de la persoane fizice sau juridice
străine sunt persoane juridice române, întrucât aceste elemente de internaţionalitate nu prezintă
nicio relevanţă pentru determinarea naţionalităţii unei societăţi comerciale.
1.1.2. Schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale
 Schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale poate avea loc ca urmare a stabilirii sediului
social principal în altă ţară sau ca urmare a unei mutaţii de suveranitate.
A) În cazul în care naţionalitatea unei societăţi comerciale se determină după criteriul
sediului social principal (real) al acesteia, precum în dreptul român, transferarea sediului
respectiv în altă ţară are drept consecinţă schimbarea naţionalităţii societăţii. Aşadar,
societăţile comerciale constituite în străinătate dobândesc, ca urmare a stabilirii sediului real
în România, naţionalitate română, iar statutul lor juridic suferă impactul legii române. Această
hotărâre, foarte importantă pentru orice societate comercială, se ia de către adunarea generală
a societăţii, în condiţii speciale de quorum şi de vot.
B) În cazul în care societatea comercială îşi schimbă naţionalitatea ca urmare a unei
mutaţii de suveranitate, de regulă situaţia nou creată este reglementată sub toate aspectele
sale juridice de tratatele internaţionale intervenite între statele interesate. Dacă nu există
asemenea tratate sau aceste tratate nu rezolvă astfel de probleme, regula de drept comun în
materie este că schimbarea de suveranitate pe un anumit teritoriu determină şi schimbarea
automată de naţionalitate a societăţilor comerciale care au sediul principal pe acel teritoriu,
şi care dobândesc, în consecinţă, naţionalitatea noului stat.

1.1.3. Recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine

 Participând la comerţul internaţional, societăţile comerciale desfăşoară activităţi, cu caracter
permanent sau temporar şi pe teritoriul altor state decât acelea care le-au dat naţionalitatea,
ceea ce face necesară recunoaşterea personalităţii lor juridice pe teritoriul
statelor respective.
 Legea română recunoaşte de plin drept personalitatea juridică a societăţilor comerciale
străine. În acest sens art. 2582 alin.(1) C.civ. dispune că “persoanele juridice străine cu scop
lucrativ, valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept
în România.”
 Importanţa recunoaşterii de plin drept. Ca urmare a acestei recunoaşteri persoana juridică
străină beneficiază de toate drepturile ce decurg din legea statutului ei organic, cu excepţia
celor pe care legea statului de recunoaştere le refuză în mod expres. Astfel, o societate
comercială străină poate încheia acte juridice valabile pe teritoriul României şi poate
introduce acţiuni în justiţie pentru a-şi valorifica drepturi sau interese legitime fără nicio
autorizaţie prealabilă din partea vreunui organ de stat şi fără o verificare prealabilă a
reciprocităţii în raport cu statul unde societatea respectivă îşi are sediul social.

1.1.4. Limitarea drepturilor societăţilor comerciale străine

 Personalităţii juridice recunoscute unei societăţi comerciale străine i se pot aduce unele
limitări, care să-şi găsească temei în convenţiile internaţionale sau în legile naţionale.

1.1.5. Filiala societăţii comerciale străine

 Filiala societăţii comerciale străine este o societate comercială cu personalitate juridică
proprie, constituită de o altă asemenea societate (numită societate mamă, societate fondatoare
sau societate primară) într-una din formele de societate prevăzute de lege şi în condiţiile
prevăzute pentru acea formă, pe teritoriul altui stat decât cel care a dat naţionalitatea
societăţii fondatoare. Ea va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit.
 Legătura filialei cu societatea (sau societăţile) fondatoare este numai de ordin economic, în
sensul că societatea care a constituit-o deţine mai mult de jumătate din capitalul filialei. Din
această cauză, filiala fiind dependentă economic de societatea fondatoare, se află sub
controlul său.
 Din punct de vedere juridic filiala este independentă de societatea fondatoare, este un subiect
de drept distinct.
 Ca persoană juridică, filiala dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii în nume propriu, prin
actele juridice ale reprezentanţilor săi.
 Regimul juridic al filialei societăţii comerciale străine: Orice filială are naţionalitatea ţării
pe teritoriul căreia îşi stabileşte, potrivit actului constitutiv, sediul social şi este supusă legilor
acelei ţări.

1.1.6. Sucursala societăţii comerciale străine

 Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale

fondatoare, un stabiliment (sediu) secundar al acesteia, stabilit în ţara de constituire a
societăţii fondatoare sau în străinătate.
 Sucursala este dependentă de societatea fondatoare din punct de vedere economic şi juridic.
 Neavând personalitate juridică proprie, sucursala unei societăţi străine în România nu poate
avea naţionalitate română, ci are aceeaşi naţionalitate ca şi societatea mamă.
1.1.7. Reprezentanţa societăţii comerciale străine.
 Reprezentanţa (agenţia) societăţii comerciale este, ca şi sucursala, un dezmembrământ fără
personalitate juridică al societăţii fondatoare, un sediu secundar al acesteia. Întrucât nu are
personalitate juridică proprie, reprezentanţa este numai un subiect de drept asimilat.
 Ea îndeplineşte o funcţie specializată, de intermediar între societatea comercială care a
constituit-o şi partenerii ei contractuali.
 Reprezentanţele nu au un capital social propriu, distinct de cel al societăţii primare, aşa cum
au filialele şi, într-o oarecare măsură, şi sucursalele, ci numai bunuri necesare pentru
desfăşurarea activităţilor de reprezentare în ţară.

1.1.8. Fuziunea internaţională a societăţilor comerciale

 Fuziunea este un procedeu tehnico-juridic prin care se realizează o reunire a societăţilor
comerciale având aceeaşi naţionalitate sau naţionalităţi diferite (în acest din urmă caz are
caracter internaţional), având ca efect formarea unei noi societăţi comerciale, în locul celor
implicate în fuziune sau amplificarea volumului activităţii uneia dintre ele prin încorporarea
celeilalte.
 Fuziunea se poate realiza în două modalităţi: prin contopire şi prin absorbţie:
a) Contopirea constă în unirea patrimoniilor a două sau mai multe societăţi
comerciale, care astfel îşi încetează existenţa, dând naştere unei societăţi comerciale noi.
b) Absorbţia constă în înglobarea în patrimoniul unei societăţi (absorbante) a
patrimoniilor altor societăţi (absorbite), care astfel îşi încetează existenţa.
 În procesul fuziunii pot fi implicate numai societăţile comerciale; la operaţiunea de
fuziune nu poate participa o sucursală a unei societăţi
comerciale sau un comerciant persoană fizică.
1.8.2.Aspecte specifice fuziunii internaţionale a societăţilor comerciale.
 Fuziunea internaţională a societăţilor comerciale poate să dea naştere la conflicte de legi atât
în ce priveşte principiul admisibilităţii fuziunii, cât şi în ce priveşte condiţiile de realizare şi
efectele fuziunii.
 Astfel, în ce priveşte principiul admisibilităţii fuziunii, societăţile implicate în fuziune având
naţionalităţi diferite, fiind supuse unor legi naţionale diferite, fuziunea nu este posibilă decât
dacă este admisă de legea fiecărei societăţi, precum şi de legea noii societăţi create prin
fuziune.

1.2. Grupări de societăţi comerciale

 Sunt structuri organizatorice de mari dimensiuni în care se integrează economic mai multe
societăţi comerciale pentru a face faţă concurenţei sau pentru a desfăşura în comun anumite
activităţi necesare pentru realizarea obiectului lor de activitate.

 Cele mai frecvente tipuri de grupări de societăţi comerciale sunt următoarele: trustul
(concernul), holdingul şi gruparea de interese economice. Aceste structuri se deosebesc între
ele prin gradul de integrare realizat între societăţile implicate.
1.2.1. Trustul
 Trustul este o grupare caracterizată prin integrarea aproape totală a societăţilor comerciale
componente. Acest tip de grupare unifică treptat într-o singură entitate colectivă mai multe
societăţi comerciale de forţă economică relativ redusă, care îşi pierd astfel autonomia
funcţională, fiind subordonate unei conduceri centralizate care hotărăşte asupra aspectelor
principale din activitatea societăţii (orientează activitatea economică a grupării, îi stabileşte
obiectivele şi modalităţile de realizare a lor etc.).
 Conducerea activităţii societăţilor componente este bazată pe un contract de dominare, care
are ca rezultat preluarea conducerii societăţilor dominate economic de către o societate
dominantă.
Trusturile sunt caracteristice zonei de comerţ din America de Nord. În Germania, trustul are
corespondent în ceea ce aici se numeşte konzern.

1.2.2. Concernul
 Concernul este constituit pe principii similare trustului. Prin urmare, este o societate
comercială de mari proporţii care se constituie prin integrarea treptată a altor societăţi
comerciale cu forţă economică mai mică, sub o conducere unică, asigurată de o societate
dominantă, de care celelalte sunt dependente economic. Gruparea ia fiinţă fie în baza unui
contract de dominare (situaţie în care conducerea societăţii dependente este asigurată de
societatea dominantă), fie prin efectul absorbţiei în grupare (situaţie în care societatea
dominantă devine unicul acţionar al societăţii pe care o încorporează). În ambele situaţii
societăţile dominante îşi păstrează calitatea de subiecte de drept.
1.2.3. Holdingul
 Holdingul este o grupare alcătuită din două sau mai multe societăţi comerciale care are ca
specific faptul că una dintre societăţi (numită holding) controlează activitatea celorlalte
societăţi (numite subsidiare), întrucât deţine un număr suficient din acţiunile acestora cât să îi
asigure posibilitatea de a le controla activitatea (sau mai mult de ½ din capitalul social, ceea
ce, de asemenea, îi asigură controlul asupra societăţilor subsidiare).
 Dreptul de control permite societăţii de tip holding să numească consiliul de administraţie şi
să influenţeze, conform intereselor sale, strategia şi tactica societăţilor controlate. De regulă,
holdingul stabileşte directive obligatorii pentru societăţile aflate sub controlul său pe linie
financiară, de management şi de comercializare a produselor.
În cadrul holdingului, integrarea societăţilor implicate este mai redusă decât în cazul
trusturilor şi concernelor. Societăţile integrate într-un holding îşi păstrează o anumită
autonomie gestionară şi funcţională, dar principalele acte de decizie ale acestora sunt
conforme cu politicile comerciale ale holdingului, pentru că există o strategie comună a
ansamblului.

1.2.4. Gruparea de interes economic

 Este o entitate juridico-economică rezultată ca urmare a reunirii contractuale a mai multor
societăţi comerciale pentru a realiza în comun anumite obiective economice pe care urmează
să le exploateze împreună, în vederea realizării obiectului lor propriu de activitate. Asemenea
obiective pot fi: programe de cercetare, institute de cercetare, birouri de export sau import,
birouri de vânzări etc.
 Această formă de asociere se întâlneşte în cadrul statelor din Uniunea
Europeană.
 2. Subiecti de drept care aparţin ordinii juridice internaţionale

2.1.Statul – participant la comerţul internaţional

 Statul este un subiect de drept care are un statut sui generis faţă de celilalti subiecti de drept
naţional şi faţă de ceilalţi participanţi la comerţul internaţional pentru că el este atât titular
de suveranitate cât şi persoană juridică, subiect de drept civil.
 Datorită acestui fapt, raporturile juridice internaţionale la care participă statul sunt diferite ca
natură: ele sunt de drept internaţional public, când statul acţionează ca titular de suveranitate
şi sunt de drept al comerţului internaţional, când statul le stabileşte ca titular al patrimoniului
propriu, în scopul gestionării acestui patrimoniu.
 Statul apare ca subiect de drept civil, în calitate de persoană juridică sui generis, în domeniul
drepturilor reale, în domeniul obligaţional şi succesoral, precum şi în domeniul comerţului şi
cooperării economice internaţionale.
 A.Ca titular de suveranitate, statul prezintă importanţă pentru dezvoltarea comerţului
internaţional sub mai multe aspecte:
1) poate contribui la crearea de noi subiecti de drept (în virtutea atributului de
legiferare stabileşte, prin lege, statutul juridic al subiectilor de drept naţional, iar ca putere
suverană participă la realizarea unor convenţii internaţionale prin care iau naştere organizaţii
interguvernamentale ca subiecti de drept internaţional); spre deosebire de subiectii de drept
pe care ii creează, statul este un subiect de drept originar, creat prin propria voinţă;
 2) stabileşte cadrul juridic internaţional pentru desfăşurarea activităţii tuturor
participanţilor la comerţul internaţional, prin realizarea alături de alte state a convenţiilor
comerciale internaţionale; în aceste raporturi juridice, cârmuite de principiul par in parem
non habet imperium, non habet iurisdictionem (“o entitate egală în drepturi nu are
jurisdicţie/autoritate contra egalului său”) statul român figurează proprio nomine, ca titular de
drepturi şi obligaţii, dar nu în calitate de subiect de drept civil, ci în calitate de subiect de
drept internaţional public, titular al puterii suverane, egal în drepturi cu celelalte subiecte de
drept internaţional public.
3) poate influenţa dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale prin politicile
comerciale pe care le adoptă şi în funcţie de care ia măsuri financiare, fiscale, vamale, ce pot
stimula importurile ori exporturile pentru echilibrarea balanţei sale comerciale.

 B.Ca persoană juridică, statul român participă la raporturile comerciale internaţionale prin
Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte anume alte organe în acest
scop.
 În asemenea situaţii Ministerul Finanţelor participă la raporturile de comerţ internaţional în
numele statului, în calitate de reprezentant al acestuia, de organ al statului ca subiect de drept
civil, nu în nume propriu, nu ca organ central al administraţiei de stat, care are personalitate
juridică de sine stătătoare.
 Statul săvârşeşte acte de comerţ (internaţional), deşi nu are calitatea de comerciant, precum
ceilalţi participanţi la comerţul internaţional.
 Statul participă la raporturile de comerţ internaţional în următoarele domenii:
1. realizarea de acorduri cu alţi participanţi la comerţul internaţional, cum ar fi:
a) acordurile de împrumut încheiate cu bănci străine. Împrumuturile pot fi contractate
direct de către statul român sau acesta garantează împrumuturi contractate de către subiecti de
drept naţional (societăţi comerciale, regii autonome sau autorităţi locale), în scopul realizării
unor programe de dezvoltare şi restructurare economice, înlăturării efectelor unor calamităţi
naturale, realizării unor acţiuni de interes public, subvenţionării de investiţii din străinătate,
garantării de credite în vederea realizării unor asemenea investiţii de către participanţii
nemijlociţi la raporturile de comerţ internaţional etc. ;
b) acordurile de cooperare financiară cu bănci străine (de exemplu, acordurile
încheiate de România cu Banca Europeană de Investiţii);
2. emisiunea de titluri de valoare lansate pe pieţele financiare externe, care sunt tot o formă
de angajare a datoriei publice externe a statului.

2.2. Organizaţiile interguvernamentale

 Sunt subiecti de drept internaţional, înfiinţati printr-o convenţie internaţională realizată cu

participarea mai multor state ca titulare de suveranitate, care desfăşoară o activitate ce
interesează statele semnatare. Convenţia de înfiinţare a unei organizaţii internaţionale
stabileşte scopul, principiile, activităţile pe care urmează să le desfăşoare, structurile şi
mecanismele de funcţionare ale acestor subiecti de drept.
 Pentru că, prin specificul activităţii sale, orice organizaţie interguvernamentală stabileşte nu
numai raporturi de drept internaţional public, ci şi raporturi de drept privat, capacitatea ei
juridică este complexă, având atât elemente ale unei capacităţi internaţionale (care face
posibilă participarea ei la raporturile de drept internaţional), cât şi elemente ale capacităţii de
drept intern, care se manifestă în ordinea juridică naţională de drept privat, a statelor membre
ale organizaţiei.
 Organizaţiile interguvernamentale se deosebesc esenţial de persoanele juridice care aparţin
ordinii juridice interne a statelor. Pentru a separa cele două categorii de subiecti de drept,
doctrina consideră că este nevoie de utilizarea cumulativă a trei criterii:
a) criteriul obiectiv, care se referă la participarea pluristatală la constituirea
organizaţiilor interguvernamentale;
b) criteriul finalist – desfăşurarea unei activităţi care interesează un număr mare de
state;
c) criteriul formal – existenţa unui act constitutiv încheiat prin convenţie
internaţională.
Organizaţiile care nu îndeplinesc cele trei condiţii, aparţin ordinii juridice interne.
 Organizaţiile interguvernamentale internaţionale se pot clasifica după mai multe criterii:
a) după sfera de preocupări, ele pot fi cu caracter general (Organizaţia Naţiunilor
Unite, Organizaţia Unităţii Africane, Organizaţia Statelor Americane) sau special (instituţii
specializate din cadrul Naţiunilor Unite – Organizaţia Mondială de Turism, Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială etc.);
 b) după aria geografică de cuprindere: organizaţii cu caracter universal (O.N.U.) şi
organizaţii cu caracter regional (Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol);
c) după posibilitatea de acces a unor noi membri: organizaţii deschise sau închise.
 Dintre organizaţiile interguvernamentale (există peste 3000 de astfel de organizaţii), un număr
însemnat au caracter economic. Acestea “au apărut odată cu formarea şi consolidarea
economiei mondiale ca sistem unitar, ca rezultat direct al adâncirii continue a
interdependenţelor economice dintre state, fiind o expresie a tendinţei spre instituţionalizarea
şi democratizarea raporturilor internaţionale”.

TESTE GRILĂ
1) Societatea comercială are calitatea de:
a) comerciant
b) persoană juridică
c) comerciant şi persoană juridică
2) Potrivit legii române, persoana juridică dobândeşte naţionalitatea statului:
a) pe teritoriul căruia s-a înregistrat
b) pe teritoriul căruia şi-a stabilit sediul social
3) Schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale are loc dacă:
a) controlul activităţii este dobândit de o societate străină
b) sediul social se mută în altă ţară
c) fuzionează cu o societate comerciala din altă localitate
 4) Pentru schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale trebuie îndeplinite cerinţele :
a) legii vechiului sediu
b) legii noului sediu
c) ambelor legi

5) Legea română recunoaşte personalitatea juridică a societăţilor comerciale străine:

a) ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti
b) de plin drept, fără nicio cerinţă prealabilă

6) Filiala societăţii comerciale străine:

a) nu are personalitate juridică proprie
b) are personalitate juridică proprie

7) Sucursala societăţii comerciale străine:

a) nu este dependentă economic de societatea mamă
b) este dependentă economic de societatea mamă
c) nu are nicio legătură juridică sau economică cu societatea mamă
8) Reprezentanţa societăţii comerciale străine:
a) are naţionalitatea statului unde îşi desfăşoară activitatea
b) are naţionalitatea societăţii mamă
c) nu are naţionalitate

9) Fuziunea prin contopire a societăţilor comerciale are ca urmare:

a) păstrarea personalităţii lor juridice
b) pierderea personalităţii lor juridice
c) nu are nicio consecinţă sub aspectul personalităţii lor juridice

10) Gruparea de interes economic:

a) nu are personalitate juridică si nu are patrimoniu propriu
b) are personalitate juridică si nu are patrimoniu propriu
c) are personalitate juridica si are patrimoniu propriu
 Curs 4.
Contractul comercial international:
-izvoarele obligatiilor in comertul international;
- clasificarea contractelor de comert international;
- clauze comune contractelor de comert international
 1. Izvoarele obligaţiilor în comerţul internaţional

 Izvoarele obligaţiilor în comerţul internaţional pot fi:

a) actele juridice
b) faptele juridice conexe cu actele juridice.
 Actele juridice au fost clasificate, la rândul lor, în:
a.1) acte juridice de bază (contractele şi titlurile de valoare) şi
a.2) acte juridice auxiliare (precum oferta, acceptarea, acreditivul, ordinul de
îmbarcare).
 Faptele juridice licite sau ilicite, pentru a fi izvoare de obligaţii comerciale internaţionale,
trebuie să fie legate direct sau indirect, de un contract principal care “le poate oferi, prin
extensiune, note de internaţionalitate şi comercialitate, asigurându-le un regim distinct de cel
din dreptul intern, care să justifice, printre altele, competenţa jurisdicţiei arbitrale”.

 Cel mai important instrument de realizare a comerţului internaţional îl reprezintă contractul

comercial internaţional.

 Fac parte din categoria contractelor comerciale internaţionale: contractul de vânzare

internaţională de mărfuri; contractul de transport internaţional de mărfuri şi persoane;
contractul de asigurare internaţională; contractul de comision internaţional; contractul de
mandat internaţional; contractul de gaj; contractul de depozit; contractul de leasing;
contractul de know-how; contractul de engineering etc.
 Actele juridice unilaterale au o importanţă mai mică decât contractele şi sunt reduse ca
număr în comerţul internaţional (de altfel şi în dreptul intern situaţia este aceeaşi). Din sfera
actelor unilaterale de comerţ internaţional fac parte: subscrierea unui titlu de credit (cambie,
bilet la ordin, cec), constituirea unei societăţi comerciale cu răspundere limitată cu asociat
unic etc.

2. Caractere ale contractelor comerciale internaţionale

 Contractul comercial internaţional trebuie să aibă simultan caracter comercial şi

internaţional, pentru că lipsa uneia dintre aceste trăsături face ca acel contract să aparţină fie
contractelor civile, fie contractelor comerciale supuse exclusiv dreptului naţional.

 Spre exemplu, operaţiunile de introducere sau de scoatere din ţară prin colete sau de către
călători, cu respectarea prevederilor legale, a unor bunuri de uz familial sau personal,
neavând caracter comercial, nu pot fi considerate contracte comerciale internaţionale, deşi
prezintă elemente de extraneitate.

 Tot astfel, vânzarea comercială, mandatul comercial, asigurările etc., nu devin contracte
comerciale internaţionale dacă nu au un element de internaţionalitate apt să determine
incidenţa simultană a mai multor sisteme de drept naţional.
 Pentru determinarea caracterului “internaţional” al unui contract comercial se utilizează:
- atât criterii juridice (precum locul încheierii contractului, locul executării sale,
domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice, sediul persoanei juridice etc.),
- cât şi criterii economice (care se referă la impactul economic al contractului, cum
sunt: mişcarea de valori peste frontiere, repercusiunile asupra rezervelor de devize ale unei
ţări, incidenţa operaţiei juridice asupra relaţiilor economice cu străinătatea etc.), în raport de
natura contractului respectiv, cu tendinţa evidentă de a se găsi soluţii în favoarea comerţului
internaţional.

 Concepţia care utilizează numai criterii juridice susţine că un contract are caracter
internaţional când conţine cel puţin un element de extraneitate. Această concepţie a fost
criticată, invocându-se ca argument faptul că unele elemente de extraneitate nu sunt luate în
considerare pentru a se conferi caracter internaţional unui contract (de exemplu, cetăţenia
părţilor). Se ajunge astfel la concluzia că este necesară aplicarea cumulativă a două sau mai
multe criterii pentru a se considera că un contract are caracter internaţional, deoarece un
singur criteriu nu este suficient în acest scop.

3. Regimul juridic al contractelor comerciale internaţionale

 Întrucât în prezent nu există un drept material uniform în materie, acest regim juridic poate să
fie diferit de la un contract la altul, în funcţie de legea aplicabilă contractului respectiv. Astfel:
 a) unele dintre contractele comerciale internaţionale formează obiectul de reglementare
al convenţiilor internaţionale, precum:
- contractul de vânzare internaţională de mărfuri formează obiectul de reglementare al
Convenţiei de la Viena, din 1980;
- contractul de transport de mărfuri pe mare este reglementat de Convenţia de la
Hamburg, din 1978;
- contractul internaţional de transport de mărfuri pe Dunăre formează obiectul de
reglementare al Convenţiei de la Siofoc (Ungaria), din 1989;
- contractul internaţional de transport de mărfuri pe calea ferată este reglementat de
Convenţia de la Berna, din 1980;
- contractul internaţional de transport aerian de mărfuri formează obiectul de
reglementare al Convenţiei de la Montreal, din 1999;
- contractul internaţional de transport de mărfuri pe şosele este reglementat de
Convenţia de la Geneva, din 1956;

b) alte contracte, nefiind reglementate prin convenţii internaţionale în materie,

constituie obiectul reglementărilor speciale din dreptul naţional al statelor comunităţii
internaţionale, care sunt aplicabile când acesta constituie lex causae;
 c) în sfârşit, în lipsa oricăror reglementări speciale, contractele comerciale internaţionale
sunt supuse regimului juridic de drept comun ce rezultă din sistemul de drept naţional care
constituie lex causae, în conformitate cu normele conflictuale incidente.

4. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale

 Contractele comerciale internaţionale sunt clasificate pe baza mai multor criterii, dintre care
unele sunt specifice dreptului civil, iar altele dreptului comerţului internaţional.

4.1. Criterii de clasificare specifice dreptului civil

4.1.1. În raport de finalitatea urmărită de părţi, actele juridice civile pot fi oneroase sau cu titlu
gratuit.
 Contractele comerciale internaţionale au caracter oneros pentru că fiecare parte contractantă se
obligă să execute o prestaţie în vederea obţinerii unui avantaj material prin executarea prestaţiei
celeilalte părţi.
 Activitatea comercianţilor are un caracter lucrativ, adică este desfăşurată în vederea obţinerii
unui profit. De aceea au caracter oneros şi contractele care în dreptul comun sunt, în principiu, cu
titlu gratuit, precum mandatul, depozitul, contractul de împrumut a unei sume de bani.
 Chiar actele juridice care în aparenţă au caracter gratuit (precum distribuirea fără plată de
eşantioane, vânzarea de marfă în regim de solduri, vânzarea promoţională şi contractul de
licenţă gratuită a unui brevet de invenţie) în realitate, au caracter oneros pentru că le
lipseşte intenţia de gratificare (animus donandi), care este de esenţa actelor juridice cu titlu
gratuit. De exemplu:
a) distribuirea de eşantioane fără plată îndeplineşte funcţii publicitare, de reclamă,
având ca scop atragerea clientelei şi obţinerea, în consecinţă, de avantaje materiale viitoare;
b) vânzarea de marfă în regim de solduri, adică vânzarea sub cost, are ca scop
evitarea de pierderi şi mai mari, pentru că sunt soldate mărfurile existente în stoc şi care au
devenit greu vandabile, fie pentru că nu mai sunt competitive sub aspectul parametrilor
tehnico-calitativi, în raport cu mărfurile concurente, fie pentru că au ieşit din modă, ori sezon.
Prin trecerea timpului, vânzarea unor asemenea mărfuri ar deveni mai dificilă şi chiar
imposibilă. Deci, în realitate, vânzarea în regim de solduri are ca scop deblocarea fondurilor
băneşti şi eliberarea spaţiilor de producţie sau depozitare;
c) contractul de licenţă gratuită a unui brevet de invenţie are în vedere, în comerţul
internaţional, de obicei, „avantajele ce rezultă din alte operaţii corelative” (de exemplu,
pătrunderea pe o nouă piaţă şi livrarea de instalaţii, piese de schimb, consumabile, prestarea
unor servicii de reparaţii şi întreţinere).
4.1.2. În funcţie de cognoscibilitatea, în momentul încheierii contractului, a prestaţiilor
asumate de părţi, contractele comerciale internaţionale pot fi comutative, când prestaţiile la
care se obligă părţile sunt determinate ori determinabile (majoritatea operaţiilor comerţului
internaţional aparţin acestei categorii) sau aleatorii, când întinderea prestaţiilor părţilor
depinde de un eveniment viitor şi incert (de exemplu, contractul de asigurare internaţională şi
contractul de reasigurare internaţională împotriva riscurilor).
4.1.3 În funcţie de numărul părţilor care se obligă, contractele comerciale internaţionale pot fi
contracte sinalagmatice perfecte (când generează la data încheierii lor obligaţii corelative
fiecărei părţi şi obligaţia fiecărei părţi îşi are cauza juridică în obligaţia celeilalte) sau
contracte sinalagmatice imperfecte – denumire improprie sub care este, uneori, desemnat un
contract unilateral (când pe parcursul executării lui s-au născut obligaţii şi în sarcina celeilalte
părţi, izvorul obligaţiilor acestei părţi fiind un fapt ulterior şi fără legătură cu contractul – de
exemplu, gestiunea de afaceri).
 Regula este că operaţiile de comerţ internaţional generează obligaţii reciproce între părţi.

 Sunt contracte sinalagmatice perfecte nu numai cele care au acest caracter în dreptul
comun (precum vânzarea, transportul, antrepriza etc.), ci şi contractele care potrivit Codului
civil au, de regulă, caracter unilateral (de exemplu, depozitul, mandatul, împrumutul), pentru
că în dreptul comercial deponentul, mandantul trebuie să plătească serviciile de care a
beneficiat, iar împrumutatul să plătească dobândă. Consecinţa caracterului sinalagmatic
perfect constă în dreptul fiecărei părţi de a invoca excepţia de neexecutare a prestaţiei
celeilalte părţi şi de a cere rezoluţiunea contractului când cealaltă parte nu şi-a executat
propriile obligaţii.

 Prin excepţie, contractul de gaj comercial (amanetul) îşi păstrează caracterul sinalagmatic
imperfect pentru că, în principiu, creează obligaţii numai în sarcina creditorului garantat (care
primeşte bunul în gaj), în măsura în care nu a prilejuit cheltuieli de conservare şi întreţinere
(care sunt în sarcina debitorului).
4.1.4 Din punct de vedere al modului de formare, contractele comerciale internaţionale pot fi
consensuale, solemne şi reale.
 De regulă, contractele comerciale internaţionale se realizează în formă scrisă, dar o asemenea
formă este impusă de lege ad probationem, nefiind afectat principiul consensualismului.

4.1.5. În raport de efectele pe care le generează, contractele pot fi constitutive, translative sau
declarative de drepturi.
 În raporturile de comerţ internaţional, prin contractele constitutive se creează, de regulă,
drepturi de creanţă, numite şi drepturi personale (de exemplu, contractele de mandat,
comision, depozit, antrepriză, transport, prestări de servicii etc.). În general, contractele de
prestări de servicii sunt cele care generează drepturi de creanţă, numite şi drepturi
„personale” (în opoziţie cu cele „reale”).
 Uneori, prin contractele constitutive se creează drepturi reale. De exemplu, contractul de
ipotecă, utilizat mai ales în dreptul bancar, generează un drept de ipotecă (drept real
accesoriu) în favoarea creditorului garantat. Tot astfel, contractul de antrepriză generează în
favoarea beneficiarului un drept de proprietate asupra construcţiei edificată de antreprenor.
 Contractele translative de drepturi au ca efect, de regulă, transmiterea unor drepturi reale de
la un titular la altul. De exemplu:
a) vânzarea comercială internaţională are ca efect principal transmiterea dreptului de
proprietate asupra mărfii care este obiectul contractului, de la vânzător la cumpărător;
b) contractul de schimb presupune un dublu transfer de proprietate între copermutanţi
pentru mărfurile ce formează obiectul schimbului.

 Uneori, contractele translative au ca efect numai transmiterea unui drept real de folosinţă (de
exemplu, contractul de licenţă de brevet de invenţie, contractul de leasing).
 Alteori, în cazuri rare, este întâlnit în comerţul internaţional contractul translativ de drepturi
de creanţă (cesiunea de creanţă).
 Contractele declarative de drepturi (de exemplu, contractul de tranzacţie) sunt, de
asemenea, rar întâlnite în comerţul internaţional.

4.1.6. În funcţie de corelaţia dintre ele, pot fi contracte principale şi accesorii. Majoritatea
contractelor comerciale internaţionale sunt principale, pentru că au o existenţă şi valoare
juridică de sine stătătoare (de exemplu, vânzarea comercială internaţională, mandatul
comercial internaţional, transportul internaţional de mărfuri şi călători etc.).
 Contractele accesorii nu au o existenţă şi o valoare juridică de sine stătătoare, ci depind de
existenţa altui contract; de exemplu, au caracter accesoriu: contractul de gaj, unele contracte
de garanţie bancară (precum fidejusiunea), clauza penală, clauza compromisorie.

4.1.7. Ţinând seama de felul obligaţiilor pe care le generează, pot fi făcute mai multe clasificări
ale contractelor comerciale internaţionale:
4.1.7.1. O primă clasificare a contractelor care are în vedere obiectul lor şi vizează
mai ales aspectul economic, distinge între următoarele tipuri de contracte:
a) de livrare de mărfuri (de exemplu, contractul de vânzare, contractul de schimb);
b) de executare de lucrări (de exemplu, contractul de antrepriză pentru lucrări de
construcţii-montaj, contractul de engineering, de proiectare);
 c) de prestări de servicii (de exemplu, contractul de mandat, de comision, de depozit,
de transport, de asigurare, de consulting).
4.1.7.2. O altă clasificare are în vedere obiectul obligaţiilor la care dau naştere
contractele; intalnim astfel:
a) obligaţiile de a da, sunt generate de contractele translative de drepturi reale şi de
cele care implică o contraprestaţie pecuniară (de exemplu, plata preţului, a navlului,
comisionului, primei de asigurare, chiriei etc.);
b) obligaţiile de a face, rezultă din contractele de executări de lucrări (în special
antrepriză) sau din cele de prestări de servicii (transport, comision, mandat, consulting etc.);
c) obligaţiile de a nu face, rezultă din contractele care creează unele interdicţii (de
exemplu, contractele care conţin obligaţia de a nu face concurenţă).

4.1.7.3. O altă clasificare se referă la distincţia dintre contractele care dau naştere
la obligaţii de rezultat şi cele care dau naştere la obligaţii de mijloace (de diligenţă).
 De regulă, contractele comerciale internaţionale dau naştere la obligaţii de rezultat. Dar
aceste contracte pot genera şi obligaţii de mijloace. Astfel:
a) în contractele care au ca obligaţie principală o obligaţie de a face, părţile pot include
o clauză prin care debitorul îşi asumă şi o obligaţie de diligenţă (să depună “toate eforturile”
pentru îndeplinirea obligaţiei principale faţă de creditor);
b) în contractele de vânzare comercială internaţională, părţile îşi pot asuma obligaţia de
a depune toate diligenţele pentru obţinerea autorizaţiilor de export/import pentru marfa care
este obiect al contractului, dacă legislaţiile ţărilor lor cer o astfel de formalitate.
4.1.8. În funcţie de modalitatea de executare, sunt contracte cu executare imediată, cu
executare succesivă şi cu executare continuă.
4.1.8.1. Contractele cu executare imediată sau instantanee sunt mai rar întâlnite în
comerţul internaţional.
4.1.8.2. Contractele cu executare succesivă au ca specific faptul că cel puţin
obligaţiile uneia dintre părţi urmează să fie executate prin prestaţii de acelaşi fel, repetate la
anumite intervale de timp, la o dată viitoare în raport cu momentul încheierii contractului.
 De exemplu, în cazul vânzării internaţionale de mărfuri, chiar dacă obligaţia de
livrare a mărfii se îndeplineşte imediat după încheierea contractului, dacă obligaţia de plată a
preţului se execută eşalonat, la intervale de timp regulate sau neregulate, contractul este
considerat cu executare succesivă. Tot astfel, în cazul contractului de leasing, obligaţia
utilizatorului de a plati chiria pentru folosinţa bunului obiect al contractului se îndeplineşte
eşalonat, printr-o pluralitate de prestaţii executate la intervale prestabilite de timp (lunar sau
trimestrial) pe întreaga durată a contractului.
4.1.8.3. Contractele cu executare continuă au ca notă definitorie faptul că obligaţiile
debitorului pot fi aduse la îndeplinire numai printr-o activitate neîntreruptă, desfăşurată de
acesta pe întreaga durată a contractului. De pildă, au acest caracter contractul internaţional de
furnizare a energiei electrice sau gazelor naturale, contractul de leasing (dacă avem în
vedere obligaţia finanţatorului de a asigura utilizatorului folosinţa lucrului închiriat).
 4.2. Criterii de clasificare specifice dreptului comerţului internaţional

4.2.1. În funcţie de subiecţii de drept care participă la încheierea contractelor, se face

distincţie între:
a) contracte perfectate între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice interne din ţări
diferite, denumite în doctrină şi contracte obişnuite (acestea deţin ponderea în ansamblul
raporturilor de comerţ internaţional)
b) contracte perfectate între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice interne din
diverse ţări, pe de o parte şi subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice internaţionale,
îndeosebi statele, pe de altă parte, denumite de doctrină contracte mixte sau semi-
internaţionale.

 Apariţia acestor contracte în comerţul internaţional a fost determinată de procesul de

industrializare din ţările în curs de dezvoltare.

 Prezenţa statului în contractele mixte (deşi el acţionează iure gestionis, nu iure imperii) face
ca acestea să aibă un regim juridic specific pentru că ele sunt supuse atât regulilor aplicabile
contractelor obişnuite, cât şi unor principii proprii dreptului internaţional public.
4.2.2. În funcţie de complexitatea lor sunt contracte unitare şi contracte complexe.
a) Contractele unitare sunt cele care implică, prin natura lor, un singur acord de voinţă
între părţi. Sub aspectul structurii lor, aceste contracte pot avea o structură monolitică, în
sensul că în conţinutul lor se găsesc numai elemente ce ţin de specificul unui anumit contract
(precum vânzarea, mandatul, depozitul etc.) sau o structură mixtă, când contractul cuprinde
pe lângă elementele specifice lui şi elemente specifice altui contract diferit (de exemplu, în
contractul de antrepriză realizată cu materiale procurate de antreprenor se găsesc şi elemente
specifice vânzării, pentru că executantul lucrării vinde beneficiarului materialele încorporate
în lucrare, dar vânzarea îşi pierde identitatea de sine integrându-se în contractul de antrepriză
care o asimilează).
b) Contractele complexe reprezintă un ansamblu contractual cu o structură
plurivalentă, fiind alcătuit din mai multe contracte interdependente, care au o finalitate
economică comună şi constituie o entitate juridică cu reguli proprii, distincte de cele ale
contractelor componente.
 În măsura în care legea nu dispune sau părţile nu au convenit altfel, contractului complex
îi sunt aplicabile dispoziţiile care reglementează contractele simple componente.
 Sunt considerate contracte complexe, de exemplu: contractul de leasing; contractul de
factoring; contractul de construcţii-montaj; contractul de turism internaţional; contractul de
vânzare în contrapartidă; unele forme ale contractului de consulting-engineering (de exemplu,
vânzarea “la cheie”), ale contractului de cooperare economică internaţională, operaţiunile de
aport valutar.
4.2.3. În funcţie de durată, contractele comerciale internaţionale au fost împărţite în trei grupe:
contracte de scurtă durată, contracte de durată medie şi contracte de lungă durată.
a) contractele de scurtă durată sunt cele care, de regulă, se execută dintr-o dată sau a
căror executare nu depăşeşte în timp durata unui an;
b) contractele de durată medie sunt cele încheiate pentru o durată până la cinci ani;
aceste contracte sunt frecvent întâlnite în practică, datorită avantajelor pe care le oferă
ambilor parteneri contractuali şi faptului că durata medie a contractelor permite estimarea
corectă a evoluţiei preţurilor şi celorlalte elemente ale conjuncturii economice şi politico-
administrative din momentul contractării;
c) contractele de lungă durată sau contractele pe termen lung sunt considerate cele
încheiate pe o durată mai mare de cinci ani.

4.2.4.În funcţie de obiectul şi finalitatea lor, contractele comerciale internaţionale au fost

clasificate astfel: de import, de export, de cooperare economică internaţională, de
speculaţii valutare.

4.2.5.În funcţie de raportul de determinare dintre ele, se face distincţie între contracte de bază
sau determinante (de exemplu, contractul de vânzare) şi contracte adiacente (de exemplu,
contractul de transport, de asigurare, de expediţie).
4.2.6.În funcţie de natura operaţiilor comerciale care formează obiectul contractului doctrina
juridică face deosebire între contractul comercial internaţional propriu-zis şi contractul
de cooperare economică internaţională.
a) În prima categorie se includ contractele „clasice”, care au ca obiect operaţiunile cu
mărfuri şi servicii (contractele de vânzare, de schimb etc.).
b) În cealaltă categorie se includ contractele specifice comerţului modern, al căror
obiect îl constituie raporturile juridice de conlucrare între părţile contractante, care nu
presupun neapărat o legătură directă cu marfa, ci relaţii de cooperare pentru obţinerea de
avantaje reciproce. O formă instituţionalizată a contractelor de cooperare economică
internaţională o reprezintă constituirea societăţilor comerciale cu participare străină.

TESTE GRILĂ

1) Sunt izvoare ale obligaţiilor în comerţul internaţional:

a) actele juridice;
b) faptele juridice;
c) actele juridice şi faptele juridic.e
2) Actele juridice oneroase sunt acte:
a) comutative;
b) consensuale;
c) sinalagmatice.
3) În cazul actelor juridice aleatorii prestaţiile părţilor:
a) sunt determinate;
b) sunt determinabile;
c) sunt incerte.

4) Contractele reale pot fi realizate:

a) prin simplul acord de voinţă;
b) cu condiţia predarii bunului;
c) numai în formă scrisă.

5) Distribuirea de eşantioane de marfă fără plată, de către o societate comercială:

a) este un act juridic gratuit;
b) este un act juridic oneros;
c) nu are nicio semnificaţie juridică.
 Curs 5.
Contractul comercial international:
- clauze comune contractelor de comert international;
- clauzele asiguratorii in contractele pe termen lung.
 1. Clauzele contractuale

În temeiul principiului libertăţii contractuale, participanţii la comerţul internaţional au

posibilitatea de a stabili drepturile şi obligaţiile care constituie conţinutul contractelor pe
care le încheie; acordul lor de voinţă în această privinţă este exprimat în clauze contractuale.
 Orice contract comercial internaţional trebuie să îndeplinească condiţiile de valabilitate ale
unui contract, prevăzute de dreptul comun intern care constituie lex causae (în măsura în
care nu se aplică raportului juridic respectiv un drept uniform în materie), aspect care se
reflectă în clauzele sale.
 Clauzele contractuale se impart, potrivit doctrinei, in:
- clauze necesare si clauze optionale;
- clauze comune tuturor contractelor şi clauze particulare.

2. Clauze comune tuturor contractelor

 Sunt considerate clauze comune tuturor contractelor comerciale internaţionale următoarele:
- clauzele privind părţile contractante;
- clauzele privind obiectul contractului (clauze privind identificarea marfii; clauze
privind cantitatea marfii; clauze privind calitatea marfii; clauze privind reclamatiile de
cantitate si calitate; clauze privind ambalajul si marcarea ambalajului; clauze privind
obligatia de livrare a marfii si termenul de livrare, momentul transmiterii riscurilor si
dreptului de proprietate asupra marfii; clauze referitoare la expeditia, transportul si
asigurarea marfii; clauze privind obligatia de preluare a marfii);
 - clauzele privind preţul;
- clauzele privind răspunderea contractuală;
- clauzele privind determinarea dreptului aplicabil;
- clauzele privind preîntâmpinarea şi soluţionarea litigiilor (clauze de conciliere si
de arbitraj);
- clauzele referitoare la licenţe sau alte autorizaţii de import-export.
 Participanţii la comerţul internaţional pot insera în contractul pe care-l încheie orice alte
clauze pe care le consideră utile având în vedere natura juridică a contractului,
particularităţile obiectului său, condiţiile economice sau de altă natură din momentul
încheierii şi executării contractului.
Doctrina a remarcat faptul că este obligatorie înscrierea în contractele comerciale
internaţionale a următoarelor menţiuni finale:
a) numărul de exemplare în care se întocmeşte contractul (minimum două,
contractele comerciale internaţionale fiind, în principiu, sinalagmatice) şi precizarea că
fiecare parte primeşte cel puţin un exemplar;
b) limba în care se redactează contractul şi, eventual, exemplarul de referinţă pentru
ipoteza apariţiei unor neînţelegeri între părţi cu privire la interpretarea contractului;
c) data şi locul încheierii contractului (adică data semnării lui, dacă s-a încheiat între
persoane prezente, respectiv data emiterii ofertei sau acceptării dacă s-a încheiat între
absenţi);
d) semnăturile părţilor sau ale reprezentanţilor lor (la cele încheiate între absenţi
semnăturile apar, în principiu, pe ofertă şi acceptare).
 3. Clauzele asiguratorii în contractele pe termen lung
3.1. Riscurile comerciale

 Definiţie. Riscul contractual a fost definit ca fiind un eveniment care poate să se producă
după încheierea contractului, independent de culpa vreuneia dintre părţi şi care, dacă se
realizează, poate provoca pierderi pentru cel puţin una dintre părţi, afectând echilibrul stabilit
la data încheierii contractului.
 Clasificare. Având în vedere natura lor, riscurile pot fi: economice, politico-administrative,
evenimente naturale.
 La rândul lor, riscurile economice se împart în riscuri valutare şi riscuri nevalutare:
a) Riscurile economice valutare constau în modificarea cursului de schimb al monedei
de plată faţă de moneda de referinţă (de calcul, de cont).
b) Riscurile economice nevalutare constau, în principal, în modificări ale conjuncturii
economice pe o anumită piaţă comercială, care pot să afecteze prestaţia unei părţi mai ales în
contractele pe termen lung (de exemplu, modificarea preţurilor materiilor prime, materialelor,
energiei, forţei de muncă, tarifelor de transport, primelor de asigurare, comisioanelor,
dobânzilor bancare, taxelor vamale, schimbarea condiţiilor privind transferul de tehnologie şi
transferul drepturilor de proprietate industrială în general, schimbarea raportului dintre cerere
şi ofertă cu privire la bunurile care fac obiectul contractului).
 Riscurile politico-administrative sunt generate de unele măsuri adoptate de state sau de
organizaţii internaţionale între momentul încheierii contractului şi cel al finalizării executării
lui (de exemplu: embargoul, blocada economică, conflictele militare, insurecţia,
adoptarea de măsuri restrictive antidumping sau alte măsuri de protecţie a
concurenţei).
 Evenimentele naturale (cutremure, inundaţii sau alte calamităţi) prezintă interes pentru
regimul juridic al contractelor cu executare succesivă mai ales când au caracteristicile forţei
majore.
 Riscurile politico-administrative şi calamităţile naturale, împreună cu riscurile economice
nevalutare formează, lato sensu, categoria riscurilor nevalutare, privite ca alternativă la
riscurile valutare. Riscurile valutare şi nevalutare, prin specificul lor, sunt imprevizibile, dar
nu şi insurmontabile. Numai forţa majoră este invincibilă.

3.2.Mijloace juridice de evitare sau de neutralizare a riscurilor în contractele comerciale

internaţionale

 Pentru a răspunde nevoilor comerţului internaţional, doctrina a imaginat diverse mijloace

juridice de evitare sau de neutralizare a riscurilor contractuale, cum ar fi stipularea unor
clauze care să faciliteze:
1) acoperirea riscurilor prin garanţii bancare;
2) acoperirea riscurilor de catre societăţile de asigurare internaţională;
3) întreruperea (temporară sau definitivă) a raportului contractual;
4) stipularea unor clauze asiguratorii.
 Clauzele asiguratorii pot fi incluse în orice contract comercial internaţional. Deşi aceste
clauze sunt specifice contractelor pe termen lung (datorită instabilităţii existente pe unele
pieţe şi condiţiilor specifice în care se realizează aceste operaţii comerciale internaţionale),
pot fi cuprinse şi în contractele obişnuite, adică în contractele cu executare
succesivă pe termen scurt sau mediu,
pentru că practic nu se întâlnesc în contractele cu executare imediată (care oricum sunt rare în
comerţul internaţional), întrucât acestea nu sunt expuse riscurilor contractuale şi, deci, asemenea
clauze ar fi inutile.

3.3. Clasificarea clauzelor asiguratorii

 Clauzele asiguratorii sunt clasificate de doctrină după două criterii: criteriul finalităţii urmărite
şi criteriul riscurilor vizate:
A) După criteriul obiectului lor sau al finalităţii urmărite, sunt: (a) clauze de menţinere a valorii
contractului, (b) clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări şi (c) clauze de menţinere
a stabilităţii contractului prin extinderea în viitor a relaţiilor cu partenerul iniţial, în temeiul unor
prevederi corespunzătoare.
a) Clauzele de menţinere a valorii contractului vizează prestaţia monetară şi au ca
finalitate menţinerea valorii acesteia în parametrii iniţiali, prin protejarea ei împotriva riscurilor
valutare şi nevalutare (de exemplu, devalorizarea oficială a monedei prin decizia autorităţii
publice sau deprecierea monedei prin inflaţie datorită mutaţiilor economice).
- Sintagma “prestaţie monetară” cuprinde: preţul (tariful) serviciilor (inclusiv al
transporturilor - de exemplu, navlul la cele maritime), primele de asigurare, comisionul, ratele de
credit, dobânzile etc.
- Sunt clauze de menţinere a valorii contractului următoarele: clauza aur, clauzele
valutare, clauza de opţiune a monedei de plată (liberatorii), clauza de revizuire a preţului, clauza
de postcalculare a preţului.
 - Clauzele de menţinere a valorii contractului pot fi subclasificate, la rândul lor, în (a)
clauze de prevenire a riscului valutar şi (b) clauze de prevenire a escaladării preţului mărfii,
serviciilor sau manoperei pe parcursul executării contractului.
- (a) Clauzele de prevenire a riscului valutar pot fi împărţite în: clauze de
consolidare valutară (clauza aur şi clauzele valutare) şi clauze de opţiune valutară (clauza de
opţiune a locului de plată şi clauza de opţiune a monedei de plată).
- (b) Clauzele de prevenire a escaladării preţului mărfii, serviciilor sau manoperei
sunt : clauza de recalculare a preţului şi clauza de postcalculare a preţului.

b) Clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări vizează întregul ansamblu

contractual, adică au ca obiect atât prestaţia monetară, cât şi alte drepturi şi obligaţii ale
părţilor (cele privind cantitatea şi calitatea mărfii, condiţiile de livrare, de plată etc.).
- Fac parte din această categorie următoarele clauze: clauza ofertei concurente, clauza
clientului celui mai favorizat, clauza de hardship, clauzele de protecţie a concurenţei, clauzele
de ajustare cantitativă şi cea de forţă majoră.

c) Clauzele de menţinere a stabilităţii contractului prin extinderea în viitor a relaţiilor

cu partenerul iniţial, numite şi clauze de extindere a relaţiilor comerciale sunt împărţite de
doctrină în două categorii: prima categorie este a clauzelor care au caracter ferm şi
necondiţionat de a încheia ulterior operaţia comercială avută în vedere (promisiunea
unilaterală de contractare), iar a doua categorie este a clauzelor în care opţiunea este acordată
beneficiarului, sub condiţia ca promitentul să se decidă să încheie un nou contract (pactul de
preferinţă şi clauza primului refuz).
B) După criteriul riscurilor vizate cu prioritate, clauzele se împart în: clauze de asigurare
împotriva riscurilor valutare, clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare şi clauza
de forţă majoră.

a) Clauzele de asigurare împotriva riscurilor valutare (numite şi clauze de variaţie a

schimbului) au ca finalitate principală menţinerea valorii contractului. Fac parte din această
categorie de clauze: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei de plată,
clauza de opţiune a locului de plată etc.

b) Clauzele de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare (de regulă, de natură

economică), se referă la: clauza de revizuire a preţului, clauza de postcalculare a preţului,
clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza de hardship sau de
impreviziune, clauzele preventive faţă de diferite măsuri de protecţie a concurenţei etc.

c) Clauza de forţă majoră urmăreşte evitarea consecinţelor negative ale riscurilor

politico-administrative sau ale calamităţilor naturale. Clauza de forţă majoră are ca efect
esenţial nu adaptarea contractului la noile împrejurări, ci exonerarea de răspundere a părţii a
cărei obligaţie a devenit imposibil de executat din cauză de forţă majoră.
 3.4. Clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare

 Riscurile valutare pot fi prevenite sau diminuate atât prin mijloace contractuale (clauzele
asiguratorii), cât şi prin metode extracontractuale, utilizate mai ales când în contract nu au
fost inserate clauze asiguratorii. O metodă extracontractuală este, de exemplu, încheierea de
către creditorul obligaţiei pecuniare a unei operaţii de hedging valutar, prin care riscul valutar
este preluat de o bancă specializată.
 Clauzele de asigurare contra riscului valutar presupun legarea monedei de plată de un etalon
monetar considerat stabil şi în cazul în care, între momentul încheierii contractului şi cel al
executării lui, apare o modificare a cursului monedei de plată în raport cu etalonul ales, se
recalculează preţul contractual pentru a se corecta dezechilibrul care ar rezulta pentru una din
părţi datorită variaţiei cursului.
 Clauzele de asigurare împotriva riscului valutar cunosc mai multe forme: clauza aur, clauzele
valutare, clauza de opţiune a locului de plată, clauza de opţiune a monedei de plată etc.

3.4.1. Clauza aur

 Se poate exprima în două variante: clauza valoare-aur şi clauza monedă-aur.

a) Clauza valoare-aur are ca specific faptul că preţul contractual este stabilit într-o valută,
aurul fiind luat ca etalon al valorii acelei valute.
b) Clauza monedă-aur se caracterizează prin faptul că preţul este stabilit direct în aur şi
urmează a fi plătit în monedă de aur. În prezent clauza monedă-aur nu
mai este utilizată pentru că s-a renunţat la plăţile în aur.

 Dintre cele două variante, numai clauza valoare-aur (denumită de doctrină clauza aur)
urmează mecanismul clauzelor asiguratorii (modul de operare al acestei clauze este
asemănător cu acela al clauzei monovalutare).

 În temeiul acestei clauze se pleacă de la premisa că moneda de plată are o anumită paritate
oficială în aur în momentul încheierii contractului şi dacă acea paritate va suferi modificări
(în sensul creşterii sau descreşterii) până la data plăţii, preţul contractual se va modifica în
mod corespunzător, astfel încât echivalentul lui în aur să rămână neschimbat.

 Stipularea clauzei aur în contract este atât în interesul debitorului, pentru acoperirea riscului
de revalorizare al monedei de plată, cât şi în interesul creditorului, pentru a fi protejat în
cazul devalorizării ei.

 Funcţionarea clauzei aur este posibilă dacă este îndeplinită condiţia esenţială ca moneda de
plată să fie exprimată în aur printr-o paritate oficială. Dar această condiţie presupune ca
aurul să îndeplinească rolul de etalon monetar, funcţie pe care a avut-o în perioada interbelică
şi după al doilea război mondial, cât timp a funcţionat sistemul monetar internaţional instituit
prin Acordurile de la Bretton Woods din 1944. Prin aceste acorduri au fost instituite două
principii şi anume: cel al parităţilor fixe în aur ale monedelor statelor membre ale F.M.I. şi cel
al convertibilităţii în aur a monedelor.
 Principiul convertibilităţii în aur a monedelor a rămas fără aplicare în anul 1971, când a fost
suspendată convertibilitatea în aur a dolarului S.U.A.
 În anul 1978 s-a renunţat oficial la funcţiile monetare ale aurului, care a încetat să mai fie
etalon de valoare pentru monedele naţionale, devenind o simplă marfă, supusă legilor cererii
şi ofertei.
 Clauza aur se aplică în prezent în unele contracte de transport internaţional pentru calcularea
limitelor maxime ale despăgubirii datorate de cărăuş în caz de pierdere sau avariere a mărfii
transportate.
 După ce aurul a pierdut rolul de etalon monetar, în deceniul al optulea, prin protocoalele de
modificare a vechilor convenţii şi prin convenţiile noi, care le-au înlocuit pe cele existente în
materie, sfera de aplicare a clauzei aur a fost mult limitată, locul aurului ca etalon monetar
fiind luat de Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.) ale Fondului Monetar Internaţional.
 Conform unora dintre aceste convenţii, pot apela la unitatea de cont bazată pe aur, pentru
calcularea despăgubirilor, numai acele state care nu admit ca etalon de valoare D.S.T.

3.4.2. Clauzele valutare

 Sunt stipulaţii contractuale care se caracterizează prin faptul că părţile stabilesc două
categorii de monede (una de plată şi alta de referinţă) şi au ca scop protejarea acestora (a
părţilor) împotriva riscului determinat de variaţia parităţii monedei de plată în raport cu
moneda de referinţă.
 Doctrina distinge trei tipuri de clauze valutare şi anume: (A) clauze monovalutare, (B) clauze
multivalutare bazate pe un coş valutar convenţional (ales de părţi) şi (C) clauze multivalutare
bazate pe un coş valutar instituţionalizat (sau unitate de cont
instituţionalizată).
A. Clauza monovalutară
 Presupune luarea în considerare de către părţile contractante a două monede: una de plată şi
alta de referinţă (de calcul, de cont).

 Moneda de plată este mai puţin stabilă, fiind expusă deprecierii şi este acceptată de părţi
pentru executarea de către debitor a obligaţiei de plată.

 Moneda de referinţă este considerată mai stabilă şi constituie etalonul pentru stabilirea
cantităţii de monedă de plată necesară pentru stingerea datoriei.

 Prin clauza monovalutară părţile determină preţul mărfii (lucrării, serviciului etc.) luând în
considerare un anumit curs de schimb între cele două monede la data încheierii contractului
şi, totodată, precizează că, dacă la momentul plăţii acest curs se va modifica, se va recalcula
preţul în mod corespunzător. Astfel, deprecierea monedei de plată nu afectează valoarea reală
a prestaţiei pecuniare primite de creditor.

 Părţile pot conveni restrângerea efectelor clauzei monovalutare în sensul ca acestea să se

producă numai dacă variaţia de curs dintre moneda de plată şi moneda de cont depăşeşte un
anumit nivel procentual stabilit (de exemplu, dacă paritatea 1 euro =1,05 dolari S.U.A. va
suferi modificări, în sens pozitiv sau negativ, mai mari de 5%, preţul se va modifica în mod
corespunzător).
 Cursul de schimb avut în vedere la calcularea şi la recalcularea preţului contractual este
cursul oficial din ţara de sediu a debitorului prestaţiei pecuniare la data încheierii
contractului şi la data plăţii, în lipsă de clauză contrară a părţilor. Dar părţile pot conveni să
fie avut în vedere cursul de schimb dintr-un alt loc sau de la o altă dată (de exemplu, sediul
creditorului, la momentul scadenţei).

 Clauza monovalutară este eficientă numai dacă moneda de calcul are stabilitate. În prezent,
datorită instabilităţii cauzate de fluctuaţia generalizată a cursurilor de schimb ale principalelor
monede ale ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, clauza monovalutară are o eficienţă
scăzută, sfera ei de aplicare fiind tot mai restrânsă.

B. Clauza multivalutară bazată pe un coş valutar convenţional (stabilit de părţi)

 Coşul valutar este o denumire convenţională atribuită mai multor valute luate la un loc şi
utilizate ca etalon monetar în relaţiile internaţionale. Acest etalon artificial de valoare este
menit să înlocuiască etalonul aur şi raportarea la un singur etalon valutar (etalonul dolar
S.U.A. sau etalonul euro), a căror utilizare prezintă inconveniente datorită instabilităţii lor.

 Operaţia de stabilire a coşului valutar presupune alegerea de către părţi a valutelor care
urmează să fie cuprinse în coşul valutar şi determinarea ponderii fiecărei valute în coşul
valutar. De regulă, valoarea totală a coşului valutar se stabileşte în funcţie de cursul valutelor
componente la o anumită bursă sau prin raportarea fiecăreia dintre ele la o anumită
valută.
 De regulă, părţile convin să se procedeze la recalcularea preţului contractual numai dacă între
cursurile de schimb ale monedei de plată faţă de monedele de referinţă din momentul
încheierii contractului şi cele din momentul plăţii există o diferenţă medie pozitivă sau
negativă, mai mare de un anumit procent fixat de părţi.
 În raport cu clauza monovalutară, clauza multivalutară are avantajul că asigură o mai
mare stabilitate a preţului şi a valorii contractului pentru că există posibilitatea
compensării între tendinţele de creştere şi de scădere ale monedei de plată faţă de monedele
de referinţă cuprinse în coşul valutar.
Dezavantajul acestei clauze este legat de faptul că presupune negocieri între părţi pentru
stabilirea valutelor din coş şi a procedurii de calcul, iar punerea ei în aplicare, în momentul
plăţii, poate genera complicaţii de ordin tehnic.

C. Clauza multivalutară bazată pe un coş valutar instituţionalizat (sau pe o unitate de cont

instituţionalizată)

 În această variantă a clauzei multivalutare, valutele care fac parte din coş, precum şi
metodologia de calcul a modificărilor de curs (deci implicit valoarea de ansamblu a coşului
valutar) nu sunt stabilite de părţi, ci de un organ internaţional specializat. Din acest motiv se
spune că valutele care se includ în coş formează o unitate de cont instituţionalizată.
 Pe plan internaţional există mai multe asemenea unităţi de cont, cea mai utilizată fiind
Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.).
Această unitate de cont a fost introdusă în practica relaţiilor valutare de către Fondul Monetar
Internaţional (F.M.I.) în anul 1969.
 Numiţi figurativ şi “aur-hârtie”, D.S.T. sunt bani internaţionali de cont (scripturali), care
nu au acoperire reală, cu funcţii limitate de activ internaţional de rezervă, emise pe baza
încrederii reciproce dintre membrii F.M.I.
 În relaţiile comerciale internaţionale, D.S.T. pot avea funcţia de principal etalon monetar
sau de instrument de plată. Astfel:
a) ca urmare a adoptării celui de-al doilea amendament la Statutele F.M.I., în baza
Acordurilor de la Kingston, Jamaica (1976), D.S.T. au devenit principalul etalon monetar
internaţional. De la 1 ianuarie 1981 până în anul 2002 coşul valutar pe baza căruia se
determina valoarea D.S.T. cuprindea cinci valute, care aparţineau principalelor ţări
exportatoare de bunuri şi servicii (dolarul american, marca germană, yenul japonez, lira
sterlină şi francul francez), fiecare valută având un anumit coeficient de ponderaţie în
calcularea D.S.T. În prezent acest coş valutar cuprinde patru valute: dolarul SUA, euro, yenul
japonez şi lira sterlină.
b) D.S.T. pot avea şi funcţia de instrument de plată (convenţional), situaţie în care
preţul se exprimă direct în D.S.T., ipoteză care este rar întâlnită în practică.

 Clauza D.S.T. are avantajul stabilităţii coşului valutar care reprezintă elementul de referinţă,
ca şi în cazul clauzei multivalutare bazate pe un coş valutar convenţional, faţă de care asigură
facilitatea unei mai bune informări a părţilor privind cotaţiile D.S.T. faţă de monedele din
coşul valutar şi faţă de alte monede, întrucât aceste cotaţii se publică în buletinele F.M.I. şi în
alte materiale de specialitate, ceea ce uşurează operaţiile de calcul.
 TESTE GRILĂ
1) La clauza valoare-aur preţul contractual este stabilit :
a) în aur
b) într-o valută cu circulaţie internaţională
c) într-o valută stabilită de părţi
2) Clauza aur se aplică în prezent:
a) în orice contract internaţional , ca urmare a voinţei părţilor contractante
b) în unele contracte, în temeiul convenţiilor internaţionale
c) în orice contract, dacă legea naţională a cumpărătorului nu o interzice
3. Clauza multivalutară presupune:
a) plata mărfii în mai multe valute, alese de părţi
b) existenţa mai multor monede de referinţă
c) existenţa unui coş valutar
4) Valutele din coşul valutar pot fi stabilite:
a) de părţile contractante, prin contract
b) de state, prin convenţii internaţionale
c) de instituţii financiare, prin regulamente
5) Drepturile Speciale de Tragere reprezinta, in general:
a) etalon monetar
b) instrument de plată
6) Clauza monovalutară presupune:
a) existenţa unei singure monede de plată
b) existenţa unei singure monede de referinţă
 Curs 5 (-2).
Contractul comercial international:
- clauzele asiguratorii in contractele pe termen lung (continuare)
 3.5. Clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare

3.5.1. Clauza de revizuire a preţului

 Clauza de revizuire a preţului mai este denumită, în doctrină şi clauză de indexare

nemonetară, de recalculare a preţului, de escaladare a preţului sau de preţ mobil (de scară
mobilă).

Definiţie: Clauza de revizuire a preţului este prevederea contractuală prin care părţile
stabilesc că oricare dintre ele este îndreptăţită să procedeze la recalcularea preţului contractual
dacă între momentul încheierii contractului şi cel al executării lui au loc modificări
semnificative ale preţului materiilor prime, energiei, forţei de muncă sau altor elemente avute în
vedere la stabilirea preţului contractual (tarifele de transport, primele de asigurare, tarifele de
depozitare a mărfii în magazii generale, antrepozite, docuri etc.).

Este necesar ca părţile contractante să precizeze dacă orice schimbare a costurilor poate
determina recalcularea preţului sau dacă trebuie ca schimbarea să aibă o anumită importanţă,
exprimată procentual faţă de costul iniţial (toleranţă de revizie). De asemenea, părţile trebuie
să precizeze dacă recalcularea preţului se va face la fiecare livrare parţială sau numai după
livrarea finală.
  Este necesar ca părţile să arate cum se va calcula noul preţ şi care este toleranţa de revizie.
Părţile pot să stipuleze că revizuirea preţului va opera automat când procentul de toleranţă
este depăşit. Uneori părţile prevăd şi formula matematică aplicabilă pentru a se calcula noul
preţ.
 Clauza de revizuire a preţului este cuprinsă mai ales în contractele pe termen lung de
engineering, de exporturi complexe, de antrepriză etc.

3.5.2. Clauza de postcalculare a preţului

Această clauză dă dreptul furnizorului (vânzător, antreprenor, prestator de servicii) să

stabilească preţul după executarea integrală a obligaţiilor contractuale sau la termene
intermediare convenite de părţi, pentru a se putea lua în calcul influenţa factorilor economici
asupra preţului contractual între momentul încheierii contractului şi cel al executării lui.
De regulă, clauza de postcalculare a preţului este menită să neutralizeze riscurile nevalutare,
provenind din eventualele modificări ale cheltuielilor materiale (de producţie) şi pentru forţa de
muncă (salarii), dar părţile contractante îi pot da şi finalitatea de a preveni sau înlătura riscurile
valutare datorate diferenţelor de curs valutar.
 Dintre clauzele de postcalculare a preţului, în practică este folosită îndeosebi clauza ”cost +
fee” (cost şi remuneraţie), specifică în contractele denumite “cu costuri rambursabile”. În acest
caz, preţul final este alcătuit din două elemente principale: “cost”, care se referă la cheltuielile de
producţie formate din preţul materiilor prime, materialelor, energiei, combustibililor etc. şi
“remuneraţie”, care se referă la valoarea manoperei, care include salariile, profitul şi
 orice adaosuri la preţul de producţie.
 Această clauză îl avantajează pe debitorul prestaţiei în natură (furnizor, antreprenor)
pentru că riscul creşterii preţurilor este suportat exclusiv de beneficiar (cumpărător, client etc.),
întrucât furnizorul sau antreprenorul va definitiva preţul contractual folosind ca elemente de
calcul în acest scop preţurile curente din momentul executării, integrale sau parţiale, a obligaţiei
sale, situaţie în care beneficiarul este posibil să plătească un preţ majorat faţă de cel estimat în
momentul încheierii contractului.
 De aceea, pentru protejarea debitorului prestaţiei pecuniare, părţile prevăd obligaţia
furnizorului de a ţine o evidenţă contabilă a consumurilor de materiale şi manoperă pentru ca
beneficiarul să poată verifica aceste cheltuieli, iar în cazul în care costurile de producţie au fost
mărite artificial, beneficiarul are dreptul de a refuza plata sumelor care în realitate nu au fost
cheltuite.
 Avantajul beneficiarului este dat de faptul că poate obţine îmbunătăţiri calitative ale
produsului sau lucrării, în tot timpul cât durează executarea contractului, în funcţie de ultimele
progrese tehnologice din domeniul respectiv de activitate.

3.5.3. Clauza ofertei concurente

 Clauza ofertei concurente este stipulaţia contractuală care dă dreptul uneia dintre părţile contractante ca, în
situaţia în care un terţ îi face o ofertă de contractare în condiţii mai avantajoase decât cele din contractul în
curs de executare, să solicite modificarea acestui contract în sensul ofertei terţului, iar dacă cealaltă parte
refuză, contractul să se suspende sau să fie reziliat, direct sau ca urmare a unei hotărâri cu caracter
jurisdicţional.
 În mod uzual, clauza este redactată astfel: “Dacă în cursul executării contractului,
cumpărătorul notifică vânzătorului primirea unei oferte concurente, emanând de la un
furnizor cunoscut şi serios, conţinând un preţ inferior celui din contract, celelalte condiţii
(îndeosebi cantitatea, calitatea şi termenele de livrare) rămânând identice, vânzătorul
trebuie, în 10 zile de la primirea notificării cumpărătorului, să se alinieze la condiţiile din
oferta concurentă”. Dacă vânzătorul nu acceptă aceste condiţii, cumpărătorul este liberat de
obligaţia de a se aproviziona de la vânzător, iar contractul va înceta să producă efecte în termen
de 10 zile de la primirea răspunsului vânzătorului.

 De obicei, această clauză este frecventă în contractele internaţionale pe termen lung, care
privesc aprovizionarea cu materii prime şi este stipulată în favoarea cumpărătorului
(beneficiarului lucrării sau serviciului), pentru ca acesta să poată beneficia de condiţiile mai
avantajoase apărute în timpul executării contractului pe piaţa internaţională (de exemplu,
scăderea preţului la petrolul care face obiectul contractului de aprovizionare).

 O asemenea clauză poate fi stipulată şi în favoarea vânzătorului (executantului de lucrări sau

prestatorului de servicii) pentru a putea profita de o eventuală creştere a valorii mărfurilor care
formează obiectul contractului.
 Caracterul “mai favorabil” al ofertei terţului este o condiţie a aplicării clauzei ofertei
concurente. În majoritatea cazurilor oferta concurentă se referă la modificarea corespunzătoare a
preţului, celelalte elemente ale contractului rămânând neschimbate. În asemenea cazuri,
comparaţia între contractul în curs de executare şi oferta terţului este uşor de realizat.
 În alte cazuri, oferta terţului nu se referă la preţ, ci la alte elemente ale contractului: cantitate,
calitate, termene de livrare, condiţii de plată, de transport etc. sau atât la preţ, cât şi la alte elemente
ale contractului. În aceste ipoteze, pentru a se putea vedea dacă oferta este mai favorabilă decât
contractul în curs de executare, trebuie să se ia în considerare toate clauzele contractului.

 Compararea condiţiilor din ofertă cu cele ale contractului poate fi realizată prin negocieri între
părţi sau prin apelarea la un terţ independent şi competent, care poate fi un expert tehnic sau un
arbitru. Această din urmă soluţie este preferabilă uneori, pentru că punerea la dispoziţia
promitentului a ofertei terţului nu este întotdeauna posibilă din cauza opoziţiei terţului ofertant care
este interesat în păstrarea secretului ofertei sale; de aceea este necesară apelarea la un terţ neutru,
care poate păstra confidenţialitatea informaţiilor.

 Pentru a se declanşa mecanismul clauzei ofertei concurente trebuie îndeplinite anumite condiţii:
a) oferta trebuie să fie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică să fie serioasă şi
precisă şi nu făcută de conivenţă cu beneficiarul clauzei, pentru a determina pe promitent, prin
manopere dolosive, să accepte adaptarea contractului;
b) oferta trebuie să fie obişnuită, adică să nu aibă caracter excepţional, cum este de exemplu
oferta de încheiere a unui contract cu executare “spot” (cu executare imediată), care se practică, de
obicei, pentru cantităţi mici şi pentru scurtă durată, unde preţul este, prin ipoteză, mai redus.
 Efectele clauzei ofertei concurente - În funcţie de înţelegerea părţilor, această clauză poate
să opereze automat sau să prevadă obligaţia părţilor de a renegocia contractul (situaţie în care
clauza ofertei concurente se aseamănă cu clauza de hardship):
a) În cazul în care clauza operează automat, vechea obligaţie îşi pierde valabilitatea
(devine caducă), iar beneficiarul clauzei poate să adapteze contractul conform ofertei mai
favorabile a terţului. Riscul aparţine promitentului care nu are niciun control asupra condiţiilor
ofertei terţului. Adaptarea operează din momentul acordării de către terţ a condiţiilor mai
favorabile prin oferta concurentă, dacă părţile nu au stipulat altfel în contract.
b) Dacă efectele clauzei se produc ca urmare a acordului promitentului, în temeiul
clauzei se naşte dreptul la opţiune al acestuia, în sensul că poate să accepte sau să refuze
adaptarea contractului, drept care trebuie exercitat în termenul prevăzut în contract sau părţile
pot conveni suspendarea temporară a contractului.
b1 ) Acceptarea de către promitent a adaptării contractului poate fi
conformă cu condiţiile din oferta concurentă (situaţie în care adaptarea operează din momentul
acordării de către terţ a condiţiilor mai favorabile, prin oferta concurentă, dacă părţile nu prevăd
altfel) sau poate fi diferită de aceste condiţii, dar şi în acest caz adaptarea contractului va fi
favorabilă beneficiarului ofertei (caz în care clauza ofertei concurente se aseamănă cu cea de
hardship).
b2) Refuzarea de către promitent a adaptării contractului în mod explicit
sau implicit (de exemplu, prin neexprimarea acceptului sau refuzului în termenul contractual) are
ca efect, de regulă, rezilierea contractului. Alteori, pentru situaţia în care nu pot ajunge la un
acord privind adaptarea contractului, părţile prevăd posibilitatea apelării la arbitraj, scop în care
trebuie să menţioneze cel puţin competenţa arbitrului privind adaptarea sau rezilierea
contractului şi termenul în care arbitrul poate fi sesizat.
 b3) De asemenea, părţile pot să prevadă o soluţie intermediară şi anume
suspendarea executării contractului, pe perioada respectivă beneficiarul clauzei având
obligaţia să încheie cu terţul un nou contract, în condiţiile mai avantajoase propuse de acesta.

3.5.4. Clauza clientului celui mai favorizat

 În temeiul acestei clauze una dintre părţile contractante, numită promitent, se obligă să acorde
partenerului său contractual cele mai avantajoase condiţii pe care le-ar acorda în viitor altor
parteneri (contractuali) cu privire la contracte având acelaşi obiect.
 Între clauza clientului celui mai favorizat şi clauza ofertei concurente există asemănări şi
deosebiri:
a) în primul rând, ambele clauze se utilizează frecvent în contractele de aprovizionare
(vânzare-cumpărare de materii prime şi materiale), în contractele de concesiune, de transfer de
tehnologie etc.;
b) în al doilea rând, ca şi clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai
favorizat are ca scop adaptarea contractului pe termen lung la condiţiile pieţei, neutralizarea
riscurilor nevalutare, pentru a evita crearea pentru una dintre părţile contractante a unei situaţii
defavorabile în raport cu terţul concurent;
c) în sfârşit, cele două clauze se deosebesc esenţial prin elementul de referinţă; la
clauza ofertei concurente acesta este oferta terţului (beneficiarul clauzei solicită modificarea
condiţiilor contractului având în vedere oferta pe care a primit-o de la un terţ), în timp ce în cazul
clauzei clientului celui mai favorizat, elementul de referinţă este operaţiunea comercială
încheiată de o parte contractantă cu un terţ (clientul cel mai favorizat).
 Efectele clauzei se pot produce în mod automat sau ca urmare a negocierii părţilor:
a) De regulă, acestea se produc în mod automat, din momentul în care au fost acordate
unui terţ condiţii mai favorabile. Din momentul respectiv vechea obligaţie devine caducă şi
noile condiţii se acordă şi beneficiarului clauzei, indiferent de momentul în care acesta a aflat de
existenţa contractului care acordă condiţii mai favorabile terţului (o conduită corectă îl obligă pe
promitent să aducă la cunoştinţă partenerului său existenţa noului contract cu terţul). Dacă faptul
acordării de condiţii mai favorabile unui terţ nu este contestat, această clauză, spre deosebire de
clauza ofertei concurente, nu permite promitentului să refuze adaptarea contractului în scopul
rezilierii lui, iar suspendarea contractului nu este posibilă.
b) Părţile pot să prevadă ca adaptarea contractului la condiţiile mai favorabile
acordate terţului să nu se facă în mod automat, ci prin negocieri, la cererea beneficiarului
promisiunii.
În cazul în care adaptarea contractului se face prin negocieri, se poate conveni
adaptarea contractului atât în privinţa momentului din care operează adaptarea lui, cât şi a altor
condiţii contractuale decât cele acordate terţului de promitent.
În privinţa momentului din care operează adaptarea contractului, părţile pot conveni ca
alinierea contractului la condiţiile mai favorabile acordate terţului să se facă retroactiv, din
momentul în care terţul a început să beneficieze de condiţiile mai favorabile sau numai pentru
viitor, deci din momentul în care s-au finalizat negocierile (eventual din momentul pronunţării
hotărârii arbitrale prin care s-a decis adaptarea contractului etc.).
 Limitarea efectelor clauzei. Părţile pot limita efectele clauzei (ca şi în cazul clauzei ofertei
concurente). Astfel, părţile pot conveni următoarele:
a) domeniul de acţiune al clauzei să fie limitat în spaţiu (de exemplu, pentru clienţii săi
dintr-o anumită zonă geografică, în care promitentul intenţionează să intre sau din anumite ţări
cu comercianţii cărora promitentul are relaţii comerciale speciale pentru că sunt ţări limitrofe sau
fac parte din aceeaşi uniune vamală sau zonă a liberului schimb cu ţara promitentului, pot fi
acordate condiţii mai favorabile fără ca beneficiarul clauzei să aibă dreptul să o invoce);
b) beneficiarul să poată avea dreptul de a invoca această clauză numai după trecerea
unei anumite perioade de timp de la încheierea contractului (corelativ, promitentul poate avea
obligaţia de a nu acorda unui terţ condiţii mai favorabile decât cele oferite beneficiarului un
anumit timp după încheierea contractului);
c) invocarea clauzei să nu aibă ca temei ansamblul condiţiilor contractuale, ci să fie
limitată numai la anumite elemente contractuale (de exemplu, preţul);
d) beneficiarul să aibă dreptul de a invoca clauza numai dacă valoarea condiţiilor mai
favorabile ar depăşi o anumită limită (un procent de toleranţă).

 Prin contractul de bază părţile pot stipula să beneficieze de conditiile mai favorabile şi alţi
clienţi ai promitentului, caz în care clauza are natura juridică a unei stipulaţii pentru altul.

 Clauza clientului celui mai favorizat poate fi cumulată cu clauza ofertei concurente în
favoarea uneia dintre părţi sau amândouă în favoarea ambelor părţi sau una dintre clauze în
favoarea uneia dintre părţi şi alta în favoarea celeilalte.
 Clauza clientului celui mai favorizat, ca şi clauza ofertei concurente, implică efectuarea
anumitor notificări între părţi, procedura notificărilor fiind diferită la această clauză în sensul că
obligaţia primei notificări incumbă promitentului.
 Clauza clientului celui mai favorizat este asemănătoare, ca finalitate şi mecanism de
funcţionare, cu clauza naţiunii celei mai favorizate, cu deosebirea că aceasta din urmă acţionează
pe planul relaţiilor dintre state.

3.5.5. Clauza de hardship (sau de impreviziune)

 Este stipulaţia contractuală care permite modificarea conţinutului contractului atunci când, pe
durata executării lui, se produce, fără culpa vreuneia dintre părţi, un eveniment ce nu putea fi
prevăzut în momentul încheierii contractului, care afectează echilibrul contractual creând pentru
una dintre părţi consecinţe atât de oneroase în executarea propriei obligaţii, încât ar fi inechitabil
să le suporte singură.
 Caracteristici. Doctrina consideră că această clauză are următoarele caracteristici:
a) Cauzele care provoacă hardship pot fi împrejurări de orice natură, riscuri valutare
sau nevalutare (în domeniul economic, financiar, juridic, tehnic etc.), care pot interveni pe
parcursul executării contractului. Spre deosebire de alte clauze asiguratorii care se referă la
modificări bine determinate (de exemplu clauzele monetare se referă la cauze monetare), clauza
de hardship are un caracter general, referindu-se la orice modificări grave care ar putea afecta
echilibrul contractual. Sub acest aspect, clauza de hardship poate acoperi domeniul de aplicare al
celorlalte clauze de adaptare a contractului şi a celor de menţinere a valorii contractului.
b) Evenimentul de hardship trebuie să fie imprevizibil în momentul încheierii contractului (de
altfel, aceasta este o trăsătură definitorie a tuturor riscurilor, deci nu este specifică clauzei de
hardship) şi exterior voinţei părţilor (să excludă culpa acestora).

c) Cauza care provoacă hardship modifică substanţial condiţiile contractului, afectând grav
echilibrul contractual, întrucât efectele sunt fundamental diferite de cele avute în vedere de
părţi în momentul încheierii contractului.

d) Situaţia creată de evenimentul de hardship trebuie să fie inechitabilă pentru partea care
suportă consecinţele. Întrucât echitatea este un criteriu subiectiv, pentru a nu lăsa loc
incertitudinii în raporturile comerciale dintre părţi, practica jurisdicţională ia în considerare
această condiţie atunci când modificările intervenite au afectat semnificaţia economică a
contractului.

e) Scopul urmărit de părţile contractante prin inserarea clauzei de hardship este menţinerea sau
restabilirea echilibrului contractual, când un element imprevizibil în momentul încheierii
contractului modifică substanţial condiţiile contractului.

f) Clauza de hardship exclude automatismul în adaptarea contractului, fiind necesare negocieri

între părţile contractante sau intervenţia organului de jurisdicţie. Dacă partea care se află într-o
situaţie de hardship nu cere negocieri, contractul se va executa în termenii săi iniţiali.
g) Adaptarea contractului ca urmare a clauzei de hardship operează numai pentru viitor, adică din
momentul în care părţile au ajuns la un acord sau a fost pronunţată hotărârea organelor de
jurisdicţie. Părţile pot să prevadă, în mod expres, un alt moment al producerii efectului de
adaptare a contractului (de exemplu, cel al producerii sau notificării evenimentului de
hardship).

3.5.6. Clauza de forţă majoră

 În legătură cu forţa majoră se impun câteva precizări:

a) nu toate sistemele de drept cunosc noţiunea de forţă majoră. Astfel, în sistemul de
drept englez, forţa majoră se încadrează într-un concept mai larg (frustration), care cuprinde şi
cauze exoneratoare de răspundere care nu întrunesc cerinţele forţei majore, mai precis, nu sunt
insurmontabile;
b) chiar în sistemele de drept romanist, care consacră forţa majoră, aceasta nu are
întotdeauna un conţinut identic. De exemplu, în dreptul român şi în dreptul francez, evenimentul
de forţă majoră este de provenienţă externă, absolut imprevizibil şi absolut invincibil.
Invincibilitatea se apreciază in abstracto. În dreptul german, italian şi grec, evenimentul de forţă
majoră trebuie să nu fie imputabil debitorului şi să facă imposibilă executarea obligaţiei acestuia.
Această diversitate a regimurilor juridice naţionale prezintă inconvenientul că şi în cazul în care
există reglementări internaţionale uniforme în materie instanţele judecătoreşti au tendinţa de a
interpreta asemenea reglementări prin prisma reglementărilor naţionale proprii;
c) datorită faptului că regimul juridic al forţei majore are un caracter supletiv indiferent de
dreptul naţional aplicabil, părţile pot să-l completeze sau să-l modifice prin clauze
contractuale, deci pot să stabilească de comun acord un regim juridic convenţional, aplicabil
forţei majore în contractul respectiv.

Definirea forţei majore. Literatura de specialitate a evidenţiat faptul că în practica

internaţională există trei tipuri de definiţii pentru cazurile de forţă majoră:
a) o definiţie sintetică, care enunţă condiţiile legale esenţiale pe care trebuie să le
îndeplinească o împrejurare pentru a fi considerată caz de forţă majoră (în principiu, evenimentul
de forţă majoră trebuie să fie imprevizibil, insurmontabil şi exterior celui care-l invocă, să fi
intervenit ulterior încheierii contractului şi să fi împiedicat executarea acestuia, fără nicio vină
din partea debitorului, aflat în imposibilitate absolută de a executa contractul; de asemenea, cazul
fortuit, culpa creditorului şi fapta terţului care, în practica arbitrală de comerţ internaţional sunt
subsumate noţiunii generice de forţă majoră, trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale ale
acesteia pentru a produce efectele forţei majore);

b) o definiţie analitică, care constă în faptul că nu se defineşte noţiunea de forţă

majoră, ci se enumeră toate situaţiile imaginabile care ar putea fi considerate cazuri de forţă
majoră (denumite şi fapte exoneratoare de răspundere).
 Împrejurările care pot constitui forţă majoră diferă în funcţie de obiectul contractului. În
general, enumerarea cuprinde diverse situaţii, precum:
b1) calamităţile naturale (secetă, îngheţ, cutremure, incendii, inundaţii, epidemii etc.);
b2) actele puterii publice (refuzul eliberării sau anularea ori retragerea licenţelor de
import-export, autorizaţiilor de construcţie sau de exploatare a unui obiectiv economic,
interdicţia importurilor, hotărâtă de un guvern străin, dacă s-a prelungit mai mult timp şi a făcut
imposibilă executarea de către debitor a obligaţiilor sale etc.);
b3) conflictele armate sau alte conflicte grave (stare de război, revoluţie, mobilizare,
rechiziţii, embargou, blocada maritimă etc.);
b4) conflicte de muncă grave (grevele care afectează activitatea economică a uneia
dintre părţi);
b5) dificultăţile de transport, aprovizionare, restricţia utilizării energiei etc.
 Definiţia analitică a forţei majore este întâlnită în practica anglo-saxonă; deşi noţiunea de
forţă majoră nu este proprie dreptului englez, este deseori folosită pentru a califica stări de grevă
sau altele asemenea.

c) O definiţie mixtă, care cuprinde o formulare sintetică a condiţiilor forţei majore şi o

enumerare exempli gratia a principalelor cazuri de forţă majoră.
Această modalitate de definire a forţei majore este frecvent întâlnită în practică pentru
că acoperă cel mai bine varietatea de situaţii care pot fi considerate ca având caracteristicile
forţei majore.
 Derogări convenţionale de la reglementările de drept comun. Dacă dreptul român
constituie lex contractus, se vor aplica reglementările de drept comun (art. 1351 şi art. 1352 C.
civ.) referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească evenimentul de forţă majoră
pentru a produce efectele sale specifice. Dar pentru că regimul juridic al forţei majore stabilit de
legea română are un caracter supletiv, părţile pot să deroge de la el prin clauze contractuale.
Părţile contractante pot conveni derogări de la dreptul comun, deci pot să stabilească un regim
juridic convenţional, diferit de cel legal, în sensul că pot conveni atât asupra semnificaţiei
noţiunii de forţă majoră, cât şi asupra efectelor pe care aceasta le produce.

 Prin prisma regimului juridic supletiv al forţei majore în dreptul român, putem defini clauza
de forţă majoră ca fiind o stipulaţie contractuală prin care părţile convin ca producerea unui
eveniment considerat de ele ca fiind de forţă majoră să aibă ca efect, de regulă, suspendarea
executării contractului, iar dacă forţa majoră acţionează peste o anumită limită de timp stabilită
de părţi, contractul să fie reziliat sau renegociat.
 TESTE GRILĂ

1) Clauza de revizuire a preţului îndreptăţeşte părţile să recalculeze preţul contractual dacă se

modifică preţul materiilor prime:
a) în timpul negocierilor
b) în timpul executării contractului
c) după executarea contractului.

2) Clauza de postcalculare a preţului dă dreptul furnizorului să stabilească preţul

contractual:
a) după livrarea parţială a mărfii
b) după livrarea integrală a mărfii.

3) Clauza de postcalculare a preţului creează avantaje:

a) pentru debitorul prestaţiei pecuniare
b) pentru debitorul prestaţiei în natură
c) pentru terţii de bună credinţă.


4) În cazul ofertei concurente oferta terţului trebuie să aibă:
a) caracter excepţional
b) caracter obişnuit
c) să fie cu executare imediată.

5) Evenimentul de forţă majoră trebuie să aibă caracter:

a) previzibil
b) insurmontabil
c) să excludă culpa debitorului.
 Curs 6 si 7

MODALITĂŢI DE PLATĂ ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte preliminare
2. Acreditivul documentar
3. Incasoul documentar

Bibliografie:
1.D.A.Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Universul Juridic, vol.1-2008 ; vol.2-2009 ;
2.I. Macovei, Dreptul comertului international, Ed. C.H.Beck, vol.1-2006, vol.2-2009;
3.T.R.Popescu, Dreptul comertului international, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983;
4. St.Scurtu, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, Ed. Didactică și pedagogică, București,
2010.

1. Aspecte preliminare

Modalităţile de plată în comerţul internaţional sunt mecanisme prin care se transmite de la

importator la exportator contravaloarea mărfurilor livrate, a lucrărilor efectuate sau a serviciilor prestate.
a)De regulă, părţile stabilesc prin contractul comercial internaţional pe care-l încheie sau prin
contractul-cadru care stă la baza relaţiilor lor comerciale şi modalitatea de plată ce urmează să fie utilizată,
având în vedere particularităţile relaţiilor de afaceri dintre ele (corectitudinea şi promptitudinea cu care cele
două părţi îşi îndeplinesc, de regulă, obligaţiile contractuale), situaţia economică şi politică, precum şi
reglementările naţionale în materie ale ţărilor pe teritoriul cărora se va desfăşura operaţia de import-export.
b)Uneori modalităţile de plată sunt stabilite prin acorduri guvernamentale sau prin aranjamente interbancare.
Modalităţile de plată în comerţul internaţional s-au diversificat continuu, datorită dezvoltării
schimburilor comerciale şi perfecţionării tehnicilor şi tehnologiilor de transmitere a mesajelor. În prezent, se
disting următoarele modalităţi de plată: plata prin marfă contra marfă, plata în numerar, plata prin cec, plata
prin titluri de credit, ordinul de plată, plata documentară, scrisoarea de garanţie bancară.
1) Plata prin marfă contra marfă (denumită şi troc sau plată prin compensaţie). Deşi este
cunoscută din cele mai vechi timpuri, această modalitate de plată nu aparţine doar istoriei, ci şi etapei
contemporane a comerţului internaţional, necesitatea ei fiind determinată fie de fenomene de criză financiară,
naţională sau internaţională (de exemplu, criza din 1929 - 1933, criza datoriior externe din 1980 - 1985 etc.),
fie de limitele financiare ale unor participanţi la comerţul internaţional (de exemplu, această modalitate de
plată este utilizată pentru a menţine relaţii comerciale cu ţări, firme etc., ale căror disponibilităţi financiare
sunt modeste sau inexistente).
2) Plata în numerar. Această tehnică de plată este rareori folosită în prezent în schimburile
comerciale internaţionale, datorită riscurilor (legate de posibilitatea pierderii, furtului etc.) şi dificultăţilor pe
care le presupune (ca urmare a distanţei la care se află partenerii contractuali).
Plata în numerar este utilizată în comerţul contemporan în următoarele situaţii:
a)în spaţiile geografice izolate, care nu sunt conectate la un sistem bancar;
b)în activitatea de turism şi transport internaţional, pentru plăţi curente de bunuri şi servicii, mai ales în ţările
care nu sunt conectate la sisteme de plată electronizate (cărţi de debit, de credit etc.);
c) în ţările care au restricţii valutare privind deţinerea şi mişcarea devizelor, fiind folosită pentru a evita
restricţiile valutare;
d) în cazul în care una dintre părţile contractante sau ambele părţi intenţionează să eludeze legile fiscale
privind plata impozitului pe venit sau să achiziţioneze mărfuri de contrabandă.
3) Plata prin cec prezintă multe similitudini cu plata în numerar. Această modalitate de plată oferă
partenerilor comerciali un grad de siguranţă mai ridicat. Cu toate acestea, plata prin cec se utilizează mai ales
pentru plăţile necomerciale.
4) Plata prin titluri de credit, precum cambia şi biletul la ordin, se utilizează fie ca tehnică
individuală, fie asociată cu alte tehnici de plată (acreditivul documentar, incasoul documentar etc.).
5) Ordinul de plată. Această tehnică de plată numită şi “plată din cont”, se aseamănă cu plăţile în
numerar, dar se realizează prin intermediul băncilor (ordinul de plată constă în dispoziţia pe care un client o
dă băncii sale de a plăti din contul său o sumă de bani unei alte persoane, transferând suma de bani respectivă
în contul acesteia, care poate fi deschis la aceeaşi bancă sau la altă bancă).
6) Plata documentară este o tehnică de plată caracterizată prin faptul că plata preţului mărfurilor,
lucrărilor sau serviciilor se face de o bancă numai contra prezentării unor documente de către beneficiarul
plăţii, ceea ce conferă operaţiunii de plată un grad de securitate ridicat. Ca forme ale acestei tehnici sunt
acreditivul documentar şi incasoul documentar.
7) Scrisoarea de garanţie bancară. Deşi în esenţă este un instrument de garantare, poate fi utilizată
şi ca instrument de plată. Această tehnică poate fi utilizată în mod singular sau în asociere cu o tehnică de
plată cu scopul de a o garanta (de exemplu, plata prin incaso documentar sau prin compensaţie).
Cele mai utilizate tehnici de plată în comerţul internaţional contemporan sunt acreditivul documentar
şi incasoul documentar.

2. Acreditivul documentar (creditul documentar)

1.Noţiune Acreditivul documentar este angajamentul prin care o bancă se obligă, la cererea unui
client al său, să efectueze o plată către un terţ beneficiar, căruia îi remite o scrisoare în acest sens (numită
acreditiv).Pentru că plata bancară se face cu condiţia predării de către terţul beneficiar a unor documente
nominalizate în acordul dintre bancă şi clientul său (de exemplu, factură comercială, poliţă de asigurare,
documente de transport, documente vamale etc.), acreditivul se numeşte documentar.
Acreditivul documentar este utilizat, de regulă, pentru a asigura transmiterea pe canale bancare a
documentelor financiare şi comerciale de la exportator la importator şi a banilor în sens invers.

2.Reglementare. Pentru că în comerţul internaţional de la începutul secolului XX, lipsa unor

reglementări uniforme în materie de plăţi internaţionale constituia un obstacol important în dezvoltarea
schimburilor comerciale, una dintre priorităţile Camerei de Comerţ Internaţionale (C.C.I.) cu sediul la Paris,
a fost elaborarea unor norme uniforme în materia acreditivelor documentare.
Astfel, în anul 1933, a fost adoptat la Conferinţa de la Viena documentul intitulat “Reguli şi uzanţe
uniforme referitoare la acreditivul documentar”, având la bază un proiect elaborat de C.C.I. Aceste reguli au
fost revizuite în anii 1962, 1974, 1984 şi 1993, 2006. Regulile adoptate în 1993 şi aplicabile de la 1 ianuarie
1994, se numesc “Reguli uniforme şi practica acreditivelor documentare - C.C.I., Publicaţia 500”, pentru
care se foloseşte denumirea prescurtată “Publicaţia 500”. Ultimele reguli în materie, adoptate în 2006 şi
aplicabile din 2007, sunt cunoscute sub denumirea prescurtată „Publicaţia 600”, denumirea fiind inspirată de
faptul că se referă la a şasea revizuire a regulilor adoptate în 1933 în materia acreditivelor documentare. La
regulile uniforme în materia acreditivelor documentare au aderat bănci din peste 170 de ţări, inclusiv
România. Ediţia în limba engleză a Publicaţiei 600 constituie textul oficial.
Ca urmare a reglementărilor uniforme în materie, în prezent peste 70% din tranzacţiile internaţionale
se fac pe baza acreditivului documentar.

3.Părţi implicate. În efectuarea unei plăţi prin acreditiv documentar, sunt implicate trei, eventual
patru persoane, care au denumiri consacrate: ordonatorul de credit, beneficiarul acreditivului,banca emitentă,
banca corespondentă a băncii emitente.
a) ordonatorul de acreditiv (sau emitentul ordinului de acreditiv documentar) este importatorul care a
cumpărat mărfuri, a beneficiat de executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii şi, ca urmare, este
debitor al exportatorului; el este cel ce inţiază plata prin acreditiv, printr-un ordin pe care-l dă în acest sens
băncii sale;
b) beneficiarul acreditivului (terţul beneficiar) este exportatorul-vânzător al mărfii, creditor al ordonatorului
de credit, este persoana în favoarea căreia se deschide acreditivul şi care, după îndeplinirea condiţiilor
prevăzute în acreditiv, încasează banii contra remiterii unor documente;
c) banca emitentă (banca ordonatoare a acreditivului) este banca importatorului, care la solicitarea clientului
său - ordonatorul de acreditiv, îşi asumă angajamentul de plată faţă de exportatorul - beneficiar al
acreditivului.
Angajamentul de plată poate fi realizat 1) direct, în sensul că banca emitentă efectuează şi plata sau
2) indirect, când banca emitentă încredinţează efectuarea plăţii unei bănci corespondente situată, de regulă, în
ţara exportatorului;
d) banca corespondentă a băncii emitente (banca intermediară) este societatea bancară prin care banca
emitentă a acreditivului documentar transmite textul acestuia beneficiarului acreditivului.
 În funcţie de atribuţiile pe care le are, banca intermediară poartă următoarele denumiri: bancă
notificatoare (avizatoare), bancă plătitoare, bancă trasă (acceptantă), bancă negociatoare, bancă
confirmatoare.
d1) Banca notificatoare sau avizatoare. Dacă plata se face de către banca emitentă sau de o terţă
bancă, banca notificatoare are rolul unui intermediar care manipulează documentele: anunţă pe exportator de
deschiderea acreditivului, apoi primeşte de la acesta documentele prevăzute în acreditiv şi le transmite băncii
plătitoare.
d2) Banca plătitoare. Dacă plata este făcută de o altă bancă decât banca emitentă, banca plătitoare
(situată în ţara exportatorului sau într-o ţară terţă), are obligaţia să plătească exportatorului o anumită sumă
de bani contra remiterii documentelor prevăzute în acreditiv, apoi să trimită documentele băncii emitente
pentru ca aceasta să-i ramburseze suma plătită.
d3) Banca trasă (acceptantă). Dacă plata urmează să se facă prin cambii trase asupra unei bănci,
aceasta se numeşte bancă trasă. Ea primeşte documentele ce atestă livrarea mărfii, însoţite de cambii de la
exportator, acceptă cambiile şi i le restituie, iar documentele le remite băncii emitente sau importatorului
(după cum este cazul). La scadenţă are obligaţia să achite cambiile beneficiarului.
d4) Banca negociatoare. În dreptul anglo-saxon, acreditivul presupune prezentarea de către
beneficiar a documentelor însoţite de una sau mai multe cambii trase asupra băncii emitente, locul plăţii fiind
în străinătate, la domiciliul trasului, adică al băncii emitente. Acest fapt este un inconvenient pentru
exportator şi pentru a-l elimina, banca emitentă, la instrucţiunile ordonatorului de acreditiv, poate autoriza o
altă bancă să negocieze documentele. Aceasta plăteşte beneficiarului cambia contra documentelor şi apoi le
transmite băncii emitente, încasând de la beneficiar un comision de negociere.
d5) Banca confirmatoare este banca ce adaugă propriul angajament la angajamentul de plată
asumat de banca emitentă. Dacă banca emitentă nu-şi onorează angajamentul de plată, plata va fi făcută de
banca confirmatoare.

4. Operaţii juridice sau bancare necesare plăţii prin acreditiv

Dacă plata prin acreditiv se face de banca exportatorului, această plată implică următoarele operaţii
succesive:
a) încheierea unui contract comercial internaţional privind livrarea unei mărfi, în cadrul căruia părţile
convin plata mărfii prin acreditiv. Ca urmare a acestui acord, importatorul are obligaţia să dea ordin băncii
sale să deschidă un acreditiv în beneficiul exportatorului, iar exportatorul are obligaţia să expedieze marfa în
condiţiile precizate în acreditivul documentar;
b) încheierea unei convenţii între importator şi banca sa privind deschiderea acreditivului, convenţie
prin care se stabilesc obligaţiile părţilor, conţinutul acreditivului (termenele pe care trebuie să le respecte
exportatorul şi documentele pe care trebuie să le predea băncii pentru a i se face plata) etc. Instrucţiunile
pentru emiterea acreditivului trebuie să fie complete şi precise. Pentru a se evita confuzia şi greşita
înţelegere, băncile nu vor accepta:
1) includerea de detalii excesive în acreditiv sau în orice modificare la acesta;
2) instrucţiunile de emitere, avizare sau confirmare a unui acreditiv prin referire la un acreditiv emis anterior.
În baza acestei convenţii, importatorul remite băncii sale ordinul de deschidere a acreditivului.
Pentru ca banca importatorului să îşi asume angajamentul de a-l plăti pe exportor trebuie ca importatorul să
aibă disponibilităţi băneşti în cont sau să i se fi aprobat deschiderea unui credit.
Toate instrucţiunile de emitere sau modificare a acreditivului trebuie să precizeze clar documentele
contra cărora se va face plata, acceptarea sau negocierea;
c) emiterea acreditivului de către banca importatorului. Prin acest document bancar, banca emitentă
se angajează ferm faţă de exportator să-i plătească o anumită sumă în condiţiile de termene şi documente
cuprinse în acreditiv; documentul este transmis băncii exportatorului.
Acreditivul documentar este (un contract) independent de contractul comercial care stă la baza lui.
Acest fapt produce următoarele consecinţe:
1) dacă banca a primit toate documentele prevăzute în acreditiv, nu poate refuza plata, invocând excepţii
trase din contractul de vânzare, pentru că excepţiile sunt inopozabile, exceptând cazul unei fraude săvârşite
de beneficiar (fraus omnia corrumpit); deci drepturile beneficiarului acreditivului documentar sunt
independente de relaţiile contractuale dintre el şi ordonatorul acreditivului; băncile verifică numai
documentele, nu şi modul în care au fost respectate prevederile contractului comercial referitoare la calitatea
sau starea mărfurilor.
2) dacă acreditivul şi contractul comercial care a stat la baza lui au prevederi contrare, pentru utilizarea
acreditivului (încasarea banilor) au prioritate prevederile acreditivului; pentru că textul acreditivului s-a
realizat potrivit instrucţiunilor ordonatorului, banca nu poartă nici o răspundere pentru eventualele
neconcordanţe dintre acreditiv şi contractul de bază, diferendul urmând să se rezolve între partenerii
contractuali;
3) includerea în acreditiv a unor referiri la contractul principal, nu are nici un efect, deci nu creează obligaţii
pentru bănci;
4) datorită faptului că drepturile exportatorului beneficiar decurg direct din acreditiv, ele sunt independente
de relaţiile dintre bancă şi importatorul ordonator şi întreruperea acestor relaţii (prin moarte, faliment etc.) nu
permite băncii să refuze îndeplinirea obligaţiilor izvorâte din acreditiv;
d) notificarea exportatorului de către banca sa cu privire la deschiderea acreditivului şi remiterea
documentului bancar respectiv exportatorului ;
e) livrarea mărfii de către exportator, cu respectarea tuturor termenelor din acreditiv şi cu întocmirea
documentelor menţionate în acreditiv.
Dacă nu poate îndeplini condiţiile din acreditiv, exportatorul nu expediază marfa, ci solicită
ordonatorului de acreditiv modificarea acestuia (de exemplu, modificarea datelor de expediere a mărfii,
prelungirea termenului de prezentare a documentelor sau renunţarea la anumite documente pe care nu le
poate procura);
f) utilizarea acreditivului, adică predarea acreditivului şi a documentelor ce atestă livrarea mărfii de
către exportator băncii plătitoare şi încasarea sumei de bani cuvenite. Înainte de a face plata, banca verifică
dacă documentele sunt conforme cu termenele şi condiţiile acreditivului .
Plata sumei de bani prevăzute în acreditivul documentar se poate face de banca plătitoare prin
creditarea contului beneficiarului acreditivului, prin acordarea unui credit cu plata amânată sau prin
acceptarea cambiei, care urmează să fie încasată la scadenţă sau scontată la o bancă;
g) banca plătitoare remite documentele băncii emitente şi aceasta, după verificarea conformităţii
documentelor cu condiţiile acreditivului, rambursează banii băncii plătitoare sau refuză plata, dacă
documentele nu sunt conforme cu acreditivul;
h) banca importatorului remite acestuia documentele şi primeşte suma plătită dacă importatorul,
verificând documentele, constată că sunt conforme cu instrucţiunile date prin cererea de deschidere a
acreditivului;
i) importatorul predă documentele de transport (originalul sau duplicatul, după caz) cărăuşului pentru
ca acesta să-i elibereze marfa livrată de exportator.

5. Clasificarea acreditivelor documentare

6.1. În funcţie de fermitatea lor, acreditivele sunt revocabile şi irevocabile. Acreditivele trebuie să
indice clar dacă sunt revocabile sau irevocabile. În lipsa unei asemenea precizări, acreditivul va fi considerat
irevocabil.
a) Un acreditiv revocabil poate fi modificat sau anulat de banca emitentă în orice moment, fără o
avizare prealabilă a beneficiarului; deci banca nu are altă obligaţie faţă de vânzător, decât de a-l informa că a
fost deschis acreditivul. Banca rămâne obligată doar faţă de ordonatorul de acreditiv în baza convenţiei
dintre ei.
Dreptul de revocare al băncii emitente se stinge în momentul în care plata a fost făcută de banca
plătitoare. Prin urmare, dacă banca corespondentă a plătit acreditivul, înaintea primirii modificării sau
anulării lui, banca emitentă trebuie să ramburseze băncii plătitoate suma plătită. Acreditivul revocabil este
rar utilizat în practică, datorită riscurilor pe care le prezintă.
b) Un acreditiv irevocabil presupune angajamentul ferm al băncii emitente de a plăti beneficiarului
suma prevăzută în acreditiv, cu condiţia ca documentele stipulate să fie prezentate băncii desemnate sau
băncii emitente şi să fie în conformitate cu termenii şi condiţiile acreditivului. Dacă în acreditiv sunt
menţionate unele condiţii fără a se arăta documentele care trebuie prezentate pentru atestarea îndeplinirii
condiţiilor respective, băncile vor considera acele condiţii ca nefiind scrise şi le vor ignora. Un acreditiv
irevocabil nu poate fi modificat sau anulat fără acordul tuturor celor interesaţi (banca emitentă, banca
confirmatoare, dacă există şi beneficiarul).
Acreditivele irevocabile pot fi neconfirmate sau confirmate.
b1) În cazul acreditivelor neconfirmate, banca emitentă este singura angajată ferm la plată, iar banca
corespondentă nu-şi asumă un astfel de angajament , acţionând doar ca mandatar al băncii emitente.
 b2) În cazul acreditivelor confirmate, la angajamentul băncii emitente se adaugă un angajament
independent şi ferm al băncii confirmatoare, care poate fi banca exportatorului sau o bancă situată într-o altă
ţară. Dacă banca emitentă nu plăteşte acreditivul conform angajamentului luat, banca confirmatoare are
obligaţia să plătească în temeiul propriului angajament.
Avantajul acreditivelor confirmate este că oferă o garanţie în plus exportatorului pentru plata
mărfurilor livrate; dezavantajul este legat de creşterea costului comisioanelor bancare, costul comisionului de
confirmare fiind suportat de beneficiarul acreditivului.
Acreditivele confirmate se folosesc când banca emitentă îşi are sediul într-o ţară cu o situaţie
financiară dificilă sau standingul băncii emitente este îndoielnic.
6.2. În funcţie de locul prezentării documentelor sau locul de domiciliere a acreditivului, pot fi:
acreditive domiciliate în ţara importatorului, acreditive domiciliate în ţara exportatorului şi acreditive
domiciliate într-o ţară terţă.

3. Incasoul documentar

1. Noţiune.Incasoul documentar este o modalitate de plată prin care exportatorul remite băncii sale
documentele comerciale care atestă îndeplinirea obligaţiilor ce i-au revenit în baza unui contract comercial
internaţional, cu solicitarea ca aceasta să remită documentele spre încasare unei bănci din străinătate, care, la
rândul ei, le predă importatorului după ce acesta achită contravaloarea lor.

2.Reglementare. În anul 1967, Camera de Comerţ Internaţional cu sediul la Paris, a elaborat

“Regulile uniforme pentru încasarea hârtiilor comerciale”, care au însemnat un pas important pentru
unificarea uzanţelor bancare în domeniul plăţilor documentare. Acestea au fost revizuite în anul 1979 sub
denumirea “Reguli uniforme privind incasourile” (Publicaţia 322) şi în 1995 sub denumirea “Reguli
uniforme pentru incaso” (Publicaţia 522).

3. Caracteristici ale incasoului documentar. a) incasoul documentar este atât o modalitate de plată,
cât şi o operaţie bancară în relaţiile comerciale internaţionale, pentru că exportatorul îi acordă indirect
importatorului un credit pe perioada de timp cuprinsă între momentul expedierii mărfurilor şi până la
încasarea preţului.
Incasoul documentar presupune ca băncile să efectueze o încasare pentru client, spre deosebire de
creditul documentar, în cazul căruia băncile au rolul de a efectua o plată;
b) atât incasoul documentar, cât şi acreditivul documentar au ca mecanism de realizare vehicularea
documentelor de către bănci pentru ca, în final, să se obţină plata mărfii contra documente. Dar caracterul
documentar al plăţii este mai pronunţat în cazul incasoului documentar pentru că importatorul efectuează
plata nu contra marfă, ci contra documente care atestă livrarea mărfii în conformitate cu condiţiile stabilite în
contractul comercial internaţional;
c) incasoul documentar nu prezintă garanţie pentru exportator în ce priveşte plata preţului mărfii de
către importator; de aceea, el este mai puţin folosit în relaţiile de plăţi internaţionale. Pentru a atenua riscul
neplăţii creanţei sale, exportatorul care uzează de incaso, foloseşte de multe ori un instrument de garantare:
obţinerea unei scrisori de garanţie bancară, tragerea unei cambii asupra importatorului, folosirea vinculaţiei
etc;
d) dacă trasul refuză plata taxelor şi comisioanelor bancare, acestea sunt suportate de exportator;
e) dacă importatorul refuză primirea mărfii, exportatorul poate dispune de marfa sa, deci o poate
vinde altui cumpărător, dar aceasta înseamnă întârzierea încasării preţului şi sporirea cheltuielilor de
desfacere a mărfii;
f) incasoul este o modalitate de plată simplă şi puţin costisitoare (pentru că nu angajează răspunderea
băncilor şi serviciile lor sunt ieftine);
g) incasoul documentar prezintă dezavantajul că este domiciliat întotdeauna în ţara importatorului,
ceea ce duce la întârzierea încasării contravalorii mărfii;
h) datorită dezavantajelor sale, incasoul este folosit mai rar în relaţiile comerciale internaţionale (10-
15%), fiind utilizat în mai mare măsură în relaţiile de plăţi necomerciale (incasoul este folosit când
importatorul are o bonitate recunoscută pe planul afacerilor internaţionale; când marfa care face obiectul
contractului fundamental este mai greu vandabilă; când legislaţia din ţara importatorului impune utilizarea
incasoului etc).
 4. Părţi implicate
În operaţiunea de incaso documentar sunt implicate următoarele părţi:
a) ordonatorul (emitentul sau trăgătorul principal) este un exportator care încredinţează operaţiunea
de incaso băncii sale;
b) trasul (importatorul) este debitorul exportatorului, ca urmare a încheierii unui contract de vânzare
internaţională de mărfuri şi este partea căreia trebuie să i se prezinte documentele conform instrucţiunilor
menţionate de exportator în incaso.
c) banca ordonatoare (numită şi bancă remitentă) este banca exportatorului, căreia i s-a încredinţat
operaţiunea de incaso;
d1) banca prezentatoare este banca importatorului, însărcinată cu prezentarea documentelor trasului
şi cu încasarea sumei de bani datorată de importator exportatorului;
d2) banca însărcinată cu încasarea, poate fi orice bancă, alta decât banca ordonatoare, implicată în
operaţiunile asociate incasoului.
Banca însărcinată cu încasarea şi banca prezentatoare pot fi una şi aceeaşi bancă dacă documentele
sunt trimise direct băncii al cărei client este trasul. Dar banca ordonatoare poate utiliza serviciile altei bănci
din ţara importatorului, care să fie însărcinată cu încasarea şi care, la rândul ei, se adresează băncii care îl
deserveşte pe tras, numită bancă prezentatoare;

5. Etapele realizării unei operaţiuni de incaso documentar

5.1) Acordul asupra plăţii prin incaso documentar. Condiţiile de plată sunt stabilite în contractul de
vânzare internaţională negociat de părţi sau în oferta exportatorului acceptată de importator. Clauza
contractuală referitoare la condiţiile de plată prin incaso documentar se poate prezenta în trei variante: a)
predarea documentelor contra plată; b) predarea documentelor contra acceptării unei cambii; c) acceptarea
cambiei cu predarea documentelor contra plată (art. 6 şi 7).
a) Când există clauza predării documentelor contra plată, importatorul va face plata odată cu
predarea documentelor sau cel mai târziu la sosirea mărfii.
b) Când contractul cuprinde clauza predării documentelor contra cambiei trase de exportator asupra
importatorului, banca verifică numai dacă menţiunea acceptării este scrisă în mod corespunzător pe cambie.
Ea nu răspunde pentru autenticitatea semnăturilor, nici de îndrituirea importatorului de a accepta cambia, nici
de solvabilitatea acestuia.
Cambia este trasă, de regulă, la 30 - 180 de zile sau la o dată fixă. Importatorul poate intra în posesia
mărfii imediat după primirea documentelor de la banca sa, deci înainte de a fi plătit efectiv marfa şi o poate
vinde imediat şi din fondurile procurate astfel, poate plăti cambia.
Pentru a-şi consolida garanţia plăţii, exportatorul poate pretinde avalizarea cambiei de către o bancă,
prin avalizare banca devenind debitor solidar cu importatorul.
c) Acceptarea cambiei cu predarea documentelor contra plată este un procedeu care constă în faptul
că mai întâi banca prezintă importatorului documentele de livrare a mărfii, iar acesta acceptă cambia trasă la
x zile de la vedere. Documentele îi sunt predate importatorului în momentul plăţii cambiei, mărfurile fiind
depozitate până în acest moment.
5.2. Livrarea mărfii. Livrarea mărfii trebuie să se facă în conformitate cu termenele şi condiţiile de
livrare prevăzute în contractul de bază.
După ce livrează marfa, exportatorul trebuie să depună la banca remitentă documentele de livrare
într-un interval de timp optim, astfel ca documentele să ajungă la cumpărător înaintea sosirii mărfii la
destinaţie pentru că în caz contrar, se prelungeşte creditul pe care în mod indirect exportatorul îl acordă
cumpărătorului, cresc cheltuielile de magazinaj (eventual contrastalii, în cazul transportului maritim) etc.
5.3) Prezentarea la bancă a documentelor de livrare a mărfii, de către exportator şi emiterea ordinului
de încasare.
După ce livrează marfa (pe adresa importatorului sau pe adresa băncii acestuia), exportatorul predă
băncii ordonatoare ordinul de incaso documentar şi documentele de expediţie (factură comercială, document
de transport, poliţă de asigurare a mărfii, certificat de calitate, certificat de origine, eventual, una sau mai
multe cambii etc).
În ordinul de plată la incaso se arată denumirea documentelor anexate acestuia, se solicită în mod
expres plata la incaso şi sunt menţionate condiţiile în care vor fi remise documentele de livrare
importatorului (contra plată, contra acceptare şi/sau alte condiţii).
5.4) Banca exportatorului remite ordinul de incaso, împreună cu documentele de livrare a mărfii,
băncii importatorului. În acest scop, banca exportatorului emite propriul ei ordin de incaso, în cadrul căruia
preia instrucţiunile primite de la exportator.
 Banca nu este obligată să verifice conformitatea documentelor.
Exportatorul poate da băncilor orice instrucţiuni consideră că sunt necesare; astfel:
a) poate indica băncii sale să protesteze cambia în cazul neacceptării ei de către tras sau în cazul
neplăţii la termen a cambiei acceptate;
b) poate indica băncii încasatoare că importatorul poate verifica marfa, înainte de acceptarea plăţii
etc.
5.5) Banca importatorului îl avizează pe importator despre sosirea documentelor şi despre condiţiile
de plată.
5.6) Banca prezentatoare eliberează importatorului documentele şi conform instrucţiunilor cuprinse
în ordinul de încasare documentară, încasează plata sau primeşte acceptarea cambiei trasă de exportator
asupra importatorului. Fiind în posesia documentelor, importatorul poate să ridice marfa.
Băncile pot să accepte plăţi parţiale în cazul incasoului documentar, numai dacă prin ordinul de
încasare nu sunt interzise plăţile parţiale, iar în caz contrar, documentele nu vor fi remise trasului decât după
efectuarea integrală a plăţii.
În cazul incasoului simplu, plăţile parţiale pot fi acceptate în măsura şi în condiţiile în care astfel de
plăţi sunt autorizate de legile în vigoare la locul plăţii.
Plata parţială a mărfii este acceptată de exportator, de regulă, când importatorul refuză plata integrală
a documentelor, motivând că există erori de facturare ale exportatorului, lipsuri cantitative (dacă mărfurile au
sosit înaintea documentelor) etc. În astfel de situaţii, ca urmare a negocierilor directe între părţile din
contractul fundamental, exportatorul dă ordin băncii de încasare parţială a valorii mărfii.
5.7) Banca importatorului remite banii sau cambia băncii exportatorului, care notifică acest lucru
exportatorului şi îi creditează contul cu suma încasată sau îi remite cambia acceptată.

TESTE GRILĂ

1) Modalitatea de plată utilizată în contractele internaţionale se stabileşte , de regulă:

a) prin legi naţionale
b) prin acordul părţilor contractante
c) prin aranjamente interbancare

2) Ordonatorul de acreditiv este:

a) exportatorul
b) importatorul
c) banca emitentă a acreditivului

3) Acreditivul revocabil poate fi revocat de banca emitentă:

a) în orice moment
b) după avizarea importatorului
c) după avizarea exportatorului

4) Ordonatorul incasoului documentar este:

a) banca importatorului
b) banca exportatorului
c) importatorul
d) exportatorul

5) Plata prin incaso documentar poate fi stabilită:

a) prin contractul negociat de plăţi
b) prin oferta exportatorului acceptată de importator
c) prin acordul dintre importator şi banca sa.
 Curs 8: Arbitrajul comercial international: aspecte preliminare; natura juridica a arbitrajului comercial
international

Curs 9: Arbitrajul comercial international: conventia arbitrala

Curs 10: Arbitrajul comercial international: sentinta arbitrala

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Secţiunea 1
Aspecte preliminare

1. Avantajele procedurii arbitrale

În dreptul român, soluţionarea litigiilor născute din raporturi juridice care aparţin dreptului
comerţului internaţional este de competenţa instanţelor judecătoreşti şi instanţelor de arbitraj.
Arbitrajul reprezintă modul obişnuit de soluţionare a litigiilor din comerţul internaţional, întrucât
procedura arbitrajului oferă părţilor avantaje incontestabile faţă de sistemul jurisdicţiei de stat; de
exemplu: 1
a) părţile au posibilităţi egale de informare asupra normelor procedurale în temeiul cărora se va
soluţiona litigiul dintre ele;2
b) dezbaterile sunt confidenţiale, pentru a nu fi afectată reputaţia părţilor litigante; nu numai că şedinţele
de judecată nu sunt publice, dar nicio persoană nu are acces la informaţiile privind activitatea de
soluţionare a litigiilor Curţii de Arbitraj;
c) procedura arbitrală este mai simplă şi mai rapidă decât procedura jurisdicţiei de stat (de exemplu, se
stabilesc termene în care litigiul trebuie soluţionat, iar prin convenţia de arbitraj părţile convin, de obicei,
că hotărârea are caracter definitiv);
d) cheltuielile de arbitrare sunt mai mici;
e) părţile pot alege pe arbitri, având în vedere competenţa lor profesională şi integritatea lor morală;
f) se creează mai multe facilităţi pentru folosirea limbilor străine;
g) executarea în străinătate a sentinţei arbitrale este mult simplificată, în comparaţie cu executarea
hotărârilor judecătoreşti, datorită convenţiilor internaţionale adoptate în această materie.

2. Accepţiuni ale conceptului de arbitraj comercial internaţional

În doctrină, conceptul de arbitraj comercial internaţional a primit diferite accepţiuni:3
a) într-o primă accepţiune, acest concept a fost definit ca metodă (procedură) de soluţionare a litigiilor
născute din relaţiile comerciale internaţionale;

1
A se vedea, în acest sens, T.R. Popescu; O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu; Br. Ştefănescu, I. Rucăreanu.
2
Fie că stabilesc împreună normele de procedură pe care trebuie să le urmeze arbitrii, precum în cazul arbitrajului ocazional,
fie că de comun acord se supun unor regulamente (ale instituţiilor de arbitraj) ale căror prevederi sunt bine cunoscute în lumea
afacerilor, părţile convenţiei de arbitraj au aceleaşi posibilităţi de a cunoaşte normele de procedură urmate de arbitri. Astfel se
pot evita "riscurile unor eventuale decăderi sau nulităţi de ordin formal” (O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu).
3
M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
1
b) într-o altă accepţiune, arbitrajul comercial internaţional a fost considerat o instituţie juridică pentru
soluţionarea litigiilor de comerţ internaţional, de către persoane învestite cu această sarcină chiar de
părţile contractante aflate în litigiu. Caracteristica esenţială a arbitrajului o constituie prorogarea
convenţională a competenţei, prin sustragerea litigiilor de sub competenţa jurisdicţiilor de drept comun,
pentru a fi date spre soluţionare unor persoane care nu au calitatea de judecători4;

c) în fine, într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, arbitrajul comercial internaţional a fost considerat o
jurisdicţie specială şi derogatorie de la dreptul comun al jurisdicţiei de stat, în cadrul căruia o instanţă
este abilitată de părţile interesate să soluţioneze un litigiu determinat 5. Indiferent de tipul său, arbitrajul
este o formă de jurisdicţie nestatală, cu caracter particular, constituită prin voinţa părţilor litigante.
Denumirea de arbitraj comercial internaţional este consacrată în convenţii internaţionale şi în
doctrina dreptului comerţului internaţional şi dreptului internaţional al afacerilor, precum şi în practica
comerţului internaţional. De pildă, această denumire apare în chiar titlul Convenţiei Europene asupra
arbitrajului comercial internaţional, semnată la Geneva, la 21 aprilie 1961, iar Convenţia pentru
recunoaşterea sentinţelor arbitrale străine, semnată la New York, la 10 iunie 1958 a fost precedată de o
Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra arbitrajului comercial internaţional; această denumire este
consacrată şi în documentele Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional
(UNCITRAL)6.

3. Caracterele arbitrajului comercial internaţional

Denumirea acestei forme de jurisdicţie sugerează caracterele sale generale: caracterul arbitral,
comercial şi internaţional.
Caracterele arbitrajului comercial internaţional privesc arbitrajul ca instituţie sau ca organ de
jurisdicţie şi nu litigiul arbitral care constituie obiectul arbitrajului şi care are propriile sale caractere.
3.1) Caracterul arbitral. Acest caracter este cel care deosebeşte jurisdicţia arbitrală de
jurisdicţiile de drept comun. Caracterul arbitral rezultă din faptul că puterea arbitrilor de a judeca un
anumit litigiu este conferita de părţile convenţiei de arbitraj. Spre deosebire de temeiul competenţei
arbitrului, puterea judecătorului de a statua (adică de a judeca) îşi are temeiul în lege.
Dar, asemenea judecătorului, arbitrul nu acţionează în numele vreuneia dintre părţi, ci hotărăşte
în mod imparţial asupra pretenţiilor părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii. De aceea
arbitrajul este considerat un organ de jurisdicţie (ca şi organele judecătoreşti), iar sentinţa dată de arbitri,
are calitatea de act jurisdicţional (asemenea hotărârii judecătoreşti)7. Arbitrul, întocmai ca judecătorul,
trebuie să hotărască asupra unei situaţii juridice cu privire la care există dezacord între părţi după ce, în
prealabil, a verificat temeinicia şi legalitatea susţinerilor părţilor.
Cu toate că se bazează pe componenta sa contractuală (deoarece puterea arbitrilor îşi are temeiul
în voinţa părţilor în litigiu), arbitrajul se deosebeşte de alte acte juridice din domeniul contractelor,
precum mandatul sau tranzacţia, întrucât este un act de jurisdicţie. 8 De asemenea, hotărârea arbitrală,
care este susceptibilă de executare silită, se deosebeşte de expertiză, care are doar valoare de probă, fiind
supusă aprecierii arbitrului sau judecătorului.

4
T.R. Popescu.
5
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu; S. Zilberstein, arbitraj comercial internaţional, în Dicţionar juridic de comerţ exterior.
6
Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL) este organ al Adunării Generale a ONU, cu
sediul la Viena, creat în 1966, având ca scop armonizarea şi unificarea dreptului comerţului internaţional. Având în vedere
importanţa arbitrajului în soluţionarea litigiilor care apar în cadrul raporturilor comerciale internaţionale, Comisia Naţiunilor
Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL) a aprobat textul Regulilor de Arbitraj UNCITRAL, iar Adunarea
Generală a ONU a adoptat Regulamentul de Arbitraj UNCITRAL, în data de 15 decembrie 1976 şi a recomandat utilizarea
Regulilor de Arbitraj UNCITRAL, în special cu referire la Regulamentul de Arbitraj UNCITRAL. În anul 1985, Comisia
Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional a adoptat Legea Model privind Arbitrajul Comercial Internaţional
(pentru detalii, a se vedea D. Mazilu).
7
Totuşi, arbitrajul este un organ de jurisdicţie fără puteri depline (plena potestas), pentru că pentru executarea sentinţei
arbitrale partea interesată trebuie să apeleze la instanţele judecătoreşti, care au competenţa legală să recunoască şi să
învestească cu formulă executorie sentinţele arbitrale străine sau numai să le învestească cu formulă executorie pe cele
naţionale.
8
T.R. Popescu; V. Babiuc, 1994.
2
 3.2) Caracterul comercial. Caracterul comercial al arbitrajului decurge din obiectul său, adică din
faptul că obiectul arbitrajului îl constituie litigii născute din operaţii de comerţ (internaţional). Acest
aspect se deduce şi din dispoziţiile Convenţiei europene asupra arbitrajului comercial internaţional, care
dispune că prevederile Convenţiei se aplică acelor convenţii de arbitraj care au ca obiect litigii născute
sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional între persoane fizice sau juridice, având, în
momentul încheierii Convenţiei, reşedinţa sau sediul în state diferite (art. 1 alin. 1 pct. a).

3.3) Caracterul internaţional. Decurge din faptul că arbitrajul are ca obiect litigii comerciale care
au caracter internaţional9. Caracterul internaţional al acestor litigii dă caracter internaţional arbitrajului.
Caracterul internaţional al arbitrajului nu este determinat de caracterul naţional sau internaţional
al instituţiei de arbitraj. Majoritatea instituţiilor de arbitraj sunt naţionale, adică sunt legate de o anumită
ţară. Dar, dacă o instituţie de arbitraj este competentă să soluţioneze litigii născute din raporturi de
comerţ internaţional, arbitrajul realizat în legătură cu acele litigii are caracter internaţional.
Faptul că o instituţie de arbitraj este competentă să soluţioneze atât litigii izvorâte din raporturi de
comerţ internaţional, cât şi litigii izvorâte din raporturi de comerţ naţional, adică stabilite între subiecţi de
drept naţional din ţara unde funcţionează instituţia de arbitraj, nu schimbă caracterul internaţional al
arbitrajului realizat de acea instituţie cu prilejul soluţionării litigiilor cu care a fost învestită de
participanţii la comerţul internaţional10. De altfel, multe dintre instituţiile de arbitraj sunt competente să
soluţioneze atât litigii izvorâte din raporturi de comerţ internaţional cât şi litigii între participanţii la
comerţul naţional (de exemplu, Asociaţia Americană de Arbitraj - A.A.A.).
Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională din Paris este considerată o
instituţie prin excelenţă de arbitraj internaţional, pentru că litigiile pe care această instanţă este
competentă să le soluţioneze sunt internaţionale (ori conţin elemente de extraneitate) şi tot astfel această
instituţie de arbitraj este internaţională prin structura sa şi prin compoziţia tribunalului arbitral. Dar aşa
cum s-a remarcat în doctrină,11 nici în acest caz nu se poate spune că arbitrajul este desprins de orice
cadru naţional, adică fără nicio legătură cu legile şi autorităţile unui stat.

4. Reglementare
4.1. Reglementarea arbitrajului în dreptul român
În dreptul român există mai multe acte normative care cuprind norme aplicabile în materia
arbitrajului comercial internaţional şi anume:

a) Codul de procedură civilă, cartea a IV-a, cuprinde şapte titluri referitoare la convenţia arbitrală,
tribunalul arbitral, procedura arbitrală, desfiinţarea hotărârii arbitrale, executarea hotărârii
arbitrale şi arbitrajul instituţionalizat; de asemenea, cartea a VII-a cuprinde un titlu (al IV-lea)
care reglementează arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale străine;

b) Legea nr. 335 din 3 decembrie 2007, a Camerelor de comerţ din România;

De asemenea, în materia arbitrajului comercial internaţional, sunt aplicabile următoarele

regulamente şi reguli arbitrale:
a) Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în vigoare din 6 martie 2013;
b) Regulile de procedură aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României prin Decizia nr. 7 din 6 martie 2013, dată la care au intrat în
vigoare;

9
Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial internaţional precizează, aşa cum arătam mai sus, că dispoziţiile sale se
aplică litigiilor comerciale dintre persoane fizice sau juridice având în momentul încheierii Convenţiei reşedinţa sau sediul în
state diferite. Caracterul internaţional al arbitrajului implică luarea în considerare a unor elemente obiective, precum sediul
părţilor litigante, locul desfăşurării arbitrajului, transferul peste hotare al mărfurilor şi valorilor în dispută (D. Mazilu, 2000).
10
M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
11
T. R. Popescu, 1983.
3
c) Regulile de procedură ale camerelor de comerţ judeţene.

4.2. Reglementarea arbitrajului prin convenţii internaţionale

Datorită importanţei pe care o are arbitrajul pentru dezvoltarea comerţului internaţional
perfecţionarea reglementării acestuia este o preocupare permanentă a statelor comunităţii internaţionale,
care se reflectă atât în legislaţiile naţionale, cât şi în convenţiile bilaterale, regionale sau internaţionale
adoptate.12
a) Convenţiile bilaterale au o contribuţie redusă la reglementarea arbitrajului ca urmare a
reglementării sale uniforme prin convenţii regionale şi internaţionale.13

b) Dintre convenţiile regionale, se cuvine amintită Convenţia interamericană de arbitraj

comercial internaţional, adoptată la 30 ianuarie 1975 de către a V-a Conferinţă de drept
internaţional privat al Organizaţiei Statelor Americane.

c) În materia arbitrajului comercial internaţional, s-au adoptat următoarele convenţii

internaţionale, prin care se stabilesc norme de drept uniform în materia arbitrajului
internaţional şi care primesc incidenţă în activitatea arbitrajului comercial internaţional din
România: 14 Protocolul de la Geneva din 1923, privind clauzele de arbitraj; Convenţia de la
Geneva, din 1927, pentru executarea sentinţelor arbitrale străine; Convenţia de la New York
din 1958, privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine; Convenţia
europeană privind arbitrajul comercial internaţional, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961;
Convenţia pentru reglementarea diferendelor referitoare la investiţii, între state şi persoane ale
altor state, adoptată la Washington la 18 martie 1965.

1. Protocolul de la Geneva din 1923, privind clauzele de arbitraj, a fost adoptat în cadrul
Societăţii Naţiunilor. România a devenit parte a Protocolului în anul 1925.15
Statele părţi ale acestui Protocol se obligă să recunoască valabilitatea convenţiei arbitrale prin
care părţile la un contract (încheiat în materie comercială sau orice altă materie susceptibilă de a fi
supusă arbitrajului) sunt de acord ca eventualele litigii decurgând din contractul încheiat de ele să fie
supuse unui arbitraj, chiar dacă acesta s-ar desfăşura pe teritoriul altui stat decât acela a cărui jurisdicţie
se aplică uneia dintre părţile la contract. Procedura de arbitrare şi constituirea completului arbitral sunt
supuse voinţei părţilor şi legii statului unde se realizează arbitrajul. Statele semnatare ale protocolului se
obligă, de asemenea, să asigure, prin dispoziţii legislative, executarea sentinţelor pronunţate pe teritoriul
lor.
2. Convenţia de la Geneva din 1927 pentru executarea sentinţelor arbitrale străine, a fost
adoptată tot în cadrul Societăţii Naţiunilor, fiind deschisă ratificării ori aderării numai statelor părţi ale
Protocolului din 1923. România a ratificat această Convenţie în anul 1931.16
Prin această Convenţie statele părţi se angajează să recunoască şi să execute pe teritoriul lor
sentinţele arbitrale străine, pronunţate pe teritoriul unui stat parte la Convenţie, cu condiţia ca sentinţa
respectivă să nu fie contrară ordinii publice sau principiilor de drept public din ţara unde a fost invocată.
Convenţia de la Geneva cuprinde şi reglementări care au ca scop să lărgească atribuţiile arbitrilor
pentru a asigura funcţionarea arbitrajului ad-hoc în mod independent, fără vreo intervenţie a instanţelor
12
Eforturile pentru codificarea regulilor aplicabile arbitrajului comercial internaţional sunt evidente atât în activitatea
O.N.U., a organismelor sale specializate (Comisia Economică a O.N.U. pentru Europa (C.E.E./O.N.U.), Consiliul Economic
si Social al O.N.U. (ECOSOC), Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL), Institutul
Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT), cât şi în activitatea altor organizaţii internaţionale
(Organizaţiile Comunităţii Economice Europene) sau în activitatea unor organizaţii neguvernamentale cu caracter ştiinţific
(Consiliul Interamerican de Jurisconsulţi, Asociaţia de Drept Internaţional). O importanţă deosebită pentru unificarea acestor
reguli o au contractele tip care conţin clauze de arbitraj (clauzele de arbitraj tip), regulamentele diferitelor instituţii
permanente de arbitraj comercial internaţional.
13
Cu privire la convenţiile bilaterale, a se vedea D. A. Sitaru.
14
Pentru detalii, a se vedea Dicţionar diplomatic; Dicţionar de relaţii economice internaţionale.
15
A se vedea, în acest sens, M. Of. nr. 69 din 21 martie 1925.
16
A se vedea, pentru acest aspect, M. Of. nr. 71 din 26 martie 1931.
4
judecătoreşti. Astfel, potrivit art. IV pct.3 din Convenţia de la Geneva, dacă părţile au hotărât să supună
reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc, fără ca acea convenţie de arbitraj să conţină indicaţii în
legătură cu măsurile necesare pentru organizarea arbitrajului, cum ar fi cele privind sediul arbitrajului
(dacă părţile au convenit că litigiul lor va fi supus unei instituţii permanente de arbitraj) sau procedura
arbitrală, aceste măsuri vor fi luate, dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă, de către arbitrul sau
arbitrii deja desemnaţi, iar în lipsa unui acord al părţilor asupra desemnării arbitrilor sau în lipsa
acordului acestora asupra măsurilor de luat, reclamantul poate să se adreseze, dacă părţile nu au ales
locul arbitrajului, fie preşedintelui Camerei de Comerţ a ţării în care pârâtul îşi are reşedinţa sa obişnuită
sau sediul său, fie Comitetului Special înfiinţat în temeiul Convenţiei de la Geneva (atât Camerele de
Comerţ, cât şi Comitetul Special având calitatea de mecanism prearbitral)17.

3. Convenţia de la New York din 1958, privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine, a fost adoptată în cadrul O.N.U. (după un proiect elaborat de Consiliul Economic şi Social al
O.N.U., care se ocupă de cooperarea economică şi socială internaţională).
România a aderat la această Convenţie în anul 1961, cu rezerva că o va aplica numai raporturilor
juridice contractuale sau necontractuale care sunt considerate comerciale de către legislaţia sa. Printr-o
altă rezervă a precizat că va aplica această Convenţie şi în raporturile cu statele necontractante la
Convenţie, dar pe bază de reciprocitate stabilită prin înţelegere între părţi.18
Convenţia se referă la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (adică pronunţate
pe teritoriul altui stat decât cel în care se cere recunoaşterea sau executarea - criteriu obiectiv, ori care nu
sunt considerate naţionale în acest din urmă stat - criteriu subiectiv), indiferent dacă statul pe teritoriul
căruia s-a pronunţat sentinţa este sau nu parte la Convenţie (prevedere care înseamnă un progres faţă de
Convenţia de la Geneva din 1927 care punea condiţia ca sentinţa străină ce urma să fie executată să fi
fost pronunţată pe teritoriul unui stat parte la Convenţie).19
Prin sentinţe arbitrale Convenţia de la New York înţelege atât sentinţele pronunţate de arbitraje
ad-hoc cât şi sentinţele pronunţate de arbitraje instituţionalizate, aşadar, convenţia pune semnul egalităţii
între sentinţele pronunţate de arbitraje ad-hoc şi cele pronunţate de arbitraje instituţionalizate,
recunoscând implicit arbitrajele permanente ca modalitate de soluţionare a litigiilor de comerţ
internaţional.
În privinţa formei convenţiei de arbitraj, statele contractante recunosc doar acea convenţie de
arbitraj care este încheiată în formă scrisă (normă uniformă foarte importantă).
Potrivit Convenţiei, statele contractante recunosc autoritatea unei sentinţe pronunţate în temeiul
unei convenţii de arbitraj şi se obligă să asigure executarea sentinţei conform regulilor de procedură din
statul unde sentinţa este invocată.
Recunoaşterea sau executarea unei sentinţe arbitrale străine poate fi refuzată pentru motive
prevăzute în art. V din Convenţie, precum: a) lipsa de capacitate a părţilor care au încheiat convenţia de
arbitraj, b) nevaliditatea convenţiei în conformitate cu legea care o cârmuieşte, c) încălcarea dreptului la
apărare al părţii împotriva căreia este invocată sentinţa, d) soluţionarea prin sentinţă a unor pretenţii
neprevăzute de convenţia de arbitraj, e) constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj
neconforme cu cele convenite de părţi, f) încălcarea ordinii de drept din statul solicitat etc. Dovada
existenţei unui motiv de respingere a recunoaşterii sau executării sentinţei arbitrale străine este în sarcina
pârâtului.
Convenţia de la New York a consacrat principiul lex voluntatis în determinarea legii care
reglementează validitatea convenţiei arbitrale, în sensul că această convenţie trebuie să fie valabilă în
temeiul legii alese de părţi şi numai în lipsa opţiunii părţilor în temeiul legii ţării pe teritoriul căreia
sentinţa a fost pronunţată (art. V pct.1 lit. d). Părţile litigante pot să prevadă atât modalitatea de

17
Avându-se în vedere aceste reglementări ale Convenţiei de la Geneva în literatura juridică s-a spus că "obiecţiunea care s-ar
putea aduce Convenţiei de la Geneva din 1961, o constituie marea complexitate a reglementărilor şi unele dificultăţi în
funcţionarea organelor pe care le prevede spre a complini omisiunile clauzelor arbitrale sau recalcitranţa părţilor litigante (O.
Căpăţînă, Litigiul arbitral de comerţ exterior).
18
A se vedea, în acest sens, Decretul nr.186/1961, publicat în B. Of. nr.19 din 24 iulie 1961.
19
Convenţia permite ca statele să poată face rezerve în momentul aderării, în sensul că respectiva Convenţie să se aplice
numai sentinţelor pronunţate pe teritoriul altui stat contractant.
5
constituire a tribunalului arbitral, cât şi procedura arbitrală, iar în tăcerea părţilor se aplică legea unde are
loc arbitrajul.
Dispoziţiile Convenţiei de la New York nu aduc atingere acordurilor bilaterale sau multilaterale
încheiate de statele contractante în materie de recunoaştere şi executare a sentinţelor arbitrale străine.
Conform Convenţiei de la New York, cele două reglementări anterioare (Protocolul de la Geneva
din 1923, privind clauzele de arbitraj şi Convenţia de la Geneva din 1927, privind executarea sentinţelor
arbitrale străine), încetează să mai producă efecte între statele care ratifică Convenţia de la New York.

4. Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional, încheiată la Geneva, la 21

aprilie 1961, sub auspiciile Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa.
România a ratificat Convenţia de la Geneva în 1963.20
Această Convenţie are în vedere numai arbitrajul comercial internaţional, fie ad-hoc, fie
instituţionalizat (art. I pct. 1), urmărind să faciliteze accesul la arbitraj al participanţilor la comerţul
internaţional.
Convenţia cuprinde dispoziţii privind organizarea arbitrajului, competenţa tribunalului arbitral,
regulile de procedură care trebuie urmate în soluţionarea litigiului, motivarea sentinţei arbitrale, anularea
acesteia, recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine.
Există, de asemenea, prevederi care au ca scop să rezolve problema organizării arbitrajului, în
primul rând desemnarea arbitrilor în cazul în care una dintre părţi refuză să-şi desemneze arbitrul sau
există dezacord între părţi sau între arbitri în această privinţă. În această situaţie măsurile necesare pentru
organizarea arbitrajului pot fi luate de preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie competente din ţara
unde se află locul arbitrajului sau pârâtul îşi are sediul, iar în subsidiar de un Comitet special care
funcţionează la Geneva, reglementare inedită care ulterior va influenţa Regulamentele unor instituţii
permanente de arbitraj.
Există în Convenţia de la Geneva şi dispoziţii speciale privind legea aplicabilă fondului litigiului
(reglementare neîntâlnită în convenţiile anterioare). În acest sens, se precizează că părţile au dreptul de a
alege legea aplicabilă fondului litigiului, iar în tăcerea părţilor, arbitrii vor aplica legea competentă,
indicată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită cauzei, dar în ambele cazuri arbitrii
trebuie să ţină seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale (art. VII).
Arbitrii pot să judece în calitate de mediatori amiabili, dacă părţile au convenit în acest sens şi
dacă legea care guvernează arbitrajul permite aceasta.
Sentinţa arbitrală trebuie să fie motivată, exceptând cazul în care părţile au decis altfel sau legea
care guvernează arbitrajul nu impune motivarea şi părţile nu au cerut acest lucru. Sentinţa poate fi
anulată pentru motivele prevăzute limitativ de Convenţie (art. IX).
Dispoziţiile Convenţiei nu aduc atingere acordurilor bilaterale sau multilaterale privind arbitrajul,
încheiate de către statele contractante, anterior sau ulterior intrării sale în vigoare.

5.Convenţia pentru reglementarea diferendelor referitoare la investiţii, între state şi persoane

ale altor state, adoptată la Washington la 18 martie 1965, a avut ca scop înfiinţarea unor mecanisme
internaţionale de conciliere şi arbitraj, sub auspiciile Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, cărora statele contractante şi persoane ale altor state contractante pot să le supună, dacă
doresc, diferendele lor.
România a ratificat această convenţie în anul 1975.21

5. Clasificarea arbitrajului comercial internaţional22

20
A se vedea Decretul nr.281/1963, publicat în B. Of. nr. 12 din 25 iunie 1963.
21
A se vedea, în acest sens, B. Of. nr. 56/7.07.1975.
22
A se vedea T. R. Popescu; O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
6
 Doctrina juridică a clasificat arbitrajul comercial internaţional folosind mai multe criterii:
structura organizatorică a arbitrajului, competenţa materială a arbitrajelor instituţionalizate, competenţa
teritorială a arbitrilor, caracterul (naţional sau internaţional) al raporturilor juridice care fac obiectul
litigiului, sediul arbitrajului, atribuţiile conferite arbitrilor.

5.1. În funcţie de structura organizatorică se face distincţie între arbitrajul ocazional (sau ad-
hoc) şi arbitrajul instituţionalizat.

5.1.1. Arbitrajul ocazional sau ad-hoc. Acest tip de arbitraj are caracter temporar întrucât se
constituie, la iniţiativa părţilor unei convenţii de arbitraj, pentru soluţionarea unui litigiu determinat şi
existenţa lui încetează odată cu pronunţarea hotărârii sau cu expirarea termenului în care trebuia dată
hotărârea.
Arbitrajul ocazional constituie dreptul comun în materie de arbitraj comercial internaţional, astfel
că, de câte ori nu se face nicio menţiune specială de către părţi în convenţia de arbitraj, înseamnă că este
vorba despre un arbitraj ocazional.
Reglementarea arbitrajului ad-hoc sau ocazional este dependentă de voinţa părţilor, care fixează
regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii, determină locul de desfăşurare a arbitrajului (sediul)23,
desemnează arbitrii sau stabilesc modalităţile în care aceştia vor fi nominalizaţi în caz de litigiu (art.4 din
Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1961). Aşadar, structura şi
procedura acestor instanţe vor putea fi diferite, în principiu, de la un litigiu la altul. Spre exemplu, într-
un litigiu dat, părţile convin ca litigiul lor să fie soluţionat de un singur arbitru, iar în alt caz, preferă un
complet format din trei arbitri; de asemenea, pot decide ca sentinţa arbitrală să fie definitivă sau să fie
supusă căilor de atac sau numai unor anumite căi de atac.
Dacă părţile nu stabilesc prin convenţia de arbitraj reglementări suficiente pentru desfăşurarea
normală a procedurii arbitrale, se poate ajunge la imposibilitatea soluţionării diferendului dintre ele. De
aceea, este recomandabil ca cei interesaţi să facă trimitere la un regulament tip de arbitraj, agreat de ei,
pentru a se asigura astfel un mimimum de măsuri organizatorice necesare pentru această formă de
jurisdicţie nestatală, cu caracter particular. Asemenea regulamente, cu caracter facultativ, au fost
elaborate de comisiile economice regionale ale ONU: Comisia Economică a O.N.U. pentru Europa
(C.E.E./O.N.U.), Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific (C.E.S.A.P./O.N.U.) şi Comisia
Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL). 24
În cazul în care dreptul procesual român este aplicabil raportului juridic încheiat (având calitatea
de lex causae), instituţia arbitrajului ad-hoc are o anumită dependenţă faţă de instanţele judecătoreşti,
care au următoarele atribuţii:
a) să desemneze arbitrul unic în caz de neînţelegere între părţi asuprea acestui aspect, să desemneze
arbitrul dacă o parte nu-şi îndeplineşte această obligaţie, să desemneze pe suprarbitru când se ivesc
neînţelegeri între arbitri cu privire la desemnarea acestuia sau când aceştia nu sunt împuterniciţi de părţi
prin convenţia de arbitraj să-l aleagă (art. 561 Cod pr. civ.);
b) să soluţioneze cererile de recuzare privitoare la arbitri (art. 563 alin 2 Cod pr. civ.) ;
c) să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei arbitrale pe calea acţiunii în anulare (art. 608 Cod pr.
civ.);
d) să încuviinţeze executarea silită a hotărârilor arbitrale, dacă acestea nu au fost executate benevol (art.
615 şi art 665 Cod pr. civ.).
5.1.2. Arbitrajul instituţionalizat (sau instituţional). Această formă de arbitraj se efectuează în
cadrul unei instituţii permanente de arbitraj sau care funcţionează în cadrul unor organizaţii cum ar fi
camerele de comerţ, asociaţiile corporative sau profesionale25.
23
Arbitrajul ad-hoc care îşi are sediul în România poate fi supus unei legi străine dacă o convenţie internaţională autorizează
părţile convenţiei de arbitraj să exercite o astfel de opţiune, dar legea străină preferată de părţi trebuie să nu contravină
normelor imperative din dreptul român (M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu).
24
Convenţia de la Geneva din 1961, determină procedura care trebuie urmată în situaţia în care părţile au convenit să supună
litigiul unui arbitraj ad-hoc, dar nu au decis şi cu privire la organizarea arbitrajului (art. IV, pct. 3), dar soluţia oferită de
această convenţie este rareori utilizată în practică.
25
De exemplu, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României ( în mod
tradiţional denumită în doctrina şi practica arbitrală Curtea de Arbitraj Bucureşti - C.A.B.), se organizează şi funcţionează în
7
 Spre deosebire de arbitrajul ad-hoc, care este constituit prin voinţa părţilor litigante pentru
soluţionarea unui anumit litigiu ivit între ele şi durează în timp, de regulă, până la soluţionarea litigiului,
arbitrajul instituţionalizat are caracter de permanenţă şi continuitate, fiind organizat într-un cadru
determinat prin lege, pentru a soluţiona orice litigiu care intră în competenţa sa şi cu privire la care a fost
investit de părţi.26 El face parte din ordinea juridică naţională a statului pe teritoriul căruia îşi stabileşte
sediul principal.
În legătură cu caracterul instituţionalizat al arbitrajului, în doctrină se fac următoarele precizări:27
a) dacă legea care instituie arbitrajul fixează şi procedura de soluţionare a litigiilor, atunci există un
arbitraj instituţionalizat;
b) dacă legea instituie numai principiul potrivit căruia litigiile respective urmează a fi soluţionate pe
calea arbitrajului, atunci arbitrajul respectiv nu diferă esenţial de arbitrajul ocazional, pentru că într-o
astfel de situaţie tot părţile sunt acelea care prin clauza compromisorie sau prin compromis fixează
modalităţile de arbitrare, precum în cazul arbitrajului ocazional.
Majoritatea litigiilor dintre participanţii la comerţul internaţional sunt soluţionate în cadrul
instituţiilor permanente de arbitraj datorită avantajelor oferite de acestea:28 competenţa profesională a
arbitrilor (aceştia fiind specializaţi în domeniul dreptului comerţului internaţional, cunosc uzanţele şi
particularităţile comerţului internaţional), procedura prestabilită, posibilitatea de a acoperi lacunele
convenţiei de arbitraj dacă este incompletă, formarea unei practici unitare datorită caracterului permanent
al instituţiei respective etc.
Arbitrajul instituţionalizat se caracterizează printr-o organizare superioară, având un regulament
propriu de organizare şi funcţionare şi structuri administrative permanente specifice acestei forme de
jurisdicţie şi anume: o autoritate competentă să nominalizeze arbitrii, o listă nominală a arbitrilor şi un
secretariat. Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei arbitrale determină aceste structuri
organizatorice permanente .

A. Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei arbitrale poate avea caracter

obligatoriu sau facultativ. În primul caz, se presupune că părţile acceptă integral prevederile
regulamentului, dar în practică li se permite acestora să convină completări ale dispoziţiilor procedurale,
cu condiţia ca aceste completări să fie compatibile cu regulamentul respectiv. Regulamentele de arbitraj
care au caracter facultativ permit părţilor să modifice procedura prevăzută de regulament în sensul voit
de ele.
În doctrină s-a exprimat opinia că deşi, în principiu, la arbitrajul instituţionalizat procedura este
prestabilită (instituţionalizată), ceea ce înseamnă un progres indiscutabil pe linie organizatorică, instanţa
arbitrală îşi păstrează caracterul temporar, din moment ce o astfel de instanţă se formează în vederea
soluţionării unui litigiu determinat şi există ca atare numai până la pronunţarea hotărârii în acel litigiu,
numai că ea se alcătuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor mecanisme stabile. 29 Se aducea ca
argument, în acest sens, dispoziţia din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, potrivit căreia sentinţa arbitrală se
pronunţă într-un anumit termen de la data constituirii Tribunalului arbitral.
Unii autori au susţinut că opinia prezentată mai sus nu este întemeiată, aducând următoarele
argumente:30
a) instituţia arbitrală nu este înfiinţată prin voinţa părţilor litigante, ci prin efectul unei dispoziţii
normative făcând parte din ordinea juridică naţională a statului pe teritoriul căruia şi-a stabilit sediul
principal;

conformitate cu dispoziţiile unui Regulament, ca organism permanent de arbitraj, neguvernamental (spre deosebire de
instanţele judecătoreşti care au un caracter statal), fără personalitate juridică, independent în exercitarea atribuţiilor
jurisdicţionale ce îi revin potrivit competenţei sale (art.1 din Regulamentul privind organizarea si funcţionarea Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în vigoare din 6 martie 2013) .
26
M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
27
Jean Robert, Arbitrage civil et commercial, Paris, 1967, citat după T.R. Popescu.
28
M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
29
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu; V. Babiuc.
30
M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
8
b) regulamentul propriu al instituţiei de arbitraj stabileşte structuri organizatorice valabile pentru orice
litigiu cu care această instituţie ar fi sesizată;
c) procedura arbitrală stabilită prin regulament este susceptibilă de aplicare oricărui litigiu care intră în
competenţa materială şi teritorială a respectivei instituţii;
d) caracterul permanent sau temporar al unei instanţe jurisdicţionale trebuie apreciat prin referire la
instanţa însăşi ca instituţie, ca organ de jurisdicţie, iar nu prin referire la structurile create de aceasta (fie
că ele sunt complete de arbitri sau arbitri unici). Credem că acest din urmă punct de vedere este corect.
Considerăm că în cazul arbitrajului instituţionalizat are caracter permanent doar elementul administrativ,
structura administrativă înfiinţată pentru organizarea soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului. Părţile
convenţiei de arbitraj sunt cele care desemnează, în acest cadru organizatoric, completul de arbitrii
pentru fiecare litigiu în parte, iar instanţa de arbitraj are caracter temporar, precum în cazul arbitrajului
ad-hoc. Caracterul permanent al structurilor administrative nu schimbă caracterul temporar al instanţei de
arbitraj, care este constituită doar pentru soluţionarea unui anumit litigiu.

B. Autoritatea competentă să desemneze arbitrii. Această autoritate poate fi un organ colectiv,

precum Colegiul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional sau o anumită persoană, cum ar fi
preşedintele Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional.
Autoritatea de desemnare nominalizează arbitrul când părţile refuză să-l nominalizeze ele însele
sau când trebuie să-l înlocuiască în cazurile prevăzute de regulament şi desemnează supraarbitrul, dacă
arbitrii desemnaţi de părţi nu se pun de acord cu privire la alegerea sa31.

C. Lista de arbitri face parte din structura unei instituţii de arbitraj. Această listă cuprinde
numele persoanelor considerate competente să îndeplinească funcţia de arbitru. Ea se întocmeşte periodic
(la intervale de timp determinate de regulament), de către autoritatea competentă (alcătuirea ei este
valabilă până la o nouă întocmire a sa) şi este pusă la dispoziţia părţilor care urmează să-şi aleagă fiecare
câte un arbitru care să decidă asupra litigiului lor, iar aceştia vor desemna un supraarbitru cu care vor
forma completul de arbitraj32. Mandatul arbitrului ales să soluţioneze un litigiu încetează la data
pronunţării sentinţei, chiar dacă între timp s-a întocmit o nouă listă de arbitri care nu mai cuprinde pe
arbitrul respectiv.

D. Secretariatul îndeplineşte atribuţii administrative, asigurând comunicarea actelor către părţi,

emiterea citaţiilor, consemnarea susţinerilor făcute de participanţi în cadrul şedinţelor de dezbateri,
comunicarea hotărârilor date de organul arbitral etc.33.

5.2. În funcţie de competenţa materială a arbitrajelor instituţionalizate, se face distincţie între

arbitraje cu competenţă generală şi arbitraje cu competenţă specială.

a) Din categoria arbitrajelor cu competenţă generală fac parte arbitraje cu sferă generală de
activitate jurisdicţională pentru litigiile izvorâte din raporturi de comerţ internaţional şi

31
Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961, precizează în art. IV (referitor la organizarea
arbitrajului) cazurile în care Preşedintele Camerei de Comerţ sau Comitetul Special organizat în acest scop în temeiul
Convenţiei pot juca rolul de autoritate de desemnare a arbitrilor.
32
De exemplu, Curtea de Arbitraj Bucureşti se compune din arbitri, aprobaţi de către Colegiul de Conducere al Camerei de
Comerţ şi Industrie a României, la propunerea preşedintelui Camerei Naţionale, formulată cu consultarea preşedintelui Curţii
de Arbitraj, dintre persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în regulamentul Curţii de arbitraj şi care au depus o cerere
în acest sens (art. 4 din Regulamentul Curţii de Arbitraj Bucureşti).
33
De exemplu, Curtea de Arbitraj Bucureşti are un secretariat compus din asistenţi arbitrali, constituit în cadrul Direcţiei drept
şi legislaţie a Camerei Naţionale. Secretariatul funcţionează pe baza Regulamentului de organizare şi funcţionare al Camerei
Naţionale şi a Circularei privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului Curţii de Arbitraj, emisă de şeful Cancelariei
Camerei Naţionale. Asistentul arbitral este încadrat în funcţia de consilier juridic (art. 9 din Regulamentul Curţii de Arbitraj
Bucureşti).
9
 cooperare internaţională, cum ar fi: Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ
Internaţională de la Paris, Curtea de Arbitraj de la Londra, Asociaţia Americană de Arbitraj,
Curtea permanentă de arbitraj de pe lângă Comisia germană pentru probleme de arbitraj,
Institutul Olandez de Arbitraj, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera
de Comerţ şi Industrie a României etc.

b) Arbitrajele cu competenţă specială sunt specializate pentru soluţionarea litigiilor izvorâte din
comerţul cu anumite mărfuri; pentru litigii din domeniul comerţului cu textile există instituţii arbitrale
precum: Camera arbitrală de bumbac din Le Hâvre, Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din
Bremen; pentru litigii izvorâte din comerţul cu produse alimentare, sunt considerate reprezentative:
Asociaţia pentru comerţul cu cereale din Londra, Asociaţia distribuitorilor de produse alimentare din
New York.

5.3. În funcţie de competenţa teritorială, arbitrajele instituţionalizate sunt împărţite în: arbitraje
de tip bilateral, arbitraje de tip regional şi arbitraje cu vocaţie internaţională.

a) Arbitrajele de tip bilateral sunt create prin convenţii bilaterale şi sunt competente să
soluţioneze numai litigii de comerţ internaţional intervenite între participanţii la comerţul
internaţional din cele două state părţi la acele convenţii. De exemplu: Camera arbitrală franco-
germană pentru produsele solului, Comisia americano-canadiană de arbitraj comercial.

b) Arbitrajele de tip regional sunt constituite prin convenţii multilaterale încheiate între statele
dintr-o anumita zonă geografică şi sunt competente să soluţioneze litigii intervenite între
subiecţi de drept aparţinând statelor semnatare ale convenţiilor respective. Menţionăm cu titlu
de exemplu: Comisia scandinavă de arbitraj pentru piei, competentă pentru comercianţii din
Danemarca, Finlanda, Norvegia şi Suedia; Comisia interamericană de arbitraj comercial,
competentă pentru litigiile dintre comercianţii din Organizaţia Statelor Americane.34

c) Arbitrajele cu vocaţie universală sunt competente să soluţioneze litigii dintre participanţii la

comerţul internaţional din toate ţările lumii. De exemplu, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de
Comerţ Internaţională din Paris.
Pot avea vocaţie internaţională instanţele de arbitraj organizate ca instanţe naţionale, dacă au
competenţa să soluţioneze litigii de comerţ internaţional, atât în cazul în care unul dintre subiecţii de
drept este naţional şi altul străin, cât şi în cazul în care ambii sunt străini. De altfel, cele mai multe
instanţe de arbitraj sunt organizate ca instanţe naţionale; de exemplu: arbitrajele de pe lângă Camerele de
Comerţ din Bruxelles, Oslo, Bucureşti, Curtea de Arbitraj de la Londra etc.

5.4. Arbitrajul naţional şi arbitrajul internaţional. Mulţi autori fac distincţie între arbitrajul
naţional (intern) şi arbitrajul internaţional (străin). Criteriile acestei distincţii sunt însă diferite de la un
autor la altul.
a) Astfel, într-o opinie35 această distincţie trebuie să aibă la bază caracterul (naţional sau
internaţional) al raporturilor care fac obiectul litigiului: a1) arbitrajul naţional are competenţa să rezolve
litigii privind raporturi juridice stabilite între părţi care fac parte din ordinea juridică a unui singur stat,
care nu conţin elemente de extraneitate care să le dea caracter internaţional (domiciliul sau sediul
părţilor, locul încheierii contractului, locul executării contractului etc.); a2) arbitrajul internaţional are ca
obiect soluţionarea litigiilor izvorâte din raporturi de drept al comerţului internaţional.
b) Într-o altă opinie36 o primă distincţie trebuie făcută între arbitrajul naţional şi arbitrajul străin
(cu referire la instanţa arbitrală şi la hotărârea pe care o pronunţă), criteriul folosit fiind cel al locului
unde se află sediul organului de jurisdicţie (caracterul internaţional al litigiului se presupune). Dacă
34
A se vedea, pentru detalii, I. Nestor, Arbitrajul comercial internaţional, în Drept şi tehnică comercială internaţională,
supliment la "Viaţa Economică".
35
M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
36
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
10
sediul se găseşte în ţară, arbitrajul are caracter naţional (intern), în caz contrar este străin. Acest criteriu
teritorial este adoptat în dreptul comun românesc şi de unele convenţii internaţionale. Astfel, Convenţia
europeană privind arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1927, condiţionează recunoaşterea sentinţei
arbitrale străine şi executarea ei de cerinţa ca sentinţa să fi fost dată "pe teritoriul uneia dintre părţile
contractante" (art. I). De asemenea, Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine, New York, 1958, defineşte ca străină sentinţa arbitrală dată pe teritoriul unui alt stat decât acela
unde se cere recunoaşterea şi executarea ei (art. 1), dar această convenţie consacră şi un criteriu subsidiar
pentru calificarea ca străină a sentinţei arbitrale, considerând străine sentinţele arbitrale care nu sunt
considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea. Această definiţie
negativă a avut în vedere că nu toate statele acceptă criteriul obiectiv al locului arbitrajului pentru a
stabili naţionalitatea unei sentinţe arbitrale, unele legislaţii identificând naţionalitatea procedurii arbitrale
şi a hotărârii pronunţate în funcţie de sistemul de drept care li se aplică (de exemplu, o lege naţională
consideră că sunt străine sentinţele arbitrale pronunţate în afara teritoriului statului respectiv, precum şi
cele pronunţate pe teritoriul acelui stat, dar în baza unui cod de procedură străin). Acest criteriu poate fi
folosit numai în cazul arbitrajului de drept strict, nu şi atunci când hotărârea se întemeiază pe echitate.
A doua distincţie, se susţine în această opinie, trebuie făcută între arbitrajul naţional şi cel
internaţional, folosind drept criteriu tot locul arbitrajului, având în vedere arbitrajul ca organ de
jurisdicţie. În acest caz, arbitrajul are caracter internaţional dacă îndeplineşte o serie de condiţii de natură
să-l autonomizeze faţă de sediul său (cum ar fi: compunerea plurinaţională a completului de arbitri, deci
acceptarea unor arbitri cu cetăţenie străină, posibilitatea de a supune procedura arbitrală unei legi străine
convenite de părţile litigante, vocaţia de a ţine dezbaterile în orice loc din lume etc.). În prezent, aceste
condiţii sunt întrunite îndeosebi de arbitrajul de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.37

5.5. În funcţie de atribuţiile conferite arbitrilor, se distinge între arbitrajul de drept strict şi
arbitrajul în echitate.

5.5.1. Arbitrajul de drept strict (sau de iure) se caracterizează prin faptul că arbitrii hotărăsc
asupra unui litigiu, aplicând normele de drept (procedurale şi de drept material) care sunt incidente în
cauză, fie ca urmare a alegerii de către părţi a dreptului aplicabil, prin clauza de electio iuris, fie ca
urmare a determinării de către arbitri a dreptului aplicabil.

Arbitrajul de drept strict constituie regula, fiind arbitrajul de drept comun în materia dreptului
comerţului internaţional. De aceea, de câte ori părţile nu fac nicio menţiune specială despre arbitraj,
acesta va fi un arbitraj ad-hoc (care, de asemenea, constituie dreptul comun în materie de arbitraj, aşa
cum am menţionat deja în partea referitoare la acest tip de arbitraj), iar puterile acordate arbitrilor sunt
acelea ale unui arbitraj de drept strict.38
5.5.2. Arbitrajul în echitate (ex aequo et bono) se realizează după imperativele echităţii,
adaptate la exigenţele vieţii comerciale internaţionale. Prin urmare, arbitrii nu sunt obligaţi, în principiu,
să respecte normele legale de procedură sau să aplice normele de drept material competent pentru fondul
procesului.

37
Camera Internaţională de Comerţ cu sediul la Paris (C.C.I.), este o asociaţie de instituţii economice din diferite ţări,
înfiinţată în anul 1920, ca urmare a hotărârii adoptate la Conferinţa internaţională a comerţului (de la Atlantic City, 1919), în
scopul promovării comerţului dintre ţările respective. Are ca membri persoane juridice (instituţii, asociaţii corporative,
comerciale, industriale, financiare etc.) şi persoane fizice cu preocupări în domeniul economic. Pe lângă C.C.I. funcţionează
două organizaţii independente: a) Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional; b) Juriul Internaţional al Practicilor Publicitare
şi 3 organizaţii internaţionale asociate (Consiliul Intraamerican al Comerţului şi Producţiei, Biroul Internaţional al
Containerelor şi Organizaţia Internaţională a Patronilor). Camera de Comerţ şi Industrie a României este afiliată la Camera
Internaţională de Comerţ, cu sediul la Paris (C.C.I.).
38
Poate să existe un arbitraj ad-hoc, care să fie în acelaşi timp în echitate; un arbitraj instituţionalizat (care este de regulă de
drept strict) poate fi şi arbitraj în echitate, iar arbitrajul în echitate poate fi circumstanţiat de părţi, care pot indica, de exemplu,
ca interpretarea clauzelor contractului să se facă în lumina principiilor fundamentale ale unui anumit sistem de drept pe care-l
precizează prin convenţia lor de arbitraj (T.R. Popescu).
11
 Independenţa arbitrilor, sub raportul dreptului procedural este limitată de două principii
fundamentale de drept: principiul dreptului la apărare39 şi cel al conformităţii cu ordinea publică de drept
internaţional privat, principii care sunt recunoscute de toate sistemele naţionale de drept. Convenţia
europeană privind arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1961, prevede că respectarea dreptului la
apărare este o condiţie pentru ca o sentinţă de arbitraj să fie recunoscută şi executată într-un stat
contractant (art. IX pct. 1 lit. b ). De asemenea, Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor
arbitrale străine, New York, 1958, prevede că recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale vor
putea fi refuzate dacă se constată că a fost încălcat dreptul la apărare al părţii împotriva căreia a fost
invocată sentinţa sau dacă sentinţa ar fi contrară ordinii publice a ţării în care se cere recunoaşterea şi
executarea acesteia (art. V pct.1 şi 2).
Independenţa arbitrilor este limitată şi sub aspectul dreptului material, întrucât arbitrii nu pot
ignora normele de ordine publică şi vor soluţiona litigiul după normele legale imperative, după uzanţe,
după reguli susceptibile de a fi aplicate, în principiu, oricăror părţi s-ar afla în situaţii similare, echitatea
neputând să existe în afara dreptului.40
Echitatea nu înseamnă înlăturarea de plano a normelor de drept, ci permite interpretarea acestora
într-un mod care să excludă soluţiile legale formale şi rigide pe care le implică textul legii 41. În cazul în
care părţile optează pentru un arbitraj în echitate şi desemnează ca lex contractus un anumit sistem de
drept, arbitrii vor ţine seama de normele imperative ale lex contractus şi vor statua în echitate asupra
problemelor care sunt reglementate prin normele supletive ale legii naţionale alese de părţi42.
Arbitrajul în echitate este necesar mai ales pentru contractele comerciale internaţionale care nu
cunosc reglementări proprii în legislaţiile naţionale şi nici norme uniforme formulate de convenţii
internaţionale.
În dreptul român este admisibil arbitrajul în echitate. Codul civil conţine dispoziţii care
autorizează explicit soluţii întemeiate pe echitate pronunţate de organele de jurisdicţie statală sau
arbitrală (art. 630 şi art. 1272 C. civ.), dispoziţii aplicabile atât în raporturile de drept intern cât şi în cele
de drept al comerţului internaţional. De asemenea, art. 601 alin. 2 C. pr. civ., validează stipulaţia
contractuală ex aequo et bono în cadrul jurisdicţiei arbitrale, dispunând că "pe baza acordului expres al
părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în echitate."
Şi Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1961, conţine
dispoziţii care consacră admisibilitatea arbitrajului în echitate aşa cum rezultă din interpretarea
dispoziţiilor art. VII pct. 2: "Arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili, dacă aceasta este voinţa părţilor şi
dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru". Practica arbitrală a statuat că această
reglementare se aplică nu numai mediatorilor amiabili, ci şi arbitrilor chemaţi să decidă în echitate, dacă
sunt întrunite cele două condiţii care rezultă din dispoziţiile de mai sus: voinţa părţilor în litigiu şi
admisibilitatea arbitrajului în echitate în legea care guvernează arbitrajul.
În doctrină s-a exprimat opinia43 că jurisdicţia în echitate deţine o poziţie intermediară între
arbitrajul în drept şi cel încredinţat unor "mediatori amiabili" (expresie prin care legiuitorul român a
redat noţiunea de "amiables compositeur", în traducerea oficială în limba română a Convenţiei de la
Geneva, 1961, art. VII). Se susţine că cele două arbitraje se deosebesc, în principal, în funcţie de puterile
conferite arbitrilor. Mediatorii amiabili au rolul de a găsi soluţii tranzacţionale reciproc avantajoase

39
Dreptul la apărare în sens material include în conţinutul său dreptul părţilor de a face cereri, de a recuza pe judecători, de a
lua cunoştinţă de actele din dosar, de a solicita probe, de a invoca excepţii de procedură, de a participa la dezbateri, de a pune
concluzii în legătură cu problemele dezbătute, de a exercita căile de atac etc. În sens formal, dreptul la apărare desemnează
posibilitatea părţilor de a-şi angaja un apărător (I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lumina Lex).
40
Br. Ştefănescu, I. Rucăreanu.
41
Doctrina justifică nevoia interpretării normei juridice în conformitate cu cerinţele echităţii, în cazul arbitrajului în echitate,
prin faptul că interpretarea riguroasă a normei juridice poate duce uneori la soluţii injuste, chiar dacă sunt legale ("Norma
juridică poate conduce uneori, dacă este aplicată riguros, ca un silogism implacabil, unor circumstanţe de fapt atipice, pe care
desigur nu le-a prevăzut, la soluţii injuste. Asemenea consecinţe, exprimate de adagiul dura lex sed lex, sunt bineînţeles
incompatibile cu echitatea. Funcţia acesteia constă, cu alte cuvinte, în a modera aplicarea regulii de drept, prin luarea în
considerare a circumstanţelor individuale ale diferendului" (O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu) ; "între două interpretări ale legii,
judecătorii vor înclina adesea să aleagă, nu înţelesul ei care este în general cel mai exact, ci acel care se învederează a fi cel
mai echitabil în cazul specific" (J. Carbonnier, Droit civil, vol. 1, Ed. 8, Paris, P.U.F., citat după O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu,).
42
I. Deleanu, S. Deleanu.
43
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
12
părţilor litigante, care le-au încredinţat soluţionarea unei cauze. Fiind chemaţi să satisfacă, în primul
rând, exigenţe de natură comercială, ei hotărăsc în deplină libertate, fără să fie ţinuţi de prevederile unor
dispoziţii legale, care ar putea fi eventual invocate în litigiul respectiv. Ca urmare, soluţia adoptată de
aceşti arbitri se poate abate de la cea prescrisă de normele juridice aplicabile sau de la cea deductibilă din
aceste norme.
Arbitrii care decid în conformitate cu echitatea, spre deosebire de mediatorii amiabili, au o putere
de apreciere mai redusă în soluţionarea litigiului pentru că arbitrajul în echitate nu se desfăşoară în afara
dreptului, ci presupune doar autorizarea arbitrilor de a interpreta dispoziţiile legale într-un mod specific,
destinat să înlăture unele soluţii rigide sau de ordin formal.
Într-o altă opinie44 se formulează rezerve faţă de distincţia dintre arbitrajul în echitate şi cel
încredinţat unor mediatori amiabili şi se exprimă părerea că cele două tipuri de arbitraj sunt echivalente,
nici unul nu se plasează în exteriorul domeniului dreptului, ci, invocând principiile echităţii, ambele fac
posibilă moderarea aplicării normelor legale în funcţie de circumstanţele cazului dat şi înlăturarea
soluţiilor legale, rigide şi formale, ceea ce echivalează totuşi cu înlăturarea legii sau, în cel mai bun caz,
cu eludarea ei.45
Împărtăşim prima opinie, cu argumentul că mediatorii amiabili propun soluţii părţilor interesate,
care devin obligatorii numai dacă şi după ce sunt acceptate de părţi. Aceste soluţii trebuie doar să fie
avantajoase părţilor litigante, nu conforme cu normele juridice şi nici chiar cu principiul echităţii.

Secţiunea 2. Convenţia de arbitraj46

1. Noţiune şi clasificare

1.1.Noţiune
Convenţia de arbitraj este o înţelegere a părţilor unui contract de comerţ internaţional de a supune
spre soluţionare arbitrajului un litigiu ivit deja între ele sau un litigiu viitor şi eventual, renunţând astfel
să se adreseze, în acest scop, jurisdicţiei de stat47. Convenţia de arbitraj este un contract bilateral,
comutativ şi solemn (formal)48.
Convenţia de arbitraj este un act de dispoziţie pentru ca părţile renunţă la garanţiile jurisdicţiei de
stat şi se obligă să execute sentinţa arbitrală ce se va pronunţa, executare care duce la diminuarea
patrimoniului lor49.
Încheierea convenţiei de arbitraj are ca efect excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti,
pentru litigiul care face obiectul ei şi recunoaşterea competenţei de a judeca organului arbitral. Prin
urmare, când una dintre părţi invocă, în instanţa judecătorească, existenţa convenţiei de arbitraj, aceasta
se va declara necompetentă dacă va constata că există convenţie de arbitraj (art. 554 C.pr. civ.) 50. La
rândul său, instanţa de arbitraj are obligaţia să-şi verifice propria competenţă de a soluţiona litigiul. În
cazul în care tribunalul arbitral constată că nu este competent să soluţioneze litigiul cu care a fost sesizat,
44
M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
45
Cu privire la instituţia medierii, a se vedea T.R. Popescu.
46
În dreptul român se utilizează, ca sinonime, expresia „convenţie arbitrală” şi expresia „convenţie de arbitraj”. Astfel, în
doctrina juridică, celor două expresii li se atribuie acelaşi conţinut semantic. Legiuitorul însuşi nu este consecvent, folosind, în
texte diferite, ambele expresii, cu acelaşi înţeles; de exemplu, în Codul de procedură civilă (art. 548, art. 549) se utilizează
sintagma „convenţie arbitrală”, iar în textul (publicat în Buletinul Oficial) al Convenţiei europene de arbitraj comercial
internaţional, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961, ratificată prin Decretul nr. 281 din 25 iunie 1963, se foloseşte sintagma
“convenţie de arbitraj”. Considerăm că potrivită cu înţelesul pe care legiuitorul îl dă acestei convenţii este expresia “convenţie
de arbitraj”, cealaltă expresie putând produce confuzie, în sensul că se poate înţelege că cei ce încheie convenţia ar fi arbitrii,
nu părţile unui contract.
47
A se vedea, T.R. Popescu; V. Babiuc; D. Florescu, L. N. Pîrvu, Contractele de comerţ internaţional, Editura Universul.
48
Potrivit legii române, convenţia de arbitraj se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii (art. 548 C. pr. civ.).
49
În acelaşi sens, a se vedea V. Babiuc; I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Editura Rosetti.
50
Totuşi, instanţa reţine spre soluţionare procesul în următoarele situaţii (art.554 C. pr. civ.): a) pârâtul şi-a formulat apărările
în fond fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală; b) convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă;
c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.
13
îşi declină competenţa printr-o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula acţiunea în anulare,
prevăzută de art. 608 C. pr. civ.51.

1.2. Clasificare
a) Din punct de vedere al părţilor contractante, sunt două categorii de convenţii de arbitraj: unele
intervin între subiecţi de drept privat din state diferite (majoritatea), altele sunt încheiate de un stat cu o
persoană fizică sau juridică având o altă naţionalitate. Aceste din urmă convenţii de arbitraj au unele
particularităţi care decurg din calitatea statului de a fi titular de suveranitate.52
b) Din punct de vedere al momentului în care intervine acordul de voinţă al părţilor, referitor la
soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului, convenţia de arbitraj se poate prezenta sub două forme: clauza
compromisorie şi compromisul (art. 549 alin 1 C. pr. civ.; art. I pct. 2 lit. a din Convenţia de la Geneva,
1961).

2. Clauza compromisorie
Este o formă a convenţiei de arbitraj, ce reprezintă acordul de voinţă al părţilor unui contract
principal de a supune arbitrajului litigiile ce s-ar putea naşte între ele în legătură cu încheierea,
executarea sau încetarea acelui contract, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. În
practică, majoritatea convenţiilor de arbitraj îmbracă forma clauzei compromisorii.

2.1.Caracteristici generale ale clauzei compromisorii53

a) litigiul trebuie să fie viitor şi eventual, spre deosebire de compromis care are ca obiect un litigiu
existent deja;
b) întrucât părţile au în vedere litigii eventuale, în clauza compromisorie nu se va determina obiectul
litigiului (ca la compromis)54;
c) clauza compromisorie pentru a fi valabilă trebuie să arate numele arbitrilor sau să indice modul de a-i
individualiza, direct sau prin referire la regulamentul unei instituţii permanente de arbitraj; dacă nu se
indică numele arbitrilor şi nici modul de desemnare a acestora (în mod explicit sau implicit), actul
respectiv nu are valoare de clauză compromisorie (şi nici de compromis), ci eventual de act preparator;
d) clauza compromisorie înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare în soluţionarea litigiului,
această prorogare de competenţă având ca temei voinţa părţilor contractante;
e) conferă puteri depline arbitrilor în soluţionarea litigiului cu care au fost învestiţi, care se finalizează cu
pronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare;
f) produce efecte obligatorii pentru părţi, inclusiv obligaţia de a executa sentinţa care se va pronunţa de
organul arbitral; în cazul în care una dintre părţi refuză să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin conform
convenţiei de arbitraj (de exemplu, să-şi desemneze arbitrul), acest refuz echivalează cu o denunţare
unilaterală a contractului de arbitraj şi se procedează la numirea din oficiu a arbitrului55;
g) se poate prezenta fie sub forma unei clauze cuprinse într-un contract (denumit principal), fie sub
forma unui înscris separat de contract, încheiat concomitent cu contractul sau ulterior, dar înainte de
naşterea litigiului56.

2.2. Caracteristici ale clauzei compromisorii cuprinse într-un „contract principal”

Clauza compromisorie cuprinsă într-un contract de comerţ internaţional, este în realitate un
"contract în contract" şi faptul că aceasta are o cauză diferită de a celorlalte clauze ale contractului

51
În legătură cu condiţiile de validitate ale convenţiei arbitrale şi cu efectele acesteia, a se vedea V. Babiuc, 1994.
52
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
53
Ibidem.
54
Clauza compromisorie are, în mod uzual, următorul cuprins: "Orice litigii care s-ar ivi din executarea prezentului contract
sau în legătură cu acesta vor fi soluţionate pe cale de arbitraj de către . . . în conformitate cu regulamentul său."
55
Acest lucru este posibil când părţile au convenit să apeleze la un arbitraj instituţionalizat al cărui regulament de organizare
şi funcţionare prevede o astfel de posibilitate. În cazul arbitrajului ocazional, dacă o parte nu numeşte arbitrul, această numire
se va face de instanţa judecătorească, la cererea părţii interesate (art. 561 C. pr. civ.).
56
În cazul în care este încheiat ulterior ivirii litigiului, constituie un compromis dacă îndeplineşte condiţiile de existenţă ale
acestuia (să conţină voinţa părţilor de a supune diferendul lor arbitrajului, să determine obiectul diferendului şi să indice
numele arbitrilor).
14
principal îi dă o fizionomie juridică proprie şi îi asigură autonomia. Totodată, sunt suficiente argumente
pentru a susţine caracterul accesoriu al clauzei compromisorii în raport cu contractul principal, nu numai
când este un accesoriu al acestuia din punct de vedere material, ci şi când este vorba de existenţa ei sub
forma unui contract distinct (negotium iuris).
A. Autonomia clauzei compromisorii are importante consecinţe pe plan juridic şi anume57:
a) motivele de nulitate care ar afecta clauzele contractului principal, nu afectează, în principiu şi
valabilitatea clauzei compromisorii, arbitri sesizaţi păstrându-şi competenţa de a statua şi în primul rând
de a se pronunţa asupra propriei lor competenţe. Sunt însă anumite nulităţi comune clauzei
compromisorii şi contractului principal, precum cele ale viciilor de consimţământ sau lipsei de
capacitate, deoarece în ambele contracte părţile sunt aceleaşi;
b) rezoluţiunea sau rezilierea contractului principal nu afectează valabilitatea clauzei compromisorii;
c) datorită autonomiei sale în raport cu contractul principal, clauza compromisorie care întruneşte
condiţiile legale de validitate produce prin ea însăşi (ex proprio vigore), efectele fireşti ale unei convenţii
de arbitraj, adică nu mai este nevoie de un act juridic subsecvent care să cuprindă un nou acord de voinţă.
Unii autori susţin însă că, de regulă, clauza compromisorie are caracter de act preparator. 58
Datorită acestui caracter, părţile care au convenit o asemenea clauză nu se pot adresa arbitrajului în mod
direct, ci este necesar un nou acord între ele numit compromis, care, în realitate, este un nou contract în
care trebuie să se precizeze numele arbitrilor şi obiectul arbitrajului. Cu ocazia încheierii actului de
compromis, părţile pot să modifice, expres sau tacit, conţinutul clauzei compromisorii sau să renunţe la
clauza compromisorie. Totuşi o clauză compromisorie poate fi suficientă dacă ea conţine toate
elementele necesare pentru a se trece la arbitrarea litigiului.
Considerăm că o clauză compromisorie valabil încheiată este suficientă pentru a produce toate
efectele unei convenţii de arbitraj; numai în situaţia în care clauza de arbitraj nu conţine toate elementele
necesare pentru soluţionarea litigiului ivit între părţi, acestea pot să încheie, ulterior apariţiei litigiului,
un compromis de arbitraj, prin care să rezolve problemele suplimentare necesare desfăşurării procedurii
arbitrale;
d) legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de cea care guvernează contractul principal.
Legea contractului principal guvernează fondul cauzei, deci pretenţiile părţilor, iar legea convenţiei de
arbitraj guvernează, de regulă, numai procedura arbitrală.
Autonomia clauzei compromisorii dispare dacă părţile au solidarizat explicit clauza
compromisorie cu contractul principal.59
B. Clauza compromisorie are şi un caracter accesoriu faţă de contractul principal pentru că
durează atâta timp cât durează şi contractul principal, eventual până la lichidarea efectelor acestuia în
cazul în care clauza compromisorie se referă şi la acestea.
Ca un argument al caracterului accesoriu al clauzei compromisorii în raport cu contractul
principal este şi faptul că cedarea contractului principal implică şi cedarea clauzei compromisorii,
exceptând cazul în care clauza compromisorie a fost încheiată intuitu persoane (acest fapt poate fi privit
şi ca o consecinţă a caracterului accesoriu al clauzei compromisorii în raport cu contractul principal).

3. Compromisul
Este o convenţie prin care părţile unui contract de comerţ internaţional stabilesc ca litigiul apărut
deja între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului
şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor60.
Actul de compromis trebuie să îndeplinească următoarele condiţii61:
a) Litigiul trebuie să fie actual, deci să fi apărut deja între părţile contractante (dacă litigiul este eventual,
acordul de voinţă al părţilor reprezintă o clauză compromisorie). Dacă se încheie un contract de

57
De exemplu, chiar dacă anumite prevederi ale contractului principal sunt contrare ordinii publice şi sunt lovite de nulitate
pentru acest motiv, clauza compromisorie rămâne valabilă.
58
T.R. Popescu; R. Motica, T. Medeanu.
59
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu; T.R. Popescu.
60
Acest concept a fost definit şi de alţi autori, în termeni similari; a se vedea, în acest sens, T.R. Popescu; M. N. Costin, în M.
N. Costin, S. Deleanu.
61
T.R. Popescu; M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
15
compromis, dar litigiul nu există, compromisul este lipsit de obiect şi actul de compromis este lovit de
nulitate, asemenea sentinţei care ar fi dată în aceste condiţii. Dar părţile pot încheia un compromis valabil
în cazul în care deşi nu există un litigiu deja născut, există faptul litigios (adică acela care este susceptibil
de a da naştere, ulterior, la un litigiu, cum ar fi, de exemplu, neîndeplinirea în mod corespunzător a unei
obligaţii contractuale).
b) Actul de compromis trebuie să determine obiectul litigiului. Arbitrii, asemenea judecătorilor, au
obligaţia să statueze în limitele obiectului litigiului, adică numai asupra cererii cu care au fost sesizaţi şi
nu ultra petita, plus petita sau minus petita62. Potrivit art. 397 C. pr. civ. instanţa nu poate acorda mai
mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. Încălcarea acestei reguli constituie motiv
de desfiinţare a hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale (art 608 alin 1 lit. f).
Pentru cererile care constituie accesorii ale cererii principale, competenţa arbitrilor este aceeaşi ca
şi pentru cererea principală (accesorium sequitur principale).63
În aceeaşi situaţie se află cererile incidente (cererile adiţionale, cererea reconvenţională, cererea
de intervenţie, cererea de chemare în garanţie).64
Cererea reconvenţională poate fi menţionată în compromis alături de cererea principală, ca unul
din obiectele acestuia, întrucât compromisul poate avea mai multe obiecte. Compromisul este expresia
acordului de voinţă al părţilor. De aceea, dacă nu este prevăzută în actul de compromis, cererea
reconvenţională poate fi primită de către arbitri numai dacă are aspectul unei apărări faţă de cererea
principală, ca în situaţia în care tinde la o compensare legală sau judiciară.65
b) Voinţa părţilor ca litigiul să fie soluţionat pe calea arbitrajului, să fie exprimată cu claritate pentru a
nu exista nicio îndoială că părţile au încheiat o convenţie de arbitraj şi nu un alt contract (tranzacţie,
expertiză etc.).
c) În actul de compromis trebuie să fie desemnaţi arbitrii prin arătarea numelui lor sau în alt mod care să
dea certitudine în privinţa identităţii persoanei desemnate (de exemplu, desemnarea ca arbitru a
decanului unei anumite facultăţi de drept, caz în care se înţelege că va fi arbitru cel care va avea această
calitate când trebuie să aibă loc arbitrajul).
Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis duce la nulitatea actului respectiv, dar părţile au
posibilitatea să acopere o asemenea nulitate desemnând ulterior arbitrii.

62
Pentru semnificaţia acestui adagiu latin, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, 2000.
63
Acest adagiu latin este folosit în legea procesual civilă pentru a exprima ideea de principiu că orice instanţă competentă,
investită cu judecarea unei cereri principale, are căderea de a judeca şi toate cererile accesorii şi incidente care, dacă ar fi
judecate separat, ar putea atrage competenţa unei ale instanţe (potrivit art. 123 C. pr. civ., “Cererile accesorii, adiţionale,
precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială
sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti”. În temeiul aceleiaşi reguli (accesorium sequitur principale), s-a decis că dacă
prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unor cereri strict accesorii cum sunt cheltuielile de judecată, dobânzi, majorări legale
sau penalităţi, instanţa de control judiciar devine ea competentă să se pronunţe asupra acestora direct şi nemijlocit, deoarece
rezolvarea unor astfel de cereri este consecinţa soluţionării problemelor de fond şi deci, în consecinţă, nu se poate pretinde că
părţile sunt lipsite de dreptul pe care-l au la două sau mai multe grade de jurisdicţie (D. Radu, în lucrarea Dicţionar de drept
procesual civil, lucrare colectivă, coordonator M. N. Costin, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică). Celelalte cereri adiţionale
(altele decât cele accesorii) sunt luate în considerare numai dacă obiectul lor este cuprins în actul de compromis. Altminteri,
pentru ca asemenea cereri să fie supuse arbitrajului, este necesar un nou acord de voinţă între părţi.
64
Cererea incidentă este cea care intervine ulterior cererii introductive de instanţă şi are ca scop fie lărgirea cadrului
procedural cu privire la părţi sau la obiectul judecăţii, fie soluţionarea unor incidente ivite în cursul judecăţii. Sunt asemenea
cereri: cererea adiţională, cererea reconvenţională, cererea de intervenţie, cererea de chemare în garanţie etc. (I. Leş în
Dicţionar de drept procesual civil) Unele dintre cererile incidente sunt cereri accesorii, obiective şi obligatorii pentru că sunt
prevăzute ca atare de lege (de exemplu, cererea privind încredinţarea copiilor minori şi stabilirea pensiei de întreţinere în
procesele de divorţ) sau subiective şi facultative pentru că pot fi formulate de părţi (de exemplu, cererea de împărţire a
bunurilor comune sau de atribuire a locuinţei comune în caz de divorţ) (I. Deleanu, Procedura civilă). Cererea adiţională este
cererea prin care reclamantul formulează o pretenţie nouă faţă de cea iniţială; ea implică o modificare a pretenţiilor iniţiale, de
cele mai multe ori cerându-se în plus faţă de ceea ce s-a cerut iniţial ori cerându-se ceea ce iniţial nu s-a cerut. Cererea
adiţională este o cerere "accesorie" la cea principală, aflată într-un raport de conexitate cu aceasta (pentru detalii, a se vedea I.
Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura Europa Nova).
65
Pentru o opinie nuanţată în această problemă, a se vedea M. N. Costin, în Dicţionar de drept procesual civil, care susţine că
cererea de compensare în litigiul arbitral internaţional "va fi examinată de către instanţa arbitrală sesizată cu acţiunea
principală, dacă ambele decurg din acelaşi raport juridic. Se are în vedere numai compensaţia legală pe care pârâtul din
acţiunea principală o poate invoca pe cale de excepţie, ca o apărare de fond faţă de pretenţiile reclamantului. Pârâtul din
acţiunea principală poate formula cerere de compensare şi cu privire la creanţe ce nu întrunesc condiţiile cerute de lege pentru
ca stingerea obligaţiilor reciproce să opereze de plin drept; în asemenea cazuri însă, pretenţiile lui trebuie valorificate pe calea
unei cereri reconvenţionale, deoarece de astă dată se discută nu o compensaţie legală, ci o compensaţie judiciară."
16
d) Părţile trebuie să fixeze termenul în cadrul căruia să aibă loc arbitrajul. Termenul se calculează după
regulile de drept comun, dar poate fi prorogat de părţi în mod expres sau tacit (de exemplu, este o
prorogare tacită prezentarea părţilor în faţa arbitrului după expirarea termenului stabilit pentru arbitraj).
Termenul poate fi suspendat pentru motive întemeiate, cum ar fi desfăşurarea procedurii penale
întemeiată pe aceleaşi elemente de fapt care sunt supuse arbitrajului şi, în general, de câte ori există o
problemă prejudicială.
Expirarea termenului stabilit de părţi pentru realizarea arbitrajului, nu influenţează situaţia de
drept pe care o aveau în momentul împlinirii termenului. De exemplu, dacă în actul de compromis s-a
consemnat o recunoaştere sau o mărturisire, ori obligaţii asumate de către părţi, acestea rămân dobândite
cauzei şi pot fi ulterior invocate de către o parte împotriva celei care le-a făcut. Dacă actul de compromis
este nul, rămân valabile toate acele prevederi ale lui care sunt independente de cauza care a provocat
nulitatea (care poate fi, de exemplu, omisiunea de desemnare a arbitrilor, omisiunea de expunere a
litigiului care constituie obiect al arbitrajului etc.).
Compromisul este un acord de voinţă şi, ca urmare, produce efectele unui contract (de exemplu,
opozabilitatea lui între părţi, dar nu şi faţă de terţi, posibilitatea de a fi atacat prin acţiunea în simulaţie
sau prin acţiunea pauliană, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru promovarea acestor
acţiuni).
Totodată, compromisul este şi un act judiciar şi produce efecte specifice unor asemenea acte:
întrerupe prescripţia acţiunii cu privire la care s-a încheiat; suspendă perimarea unei proceduri între
aceleaşi părţi, pentru aceeaşi cauză; înlătură competenţa jurisdicţiilor de drept comun care nu mai pot să
judece un litigiu cu privire la care a intervenit un compromis.66

4. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj

Cele două laturi componente ale convenţiei de arbitraj, contractuală şi jurisdicţională,
influenţează şi determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj. Astfel, există mai multe soluţii pentru
determinarea acestei legi, care poate fi legea autonomiei, legea ţării unde s-a pronunţat sentinţa, sau legea
indicată de normele conflictuale ale forului.

4.1. Legea autonomiei de voinţă (lex voluntatis)

În temeiul principiului autonomiei de voinţă, în contractele comerciale internaţionale părţile
contractante pot să aleagă legea aplicabilă contractul respectiv, tipul de jurisdicţie (de drept comun sau
arbitral) şi jurisdicţia statului căreia să-i supună litigiile generate de contractul lor.67
A. În ce priveşte legea care urmează să guverneze contractul (lex contractus), adică legea care
cârmuieşte formarea, efectele, executarea şi încetarea contractului, părţile o pot desemna inserând în
acest scop în contract aşa-numita clauză de electio iuris. Dar, înţelegerea privind legea aplicabilă (pactum
de lege utenda), poate fi cuprinsă nu numai în contractul principal, ci şi într-un contract distinct, încheiat
în acest scop chiar şi după începerea procesului, până la etapa abordării fondului68.
Face excepţie de la regula libertăţii părţilor de a alege legea aplicabilă contractului lor cazul în
care lex contractus a fost determinată în mod obligatoriu printr-o convenţie internaţională69.
Lex contractus guvernează şi condiţiile de formă ale contractului, dar acesta se consideră valabil
încheiat dacă s-au respectat condiţiile de formă stabilite de legea în vigoare la locul încheierii

66
Situaţia menţionată este oarecum asemănătoare cu litispedenţa, situaţie procesuală reglementată de art. 138 C. pr. civ., care
se caracterizează prin faptul că două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză,
putându-se ajunge la pronunţarea unor hotărâri contradictorii în una şi aceeaşi cauză. Ea presupune identitate de părţi, obiect
şi cauză şi trebuie invocată în faţa ultimei instanţe sesizate, deoarece competenţa teritorială alternativă se fixează definitiv
odată cu sesizarea primului organ de jurisdicţie; efectul admiterii excepţiei de litispedenţă este trimiterea dosarului spre
soluţionare la instanţa mai întâi sesizată (litispedenţa funcţionează şi în cazul în care una şi aceeaşi instanţă a fost sesizată în
mod succesiv cu o acţiune civilă, situaţie în care conexarea se face la dosarul cererii mai vechi); efectul respingerii excepţiei
de litispedenţă este naşterea unui conflict pozitiv de competenţă. Existenţa unui compromis are ca efect declararea
necompetenţei jurisdicţiei de drept comun (şi implicit declararea competenţei arbitrajului), motiv pentru care nu se mai poate
spune că există două jurisdicţii deopotrivă competente.
67
Bazele dreptului civil. Volumul I. Teoria generală, lucrare colectivă, coordonatori: I. Dogaru, N. Popa, D. C. Dănişor, S.
Cercel, Editura C. H. Beck., Bucureşti.
68
I. Deleanu, S. Deleanu, 2000.
69
Pentru detalii a se vedea M. N. Costin, Dicţionar, vol. 2; I. Deleanu, S. Deleanu.
17
contractului (locus regit actum). Alegerea de către părţi a sistemului de drept care să guverneze
contractul încheiat are ca scop evitarea unui conflict de legi.
După ce au stabilit lex contractus părţile pot să o schimbe, cu condiţia de a nu infirma validitatea
formei contractului sau de a nu aduce atingere drepturilor dobândite de terţi (art. 2637 alin 4 C. civ.).
B. În ce priveşte alegerea de către părţile contractante a legii aplicabile convenţiei de arbitraj, în
convenţiile internaţionale referitoare la arbitraj, dar şi în majoritatea sistemelor naţionale de drept, este
consacrată legea autonomiei de voinţă a părţilor (lex voluntatis), considerându-se că prin acordul partilor
se poate desemna legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, soluţie care este expresia recunoaşterii
caracterului preponderent contractual al arbitrajului70.
a) Astfel, Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New York,
1958, cere, pentru recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine, ca şi convenţia de arbitraj în
baza căreia a fost făcut arbitrajul să fie valabilă, valabilitate care se apreciază "în virtutea legii căreia
părţile au subordonat-o sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost
dată" (art. V pct.1 lit. a). Acest text recunoaşte părţilor convenţiei de arbitraj dreptul de a alege legea
aplicabilă convenţiei de arbitraj (lex contractus), aşa cum au dreptul în privinţa oricărui contract, dar
consacră şi o soluţie de rezervă.
b) Tot astfel, Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961, consacră
legea autonomiei, preluând integral soluţia conflictuală adoptată de Convenţia de la New York şi
extinzând această soluţie şi la faza iniţială a procesului, când se soluţionează excepţia de arbitraj; în acest
sens, art. VI pct.2 lit. a, dispune că tribunalele statelor contractante vor hotărî "când vor trebui să se
pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei convenţii de arbitraj". . ."conform legii căreia părţile au
supus convenţia de arbitraj", iar "în lipsa unei indicaţii în această privinţă conform legii ţării unde
sentinţa trebuie să fie pronunţată".
Aceeaşi soluţie o consacră şi art. IX, pct.1, lit. a din susnumita Convenţie, statuând că anularea în
unul din statele contractante a unei sentinţe arbitrale nu poate constitui motiv de refuz de recunoaştere
sau de executare a acelei sentinţe într-un alt stat contractant, decât dacă această anulare a fost pronunţată
în statul în care, sau după legea căruia, sentinţa a fost dată şi numai pentru motivele prevăzute de
Convenţie între care este şi "lipsa de valabilitate a convenţiei de arbitraj", potrivit legii căreia părţile au
spus-o sau, în lipsa indicaţiilor în această privinţă, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată".
c) De asemenea, Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi
persoane ale altor state, Washington, 1965, prevede că în raporturile dintre stat şi un subiect de drept de
altă naţionalitate părţile au facultatea de a stabili prin consens legea aplicabilă convenţiei de arbitraj.
Această posibilitate de alegere a legii aplicabile este consacrată de art. 42 pct. 1, conform căruia
"Tribunalul statuează asupra diferendului în conformitate cu regulile de drept adoptate de părţi".
Soluţia consacrată de această convenţie este o reflectare în planul dreptului uniform a principiului
egalităţii juridice a părţilor în raporturile de comerţ internaţional, ca urmare a faptului că statul în calitate
de participant la comerţul internaţional acţionează iure gestions şi nu iure imperii. Pe de altă parte,
soluţia menţionată este o expresie a caracterului contractual al arbitrajului.
d) În dreptul român părţile au libertatea de a-şi alege legea aplicabilă convenţiei de arbitraj în
materie de comerţ internaţional. Astfel, potrivit art. art. 2637 C. civ., contractul este supus legii alese prin
consens de părţi; alegerea legii aplicabile contractului trebuie sa fie expresă, ori să rezulte neîndoielnic
din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. Legea contractului stabilită de părţi cuprinde numai normele
de drept material, nu şi normele de drept conflictual.
Legea aleasă de părţi nu se poate aplica dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat
sau dacă a devenit competentă prin fraudă71.
Părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei părţi a contractului (art.2637 alin 3 C.
civ.), putând, deci, să supună anumite clauze ale contractului unui anumit sistem de drept, altele unui alt
sistem de drept etc. Dacă dispoziţiile legilor alese de părţi pentru un contract nu se conciliază, legea

70
Domeniul de aplicare a principiului lex voluntatis cuprinde toate raporturile contractuale: societatea comercială, convenţia
de arbitraj etc.
71
I. Deleanu, S. Deleanu.
18
competentă să cârmuiască contractul va fi stabilită de instanţă ca şi când părţile nu şi-ar fi exprimat
opţiunea pentru vreun sistem de drept72.
În doctrină,73 s-a remarcat faptul că părţile nu-şi pot alege legea aplicabilă convenţiei de arbitraj
atunci când aceasta (convenţia de arbitraj) este guvernată de o convenţie internaţională care substituindu-
se voinţei părţilor stabileşte prin norme imperative instanţa arbitrală competentă, ale cărei reguli
procedurale se aplică în mod obligatoriu în activitatea sa jurisdicţională.

4.2. Legea aplicabilă în lipsa unei opţiuni a părţilor

4.1.1. Legea ţării unde s-a pronunţat sentinţa.
Convenţiile internaţionale în materie de arbitraj au consacrat soluţia potrivit căreia atunci când
părţile unei convenţii de arbitraj nu au precizat care este legea aplicabilă acesteia, se aplică legea ţării
unde s-a pronunţat sentinţa74. Aşadar, această lege se aplică numai cu titlu subsidiar, adică atunci când
părţile nu au stabilit, prin acordul lor, legea aplicabilă convenţiei de arbitraj.
Astfel, Convenţia de la New York, 1958, privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine prevede că recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale nu vor fi refuzate decât dacă partea
contra căreia este invocată sentinţa face dovada (în faţa autorităţii competente a ţării unde recunoaşterea
şi executarea sunt cerute) că acea convenţie de arbitraj în temeiul căreia s-a pronunţat sentinţa nu a fost
valabilă în virtutea legii căreia au subordonat-o părţile sau, în lipsa unei indicaţii în acest sens, în virtutea
legii ţării în care sentinţa a fost dată (art.5 alin.1 pct. a).
De asemenea, Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1961,
prevede că atunci când instanţele judecătoreşti vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii
unei convenţii de arbitraj vor hotărî:
a) conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj;
b) în lipsa unei indicaţii în această privinţă, conform legii ţării unde sentinţa trebuia să fie pronunţată
(art. 5 alin.2 pct. a şi b).
Aceeaşi idee este consacrată, în convenţia menţionată mai sus şi în art. 9 alin.1 lit. a, care
precizează că recunoaşterea sau executarea unei sentinţe arbitrale poate fi refuzată numai dacă acea
sentinţă a fost anulată ( în statul în care sau după legea căruia sentinţa a fost dată) întrucât convenţia de
arbitraj ce a stat la baza sentinţei nu a fost valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsa
indicaţiilor în această privinţă, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată.

4.2.2. Legea indicată de normele conflictuale ale forului.

În cazul în care părţile convenţiei de arbitraj nu şi-au exprimat opţiunea pentru o anumită lege, iar
în momentul în care o instanţă judecătorească trebuie să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii
unei convenţii de arbitraj, nu este posibil să se prevadă care va fi ţara unde se va pronunţa sentinţa,
existenţa şi valabilitatea convenţiei de arbitraj sunt cârmuite de legea competentă în virtutea normelor
conflictuale ale ţării în care se află tribunalul sesizat (art. 6 alin. 2 pct. c din Convenţia europeană asupra
arbitrajului comercial internaţional).
În doctrină s-a exprimat opinia75 că reglementările convenţiilor internaţionale care iau în
considerare, în lipsa unei opţiuni a părţilor, sediul instanţei arbitrale ca reper pentru determinarea legii
aplicabile convenţiei de arbitraj, consacrând ca legi subsidiare legea ţării unde s-a pronunţat sentinţa
arbitrală sau legea indicată de normele conflictuale ale forului, dau expresie unei soluţii conflictuale
discutabile, deoarece ar trebui să se aibă mai întâi în vedere legea expres desemnată de părţi să guverneze
contractul principal, soluţie care ar concilia mai bine latura convenţională şi latura jurisdicţională a
arbitrajului.

5. Conţinutul convenţiei de arbitraj

72
Ibidem.
73
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
74
Pentru determinarea legii aplicabile convenţiei arbitrale în dreptul român, a se vedea O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu, vol. 1, V.
Babiuc.
75
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
19
 Conţinutul convenţiei de arbitraj este diferit în funcţie de natura arbitrajului ales de părţi (arbitraj
ad-hoc sau instituţionalizat).

5.1. Conţinutul convenţiei de arbitraj în cazul arbitrajului ocazional

Conţinutul acestei convenţii va fi incomparabil mai complex în cazul arbitrajului ocazional, decât
în cazul arbitrajului instituţionalizat.
Astfel, potrivit art. IV pct.1 lit. b din Convenţia de la Geneva, 1961, în cazul în care părţile unei
convenţii de arbitraj au prevăzut că litigiile lor vor fi supuse unei proceduri ad-hoc, vor avea următoarele
posibilităţi de organizare a arbitrajului:
a) de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de
litigiu;
b) de a stabili locul arbitrajului;
c) de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii; în cazul în care părţile nu stabilesc
procedura pe care o vor urma arbitrii, vor decide arbitrii asupra acestui aspect.
Codul de procedură civilă român stabileşte, în art. 571 şi urm., regulile de procedură care
constituie dreptul comun în materie. Dar părţile convenţiei de arbitraj, stabilesc regulile de procedură pe
care le vor urma arbitrii, libertatea lor în această privinţă având ca limită ordinea publică procesuală
stabilită de legiuitor prin norme cu caracter imperativ. Astfel, potrivit art. 544 C. pr. civ. „Sub rezerva
respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii, părţile pot
stabili prin convenţia arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, cel mai târziu odată cu constituirea
tribunalului arbitral, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul,
normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi
locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea
litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluţionare a litigiului, repartizarea între părţi a
cheltuielilor arbitrale şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului”.
Dacă părţile au hotărât să supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc şi dacă într-un
termen de 30 de zile de la data notificării cererii de arbitraj de către pârât, una din părţi nu şi-a desemnat
arbitrul său, acesta va fi desemnat, dacă nu există altă înţelegere între părţi, la cererea celeilalte părţi, de
către preşedintele Camerei de Comerţ competente a ţării în care partea în culpă are, în momentul
introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul (art. IV pct. 2, din Convenţia de la
Geneva). În cazul arbitrajului ad-hoc, când convenţia de arbitraj nu conţine indicaţii în legătură cu
măsurile necesare pentru organizarea arbitrajului, aceste măsuri vor fi luate, dacă părţile nu se înţeleg în
această privinţă, de către arbitrul sau arbitrii deja desemnaţi.
Arbitrii trebuie aleşi de părţi dintre personalităţi care să îndeplinească anumite condiţii:76
1) să fie independenţi faţă de părţile care i-au desemnat;
2) să aibă competenţă juridică pentru interpretarea clauzelor contractuale şi eventual a dispoziţiilor
regulamentului de arbitraj;
3) să fie specializaţi în raport cu problemele pe care le ridică litigiul respectiv (în domeniul financiar,
bancar, comercial, tehnic, industrial, maritim, agricol etc.);
4) să fie asigurate condiţii de imparţialitate prin existenţa neutralităţii obiective (naţionalitate, poziţie
politică, ideologică sau de altă natură), lipsa unor interese particulare în legătură cu litigiul, lipsa unor
legături cu părţile etc. Pentru desemnarea unui nou arbitru se vor avea în vedere regulile aplicate pentru
desemnarea arbitrului care a fost înlocuit.

5.2. Conţinutul convenţiei arbitrale în cazul arbitrajului instituţionalizat

Dacă părţile la o convenţie de arbitraj au prevăzut că litigiile lor vor fi supuse unei instituţii
permanente de arbitraj, arbitrajul se va desfăşura conform Regulamentului instituţiei respective de

76
T. R. Popescu.
20
arbitraj (art. IV pct.1 lit. a din Convenţia de la Geneva, 1961), care se completează cu prevederile legii de
procedură civilă a statului unde se află sediul instituţiei de arbitraj77.
De regulă, chiar părţile convenţiei de arbitraj fac trimitere la regulamentul instituţiei permanente
de arbitraj în convenţia lor, folosind o astfel de formulă "Orice litigii care se vor naşte în legătură cu
acest contract vor fi soluţionate definitiv potrivit regulamentului . . . . ." (urmează determinarea instituţiei
permanente de arbitraj). Dar această redactare simplă a unei convenţii de arbitraj face necesară luarea
unor măsuri de precauţie de către părţi, cum ar fi următoarele:78
a) Determinarea structurii instanţei arbitrale (adică a numărului arbitrilor). În această privinţă, părţile pot
hotărî ca litigiul să fie soluţionat de un arbitru unic, desemnat de ele de comun acord sau de un tribunal
arbitral format din mai mulţi arbitrii; numărul acestora trebuie să fie impar ( trei sau mai mulţi, în funcţie
de complexitatea cauzei), pentru a se crea premisa ca sentinţa arbitrală sa fie dată cu majoritate de voturi,
dacă nu va exista unanimitate, situaţie în care fiecare parte va desemna un număr egal de arbitri, iar
aceştia vor alege supraarbitrul; pentru cazul în care între arbitrii numiţi de părţi ar exista divergenţe în
numirea celui de-al treilea, ar trebui stipulat în convenţia de arbitraj că părţile vor decide prin consens.
Tot astfel, pentru cazul în care fiecare din cei trei arbitri ar avea o opinie diferită faţă de a
celorlalţi cu privire la soluţionarea litigiului, ar trebui lăsată supraarbitrului puterea de a pronunţa soluţia
litigiului.
b) Stabilirea unui termen limită pentru ca fiecare dintre părţi să-şi desemneze arbitrul, iar aceştia să
desemneze supraarbitrul, urmând ca în cazul depăşirii termenului respectiv aceste desemnări să fie făcute
de instituţia de arbitraj.
c) Precizarea puterilor arbitrilor. Arbitrii pot avea atribuţii diverse, precum: c1) încercarea de conciliere
prealabilă; c2) realizarea unui arbitraj în echitate; c3) puterea de a colmata lacunele contractului sau de a-
l completa numai cu privire la o anumită chestiune; c4) de a statua în drept asupra interpretării şi
executării contractului; c5) de a adapta contractul la noile împrejurări, chiar în absenţa unei clauze de
hardship.
Părţile pot prevedea posibilitatea de extindere a puterilor arbitrilor, în funcţie de gradul de
complexitate al problemelor pe care le ridică executarea contractului şi posibilitatea adaptării procedurii
arbitrale la nevoile soluţionării corecte a litigiului.
d) Instituirea posibilităţii de a se recurge la o expertiză tehnică prealabilă. Această procedură poate fi
utilă pentru soluţionarea contestaţiilor tehnice şi pentru supravegherea executării unor lucrări care fac
obiectul contractelor de cooperare economică internaţională, de executare de lucrări publice etc.
e) Stabilirea locului unde se va ţine arbitrajul. Locul arbitrajului (adică ţara în care are loc acesta), are
importanţă atât din punct de vedere material (distanţa faţă de sediul părţilor, facilităţi de transport etc.),
cât şi din punct de vedere juridic (de exemplu, consecinţe asupra dreptului aplicabil procedurii sau
fondului litigiului). De asemenea, recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale poate să depindă şi de
legea ţării unde a fost pronunţată sentinţa arbitrală, pentru că dreptul procesual al forului influenţează
aceste aspecte.
Având în vedere şi faptul că regulamentele unor instituţii permanente de arbitraj pot prevedea
dreptul instituţiei respective (în lipsa unei opţiuni a părţilor) de a determina locul de înfăptuire a
arbitrajului şi de a stabili locul unde se va pronunţa sentinţa (o astfel de prevedere există în Regulamentul
Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ din Paris), este recomandabil ca părţile
convenţiei de arbitraj să stabilească locul arbitrajului.
Cu ocazia încheierii convenţiei de arbitraj, părţile trebuie să verifice dacă între ţările ai căror
resortisanţi sunt ele există convenţii privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale, pentru că, în
caz contrar, este oportun ca locul arbitrajului să fie stabilit în ţara pârâtului sau într-o ţară unde acesta are
bunuri susceptibile de urmărire.
g) Alegerea dreptului aplicabil contractului (electio iuris).

77
De exemplu, Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României se completează cu dispoziţiile de drept comun de procedură civilă română, în măsura în care acestea sunt
aplicabile, ţinând seama de natura litigiilor şi de competenţa Curţii de arbitraj.
78
T. R. Popescu; M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
21
 Părţile au facultatea de a alege ele însele dreptul aplicabil contractului (printr-o stipulaţie
contractuală numită pactum de lege utenda)79 sau pot conferi arbitrilor puterea de a determina legea
aplicabilă (aşa cum prevede art.7 din Convenţia de la Geneva, din 1961 şi Regulamentul Curţii de
Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţionale din Paris).
Legea aplicabilă fondului litigiului prezintă mare importanţă atât pentru soluţionarea litigiului, cât
şi pentru executarea contractului în ansamblul său, ori a unora dintre clauzele sale.
h) Determinarea limbii în care se va desfăşura procedura arbitrală. În cazul lipsei unei opţiuni a părţilor
în această privinţă, se prezumă că voinţa lor a fost ca procedura de arbitraj să se desfăşoare în limba în
care s-a redactat contractul. Dar este preferabil ca limba procedurii de arbitraj să fie aceea în care este
scris dreptul aplicabil, pentru a evita dificultăţile de interpretare a acestuia.
i) Angajamentul formal al părţilor de a executa sentinţa pronunţată de arbitri este binevenit, chiar dacă
această obligaţie este prevăzută în regulamentul instituţiei de arbitraj. Pentru a se evita eventualele
contestaţii, în momentul ivirii litigiului, cu privire la validitatea clauzei compromisorii, este necesar ca în
cuprinsul acestei clauze părţile să precizeze clar instituţia de arbitraj la al cărui regulament se referă şi
faptul că se conferă arbitrilor puterea de a statua asupra propriei lor competenţe.
j) Părţile au dreptul să fixeze termenul în care arbitrii au obligaţia să termine procedura arbitrală şi să
pronunţe sentinţa. Este important să prevadă şi posibilitatea prelungirii acestui termen, ori să confere
acest drept unui terţ (persoană fizică sau juridică).

Secţiunea 3
Natura juridică a arbitrajului comercial internaţional

În privinţa naturii juridice a arbitrajului comercial internaţional, nu există unanimitate de opinie,

datorită dublului caracter - contractual şi jurisdicţional al arbitrajului, existând tendinţa de a se susţine că
acesta are fie natură contractuală, fie natură jurisdicţională, în funcţie de rolul care se atribuie celor două
elemente.
Cu privire la acest aspect, s-au conturat în doctrina juridică trei concepţii diferite: jurisdicţională,
contractuală şi mixtă (sau eclectică)80.
În funcţie de concepţia adoptată, se stabileşte regimul de drept internaţional privat al arbitrajului,
adică legea aplicabilă convenţiei de arbitraj.

1. Concepţia jurisdicţională
Are la bază ideea că statul are rol decisiv în existenţa arbitrajului pentru că, în calitate de titular
de suveranitate, deţine monopolul legislativ şi jurisdicţional şi, prin urmare, are dreptul exclusiv şi
obligaţia de a distribui justiţia pe teritoriul său pentru orice fel de litigii şi pentru toate persoanele. Statul
poate da celor interesaţi dreptul să folosească procedura arbitrajului în anumite domenii strict delimitate.
Arbitrajul este considerat ca o formă de justiţie delegată, încredinţată, prin voinţa statului, unor
persoane care nu sunt angajaţi ai statului şi nu acţionează în numele său. Părţile convenţiei de arbitraj au
un rol indirect şi subsidiar în realizarea arbitrajului, în limitele impuse prin reglementările legale în
vigoare.
a) Ca argument în susţinerea acestei teze, a fost invocată similitudinea dintre arbitraj şi instanţele
judecătoreşti şi anume:
a1) atât în cazul instanţelor arbitrale, cât şi în cazul instanţelor judecătoreşti, cei chemaţi statuează asupra
temeiniciei şi legalităţii pretenţiilor reclamantului şi pârâtului, hotărârea pronunţată având caracter

79
Părţile nu pot alege legea aplicabilă contractului lor atunci când legea naţională, substituindu-se voinţei părţilor, stabileşte
prin norme imperative dreptul material aplicabil anumitor raporturi juridice. De exemplu, potrivit Acordului comercial şi de
plăţi încheiat cu Libanul la 6 decembrie 1980 şi ratificat prin Decretul nr. 67 din 27 martie 1981 (care a încetat să fie aplicabil
în temeiul Legii nr. 37 din 30 mai 1996) în raporturile comerciale româno-libaneze se aplica în mod obligatoriu dreptul
material francez.
80
Pentru detalii, cu privire la aceste aspecte, a se vedea T. R. Popescu ; V. Babiuc

22
obligatoriu pentru părţile din litigiu, dar hotărârea arbitrală nu este deplină pentru că nu poate fi pusă în
executare fără încheierea instanţei judecătoreşti de încuviinţare a executării;
a2) arbitrii, ca şi judecătorii, sunt independenţi şi imparţiali în soluţionarea litigiului; deşi sunt desemnaţi
de părţile litigante, arbitrii nu le reprezintă pe acestea;
a3) atât hotărârea judecătorească, cât şi sentinţa arbitrală beneficiază de autoritate de lucru judecat;
a4) ambele hotărâri sunt susceptibile de executare silită, dacă nu sunt executate voluntar, ceea ce nu ar fi
admisibil dacă arbitrajul nu ar avea natură jurisdicţională.
b) Un alt argument invocat se referă la interferenţa dintre cele două forme de jurisdicţie, arbitrală
şi judecătorească, care, uneori, se realizează în cadrul aceluiaşi litigiu şi care este posibilă tocmai pentru
că acestea sunt similare ca natură. Astfel:
b1) unele instanţe judecătoreşti au competenţa exclusivă de a soluţiona anumite căi de atac împotriva
sentinţei arbitrale, ceea ce presupune că ambele categorii de instanţe au caracter jurisdicţional;
b2) unele legislaţii naţionale dau judecătorului puterea de a interveni în cursul procedurii arbitrale pentru
a desemna un arbitru (când partea care trebuie să-l nominalizeze refuză acest lucru) şi pentru a rezolva o
cerere de recuzare referitoare la un arbitru;
b3) în sfârşit, faptul că instanţele judecătoreşti au obligaţia de a se desesiza în procesele în care părţile au
încheiat o convenţie de arbitraj, este un aspect specific litispendenţei, iar aceasta funcţionează numai în
raporturile dintre organe de jurisdicţie având natură asemănătoare, deci natura juridică a procedurii
arbitrale justifică intervenţia instanţei de judecată în desfăşurarea procesului arbitral.
Recunoscând că procedura arbitrală are natură judiciară, trebuie acceptată ideea că legea forului
(adică legislaţia naţională a ţării pe teritoriul căreia îşi are sediul arbitrajul), are prioritate, sau chiar
exclusivitate de aplicare în materie procedurală faţă de orice alte reglementări, chiar cu caracter
internaţional.

2. Concepţia contractualistă
Are ca premisă ideea că arbitrajul comercial internaţional îşi are temeiul într-un contract, denumit
convenţie de arbitraj, motiv pentru care este privit ca un ansamblu de acte juridice de natură predominant
contractuală. Prin convenţia de arbitraj părţile unui contract îşi exercită dreptul de a organiza, în limitele
stabilite de lege, soluţionarea litigiilor ivite între ele de persoane care le inspiră încredere.
În fundamentarea tezei contractualiste, se aduc următoarele argumente:
a) puterea arbitrilor de a soluţiona un anumit litigiu decurge din voinţa părţilor litigante, nu din voinţa
legiuitorului (doar dreptul părţilor de a încheia convenţia de arbitraj decurge din voinţa legiuitorului);
b) excepţia de arbitraj, care obligă instanţele judecătoreşti să refuze continuarea procedurii contencioase
când constată existenţa unei convenţii de arbitraj, are la bază necesitatea de a nu încălca prevederile unui
contract (convenţia de arbitraj);
c) instanţa de judecată are puterea să desemneze arbitrul în locul părţii care refuză să-şi îndeplinească
această obligaţie, ca urmare a forţei obligatorii a contractului; judecătorul nu face altceva decât să asigure
eficienţa convenţiei arbitrale prin care părţile s-au angajat să desemneze arbitri;
d) identitatea motivelor de recuzare a arbitrilor şi judecătorilor este rezultatul preocupării legiuitorului de
a asigura imparţialitatea, independenţa şi moralitatea activităţii jurisdicţionale care este permisă de lege;
e) sentinţa arbitrală nu are putere de lucru judecat între părţi, ci este irevocabilă ca efect al voinţei
părţilor, care au căzut de acord să-i recunoască caracter definitiv şi obligatoriu;
f) puterea executorie a sentinţei arbitrale îşi are temeiul în voinţa părţilor litigante de a o duce la
îndeplinire şi nu decurge din natura ei jurisdicţională, din moment ce şi alte acte de natură pur
contractuală (de exemplu, contractul de împrumut constituit prin act autentic) pot să constituie titluri
executorii.
Susţinătorii teoriei naturii contractuale a arbitrajului consideră că arbitrajul este guvernat, în
principiu, de legea aplicabilă convenţiei arbitrale şi nu de legea forului.

3. Concepţia mixtă (sau eclectică)

Consideră că atât concepţia jurisdicţională cât şi cea contractuală oferă explicaţii unilaterale
asupra naturii juridice a arbitrajului, luând în considerare fie numai temeiul său juridic (care este de

23
natură contractuală), fie numai specificul jurisdicţional al activităţii instanţei arbitrale. În realitate,
arbitrajul este o instituţie juridică complexă şi trebuie caracterizată ţinându-se seama de ansamblul ei,
adică atât de latura sa contractuală, cât şi de cea jurisdicţională, atât de temeiul contractual al puterii
arbitrilor, cât şi de finalitatea jurisdicţională a activităţii lor. Cele două laturi ale arbitrajului nu pot fi
identice ca natură pentru că temeiul juridic al arbitrajului (care este, de regulă, de esenţă contractuală) nu
poate avea aceeaşi natură cu activitatea de soluţionare a litigiului (care este jurisdicţională).
Izvorul juridic al arbitrajului (compromisul sau clauza compromisorie) are, de regulă, o natură
contractuală (excepţie face situaţia în care arbitrajul este prevăzut ca obligatoriu prin dispoziţiile unei
convenţii internaţionale), pe când activitatea jurisdicţională a instanţei arbitrale şi sentinţa pronunţată au
caracter procesual. În esenţă, un contract (convenţia de arbitraj) generează efecte care sunt şi de ordin
procedural.81
Potrivit concepţiei mixte, împărtăşită de majoritatea autorilor, arbitrajul are o natură bivalentă,
atât contractuală, cât şi jurisdicţională.82
Unele dintre componentele arbitrajului prezintă un pronunţat caracter contractual, (precum
condiţiile de validitate ale convenţiei arbitrale, oferta şi acceptarea ei, caracterul licit al arbitrajului),
altele au caracter jurisdicţional, (precum conţinutul cererii de arbitrare şi al întâmpinării, procedura de
desemnare a arbitrilor, desfăşurarea dezbaterilor, administrarea probelor, pronunţarea hotărârii,
exercitarea şi soluţionarea căilor de atac împotriva ei, executarea sentinţei arbitrale). 83
Această concepţie, la care ne raliem, consideră că, sub aspectul dreptului internaţional privat,
arbitrajul este supus, în principiu, legii aplicabile convenţiei de arbitraj (compromisului sau clauzei
compromisorii), dar suportă şi anumite incidenţe ale legii forului datorită naturii jurisdicţionale a
arbitrajului.

Secţiunea 4
Sentinţa arbitrală84

1.Reglementarea sentinţei arbitrale în dreptul român

Cartea a IV-a şi Cartea a VII-a, titlul IV din Codul de procedură civilă român reglementează
aspectele esenţiale ale hotărârii arbitrale, reglementări care se completează cu dispoziţiile de drept comun
referitoare la hotărârile judecătoreşti.
Aceste dispoziţii legale constituie sursă de inspiraţie pentru întocmirea regulamentelor
instituţiilor permanente de arbitraj (a se vedea, în acest sens, Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României) şi pentru

81
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu.
82
În legătură cu natura dualistă a arbitrajului şi cu inconvenientele unei abordări exclusiviste a acestei probleme în literatura
juridică s-a arătat că "arbitrajul comercial internaţional îşi are izvorul într-un contract - convenţia de arbitraj (sub formă de
compromis sau sub formă de clauză compromisorie), ceea ce îi imprimă încă de la punctul de plecare un caracter contractual.
Dar arbitrajul comercial internaţional, în mod firesc, are punctul final care exprimă în acelaşi timp şi finalitatea şi eficienţa sa,
într-o sentinţă obligatorie, ceea ce este de natură să imprime instituţiei un caracter jurisdicţional. Datorită acestei duble
componente - contract şi act jurisdicţional - determinarea naturii juridice a arbitrajului comercial internaţional întâmpină mari
dificultăţi, mai cu seamă în măsura în care se tinde să i se acorde o natură exclusiv contractuală sau, dimpotrivă, o natură pur
jurisdicţională şi să se caute apoi să se explice toate actele ce intervin de-a lungul procedurii arbitrale în lumina concepţiei
respective." (T.R. Popescu, 1983).
83
O. Căpăţînă, Br. Ştefănescu, vol. 1.
84
Codul de procedură civilă român a consacrat termenul de „hotărâre arbitrală” în toate dispoziţiile sale. În schimb, Regulile
de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în
vigoare din 6 martie 2013 şi convenţiile internaţionale în materie de arbitraj folosesc termenul de „sentinţă arbitrală” (de
exemplu, Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New York, 1958; Convenţia Europeană
de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961; Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state
şi persoane ale altor state, Washington, 1965). Numit în doctrină sentinţă arbitrală sau hotărâre arbitrală, actul de dispoziţie
prin care arbitri soluţionează litigiul cu care au fost învestiţi reprezintă ultimul act de procedură al tribunalului arbitral.
Folosirea unuia sau altuia dintre cei doi termeni nu are o semnificaţie juridică specială sau vreo influenţă asupra forţei lor
juridice, în dreptul român termenul de hotărâre, ca act procedural, desemnând, de regulă, actul final şi de dispoziţie prin care o
instanţă statuează asupra unui litigiu sau asupra admisibilităţii unei căi de atac.
24
întocmirea, de către părţile convenţiei arbitrale, în cazul arbitrajului ocazional, a normelor de procedură
pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului.

2.Pronunţarea sentinţei arbitrale

Procedura arbitrală ia sfârşit prin pronunţarea unei sentinţe arbitrale. Sentinţa arbitrală reprezintă
finalitatea convenţiei de arbitraj, fiind, în realitate, o hotărâre a instanţei de arbitraj care se pronunţă
asupra litigiului cu care a fost învestită, hotărâre susceptibilă de executare, în cazul în care nu este
executată voluntar.
După ce tribunalul arbitral consideră că toate împrejurările cauzei sunt suficient lămurite, încheie
dezbaterile şi urmează deliberarea şi luarea hotărârii într-o şedinţă secretă, în modalitatea stabilită de
convenţia arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitral (art. 602 alin 1 C. pr. civ.).
Pronunţarea hotărârii poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, sub condiţia încadrării în termenul
arbitrajului. Hotărârea se ia cu majoritate de voturi. Îndată după deliberare se întocmeşte minuta
hotărârii, care va cuprinde pe scurt conţinutul dispozitivului hotărârii şi în care se va arăta, când este
cazul, opinia minoritară; minuta hotărârii se semnează de toţi membrii tribunalului arbitral şi de
asistentul arbitral (art. 602 alin 2,3 şi 4 C. pr. civ.).

3. Cuprinsul hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală se redactează în scris şi trebuie să cuprindă toate menţiunile necesare pentru
individualizarea şi pentru punerea sa în executare şi anume (art. 603 C. pr. civ.)85:
a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, locul şi data pronunţării hotărârii;
b) numele şi prenumele părţilor, domiciliul ori reşedinţa lor sau, după caz, denumirea şi sediul, numele şi
prenumele reprezentanţilor părţilor, precum şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea
litigiului;
c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care, sub acest
aspect, întemeiază soluţia;
f) dispozitivul;
g) semnăturile tuturor arbitrilor, exceptând cazul în care hotărârea se ia cu majoritate de voturi, şi, dacă
este cazul, semnătura asistentului arbitral86.
Arbitrul care a avut o altă părere va redacta şi va semna opinia separată, cu arătarea
considerentelor pe care aceasta se sprijină. Această regulă se aplică în mod corespunzător şi în cazul în
care există opinie concurentă, adică arbitrul este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite.
Potrivit art. 604 C. pr. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul,
întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, oricare dintre
părţi poate cere tribunalului arbitral, în termen de 10 zile de la primirea hotărârii, să lămurească
dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.
Dacă prin hotărârea dată într-o anumită cauză, instanţa de arbitraj a omis să se pronunţe asupra
unui capăt de cerere, asupra unei cereri conexe sau incidentale, oricare dintre părţi poate cere, în termen
de 10 zile de la primirea hotărârii, o hotărâre de completare, care se va da cu citarea părţilor.
Greşelile materiale din hotărârea arbitrală sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul
soluţiei, precum şi greşelile de calcul, pot fi îndreptate de arbitri printr-o încheiere de rectificare a

85
Cuprinsul hotărârii arbitrale este acelaşi, sub aspectul elementelor esenţiale, cu cel al hotărârii judecătoreşti (a se vedea, în
acest sens, art. 425 C. pr. civ.).
86
Potrivit art. 603 alin 3 C. pr. civ., „În cazul în care hotărârea arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de
proprietate şi/sau de constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală se va prezenta instanţei
judecătoreşti ori notarului public pentru a obţine o hotărâre judecătorească sau, după caz, un act autentic notarial. După
verificarea de către instanţa judecătorească ori de către notarul public a respectării condiţiilor şi după îndeplinirea procedurilor
impuse de lege şi achitarea de către părţi a impozitului privind transferul dreptului de proprietate, se va proceda la
înregistrarea în cartea funciară şi se va realiza transferul de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra bunului
imobil în cauză”.

25
hotărârii, fie la cererea oricăreia dintre părţi, formulată în termen de 10 zile de la primirea hotărârii, fie
din oficiu; părţile sunt citate dacă tribunalul arbitral consideră că este necesar.
Atât încheierea de rectificare, cât şi hotărârea de lămurire sau de completare fac parte integrantă
din hotărârea arbitrală şi se pronunţă de acelaşi tribunal arbitral. Părţile nu pot fi obligate la plata
cheltuielilor legate de lămurirea, completarea sau rectificarea hotărârii arbitrale.
Hotărârea arbitrală trebuie comunicată părţilor în termen de cel mult o lună de la data pronunţării
ei. Potrivit art. 606 C. pr. civ. hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri
judecătoreşti definitive.
În termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii sau de la data lămuririi, completării ori
îndreptării ei, tribunalul arbitral va depune dosarul litigiului la tribunalul în circumscripţia căruia are loc
arbitrajul, ataşând şi dovezile de comunicare a hotărârii arbitrale (art. 607 C. pr. civ.
Sentinţa arbitrală are o dublă natură: contractuală şi jurisdicţională: are caracter contractual pentru
că este o consecinţă directă a convenţiei arbitrale încheiată de părţi; are caracter jurisdicţional pentru că
are o forţă juridică care izvorăşte din lege, nu din contract; ea este executorie, asemenea hotărârii
judecătoreşti, tocmai datorită naturii ei jurisdicţionale.

4. Motivarea sentinţei arbitrale

În dreptul intern al unor ţări (de exemplu, Franţa), motivarea sentinţei arbitrale este impusă de
norme imperative, lipsa motivării fiind considerată contrară ordinii publice; în alte sisteme de drept
naţional (de pildă, în cel englez) nu se prevede obligativitatea motivării sentinţelor arbitrale.
Datorită acestui fapt, în materia dreptului comerţului internaţional au apărut situaţii în care
sentinţe arbitrale pronunţate în temeiul unui sistem de drept care nu impune obligaţia motivării sentinţei,
trebuiau recunoscute în ţări în care norme imperative impun motivarea sentinţelor.
În rezolvarea acestei probleme s-a avut în vedere, pe de o parte, faptul că invocarea excepţiei de
ordine publică pentru nemotivarea sentinţei în cazul în care este necesară recunoaşterea unei sentinţe
arbitrale străine, ar periclita securitatea juridică a comerţului internaţional; pe de altă parte, s-a avut în
vedere faptul că arbitrajul are şi un caracter contractual şi, ca urmare, în temeiul autonomiei de voinţă,
părţile pot renunţa la garanţiile prevăzute de sistemul de drept care impune obligativitatea motivării
sentinţei.
Astfel, practica juridică din multe ţări87a ajuns la concluzia că lipsa de motivare a unei sentinţe,
chiar dacă este contrară ordinii publice interne, nu trebuie considerată ca fiind contrară ordinii publice
internaţionale a sistemului de drept al ţării unde se cere executarea.
În dreptul român, lipsa de motivare a hotărârii arbitrale este considerată motiv de nelegalitate,
deci de casare a hotărârii (art. 448 C. pr. civ.).
Potrivit Convenţiei europene de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961, se prezumă că
părţile au înţeles ca sentinţa arbitrală să fie motivată, cu excepţia cazului în care (art. VIII):
a) părţile au declarat în mod expres că sentinţa nu trebuie să fie motivată sau
b) părţile s-au supus unei proceduri arbitrale în cadrul căreia nu este obiceiul de a se motiva sentinţa şi
nici una dintre părţi nu cere în mod expres înainte de încheierea dezbaterilor sau, dacă nu au fost
dezbateri, înainte de redactarea sentinţei, ca sentinţa să fie motivată.

3. Desfiinţarea sentinţei arbitrale

3.1. Reglementarea din dreptul român
Art. 608 C. pr. civ. român prevede că sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în
88
anulare , pentru unul dintre următoarele motive:
87
Pentru amănunte, a se vedea T. R. Popescu.
88
În legătură cu natura juridică a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale în doctrină există mai multe opinii; astfel, această
acţiune în anulare a fost calificată ca fiind: a) fie o cale de atac împotriva unui act jurisdicţional, un recurs cu particularitatea
că motivele de casare nu sunt identice (G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă, 1994); b) fie o cale de atac civilă,
autonomă şi extraordinară de control judecătoresc şi de reformare (Gh. Beleiu, E. Osipenco, M. Cozmanciuc, Acţiunea în
anulare a hotărârii arbitrale, în Dreptul); c) sau o acţiune principală de control judecătoresc (I. Deleanu, S. Deleanu,
Desfiinţarea hotărârii arbitrale, în Revista de drept comercial) d) sau o cale de atac specifică împotriva hotărârilor arbitrale,
„extraordinară, de reformare, nesuspensivă de executare, devolutivă” (V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional) e) sau o cale
procedurală specifică, de natură juridică ambivalentă (o acţiune în anulare sui generis şi, în acelaşi timp, o cale de atac sui
26
a) litigiul nu era arbitrabil, adică nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului (de exemplu,
litigiul privind majorarea capitalului social al unei societăţi comerciale)89;
b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii
nule sau inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului până la care litigiul trebuia să fie soluţionat, deşi
cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord să
renunţe la caducitate, pentru a continua judecata;
f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a
cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este
semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri, ori dispoziţiile imperative ale legii;
i) după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în
acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi
evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
Nu pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale excepţiile privind existenţa şi
validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi
desfăşurarea procedurii care nu au fost ridicate la primul termen de judecată la care partea a fost legal
citată, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. De asemenea, nu poate fi invocată neregularitatea actelor
de procedură care nu a fost invocată de cel interesat la termenul la care s-a produs ori, dacă a lipsit la acel
termen, la primul termen de judecată la care a fost prezent ori legal citat după producerea neregularităţii
şi înainte de a se pune concluzii în fond şi nici neregularităţile care pot fi remediate prin hotărâre de
lămurire sau de completare ori prin încheiere de îndreptare a hotărârii arbitrale (art. 608 alin 2 C. pr.
civ.).
Părţile nu pot renunţa prin convenţia de arbitraj la dreptul de a introduce acţiune în anulare
împotriva hotărârii arbitrale, dar pot să renunţe la acest drept după pronunţarea hotărârii arbitrale (art.
609 C. pr. civ.).
Termenul pentru introducerea acţiunii în anulare este de o lună de la data comunicării hotărârii
arbitrale, iar dacă s-a formulat o cerere de lămurire sau de completare ori de îndreptare a hotărârii
arbitrale, termenul curge de la data comunicării hotărârii sau, după caz, a încheierii prin care a fost
soluţionată cererea (art. 611 C. pr. civ.). Pentru motivul prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. i), termenul este
de 3 luni de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Instanţa judecătorească sesizată cu o asemenea acţiune poate să suspende executarea hotărârii
arbitrale atacate în condiţiile prevăzute de art. 484C. pr. civ. pentru suspendarea executării hotărârilor
judecătoreşti (art. 612 C. pr. civ.).
Competenţa de a judeca acţiunea în anulare revine curţii de apel în circumscripţia căreia a avut
loc arbitrajul (art. 610 C. pr. civ.).
Potrivit art. 613 C. pr. civ., curtea de apel va judeca acţiunea în anulare în completul prevăzut de
lege pentru judecata în primă instanţă. Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi:

generis) prin care instanţele judecătoreşti exercită controlul asupra hotărârii arbitrale ( I. Băcanu, Controlul judecătoresc
asupra hotărârii arbitrale). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acţiunea în anularea hotărârii arbitrale constituie o
cale de atac (Decizia nr. V, din 25 iunie 2001, publicată în M. Of. nr. 675 din 25 oct. 2001).
89
În dreptul român sunt arbitrabile litigiile care privesc drepturile patrimoniale, cum sunt drepturile reale şi drepturile de
creanţă (cu excepţia litigiilor referitoare la convenţii lovite de nulitate, cum ar fi cele referitoare la înstrăinarea sau schimbarea
regimului juridic al bunurilor inalienabile). Deci nu pot face obiectul convenţiilor arbitrale (şi al tranzacţiilor, în general)
drepturile personale nepatrimoniale (drepturile care privesc existenţa şi integritatea persoanei, cele care privesc identificarea
persoanei, drepturile decurgând din creaţia intelectuală). Neregularitatea hotărârii arbitrale pronunţată într-un litigiu
nearbitrabil, poate constitui motiv numai al acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, nu şi al contestaţiei la executare. Cu privire
la consecinţele hotărârii arbitrale pronunţată într-un litigiu care nu poate fi soluţionat pe calea arbitrajului (desfiinţarea
hotărârii arbitrale, respingerea cererii de recunoaştere a hotărârii arbitrale în ţara de executare, respingerea cererii de
încuviinţare a executării, a se vedea C. M. Costin, „arbitrabilitatea litigiului”, în M. N. Costin, I. Leş, M. S. Minea, C. M.
Costin, S Spinei, Dicţionar de procedură civilă.
27
a) în cazurile prevăzute de lege (art. 608 alin. 1 lit. a, b şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei
competente să o soluţioneze, potrivit legii;
b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. 1, va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral,
dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de
judecată, curtea de apel se va pronunţa în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî
în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunţa în fond după administrarea lor. În acest din urmă
caz, curtea va pronunţa mai întâi hotărârea de anulare şi, după administrarea probelor, hotărârea asupra
fondului, iar, dacă părţile au convenit expres ca litigiul să fie soluţionat de către tribunalul arbitral în
echitate, curtea de apel va soluţiona cauza în echitate.
Hotărârea curţii de apel este supusă recursului. Pentru că această hotărâre nu este supusă apelului,
motivele de recurs nu sunt limitate la cele prevăzute de art. 304 C. pr. civ., ci instanţa de recurs va putea
să examineze cauza în mod complet, având în vedere toate motivele de casare prevăzute de lege (art. 488
C. pr. civ.).

3.2. Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961

Potrivit art. IX din Convenţia de la Geneva, 1961, anularea unei sentinţe arbitrale se poate face
numai în statul în care sau după legea căruia, sentinţa a fost dată şi numai pentru unul din următoarele
motive:
a) părţile la convenţia de arbitraj erau, conform legii care le este aplicabilă, lovite de incapacitate sau
convenţia de arbitraj nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau dacă nu a fost supusă
vreunei legi de către părţi, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată;
b) partea care cere anularea nu a fost informată în mod corespunzător despre desemnarea arbitrului sau
despre procedura arbitrală sau i-a fost imposibil, dintr-un alt motiv, să-şi susţină cauza;
c) sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau care nu intră în prevederile clauzei
compromisorii sau conţine hotărâri care depăşesc termenii compromisului sau ai clauzei compromisorii
(excepţie face cazul în care dispoziţiile sentinţei care se referă la problemele supuse arbitrajului, nu pot fi
separate de cele care se referă la problemele nesupuse arbitrajului, situaţie în care primele vor putea să nu
fie anulate);
d) constituirea tribunalului arbitral nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsa acesteia, cu
dispoziţiile Convenţiei de la Geneva, 1961.

4. Executarea hotărârii arbitrale

4.1. Aspecte preliminare
Hotărârea arbitrală este obligatorie, iar în cazul în care nu se aduce la îndeplinire de bună voie de
către partea împotriva căreia s-a pronunţat se poate executa silit, precum o hotărâre judecătorească.
Executarea benevolă a hotărârii arbitrale constituie regula în această materie şi este o consecinţă
a încrederii părţilor în arbitrajul realizat ca urmare a acordului lor de voinţă, a conştientizării
prejudiciului pe care-l aduce refuzul de a executa o hotărâre arbitrală şi a inutilităţii unui asemenea refuz.
Într-adevăr, pe de o parte, creditorul se poate adresa organizaţiei profesionale din care face parte
debitorul său, pentru a-i cere să ia măsuri "specifice" împotriva acestuia. Aceste măsuri sunt îndreptate
împotriva "persoanei comerciantului" şi constau în publicarea numelui debitorului rău platnic,
comunicarea lui celorlalte asociaţii profesionale şi afişarea lui în localul bursei de comerţ spre ştiinţa
oamenilor de afaceri, excomunicându-l astfel din viaţa comercială.90
Pe de altă parte, creditorul poate cere executarea silită a hotărârii arbitrale împotriva debitorului
său.

4.2. Executarea silită a hotărârii arbitrale sentinţei pronunţată de o instanţă de arbitraj

care îşi are sediul pe teritoriul României
a) Dacă hotărârea arbitrală pronunţată de o instanţă de arbitraj care îşi are sediul în România se
execută în străinătate, executarea se face potrivit legii din statul pe teritoriul căruia are loc executarea.

90
T.R. Popescu.
28
 b) Dacă o astfel de sentinţă se execută în România, ea constituie titlu executoriu şi se execută
silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească (art. 615 C. pr. civ.).
Hotărârile arbitrale pot fi puse în executare chiar dacă sunt atacate cu acţiunea în anulare (art. 635
C. pr. civ.). Dacă se desfiinţează titlul executoriu în urma soluţionării acţiunii în anulare, toate actele de
executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest
caz, sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării (art. 642 C. pr. civ.).
Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului
judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Instanţa de executare
soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte
incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau
organe. Hotărârile pronunţate de instanţa de executare sunt executorii şi pot fi atacate numai cu apel, în
termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 650 C. pr. civ.)..

4.3. Executarea silită a hotărârilor arbitrale străine

Legea română recunoaşte trei efecte hotărârilor arbitrale străine:
a) acestea pot fi recunoscute în România, pentru a beneficia de puterea lucrului judecat (art. 1126 C. pr.
civ.)91;
b) pot fi recunoscute în România, pentru a fi puse în executare silită pe teritoriul României, dacă nu sunt
aduse la îndeplinire de bună voie de către cel obligat a le executa, pe baza unei proceduri prealabile de
încuviinţare a executării silite, reglementată de art.1102 şi urm. C. pr. civ.;
c) au forţă probantă în faţa instanţelor din România, cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată,
dacă au fost pronunţate de un tribunal arbitral competent (art. 1131 C. pr. civ.). Deci hotărârea străină
este considerată a fi un înscris autentic care are forţa probantă recunoscută de legea statului de origine92.
Legea română subordonează efectele hotărârilor străine condiţiei regularităţi internaţionale.
Procedura de verificare a regularităţii hotărârilor străine se limitează strict la acest control, întrucât
hotărârea străină se bucură de intangibilitate. În acest sens, (art. 1132 C. pr. civ.) dispune că „Tribunalul
arbitral nu poate examina hotărârea arbitrală pe fondul diferendului”.

4.3.1. Stabilirea naţionalităţii sentinţei arbitrale străine

Executarea silită a unei sentinţe arbitrale străine presupune recunoaşterea formală, prealabilă a
sentinţei respective, în ţara unde urmează a fi executată.
Pentru recunoaşterea sentinţei arbitrale străine este necesară stabilirea "naţionalităţii" acesteia,
pentru că în raport cu originea sentinţei se poate şti sub imperiul cărui sistem de drept se află procedura
de exequatur, deoarece o sentinţă străină poate dobândi eficacitate fie în baza unor convenţii
internaţionale, la care este parte atât ţara al cărei tribunal arbitral a pronunţat sentinţa, cât şi ţara de
executare a acesteia (de regulă, convenţiile internaţionale prevăd o procedură simplificată), fie în cadrul
procedurii de drept comun.
În privinţa calificării unei hotărâri ca fiind "internă" sau "străină", în doctrină s-au exprimat mai
multe opinii:93
a) autorii care susţin că arbitrajul are natură contractuală, consideră că naţionalitatea hotărârii arbitrale
este dată de legea aleasă de părţi pentru a guverna procedura arbitrală;
b) autorii care susţin teza naturii jurisdicţionale a arbitrajului, consideră că naţionalitatea hotărârii este
dată de sediul tribunalului arbitral.
A. Legea română a stabilit un dublu criteriu pentru calificarea unei hotărâri arbitrale ca fiind
străină şi anume: a) hotărârea să fie dată pe teritoriul altui stat; b) sentinţa respectivă să nu fie considerată
91
În prezent, dispoziţiile din Cartea a VII-a (denumită „Procesul civil internaţional”) din Codul de procedură civilă reprezintă
dreptul comun în materia regimului juridic al hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine. Conform art. 1064 C. pr. civ.,
dispoziţiile acestei cărţi „se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele
internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel”; deci,
sistemul român de drept comun urmează a fi înlocuit sau completat, când este cazul, cu prevederile tratatelor internaţionale la
care România este parte, cu dreptul Uniunii Europene sau cu dispoziţiile legilor speciale.
92
Cu privire la puterea doveditoare a menţiunilor înscrisului autentic, a se vedea V. Ursa, înscris autentic, în Dicţionar de
drept civil.
93
T. R. Popescu; M. N. Costin, în M. N. Costin, S. Deleanu.
29
sentinţă naţională în România. Potrivit art. 1123 C. pr. civ., „Sunt hotărâri arbitrale străine orice sentinţe
arbitrale de arbitraj intern sau internaţional pronunţate într-un stat străin şi care nu sunt considerate
hotărâri naţionale în România”.
B. Convenţiile internaţionale consideră locul unde a fost pronunţată sentinţa arbitrală drept
criteriu pentru recunoaşterea efectelor extrateritoriale ale acestor sentinţe. Astfel:
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New York, 1958, a
stabilit un dublu criteriu pentru ca o sentinţă să fie considerată străină şi anume: a) sentinţa să fie dată pe
teritoriul unui stat, altul decât cel în care se solicită recunoaşterea şi executarea; b) sentinţa respectivă să
nu fie considerată sentinţă naţională în statul în care se cere recunoaşterea şi executarea (art. I pct.1).
Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961, supune domeniului ei
de aplicare sentinţele pronunţate în litigiile dintre părţi, care la momentul încheierii convenţiei de arbitraj
aveau sediul sau reşedinţa în state contractante diferite (art. I pct.1 lit. a).

4.3.2. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine în reglementarea Convenţiei

pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New York, 1958
Convenţia de la New York prevede că fiecare din statele contractante va recunoaşte autoritatea
unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe "conform regulilor de procedură în vigoare
pe teritoriul unde sentinţa este invocată", precizând că "nu vor fi impuse condiţii mult mai riguroase,
nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate, decât acelea care sunt impuse pentru recunoaşterea sau
executarea sentinţelor arbitrale naţionale" (art. III).
În vederea executării lor, sentinţele arbitrale străine sunt prezumate că îndeplinesc toate
condiţiile de regularitate internaţională cerute de această Convenţie.
Executarea unei sentinţe arbitrale străine poate fi refuzată, în statele contractante, la cererea părţii
contra căreia ea este invocată, numai dacă această parte face dovada (în faţa autorităţii competente a ţării
unde se cere recunoaşterea şi executarea) existenţei uneia din următoarele împrejurări (art. V):
1) părţile convenţiei de arbitraj erau, potrivit legii aplicabile lor, lipsite de capacitate, ori convenţia de
arbitraj nu este valabilă în virtutea legii alese de părţi sau, în lipsa unei asemenea legi, în virtutea legii
ţării unde sentinţa a fost dată;
2) partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în modul cuvenit despre desemnarea
arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, ori i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în valoare
mijloacele sale de apărare;
3) sentinţa se referă la un diferend care nu este menţionat în compromis sau nu este cuprins în clauza
compromisorie sau conţine hotărâri care depăşesc prevederile convenţiei arbitrale; totuşi, dacă
dispoziţiile sentinţei care au legătură cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de dispoziţiile
care au legătură cu probleme care nu sunt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute şi executate;
4) constituirea instanţei arbitrale sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau,
în lipsa unei asemenea convenţii, nu a fost conformă cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul;
5) sentinţa nu a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori suspendată de o autoritate
competentă a ţării în care s-a arbitrat sau după legea căreia a fost dată sentinţa;
6) recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate dacă autoritatea
competentă a ţării în care se cere recunoaşterea şi executarea constată că, potrivit legii acestei ţări,
obiectul litigiului nu este susceptibil de a fi rezolvat pe cale arbitrală sau că sentinţa contravine ordinii
publice a acestei ţări.

30